Luceafărul, iulie-decembrie 1965 (Anul 8, nr. 14-31)

1965-07-03 / nr. 14

Născut în 1897 — comiliton de gene­­raţie deci cu I. Valerian, Tudor Vlatru, Ionel Teodoreanu, G. M. Zamfirescu, B. Fundoianu — începînd să scrie şi să pu­blice de prin 1925. Cr. Sârbu a ţinut pa­sul cu întreaga evoluţie a poeziei ro­mâneşti de atunci pînă aproape de zi­lele noastre. Dacă împrejurările nespus de grele in care a trăit pînă la instau­rarea orînduirii socialiste — legat de scaunul de cismar și mai apoi bolnav — i-ar fi îngăduit să-și dezvolte puternicul talent, care e vizibil, printr-o cultură fi­lozofică și artistică corespunzătoare, Dr. Sârbu ar fi însemnat mult mai mult în lirica noastră. Așa cum este, opera lui este o realitate singulară și atractivă in poezia română dintre cele două războaie mondiale — după 1944 ea int­egrîndu-se firesc în cursul literaturii orînduirii so­cialiste, formulîndu-i poetic, adesea la modul cel mai direct, comandamentele de actualitate. Singularitatea şi forţa de atracţie a operei sale anterioare provin din faptul că Cr. Sârbu se înscrie prin ea printre puţinii noştri poeţi ridicaţi — în timpul orînduirii burgheze — direct din rîndurile proletariatului şi rămaşi cre­dincioşi acestuia pînă la capăt. Pornind de la situaţia lui umilă, de lu­crător cismar în atelierul unui patron, care evadează din acest infern moral şi material prin poezie şi prin credinţa ne­strămutată în partid şi în triumful final al luptei clasei muncitoare, Cr. Sârbu s-a simţit şi s-a mărturisit poetic un con­tinuator al operei lui D. Th. Neculuţă. In 1940 — în plină febră a războiului mondial care începuse. — Dr. Sârbu îi închină lui D. Th. Neculuţă un poem în care — în versuri simple, naive şi stri­­gace, dar pline de lumina sincerităţii, — îl priveşte ca pe un frate mai mare, în soartă şi în poezie. In aceeaşi si­tuaţie se mărturiseşte a fi fost el însuşi în acele interesante Fragmente de jurnal, din volumul său de debut, din 1935, e­­vocînd amintirea satului natal şi chipul mamei — îngrijată că, stînd „mereu cu tocul pe hirtie", va ajunge ,,un taie­­frunză oarecare“. Intr-unui din aceleaşi fragmente, continuă firul confesiunii : „Urmind îndemnul foamei buclucaşe, / Mi-am scufundat trecutul in uitare / Si m-am înscris ca lucrător de ghete / In cadrele armatei proletare." Căutîndu-şi însă — în urma lecturilor făcute la voia întîmplării, după cită şcoală primară fă­cuse în sat, şi din sărăcia pungii sale şi a rarelor lui ore de tihnă — prede­cesori mai îndepărtaţi, se simte cosîn­­gen peste veacuri cu „maestrul cintăreţ” Hans Sachs, în 1930, ironizîndu-şi bonom propria condiţie umană — din punctul de vedere al acelui alter ego care era poetul din el — îşi afirmă această filia­ţie, în­ versuri în care distingem sune­tul şi tehnica acelei spumoase poezii din Caleidoscopul lui A. Mirea şi din opera lui G. Topîrceanu, pe care le incitaseră la noi odinioară acrobaţiile fanteziei lui Edmond Rostand, impuse prin succesul european al pieselor sale Cyrano de Ber­gerac şi Prinţesa îndepărtată : „Sărmanul Sachs din Ferentari ! Şi dacă / Mi-aş în­drepta trăsura către stele / Şi aş pieri, ce trist ar duce-o singur, / Lipsit de harul fanteziei mele. / Dar nu ştiu ce idee mă opreşte / Să nu mai viu la din­­sul iar şi iar, / Pe semne că îmi e o gazdă bună, / Deşi nu e decit un biet cizmar“. Oricît ar părea de îndepărtate aceste rime sprintene de versurile gre­oaie ale cumintelui poet cizmar din Nü­rnbergul atît de învălmăşit pe vremea lui de furtunile sociale stirnite de Refor­ma lui Luther. — Dr. Sârbu e mai a­­proape de Hans Sachs decît ar indica-o numai similitudinea condiţiei umane. C.i Şi la Hans Sachs — ale cărui umor şi robust talent, descriptiv mai ales, erau impropriu închingate in tradiţiile reci ale versificaţiei de la sfîrşitul evului me­diu — vina poetică viguroasă a lui Cr. Sârbu nu şi-a putut găsi pînă la urmă, în chip deplin, formula cea mai perso­nală de expresie poetică. Lirica lui a mers astfel, succesiv, în pas cu nostal­giile dezrădăcinării din satul natal, ale poeziei lui Şt. O. Iosif şi O. Goga, cu tristeţea periferiilor din versurile lui Barbu Nemţeanu, cu apăsarea de plumb a oraşelor lui Bacovia. Poezia lui Cr. Sârbu tindea să devină o literatură de evocare a cîmpiei dunărene, aşa cum este proza unui Al. Sahia, a unui Zaharia Stancu — veniţi tot de pe ale sale melea­guri — sau de evocare a vieţii maha­lalelor bucureştene, aşa cum a scris-o G. M. Zamfirescu. Sosit în literatură mai devreme decît Sahia şi Zaharia Stancu, a realizat poezia Bărăganului la un mod remarcabil, dar cu mijloacele simbolismului, potenţate spre tehnica no­taţiei imagistice : „Decor rural. Pîrîoape arse de secetă. Zăduf uscat. / Scaieţi cu frunze de rugină. Miros de lut înfierbîn­­tat.­­ Şi dintr-un smoc chircit şi galben de pomi ciungiţi de vijelii / Se-nalţă siluieta aspră a unei gări cărămizii" (Gară pe Bărăgan). De asemenea, Dr. Sârbu a lăsat realizări durabile şi în ceea ce priveşte poezia periferiei bucureştene, realizări în care se întrevede lecţia ma­gistrală dată de Florile de mucigai ale lui T. Arghezi : „Trifu / A căzut­ sub coşarcă în marginea pieţii, / Cărînd bur­ghezilor carne şi trufandale“... (Moarte subită) ; „Elisabeta, fata gunoierului, / A stat 14 ani aproape de curăţenia ceru­lui, / Fină cînd intr-un amurg de iulie filă, / A înmulţit în gemete îngerii m­u­­coşi din mahala"... (Elisabeta). Dar Cr. Sârbu rămîne, in primul rînd şi in pri­mele rînduri ale poeziei noastre, poetul suferinţei, al luptei şi al victoriei clasei muncitoare : „Nu te plingem, iubite ! / Lacrămile nu intră în practica noastră de ziditori / Ai unei lumi fericite. / în­clinăm numai o clipă steagul nostru de luptă ! Peste faţa ta suptă. / Ne-ai pă­răsit, dar vei trăi după moarte, / Nu într-o lume aşezată undeva, departe, / Di­in noi, fraţii tăi de muncă. / Suntem­ încă / La poalele muntelui. Pînă sus ne aşteaptă / O cale lungă de zbucium şi faptă. / Vei merge cu noi. / Te vei bucura cu noi de piscuri, de soare, de iarbă, de rouă, / Şi vei prinzi cu noi pîine de istorie nouă / Sub cutele roşu­lui steag. / Pornim mai departe, tovarăşe drag“... (La­­moartea unui tovarăş). OVIDIU PAPADIMA SCRIERI • Paşi spre lumină. Poezii din carnetul unui muncitor. Bucureşti, 1935. Tablouri şi cîntece din călătoria mea. Versuri. 1933, colecţia „Adonis“, n. 8. Slove desculţe. Poeme, 1939, col. ..Ado­nis“, nr. 36. D. Th. Neculuţă. Poem, 1940, col. „Adonis“, nr. 46. Daruri pen­tru cocioabe. Versuri, 1944, col. „Ado­nis“. Poeme de ieri şi de azi, 1951, TIFLA. Cintece pentru Sanda. Versuri. Ilustraţii de Val Munteanu, 1956. E­d. tineretului. Dragoste de viaţă. Poezii, 1936, EPLA. Poezii. Paşi spre lumină, ed. îngrijită de Romulus Vulpescu, cu un cuvînt înainte de Ion Bănuţă, 1963, EPLA. SCRIERI DESPRE : Al. Andritoiu In Viaţa românească nr. 5, 1956 ; Dragos Vrinceanu in Lucea­fărul, nr. 19, 1963 ; Camil Baltazar în Viaţa românească nr. 12, 1963 ; Traian Stoica in Flacăra, nr. 12, 1956 ; Leonard Gavriliu în Scrisul bănăţean nr. 6, 1956; A. Indrieş în Scrisul bănăţean nr. 9, 1963; Cristian Sârbu După un ocol prin dramaturgie, al cărui rod a fost basmul dialogat „Rübezahl und der Glaserjockl" (Rübezahl şi Glaser­­jockl) (1954), impecabil versificat, Schus­ter şi-a făcut intrarea în literatura despre tineret şi pentru tineri prin povestirea de largi proporţii „Der Teufel und das Klosterfräulein“ (1955) (Dracul şi domnişoara de la mănăstire), o imagine veridică a luptei dusă de liceenii sibieni în primii ani de după 23 August pentru democratizarea şcolilor săseşti, pe atunci încă confesionale. Ediţiile următoare ale acestei cărţi, expurgate de balastul unor detalii veriste şi al unor implicaţii autobiografice, au devenit mai convingă­toare şi au constituit unul din cele mai mari succese ale noii literaturi de limba germană din ţara noastră. Următoarea carte a lui Schuster, po­vestirea de mari proporţii „Strahlenlose Sonne" („Soare fără raze", 1961) se con­stituie ca o dezbatere densă şi pasionantă in jurul unor atitudini fundamentale ale tineretului faţă de problemele şi vicisitu­dinile vieţii. Şi nu este intîmplător, — ci psihologic îndelung pregătit şi justificat — faptul că Ruth, în jurul căreia îşi dispută întîietatea cei doi schiori, alege pe Steff, sportiv integrat colectivului, care îmbina curajul cu cumpătarea, ambi­ţia cu disciplina, şi respinge pe Volker, sportiv singular, adept al lui „vivere peri­­colosamente", şi lector pasionat al volu­mului în care editori tendenţioşi din timpul celui de al III-lea Reich înmănuncheaseră acele poezii de Hölderlin care, smulse din context, puteau exalta „eroismul în sine". Realizarea cea mai amplă şi mai con­sistentă a lui Schuster este acel Bild­ungsroman „Fünf Liter Tzurka" („Cinci li­tri de ţuică”), masiva trilogie, din c­are au apărut pînă în prezent două părţi : în 1961 şi 1965. In ceea ce-l priveşte pe eroul primului volum — Thummes (Tho­mas) Schieb-tatăl — ţăran, dintr-un sat sud-ardelenesc, romancierul îi descrie len­ta clarificare şi distanţarea treptată şi de­finitivă de ideologia „unităţii naţionale", de care­ era, ca, atîţia alţii, atît de îmbie­­­sit în primii ani de după 1998. „Schuster procedează cu o' savantă incetineala'şi în­văluie totul chff-ii!lyViihor reţinut,­ cald, concretizat între altele în însuşi sub­titlul acestei cărţi : ,,Erorile, încercările la care l-a supus soarta şi iluminarea pro­gresivă a mai­ puţin-înstăritului Thomas Schieb din Kleinsommersberg". Eroul ce­lei de a doua părţi — Thummes Schieb­­junior — poate urma, datorită sacrificii­lor făcute de „mai-puţin-înstăritul" său tată (în terminologia „unităţii germane"), liceul din Sibiu ? pe lingă acestea, el se mai menţine în şcoală din­ meditaţii, pă­trunde datorită şi altor talente în „înalta societate" săsească fascizantă sau deja fascizată. Societate de care începe să se distanţeze de-abia către sfîrşitul acestui de la doilea volum, prezent­îndu-i evolu­ţia pînă în perioada izbucnirii celui de al doilea război mondial. Căile membrilor familiei Schieb se întretaie cu cele ale potentaţilor saşi — ale ,,Führer-ilor eco­nomiei" în terminologia ştiută, menită să mistifice împărţirea în clase sociale —, ci cele ale unor înalţi demnitari, ale unor chiaburi şi ale unor agenţi naţional-socia­­lişt­i, dar şi cu cele ale unor muncitori de toate naţionalităţile conştienţi, îndru­ma­ţi în lupta lor revendicativă de Partid. Schuster realizează astfel, neforţat,­ o vas­tă frescă a societăţii timpului, văzută prin ochii iniţial foarte naivi, apoi tot­ mai ageri ai membrilor familiei Schieb. Inten­ţiile autorului sunt bine servite de un stil foarte personal, aproape continuu ironic, pe alocuri satiric . Schuster utilizează o limbă creată uneori ad-hoc, îmbogăţită cu expresii orale, dialectale, o limbă care-i permite să sugereze vocabularul autentic al eroilor săi. Povestirile umoristice şi satirice din vo­lumul „Alte Sachen­ neue Brillen" (.,Ches­tii vechi-ochelari noi", 1­964) nu ajung la­ nivelul scrierilor anterioare. Dintre ele, se detaşează net „Das Krokodil" („Cro­codilul"), demascare incisivă a moravuri­lor protipendadei săseşti, a „societăţilor savante" respective, a polemicilor de presa, a rubricilor­­,de scandalu­rile zia­relor burgheze etc. Totul este autentic, parodierea mergînd pînă In alcătuirea unor subtile note „de subsol". „Februar­­ului" („Jarul din februarie", 1964), poves­tire de mari dimensiuni, își propune să evoce, în partea sa finală, evenimentele. Griviței eroice, văzute prin optica ado­lescentului Nicolae Ionescu, pe care au­torul l-a urmărit de-a lungul a cinci ani de viaţă, şi a transformării lui treptate dintr-un ucenic neştiutor într-un luptător utecist. Aci Schuster, părăsind mediul pe care-l cunoaşte atît de bine, este mai discursiv şi convinge mai puţin. N. HOCHSCHEIDT SCRIERI : Rübezahl und d­er Glaserjockl ET 1954 ; Der Teufel und­ das Kloster­­fräulein ET 1955, ed. II ET 1957, ed. IIII E.D.G. 1957, ed. IV E.D.G. 1953, ed. V E.T. 1962 ; Dracul si domnisoara de la mă­năstire ET 1957 ; Strahlenlose Sonne (Soarele fara raze) ET 1961 ; Fünf Liter Tzuika (Cinci litri de țuică) Vol. I. ET. 1961. ed. II. Meridiane 1963 — Vol. 2 E.T. 1965 ; Alte Sachen­ neue Brillen (Chestii vechi, ochelari noi).EPL 1964: Februar­ylut (Jarul din februarie) ET 1964 ; Yoko und Tadashi ET 1965. SCRIERI DESPRE : H. Liebhardt NW (Neuer Weg) 1664, 18.VIII.1954, KL (Kul­­ tur und-l.eben-Beilage des Neuer Weges) 388/13.IV.1962. NW 4491 19.X.1963 : Hugo Haus! NW 2151/16.111.1985: Alfred V- cil- Sperber Gaz. Lit. 22.111.1956 - Viata Bum. 8-198» : Neue Literatur 3 1962, 5/1984 ; H. Stänescu N. L„ 3/1965. Paul Schuster „Manuscrisul" lui Miron Scorobet® cu­prinde pagini curate (uneori inexpresiv de curate), adică poezii caligrafiate a­­tent şi cu multă sensibilitate. Poetul pare un temperament echilibrat, supraveghin­­du-şi lucid transcripţiile lirice. Nu se grăbeşte, nu exultă, — cu o excepţie, în Constructor pe form­ă, nu gesticulează inutil. Indiferent de prozodia utilizată, starea poetică fundamentala (și limpidi­tatea versurilor) este de factură clasică. Cea mai convenabilă formă de comuni­care a ei este, desigur, metafora vizua­lă, notaţia simbolizantă. De aceea poe­ziile lui Scorobete sînt în general sim­plu vizuale, desenabile: „Drumul sînge­­ra prin holda tunsă, / Vîntul îngîna doi­nă din frunză, / Fintîna-ntindea / Cum­păna d­ungă spre nori și cerea“ (Legen­da unui gigant). Sau : „O scrisoare fîl­­fiia peste-un cîmp / Ce-n ironie crudă este numit de luptă : f­­ăceau morţi fără glorie / Scrisoarea se rotea ca o pasăre cu aripa ruptă“ (O scrisoare). Dar un asemenea mod de transmitere a ideilor şi sentimentelor — pe care, precizez, nu-l condamn ci încerc să-l delimitez — aduce, într-un anume sens, o manieră academistă. Poezia devine o cadru, un tablou evocator, desen sau gravură. Ea nu sugerează, ci se explică prin deco­rativ, ideea reliefîndu-se cu grijă în toată anatomia ei plasticizată. Inevitabil deci, semnificaţiile, imaginile sînt stati­ce, definitive. Ele nu mai procură adao­suri inedite la­ un adevăr, la un mit, nu sunt nici­­ răsturnări ale acestora, nu sunt afecte relevate pătrunzător, şi nu devin nici mijloace spre un adevăr. Viziunea este aşadar închisă, „înrămată", i-aş spu­ne componistă, deosebită de viziunea de percepţie­­ crudă­ a universului,­ de auto­­explicare lirică a lumilor interioare, so­ciale şi cosmice. Este evident atunci, că in această ultimă ipostază, funcţia gnoseologică prevalează, ea este dinami­că, iradiantă, pe cînd aceea bunăoară din „Manuscris" e limitată, descriptivă , cu toate că în­ cadrul ei există poezii bine realizate, dintre care amintesc pe acelea din ciclul­ erotic sau altele ca Schimbul de noapte, Acolo cîmpul, In­trare in noapte, Constructor de ţărm, Schiţă etc. De altfel, valoarea lor vine de acolo că poezia lui Miron Scorobete nici nu e total peisagistă, total grafică. Poetul are o pronunţată înclinaţie spre lirica meditativă, vizibilă încă din unele accente gnomice, vizibilă în comprima­rea versurilor şi chiar în refuzul clişeu­lui. Fără să posede un limbaj deosebit de particular, expresia poetică la Scoro­bete e condensată şi, ceea ce mi se pare interesant, tocmai aici poetul s-a revizuit şi îmbogăţit substanţial. Tinu­tul scriitor de la Tribuna se îndreaptă spre o viziune filozofică a sentimente­lor, prin intermediul viziunii, s-o numim de limbaj. Este o cale proprie lui, va­loroasă, cu atît mai mult cu cit poetul şi-a descoperit-o singur ! De asemenea, revirimentul s-a produs cu atît mai uşor cu cit poetul a ştiut ce poezie să frec­venteze. Poezia mare dintre cele două războaie (Ion Barbu, Lucian Blaga). Lim­bajul s-a rafinat, viziunea componistă nu mai lucrează doar cu reprezentări con­crete, ci mai ales cu conceptele repre­zentărilor. Este vorba aici de o creştere în profunzime şi, paradoxal, d o creştere a valorilor de sugestie. Sugestivitatea ne­­fiind numai de ordinul concretului plas­tic, ea se finalizează superior prin ab­stract, bineînţeles ca şi cunoaşterea : „Se fringe-nălţimea-n genunchi / cu piatra Ţă­rii pusă temelie, / Prin ziduri, liniştea deschisă în unghi / înalt nimbează băr­băţie " Piatra din gînduri se face alt cer / că te miri ce mai ţine / vîrstele-ntoarse sever / din turn către tine // Timpul zidit / zideşte, la rîndu-i tăcere. / Tîrziul ul­tim, întrezărit / rotund din clopot ne cere..." Sînt strofe din poezia Voronei, publicată în Tribuna din 15 octombrie 1964. Celelalte poezii din aceeaşi pagină, alături de altele, tipărite în Luceafărul, anunţă un poet maturizat cu discreţie şi seriozitate. M. N. RUSU SCRIERI : Manuscris (Col. Luceafă­rul), 1982. SCRIERI DESPRE : In volume : Paul Georgescu, Păreri literare, 1964, pag. 236 ; Ion Oarcăsu, Opinii despre poezie, 1965, pag. 184 ; Victor Felea, Dialoguri despre poezie, 1965, pag. 267 ; In reviste : D. Cesereanu, Tribuna, 46/1961 ; Sorin Alexandrescu, Luceafărul, 49/1962 ; Nicolae Manolescu Contemporanul, 42/1962 ; Matei Călines­­cu, Gazeta literară, 46/1962 ; Lucian Raicu, Viaţa românească, 12/1962 ; Mihai Drăgan, Iaşul literar 3/1963 ; N. Ciobanu, Scrisul bănăţean, 3/1963 ; Dragoş Vrîn­­ceanu, Luceafărul 8/1964. Miron Scorobete / . Primul rouian al­ Cellei Serghi Priză de păianjen, apărut în 1938, (revăzut şi reeditat în 1962), răspundea, cu sau fără intenţia expresă a autoarei, solicitării in­sistente a lui Camil Petrescu, pentru care romanul trebuia să devină un fel de „do­sar de existenţă” autentică. Integrîndu-se grupului de scriitori realiști care culti­vau literatura de analiză psihologică — gen ilustrat, în afară de Camil Petrescu, de scriitori ca Mihail Sebastian sau A. Heiban — Cella Serghi lua parte alături de Hortensia Papadat-Bengescu la ceea ce Pompiliu Constantinescu numea „dez­baterea eternă a­­ mărturiilor omeneşti despre dragoste", îmbogăţind-o cu con­fesiunea specific feminină. Modificat în final cu prilejul reeditării —­eroina, Diana Slavu sparge crisalida propriilor introspecţii, hotărîndu-se să vadă, să audă lumea din jur şi să se apropie de cei oprimaţi — romanul „Pînză de pă­ianjen" nu era nici la apariţie mai puţin demn de remarcat. Romanul dez­văluie bogate resurse de sensibilitate şi spirit fin de observaţie, şi oglindeşte explicit revolta şi aversiunea scriitoarei faţă de o societate strimt alcătuită. Acţiu­nea­ se petrece între cele două războaie. Scriitoarea contemplă cu dezgust, prin ochii trişti ai eroinei, o lume bolnavă de inerţie şi lipsă de idealuri, o lume atro­fiată de inactivitate, risipită în canca­nuri, intrigi şi plăceri superficiale, inca­pabilă de un act creator sau de un sen­timent profund. Inteligenţa, generozita­tea, sensibilitatea, dragostea de frumos ale Dianei neputînd fi canalizate către un ţel superior, eşuează în căutarea unei împliniri erotice. Atît Petre Barbu cit şi Alexandru Dobrescu, oameni goi sufle­teşte, obosiţi de viaţă şi complăcîndu-se în trîndăvie maladivă şi în poze de ne­­înţeleşi, nu corespund dorinţelor Dianei. înrudită cu Diana este Mirona Runcu, eroina primului roman scris de Cella Serghi după Eliberare : Cad zidurile. Drama mult asemănătoare — dragostea Mironei pentru Ştefan, şi el foarte asemă­nător cu Petre Barbu şi Alexandru Dobres­cu, e de asemeni un eşec c are însă de data aceasta o rezolvare fericită, impusă firesc de viaţa nouă din patria noastră, viaţă care o cuprinde în tumultul ei creator şi pe eroină. Calităţile relevate de primul roman se menţin, sporite de o percepţie clară a­­supra transformărilor sociale şi asupra perspectivelor de evoluţie. Totuşi, insu­ficienta cunoaştere de către scriitoare­ a lumii muncitoreşti se soldează cu nume­roase pagini discursive şi cu eroi sche­matici. Această sărăcire de viaţă şi de complexitate a unor personaje pozitive e comună tuturor scrierilor ulterioare, ca romanele : Cîntecul uzinei, Cantemiriştii, Fetele lui Barotă sau nuvela Surorile, toate constituind, de altfel, trepte pe un drum ascendent către clarificarea ideolo­gică a scriitoarei. Noile realităţi nu sunt insă în aşa fel cunoscute şi asimilate. Incit să apară încorporate firesc, indiso­lubil, faptelor de viaţă descrise de scri­itoare. E mai mult o cunoaştere de su­prafaţă şi tocmai de aceea lipsită de va­loare artistică. Personaje ca Pascu, se­cretarul de partid şi Mitana (Cîntecul uzinei), elevii Ilieş Stan şi Dimescu sau educatorul lovan (Cantemiriştii), ce Stana (Surorile), sau ca Horia Costinaş (Fetele lui Barotă) şi In­ proporţia foarte mare şi Jacquot (Cad zidurile) sunt în­truchiparea searbădă a unor principii nu a unor oameni adevăraţi. Alt viciu sau mai bine zis altă cauză a acestei alter­nanţe de eroi izbutiţi şi de pagini reali­zate la un nivel­ artistic valoros, cu fi­guri schematice perorînd didactic, este dorinţa autoarei de a cuprinde prea mul­te aspecte din viaţa personajelor sale, fără a proceda la o selecţie riguroasă. Cu o notă evidentă de calitate, romanul „Fetele lui Barotă“ nu depăşeşte totuşi tehnica şablonului şi a viziunii alb-ne­­gru, a clişeului confecţionat care disto­nează cu atît mai mult cu cit ele s-au aplicat pe fondul unei activităţi recunos­cute. RODICA FLORIA SCRIERI S-a dumirit şi moş­iile (Col. Albina) 1950 ; Cad zidurile, roman (EPLA, 1950); Cîntecul uzinei, Ed. tin., 1950 ; Surorile (Cartea poporului) nuvelă, EPLA, 1951; Cantemiriştii (roman), Ed. tin. 1954 ; Fe­tele lui Barotă, roman, ESPLA, 1953 ; Pînză de păianjen, roman revăzut şi reeditat. ESPLA, 1962. SCRIERI DESPRE : Mihnea Gheorghiu, Viaţa rom. 2/1961 ; Petre S., Iaşul nou, 3—4/1951 ; Eugenia Tudor, Viaţa rom. 11/1954 ; T. L. Biră­­escu, Scris ban. 2/1959;­ Sanda Larian, Viaţa rom. 3/1963. £5c3 Celia Serghi MUZICA UŞOARĂ — O MITOLOGIE MODERNĂ „De und­e vine farmecul­­muzicii uişoare ?” se întreba cu glas tare Ulea, prietenul meu. „Mai proba­bil de la absenţa voită a compli­caţiei, de la solicitarea brutală a ieftinului. Muzica uşoară re­curge la straturile sufleteşti cele mai simple cu putinţă. Bucu­ria ascultării ei nu e superficială ci simplă. Sub impulsul voios al muzicii uşoare, dragostea capătă forţa banalităţii, tristeţea unică pare pentru o clipă comunicabilă, sexualităţii i se adaugă o melan­colie încîntătoare. Simţirile şi ideile pe care muzica uşoară le pune în circulaţie au farmecul ru­dimentarului. Rudiment dublu : în primul rînd al intenţiei, întot­deauna limitată şi limpede, apoi rudiment al realizării : broderiile muzicii uşoare seamănă cu şerve­ţele din bucătăriile unde intri din întimplare şi pe care se văd prin­se cu aţă, în poziţii crispate, hi­doase gospodine făcînd ochi dulci şi saşii unor bărbaţi cu cap de foetus, păuni săraci şi virtuoşi, fiori descurajînd tigri pitici, ima­ginea unei lumi de vis nedezvol­tat,, pre-caligrafic. In sufletele simple, muzica uşoară deşteaptă extaze şi lumini, în sufletele com­plicate, mulţumirea­ întunecată a regresiunii. Plăcerea muzicii uşoa­re nu seamănă oare cu aceea a omului în clipele cînd — favoare de scurtă durată — se simte ani­mal, cu a vieţii cind imită mine­ralul ? Recunosc, într-o astfel de plăcere intră o doză frumuşică de ipocrizie, ca atunci cină te dai în roata mare de la Moşi — te pre­faci că te temi de abisul momen­tan, de fapt contezi pe schelăria de oţel. Sau poate greşesc şi tea­ma, factice cum e, există totuşi. Regresiunea procurată de muzica uşoară nu oferă un risc real, poţi să-i cedezi oricît de complezent, arcurile ei de oţel te readuc la nivelul iniţial. Îmi vine să rîd de pedagogii îngreţoşaţi pentru care tristul reprezintă trambulina vi­ciului, floarea darurilor satanice. Dar e de vină roata mare de la Moşi dacă un sinucigaş s-a arun­cat de bună voie din vîrful ei ? Nu turnurile solicită imprudenţa. Al muzicii uşoare este şarmul conformist, dulcea solidaritate o­­menească întru mediocru, înduio­şarea faţă de oraşe străine şi oa­meni necunoscuţi şi, cu siguranţă, antipatici. Autoînşelarea, confor­mismului, moda, dau liniei arbitra­re logică, grotescului eleganţă, cu o poezie afectată şi irezistibilă. Uneori moda mă întristează pen­tru că înseamnă moarte de tânăr, repede ofilire. Cînd aud cuv­uţele unui viol madison ale cărui rit­muri sunt încă actuale în 1­965 , Madison, madison sixty-two ( ~­­madison şaizeci şi doi), data pro­clamată cu elan nepăsător mi se pare oribil de arhaică. Au trecut trei ani! Cei atunci tineri s-au căsătorit, au copii, azi mari, unii au poate nepoţi, alţii au şi murit, împovăraţi de ani. O văd, cum a­­lunecă în timp zîmbind ţepeni şi cîntind, fixaţi pentru totodeauna, Madison­ 62. Dar să nu crezi că muzica uşoa­ră se bizuie doar pe modă şi pe regresiune. Ea se hrăneşte şi din altă năzfiinţă,­­a sufletului, mai •. ..­­Un altă nostalgie mai negâră. E vorb­a­­de aspiraţia spre arhetip, spre legendă. Din con­temporanii noştri, cei mai mulţi au renunţat la vechile mituri şi privesc, demistificaţi, realitatea în faţă- Totuşi, rămîne nevoia se­­('■etâ după un liant comod al ac­cidentalului, după o Armonie, atît de grosolană incit să pară supe­rioară. Or muzica u­şoară flatează tocmai cea mai ordinară nevoie de Armonie. Textele ei laudă per­fecţiunea banală a unei vieţi de legendă, în care dragostea este veşnică, frumuseţea perfectă, deli­­cateţea bărbaţilor neîntrecută (mai puţin eroismul lor, în muzi­ca uşoară Achille e încă îmbrăcat în faţă). Chiar melancolia picantă în care pluteşte muzica uşoară concentrează tristeţi arhetipale şi lesne de depăşit. Lumea muzicii uşoare e o lume imaginară, armo­nioasă pe cele mai stupide coor­donate, atrăgătoare ca un vis de zahăr greţos. Dar ascultătorul ei — aici fii atent — nu simte cu destulă acuitate că totul e fleac. Domeniile sunt prea esenţiale : ti­nereţe, dragoste, despărţire, pater­nitate, moarte, pentru ca­ iluzia tărîmului legendar să nu se exer­cite măcar parţial. Şi se întîmplă la fel ca într-o societate unde mentalitatea e încă primitivă : oa­menii cred adine în legendele tra­diţionale, deşi le simt imposibile, de alt ordin decît realitatea coti­diană. Muzica uşoară joacă, pen­tru contemporanii noştri, rolul miturilor şi al legendelor de altă­dată. Ce comparaţie plăcută ! Ce dub­­­lă luminare ! Deodată tinerii îm­brăcaţi sucit care-şi contorsionea­ză trupurile la ceaiuri dansante se prefac în grupuri de efebi şi care, dansînd în poiana sacră a zeiţei, surîsul profesional al cîn­­tăreţelor grase şi pistruiate de la restaurant mi se pare amabilitate rituală, anvelopele lucioase colo­rate ţipător ale discurilor amu­lete binecuvîntate, magnetofoa­nele chivote scumpe. Dar nu pot urî muzica uşoară, pentru că nu are agresivitatea şi esotericul re­ligiilor păgîneşti, ci, simplă mito­logie, se scaldă în ape indulgente şi limpezi. Şi să ştii că nu exagerez dacă atunci cînd ascult muzică uşoară, cred a simţi circulîndu-mi în vine sîngele vechilor înţelepţi. Oare filozofii greci nu priveau miturile zeieşti cu aceeaşi blinda ironie cu care noi privim muzica uşoară ? Şi nu crezi că tînărul Alcibiade se lăsa în voia povestirilor mito­logice încîntat de arhetipicitatea lor, care îi flata dorinţa de rit, de orbire şi de solidaritate, con­ştient totuşi că sînt poveşti spuse în vînt ? Şi nu-i vezi pe efebii dansînd după victoria de in Salo­­mina exaltaţi şi mediocri, îmbră­caţi excentric, snobi, deci gregari, ca mulţi din cei de azi? Oare dispreţul lui Xenofan pen­tru mituri nu seamănă cu dispre­ţul încleiat al unora de azi pen­tru muzica uşoară, provenind din aceeaşi sete stîngace după gravi­tate ? Însuşi Platon nu simţea, la auzul basmelor divine, aceeaşi strîngere de inimă pe care o am eu cînd tangourile sau cha­căit­urile îmi aduc aminte de confor­mismul rudimentar, ele perfecţi­unea­ nesemnificativă, de sănătatea veşnică a vieţii cotidiene ?” Toma Pavel CRITERII Revista „Contemporanul” din 25 iunie 1965 publică un foarte inte­resant articol intitulat „Criterii” din care cităm cîteva fragmente : «Colecţia „Cele mai frumoase poezii” a ajuns la un număr a­­b­reciabil de apariţii (75), fapt ce permite o scurtă retrospectivă. Iniţiativa, luată în urmă cu a­­proape un deceniu de către Editu­ra tineretului, se dovedeşte în ge­neral fructuoasă. Dar realizările nu sunt totdeauna la înălţimea po­sibilităţilor, iar uneori dezamă­gesc chiar. Rezervele noastre ţin de criteriile care prezidează la al­cătuirea antologiilor respective, de modul cum sint selectate versu­rile, de calitatea prefeţelor şi (cînd e cazul) a traducerilor. 1. Pe cit de promiţător este tit­lul, pe atît de confuze sînt crite­riile de alcătuire a colecţiei ; mai întîi, nu se operează cu criteriul ordinii valorice (nu e vorba de crearea unui tabel poetic, asemă­nător aceluia al lui Mendeleev !), singurul valabil, aşa încit poeţii da prim rang ai literaturii univer­sale (Dante, Villon, Baudelaire, Verlaine, Verhaeren, Rilke, Mon­tale, F. Garcia Lorca, Seferis, Her­nandez, Elliot, Sandburg, Novo­­rnensky, Gabriela Mistral, Prevert, etc, etc) sau românie (Bolintinea­­nu, Macedonski, Goga, Blaga, Bar­bu, Pillat, Voiculescu, Adrian Ma­­niu, Magda Isanos, Vinea, Voron­­ca, etc) nu și-au găsit încă locul în colecţie ; în schimb, sunt bogat prezentaţi Becher, Simonov (oare nu exista un alt poet mai repre­zentativ pentru literatura sovie­tică actuală decît acest talentat, romancier ?), Brecht (dramaturg incontestabil) dintre străini — Bă­­nuţă, Dumitru Corb­ea, Deşliu, Frunză, Porumbacu, Tulbure, etc, dintre poeţii români contempo­rani. Se pare că formatul colecţiei n-ar permite o „extindere”, totuşi, cum se face că Eminescu este prezent abia cu 29 de poezii (deci nici măcar antumele !) iar Hor­vath Imre, poet valoros, desigur, cu aproape 200, Bănuţă cu peste 100, E. Frunză cu 88, D. Corbea cu 63 ş.a.m.d. 3. Cele mai multe dintre prefe­ţele care însoţesc culegerile poe­ţilor români contemporani au un pronunţat caracter apologetic, pro­­vedindu-se instrumente inutile, prin lipsa discernământului critic. ..Cuvîntul înainte” scris de D. Cor­bea la­ poezia lui Demostene Botez este aplicabil oricărui poet. Pe aceeaşi linie se înscriu şi intro­ducerile semnate de C. Ciopraga la Otilia Cazimir şi mai ales Radu Popescu la Breslaşu sau Eugen Frunză. Judecăţile de valoare se menţin uneori la nivelul aprecierilor de genul : ,,De aceea, poezia lui Vic­tor Tulbure este o poezie prin ex­celenţă poetică” (Mihai Novicov). Generalităţi se spun şi despre poeţii străini, diferenţierea dintre personalităţile antologate nefiind realizată. în plus, sunt cazuri cînd se aglomerează tot felul de date şi con­sideraţii, mai puţin semnifi­cative, incit spaţiul acordat pre­feţei este în disproporţie exage­rată faţă de „restul” volumului (V. Petre Solomon, Cuvînt înain­te despre Rimbaud, 36 pag. din 116). Adesea, traducerile supără prin­tr-o monotonie excesivă, poezia identificîndu-se cu simpla versi­ficaţie, cum­ se întîmplă, de pildă cu Leopardi şi Petrarca în tălmă­cirea lui Lascăr Sebastian. Ar fi bine ca redacţia să se orienteze spre acei traducători pe care ac­tivităţile temperamentale îi apro­pie de poeţii ce urmează a ei fu­­măciţi”. Trebuie spus că in nenumărate rînduri Editurii tineretului ,(care îngrijeşte această colecţie) i s-a atras atenţia de către presă şi scriitori asupra acestor lipsuri, dar rezultatele au rămas necunos­cute. O inerţie suverană domneş­te acolo de multă vreme şi nu în­drăznim s-o tulburăm». CUGETĂRILE TOV. TUDORICA despre H. P. Bengescu „Unele dintre aceste poezii se fac ecoul unei tristeţi calme, re­semnate, cu rare zvîcniri de re­voltă în faţa unui destin implaca­bil şi a­ scurgerii inevitabile a timpului, care macină totul : tine­reţe, vitalitate, nădejdi...” („Se ştie că în ultimii ani de viaţă scriitoarea a suferit de o boală grea”). „Lungimea acestor versuri ar pa­re fi obositoare dacă n-ar exista o densitate a emoţiei, d­acă n-ar fi străbătute de un real fior liric, avînd măreţia unui vulcan care se stinge”. „Viziunea cosmică a acestei poe­me (comparaţiile împrumută ceva d­in măreţia geologicului), ca şi forţa de sugestie a altor versuri d­in Albumul Hortensiei Papadat Bengescu, sînt tot­ atîtea­ mărturii ale talentului liric al scriitoarei”. Contemporanul din 25 iunie 1965 MEMENTO Revista „Flacăra” publică de mai­­multe numere un Momento care în 6 rubrici voieşte să infor­meze pe cititori despre noutăţile săptămînii în materie de televizi­une, tipărituri, teatru, muzică etc. Cităm din rubrică : plastică „Sala. Oneşti, H. Catar­gi : • com­poziţie, peisaj, portret , volume ele o arhitectură internă, triumfal echilibru de puritate geometrică şi relief al materiei, culori nobil rafinate, o creaţie care afirmă programatic şi grav suveranitatea raţiunii constructive în pictură. Sala Oneşti. Eugen Mihăescu, în sala de alături, la antipodul aces­tei atitudini, încearcă un roman­tism al artificiilor puse să execute performanţe de sugestie poetică. Dar alămurile ingeniozităţii aco­peră coardele sentimentelor... Sala Magheru : Wanda Sachela­­rie pictează mişcarea cromatică a lucrurilor privite ca un carnaval de forme, dezarticulate după­ logi­ca acestei dinamici şi după emo­ţia acestei candori. Dar, prin abuz de insistenţă, procedeele devin automatisme vizuale, expresivi­tatea se subţiază. Sala Magheru : Ion Pană — un puternic temperament artistic în patul procustian al picturii deco­rative simbolistice”. Formulările sunt de o sfîntă şi veche ingeniozitate gratuită, ne­­înstare să acopere alămurile sufi­cienţei. Şi pentru ca să nu lăsăm citito­rul în necunoştinţă de cauză în alte domenii, cităm din rubrica Discuri : * Alexandru Imre conduce şi în­­drumează o orchestră de mare vogă. Ascultînd acest disc (EDC- 570) putem constata o diversitate interpretativă. Dar diversitate nu înseamnă lipsa unui stil propriu­. Pe acesta însă îl recunoaștem mai greu la „Electrecord”. Panseurile de la rubrica Teatru sînt delicioase. Vi le redăm : ,,Stagiune estivală. Timid (poate şi datorită... condiţiilor meteoro­logice) a început stagiunea esti­vală. Din păcate şi în acest an, în ciuda existenţei unor grădini propice, repertoriul estival (dacă se poate numai repertoriu) e în­cropit la întimplare, cu piese din programul obişnuit al teatrului. Proverbul vechi e valabil în ca­zul de faţă: bunul gospodar îşi face iarna... repertoriul estival. Litoral. Fără a prezenta un in­teres cu totul deosebit, programul teatral de pe litoral e susţinut în această perioadă de Teatrul de stat din Constanţa — activ prin numeroasele sale secţii (proză, estradă, operă, păpuşi). Se caută un mincinos — come­die (despre care v-am mai rela­tat) cu unele bune intenţii sati­rice.^ Spectacolul bucureştean, al­­ternînd comicul buf cu grotescul, reuşeşte să stîrnească în general veselia spectatorilor, şi ciuda unor inegalităţi artistice. Debut regizoral : actorul Cornel Gîrbea (teatrul ,,Barbu Delavrancea”). Ifigenia în Taurida de Goethe — în admirabila versiune româ­nească a lui AL Philippide — e prezentată de Teatrul de stat din Bacău. La capitolul ,,îndrăzneli” notăm iniţiativa tinărului actor I. Buleandră care a înscenat spec­tacolul (jucînd şi un rol princi­pal). Protagonista (Ifigenia) , Kitti Stroescu”. Cum autorul acestor rînduri e anonim, nu ne rămîne decît să felicităm întreaga redacţie venim strălucitele com­une şi­ I. Mureșanu di *

Next