Luceafărul, iulie-decembrie 1965 (Anul 8, nr. 14-31)
1965-07-03 / nr. 14
Născut în 1897 — comiliton de generaţie deci cu I. Valerian, Tudor Vlatru, Ionel Teodoreanu, G. M. Zamfirescu, B. Fundoianu — începînd să scrie şi să publice de prin 1925. Cr. Sârbu a ţinut pasul cu întreaga evoluţie a poeziei româneşti de atunci pînă aproape de zilele noastre. Dacă împrejurările nespus de grele in care a trăit pînă la instaurarea orînduirii socialiste — legat de scaunul de cismar și mai apoi bolnav — i-ar fi îngăduit să-și dezvolte puternicul talent, care e vizibil, printr-o cultură filozofică și artistică corespunzătoare, Dr. Sârbu ar fi însemnat mult mai mult în lirica noastră. Așa cum este, opera lui este o realitate singulară și atractivă in poezia română dintre cele două războaie mondiale — după 1944 ea integrîndu-se firesc în cursul literaturii orînduirii socialiste, formulîndu-i poetic, adesea la modul cel mai direct, comandamentele de actualitate. Singularitatea şi forţa de atracţie a operei sale anterioare provin din faptul că Cr. Sârbu se înscrie prin ea printre puţinii noştri poeţi ridicaţi — în timpul orînduirii burgheze — direct din rîndurile proletariatului şi rămaşi credincioşi acestuia pînă la capăt. Pornind de la situaţia lui umilă, de lucrător cismar în atelierul unui patron, care evadează din acest infern moral şi material prin poezie şi prin credinţa nestrămutată în partid şi în triumful final al luptei clasei muncitoare, Cr. Sârbu s-a simţit şi s-a mărturisit poetic un continuator al operei lui D. Th. Neculuţă. In 1940 — în plină febră a războiului mondial care începuse. — Dr. Sârbu îi închină lui D. Th. Neculuţă un poem în care — în versuri simple, naive şi strigace, dar pline de lumina sincerităţii, — îl priveşte ca pe un frate mai mare, în soartă şi în poezie. In aceeaşi situaţie se mărturiseşte a fi fost el însuşi în acele interesante Fragmente de jurnal, din volumul său de debut, din 1935, evocînd amintirea satului natal şi chipul mamei — îngrijată că, stînd „mereu cu tocul pe hirtie", va ajunge ,,un taiefrunză oarecare“. Intr-unui din aceleaşi fragmente, continuă firul confesiunii : „Urmind îndemnul foamei buclucaşe, / Mi-am scufundat trecutul in uitare / Si m-am înscris ca lucrător de ghete / In cadrele armatei proletare." Căutîndu-şi însă — în urma lecturilor făcute la voia întîmplării, după cită şcoală primară făcuse în sat, şi din sărăcia pungii sale şi a rarelor lui ore de tihnă — predecesori mai îndepărtaţi, se simte cosîngen peste veacuri cu „maestrul cintăreţ” Hans Sachs, în 1930, ironizîndu-şi bonom propria condiţie umană — din punctul de vedere al acelui alter ego care era poetul din el — îşi afirmă această filiaţie, în versuri în care distingem sunetul şi tehnica acelei spumoase poezii din Caleidoscopul lui A. Mirea şi din opera lui G. Topîrceanu, pe care le incitaseră la noi odinioară acrobaţiile fanteziei lui Edmond Rostand, impuse prin succesul european al pieselor sale Cyrano de Bergerac şi Prinţesa îndepărtată : „Sărmanul Sachs din Ferentari ! Şi dacă / Mi-aş îndrepta trăsura către stele / Şi aş pieri, ce trist ar duce-o singur, / Lipsit de harul fanteziei mele. / Dar nu ştiu ce idee mă opreşte / Să nu mai viu la dinsul iar şi iar, / Pe semne că îmi e o gazdă bună, / Deşi nu e decit un biet cizmar“. Oricît ar părea de îndepărtate aceste rime sprintene de versurile greoaie ale cumintelui poet cizmar din Nürnbergul atît de învălmăşit pe vremea lui de furtunile sociale stirnite de Reforma lui Luther. — Dr. Sârbu e mai aproape de Hans Sachs decît ar indica-o numai similitudinea condiţiei umane. C.i Şi la Hans Sachs — ale cărui umor şi robust talent, descriptiv mai ales, erau impropriu închingate in tradiţiile reci ale versificaţiei de la sfîrşitul evului mediu — vina poetică viguroasă a lui Cr. Sârbu nu şi-a putut găsi pînă la urmă, în chip deplin, formula cea mai personală de expresie poetică. Lirica lui a mers astfel, succesiv, în pas cu nostalgiile dezrădăcinării din satul natal, ale poeziei lui Şt. O. Iosif şi O. Goga, cu tristeţea periferiilor din versurile lui Barbu Nemţeanu, cu apăsarea de plumb a oraşelor lui Bacovia. Poezia lui Cr. Sârbu tindea să devină o literatură de evocare a cîmpiei dunărene, aşa cum este proza unui Al. Sahia, a unui Zaharia Stancu — veniţi tot de pe ale sale meleaguri — sau de evocare a vieţii mahalalelor bucureştene, aşa cum a scris-o G. M. Zamfirescu. Sosit în literatură mai devreme decît Sahia şi Zaharia Stancu, a realizat poezia Bărăganului la un mod remarcabil, dar cu mijloacele simbolismului, potenţate spre tehnica notaţiei imagistice : „Decor rural. Pîrîoape arse de secetă. Zăduf uscat. / Scaieţi cu frunze de rugină. Miros de lut înfierbîntat. Şi dintr-un smoc chircit şi galben de pomi ciungiţi de vijelii / Se-nalţă siluieta aspră a unei gări cărămizii" (Gară pe Bărăgan). De asemenea, Dr. Sârbu a lăsat realizări durabile şi în ceea ce priveşte poezia periferiei bucureştene, realizări în care se întrevede lecţia magistrală dată de Florile de mucigai ale lui T. Arghezi : „Trifu / A căzut sub coşarcă în marginea pieţii, / Cărînd burghezilor carne şi trufandale“... (Moarte subită) ; „Elisabeta, fata gunoierului, / A stat 14 ani aproape de curăţenia cerului, / Fină cînd intr-un amurg de iulie filă, / A înmulţit în gemete îngerii mucoşi din mahala"... (Elisabeta). Dar Cr. Sârbu rămîne, in primul rînd şi in primele rînduri ale poeziei noastre, poetul suferinţei, al luptei şi al victoriei clasei muncitoare : „Nu te plingem, iubite ! / Lacrămile nu intră în practica noastră de ziditori / Ai unei lumi fericite. / înclinăm numai o clipă steagul nostru de luptă ! Peste faţa ta suptă. / Ne-ai părăsit, dar vei trăi după moarte, / Nu într-o lume aşezată undeva, departe, / Diin noi, fraţii tăi de muncă. / Suntem încă / La poalele muntelui. Pînă sus ne aşteaptă / O cale lungă de zbucium şi faptă. / Vei merge cu noi. / Te vei bucura cu noi de piscuri, de soare, de iarbă, de rouă, / Şi vei prinzi cu noi pîine de istorie nouă / Sub cutele roşului steag. / Pornim mai departe, tovarăşe drag“... (Lamoartea unui tovarăş). OVIDIU PAPADIMA SCRIERI • Paşi spre lumină. Poezii din carnetul unui muncitor. Bucureşti, 1935. Tablouri şi cîntece din călătoria mea. Versuri. 1933, colecţia „Adonis“, n. 8. Slove desculţe. Poeme, 1939, col. ..Adonis“, nr. 36. D. Th. Neculuţă. Poem, 1940, col. „Adonis“, nr. 46. Daruri pentru cocioabe. Versuri, 1944, col. „Adonis“. Poeme de ieri şi de azi, 1951, TIFLA. Cintece pentru Sanda. Versuri. Ilustraţii de Val Munteanu, 1956. Ed. tineretului. Dragoste de viaţă. Poezii, 1936, EPLA. Poezii. Paşi spre lumină, ed. îngrijită de Romulus Vulpescu, cu un cuvînt înainte de Ion Bănuţă, 1963, EPLA. SCRIERI DESPRE : Al. Andritoiu In Viaţa românească nr. 5, 1956 ; Dragos Vrinceanu in Luceafărul, nr. 19, 1963 ; Camil Baltazar în Viaţa românească nr. 12, 1963 ; Traian Stoica in Flacăra, nr. 12, 1956 ; Leonard Gavriliu în Scrisul bănăţean nr. 6, 1956; A. Indrieş în Scrisul bănăţean nr. 9, 1963; Cristian Sârbu După un ocol prin dramaturgie, al cărui rod a fost basmul dialogat „Rübezahl und der Glaserjockl" (Rübezahl şi Glaserjockl) (1954), impecabil versificat, Schuster şi-a făcut intrarea în literatura despre tineret şi pentru tineri prin povestirea de largi proporţii „Der Teufel und das Klosterfräulein“ (1955) (Dracul şi domnişoara de la mănăstire), o imagine veridică a luptei dusă de liceenii sibieni în primii ani de după 23 August pentru democratizarea şcolilor săseşti, pe atunci încă confesionale. Ediţiile următoare ale acestei cărţi, expurgate de balastul unor detalii veriste şi al unor implicaţii autobiografice, au devenit mai convingătoare şi au constituit unul din cele mai mari succese ale noii literaturi de limba germană din ţara noastră. Următoarea carte a lui Schuster, povestirea de mari proporţii „Strahlenlose Sonne" („Soare fără raze", 1961) se constituie ca o dezbatere densă şi pasionantă in jurul unor atitudini fundamentale ale tineretului faţă de problemele şi vicisitudinile vieţii. Şi nu este intîmplător, — ci psihologic îndelung pregătit şi justificat — faptul că Ruth, în jurul căreia îşi dispută întîietatea cei doi schiori, alege pe Steff, sportiv integrat colectivului, care îmbina curajul cu cumpătarea, ambiţia cu disciplina, şi respinge pe Volker, sportiv singular, adept al lui „vivere pericolosamente", şi lector pasionat al volumului în care editori tendenţioşi din timpul celui de al III-lea Reich înmănuncheaseră acele poezii de Hölderlin care, smulse din context, puteau exalta „eroismul în sine". Realizarea cea mai amplă şi mai consistentă a lui Schuster este acel Bildungsroman „Fünf Liter Tzurka" („Cinci litri de ţuică”), masiva trilogie, din care au apărut pînă în prezent două părţi : în 1961 şi 1965. In ceea ce-l priveşte pe eroul primului volum — Thummes (Thomas) Schieb-tatăl — ţăran, dintr-un sat sud-ardelenesc, romancierul îi descrie lenta clarificare şi distanţarea treptată şi definitivă de ideologia „unităţii naţionale", de care era, ca, atîţia alţii, atît de îmbiesit în primii ani de după 1998. „Schuster procedează cu o' savantă incetineala'şi învăluie totul chff-ii!lyViihor reţinut, cald, concretizat între altele în însuşi subtitlul acestei cărţi : ,,Erorile, încercările la care l-a supus soarta şi iluminarea progresivă a mai puţin-înstăritului Thomas Schieb din Kleinsommersberg". Eroul celei de a doua părţi — Thummes Schiebjunior — poate urma, datorită sacrificiilor făcute de „mai-puţin-înstăritul" său tată (în terminologia „unităţii germane"), liceul din Sibiu ? pe lingă acestea, el se mai menţine în şcoală din meditaţii, pătrunde datorită şi altor talente în „înalta societate" săsească fascizantă sau deja fascizată. Societate de care începe să se distanţeze de-abia către sfîrşitul acestui de la doilea volum, prezentîndu-i evoluţia pînă în perioada izbucnirii celui de al doilea război mondial. Căile membrilor familiei Schieb se întretaie cu cele ale potentaţilor saşi — ale ,,Führer-ilor economiei" în terminologia ştiută, menită să mistifice împărţirea în clase sociale —, ci cele ale unor înalţi demnitari, ale unor chiaburi şi ale unor agenţi naţional-socialişti, dar şi cu cele ale unor muncitori de toate naţionalităţile conştienţi, îndrumaţi în lupta lor revendicativă de Partid. Schuster realizează astfel, neforţat, o vastă frescă a societăţii timpului, văzută prin ochii iniţial foarte naivi, apoi tot mai ageri ai membrilor familiei Schieb. Intenţiile autorului sunt bine servite de un stil foarte personal, aproape continuu ironic, pe alocuri satiric . Schuster utilizează o limbă creată uneori ad-hoc, îmbogăţită cu expresii orale, dialectale, o limbă care-i permite să sugereze vocabularul autentic al eroilor săi. Povestirile umoristice şi satirice din volumul „Alte Sachen neue Brillen" (.,Chestii vechi-ochelari noi", 1964) nu ajung la nivelul scrierilor anterioare. Dintre ele, se detaşează net „Das Krokodil" („Crocodilul"), demascare incisivă a moravurilor protipendadei săseşti, a „societăţilor savante" respective, a polemicilor de presa, a rubricilor,de scandalurile ziarelor burgheze etc. Totul este autentic, parodierea mergînd pînă In alcătuirea unor subtile note „de subsol". „Februarului" („Jarul din februarie", 1964), povestire de mari dimensiuni, își propune să evoce, în partea sa finală, evenimentele. Griviței eroice, văzute prin optica adolescentului Nicolae Ionescu, pe care autorul l-a urmărit de-a lungul a cinci ani de viaţă, şi a transformării lui treptate dintr-un ucenic neştiutor într-un luptător utecist. Aci Schuster, părăsind mediul pe care-l cunoaşte atît de bine, este mai discursiv şi convinge mai puţin. N. HOCHSCHEIDT SCRIERI : Rübezahl und der Glaserjockl ET 1954 ; Der Teufel und das Klosterfräulein ET 1955, ed. II ET 1957, ed. IIII E.D.G. 1957, ed. IV E.D.G. 1953, ed. V E.T. 1962 ; Dracul si domnisoara de la mănăstire ET 1957 ; Strahlenlose Sonne (Soarele fara raze) ET 1961 ; Fünf Liter Tzuika (Cinci litri de țuică) Vol. I. ET. 1961. ed. II. Meridiane 1963 — Vol. 2 E.T. 1965 ; Alte Sachen neue Brillen (Chestii vechi, ochelari noi).EPL 1964: Februarylut (Jarul din februarie) ET 1964 ; Yoko und Tadashi ET 1965. SCRIERI DESPRE : H. Liebhardt NW (Neuer Weg) 1664, 18.VIII.1954, KL (Kul tur und-l.eben-Beilage des Neuer Weges) 388/13.IV.1962. NW 4491 19.X.1963 : Hugo Haus! NW 2151/16.111.1985: Alfred V- cil- Sperber Gaz. Lit. 22.111.1956 - Viata Bum. 8-198» : Neue Literatur 3 1962, 5/1984 ; H. Stänescu N. L„ 3/1965. Paul Schuster „Manuscrisul" lui Miron Scorobet® cuprinde pagini curate (uneori inexpresiv de curate), adică poezii caligrafiate atent şi cu multă sensibilitate. Poetul pare un temperament echilibrat, supraveghindu-şi lucid transcripţiile lirice. Nu se grăbeşte, nu exultă, — cu o excepţie, în Constructor pe formă, nu gesticulează inutil. Indiferent de prozodia utilizată, starea poetică fundamentala (și limpiditatea versurilor) este de factură clasică. Cea mai convenabilă formă de comunicare a ei este, desigur, metafora vizuală, notaţia simbolizantă. De aceea poeziile lui Scorobete sînt în general simplu vizuale, desenabile: „Drumul sîngera prin holda tunsă, / Vîntul îngîna doină din frunză, / Fintîna-ntindea / Cumpăna dungă spre nori și cerea“ (Legenda unui gigant). Sau : „O scrisoare fîlfiia peste-un cîmp / Ce-n ironie crudă este numit de luptă : făceau morţi fără glorie / Scrisoarea se rotea ca o pasăre cu aripa ruptă“ (O scrisoare). Dar un asemenea mod de transmitere a ideilor şi sentimentelor — pe care, precizez, nu-l condamn ci încerc să-l delimitez — aduce, într-un anume sens, o manieră academistă. Poezia devine o cadru, un tablou evocator, desen sau gravură. Ea nu sugerează, ci se explică prin decorativ, ideea reliefîndu-se cu grijă în toată anatomia ei plasticizată. Inevitabil deci, semnificaţiile, imaginile sînt statice, definitive. Ele nu mai procură adaosuri inedite la un adevăr, la un mit, nu sunt nici răsturnări ale acestora, nu sunt afecte relevate pătrunzător, şi nu devin nici mijloace spre un adevăr. Viziunea este aşadar închisă, „înrămată", i-aş spune componistă, deosebită de viziunea de percepţie crudă a universului, de autoexplicare lirică a lumilor interioare, sociale şi cosmice. Este evident atunci, că in această ultimă ipostază, funcţia gnoseologică prevalează, ea este dinamică, iradiantă, pe cînd aceea bunăoară din „Manuscris" e limitată, descriptivă , cu toate că în cadrul ei există poezii bine realizate, dintre care amintesc pe acelea din ciclul erotic sau altele ca Schimbul de noapte, Acolo cîmpul, Intrare in noapte, Constructor de ţărm, Schiţă etc. De altfel, valoarea lor vine de acolo că poezia lui Miron Scorobete nici nu e total peisagistă, total grafică. Poetul are o pronunţată înclinaţie spre lirica meditativă, vizibilă încă din unele accente gnomice, vizibilă în comprimarea versurilor şi chiar în refuzul clişeului. Fără să posede un limbaj deosebit de particular, expresia poetică la Scorobete e condensată şi, ceea ce mi se pare interesant, tocmai aici poetul s-a revizuit şi îmbogăţit substanţial. Tinutul scriitor de la Tribuna se îndreaptă spre o viziune filozofică a sentimentelor, prin intermediul viziunii, s-o numim de limbaj. Este o cale proprie lui, valoroasă, cu atît mai mult cu cit poetul şi-a descoperit-o singur ! De asemenea, revirimentul s-a produs cu atît mai uşor cu cit poetul a ştiut ce poezie să frecventeze. Poezia mare dintre cele două războaie (Ion Barbu, Lucian Blaga). Limbajul s-a rafinat, viziunea componistă nu mai lucrează doar cu reprezentări concrete, ci mai ales cu conceptele reprezentărilor. Este vorba aici de o creştere în profunzime şi, paradoxal, d o creştere a valorilor de sugestie. Sugestivitatea nefiind numai de ordinul concretului plastic, ea se finalizează superior prin abstract, bineînţeles ca şi cunoaşterea : „Se fringe-nălţimea-n genunchi / cu piatra Ţării pusă temelie, / Prin ziduri, liniştea deschisă în unghi / înalt nimbează bărbăţie " Piatra din gînduri se face alt cer / că te miri ce mai ţine / vîrstele-ntoarse sever / din turn către tine // Timpul zidit / zideşte, la rîndu-i tăcere. / Tîrziul ultim, întrezărit / rotund din clopot ne cere..." Sînt strofe din poezia Voronei, publicată în Tribuna din 15 octombrie 1964. Celelalte poezii din aceeaşi pagină, alături de altele, tipărite în Luceafărul, anunţă un poet maturizat cu discreţie şi seriozitate. M. N. RUSU SCRIERI : Manuscris (Col. Luceafărul), 1982. SCRIERI DESPRE : In volume : Paul Georgescu, Păreri literare, 1964, pag. 236 ; Ion Oarcăsu, Opinii despre poezie, 1965, pag. 184 ; Victor Felea, Dialoguri despre poezie, 1965, pag. 267 ; In reviste : D. Cesereanu, Tribuna, 46/1961 ; Sorin Alexandrescu, Luceafărul, 49/1962 ; Nicolae Manolescu Contemporanul, 42/1962 ; Matei Călinescu, Gazeta literară, 46/1962 ; Lucian Raicu, Viaţa românească, 12/1962 ; Mihai Drăgan, Iaşul literar 3/1963 ; N. Ciobanu, Scrisul bănăţean, 3/1963 ; Dragoş Vrînceanu, Luceafărul 8/1964. Miron Scorobete / . Primul rouian al Cellei Serghi Priză de păianjen, apărut în 1938, (revăzut şi reeditat în 1962), răspundea, cu sau fără intenţia expresă a autoarei, solicitării insistente a lui Camil Petrescu, pentru care romanul trebuia să devină un fel de „dosar de existenţă” autentică. Integrîndu-se grupului de scriitori realiști care cultivau literatura de analiză psihologică — gen ilustrat, în afară de Camil Petrescu, de scriitori ca Mihail Sebastian sau A. Heiban — Cella Serghi lua parte alături de Hortensia Papadat-Bengescu la ceea ce Pompiliu Constantinescu numea „dezbaterea eternă a mărturiilor omeneşti despre dragoste", îmbogăţind-o cu confesiunea specific feminină. Modificat în final cu prilejul reeditării —eroina, Diana Slavu sparge crisalida propriilor introspecţii, hotărîndu-se să vadă, să audă lumea din jur şi să se apropie de cei oprimaţi — romanul „Pînză de păianjen" nu era nici la apariţie mai puţin demn de remarcat. Romanul dezvăluie bogate resurse de sensibilitate şi spirit fin de observaţie, şi oglindeşte explicit revolta şi aversiunea scriitoarei faţă de o societate strimt alcătuită. Acţiunea se petrece între cele două războaie. Scriitoarea contemplă cu dezgust, prin ochii trişti ai eroinei, o lume bolnavă de inerţie şi lipsă de idealuri, o lume atrofiată de inactivitate, risipită în cancanuri, intrigi şi plăceri superficiale, incapabilă de un act creator sau de un sentiment profund. Inteligenţa, generozitatea, sensibilitatea, dragostea de frumos ale Dianei neputînd fi canalizate către un ţel superior, eşuează în căutarea unei împliniri erotice. Atît Petre Barbu cit şi Alexandru Dobrescu, oameni goi sufleteşte, obosiţi de viaţă şi complăcîndu-se în trîndăvie maladivă şi în poze de neînţeleşi, nu corespund dorinţelor Dianei. înrudită cu Diana este Mirona Runcu, eroina primului roman scris de Cella Serghi după Eliberare : Cad zidurile. Drama mult asemănătoare — dragostea Mironei pentru Ştefan, şi el foarte asemănător cu Petre Barbu şi Alexandru Dobrescu, e de asemeni un eşec c are însă de data aceasta o rezolvare fericită, impusă firesc de viaţa nouă din patria noastră, viaţă care o cuprinde în tumultul ei creator şi pe eroină. Calităţile relevate de primul roman se menţin, sporite de o percepţie clară asupra transformărilor sociale şi asupra perspectivelor de evoluţie. Totuşi, insuficienta cunoaştere de către scriitoare a lumii muncitoreşti se soldează cu numeroase pagini discursive şi cu eroi schematici. Această sărăcire de viaţă şi de complexitate a unor personaje pozitive e comună tuturor scrierilor ulterioare, ca romanele : Cîntecul uzinei, Cantemiriştii, Fetele lui Barotă sau nuvela Surorile, toate constituind, de altfel, trepte pe un drum ascendent către clarificarea ideologică a scriitoarei. Noile realităţi nu sunt insă în aşa fel cunoscute şi asimilate. Incit să apară încorporate firesc, indisolubil, faptelor de viaţă descrise de scriitoare. E mai mult o cunoaştere de suprafaţă şi tocmai de aceea lipsită de valoare artistică. Personaje ca Pascu, secretarul de partid şi Mitana (Cîntecul uzinei), elevii Ilieş Stan şi Dimescu sau educatorul lovan (Cantemiriştii), ce Stana (Surorile), sau ca Horia Costinaş (Fetele lui Barotă) şi In proporţia foarte mare şi Jacquot (Cad zidurile) sunt întruchiparea searbădă a unor principii nu a unor oameni adevăraţi. Alt viciu sau mai bine zis altă cauză a acestei alternanţe de eroi izbutiţi şi de pagini realizate la un nivel artistic valoros, cu figuri schematice perorînd didactic, este dorinţa autoarei de a cuprinde prea multe aspecte din viaţa personajelor sale, fără a proceda la o selecţie riguroasă. Cu o notă evidentă de calitate, romanul „Fetele lui Barotă“ nu depăşeşte totuşi tehnica şablonului şi a viziunii alb-negru, a clişeului confecţionat care distonează cu atît mai mult cu cit ele s-au aplicat pe fondul unei activităţi recunoscute. RODICA FLORIA SCRIERI S-a dumirit şi moşiile (Col. Albina) 1950 ; Cad zidurile, roman (EPLA, 1950); Cîntecul uzinei, Ed. tin., 1950 ; Surorile (Cartea poporului) nuvelă, EPLA, 1951; Cantemiriştii (roman), Ed. tin. 1954 ; Fetele lui Barotă, roman, ESPLA, 1953 ; Pînză de păianjen, roman revăzut şi reeditat. ESPLA, 1962. SCRIERI DESPRE : Mihnea Gheorghiu, Viaţa rom. 2/1961 ; Petre S., Iaşul nou, 3—4/1951 ; Eugenia Tudor, Viaţa rom. 11/1954 ; T. L. Birăescu, Scris ban. 2/1959; Sanda Larian, Viaţa rom. 3/1963. £5c3 Celia Serghi MUZICA UŞOARĂ — O MITOLOGIE MODERNĂ „De unde vine farmeculmuzicii uişoare ?” se întreba cu glas tare Ulea, prietenul meu. „Mai probabil de la absenţa voită a complicaţiei, de la solicitarea brutală a ieftinului. Muzica uşoară recurge la straturile sufleteşti cele mai simple cu putinţă. Bucuria ascultării ei nu e superficială ci simplă. Sub impulsul voios al muzicii uşoare, dragostea capătă forţa banalităţii, tristeţea unică pare pentru o clipă comunicabilă, sexualităţii i se adaugă o melancolie încîntătoare. Simţirile şi ideile pe care muzica uşoară le pune în circulaţie au farmecul rudimentarului. Rudiment dublu : în primul rînd al intenţiei, întotdeauna limitată şi limpede, apoi rudiment al realizării : broderiile muzicii uşoare seamănă cu şerveţele din bucătăriile unde intri din întimplare şi pe care se văd prinse cu aţă, în poziţii crispate, hidoase gospodine făcînd ochi dulci şi saşii unor bărbaţi cu cap de foetus, păuni săraci şi virtuoşi, fiori descurajînd tigri pitici, imaginea unei lumi de vis nedezvoltat,, pre-caligrafic. In sufletele simple, muzica uşoară deşteaptă extaze şi lumini, în sufletele complicate, mulţumirea întunecată a regresiunii. Plăcerea muzicii uşoare nu seamănă oare cu aceea a omului în clipele cînd — favoare de scurtă durată — se simte animal, cu a vieţii cind imită mineralul ? Recunosc, într-o astfel de plăcere intră o doză frumuşică de ipocrizie, ca atunci cină te dai în roata mare de la Moşi — te prefaci că te temi de abisul momentan, de fapt contezi pe schelăria de oţel. Sau poate greşesc şi teama, factice cum e, există totuşi. Regresiunea procurată de muzica uşoară nu oferă un risc real, poţi să-i cedezi oricît de complezent, arcurile ei de oţel te readuc la nivelul iniţial. Îmi vine să rîd de pedagogii îngreţoşaţi pentru care tristul reprezintă trambulina viciului, floarea darurilor satanice. Dar e de vină roata mare de la Moşi dacă un sinucigaş s-a aruncat de bună voie din vîrful ei ? Nu turnurile solicită imprudenţa. Al muzicii uşoare este şarmul conformist, dulcea solidaritate omenească întru mediocru, înduioşarea faţă de oraşe străine şi oameni necunoscuţi şi, cu siguranţă, antipatici. Autoînşelarea, conformismului, moda, dau liniei arbitrare logică, grotescului eleganţă, cu o poezie afectată şi irezistibilă. Uneori moda mă întristează pentru că înseamnă moarte de tânăr, repede ofilire. Cînd aud cuvuţele unui viol madison ale cărui ritmuri sunt încă actuale în 1965 , Madison, madison sixty-two ( ~madison şaizeci şi doi), data proclamată cu elan nepăsător mi se pare oribil de arhaică. Au trecut trei ani! Cei atunci tineri s-au căsătorit, au copii, azi mari, unii au poate nepoţi, alţii au şi murit, împovăraţi de ani. O văd, cum alunecă în timp zîmbind ţepeni şi cîntind, fixaţi pentru totodeauna, Madison 62. Dar să nu crezi că muzica uşoară se bizuie doar pe modă şi pe regresiune. Ea se hrăneşte şi din altă năzfiinţă,a sufletului, mai •. ..Un altă nostalgie mai negâră. E vorbade aspiraţia spre arhetip, spre legendă. Din contemporanii noştri, cei mai mulţi au renunţat la vechile mituri şi privesc, demistificaţi, realitatea în faţă- Totuşi, rămîne nevoia se('■etâ după un liant comod al accidentalului, după o Armonie, atît de grosolană incit să pară superioară. Or muzica uşoară flatează tocmai cea mai ordinară nevoie de Armonie. Textele ei laudă perfecţiunea banală a unei vieţi de legendă, în care dragostea este veşnică, frumuseţea perfectă, delicateţea bărbaţilor neîntrecută (mai puţin eroismul lor, în muzica uşoară Achille e încă îmbrăcat în faţă). Chiar melancolia picantă în care pluteşte muzica uşoară concentrează tristeţi arhetipale şi lesne de depăşit. Lumea muzicii uşoare e o lume imaginară, armonioasă pe cele mai stupide coordonate, atrăgătoare ca un vis de zahăr greţos. Dar ascultătorul ei — aici fii atent — nu simte cu destulă acuitate că totul e fleac. Domeniile sunt prea esenţiale : tinereţe, dragoste, despărţire, paternitate, moarte, pentru ca iluzia tărîmului legendar să nu se exercite măcar parţial. Şi se întîmplă la fel ca într-o societate unde mentalitatea e încă primitivă : oamenii cred adine în legendele tradiţionale, deşi le simt imposibile, de alt ordin decît realitatea cotidiană. Muzica uşoară joacă, pentru contemporanii noştri, rolul miturilor şi al legendelor de altădată. Ce comparaţie plăcută ! Ce dublă luminare ! Deodată tinerii îmbrăcaţi sucit care-şi contorsionează trupurile la ceaiuri dansante se prefac în grupuri de efebi şi care, dansînd în poiana sacră a zeiţei, surîsul profesional al cîntăreţelor grase şi pistruiate de la restaurant mi se pare amabilitate rituală, anvelopele lucioase colorate ţipător ale discurilor amulete binecuvîntate, magnetofoanele chivote scumpe. Dar nu pot urî muzica uşoară, pentru că nu are agresivitatea şi esotericul religiilor păgîneşti, ci, simplă mitologie, se scaldă în ape indulgente şi limpezi. Şi să ştii că nu exagerez dacă atunci cînd ascult muzică uşoară, cred a simţi circulîndu-mi în vine sîngele vechilor înţelepţi. Oare filozofii greci nu priveau miturile zeieşti cu aceeaşi blinda ironie cu care noi privim muzica uşoară ? Şi nu crezi că tînărul Alcibiade se lăsa în voia povestirilor mitologice încîntat de arhetipicitatea lor, care îi flata dorinţa de rit, de orbire şi de solidaritate, conştient totuşi că sînt poveşti spuse în vînt ? Şi nu-i vezi pe efebii dansînd după victoria de in Salomina exaltaţi şi mediocri, îmbrăcaţi excentric, snobi, deci gregari, ca mulţi din cei de azi? Oare dispreţul lui Xenofan pentru mituri nu seamănă cu dispreţul încleiat al unora de azi pentru muzica uşoară, provenind din aceeaşi sete stîngace după gravitate ? Însuşi Platon nu simţea, la auzul basmelor divine, aceeaşi strîngere de inimă pe care o am eu cînd tangourile sau chacăiturile îmi aduc aminte de conformismul rudimentar, ele perfecţiunea nesemnificativă, de sănătatea veşnică a vieţii cotidiene ?” Toma Pavel CRITERII Revista „Contemporanul” din 25 iunie 1965 publică un foarte interesant articol intitulat „Criterii” din care cităm cîteva fragmente : «Colecţia „Cele mai frumoase poezii” a ajuns la un număr abreciabil de apariţii (75), fapt ce permite o scurtă retrospectivă. Iniţiativa, luată în urmă cu aproape un deceniu de către Editura tineretului, se dovedeşte în general fructuoasă. Dar realizările nu sunt totdeauna la înălţimea posibilităţilor, iar uneori dezamăgesc chiar. Rezervele noastre ţin de criteriile care prezidează la alcătuirea antologiilor respective, de modul cum sint selectate versurile, de calitatea prefeţelor şi (cînd e cazul) a traducerilor. 1. Pe cit de promiţător este titlul, pe atît de confuze sînt criteriile de alcătuire a colecţiei ; mai întîi, nu se operează cu criteriul ordinii valorice (nu e vorba de crearea unui tabel poetic, asemănător aceluia al lui Mendeleev !), singurul valabil, aşa încit poeţii da prim rang ai literaturii universale (Dante, Villon, Baudelaire, Verlaine, Verhaeren, Rilke, Montale, F. Garcia Lorca, Seferis, Hernandez, Elliot, Sandburg, Novornensky, Gabriela Mistral, Prevert, etc, etc) sau românie (Bolintineanu, Macedonski, Goga, Blaga, Barbu, Pillat, Voiculescu, Adrian Maniu, Magda Isanos, Vinea, Voronca, etc) nu și-au găsit încă locul în colecţie ; în schimb, sunt bogat prezentaţi Becher, Simonov (oare nu exista un alt poet mai reprezentativ pentru literatura sovietică actuală decît acest talentat, romancier ?), Brecht (dramaturg incontestabil) dintre străini — Bănuţă, Dumitru Corbea, Deşliu, Frunză, Porumbacu, Tulbure, etc, dintre poeţii români contemporani. Se pare că formatul colecţiei n-ar permite o „extindere”, totuşi, cum se face că Eminescu este prezent abia cu 29 de poezii (deci nici măcar antumele !) iar Horvath Imre, poet valoros, desigur, cu aproape 200, Bănuţă cu peste 100, E. Frunză cu 88, D. Corbea cu 63 ş.a.m.d. 3. Cele mai multe dintre prefeţele care însoţesc culegerile poeţilor români contemporani au un pronunţat caracter apologetic, provedindu-se instrumente inutile, prin lipsa discernământului critic. ..Cuvîntul înainte” scris de D. Corbea la poezia lui Demostene Botez este aplicabil oricărui poet. Pe aceeaşi linie se înscriu şi introducerile semnate de C. Ciopraga la Otilia Cazimir şi mai ales Radu Popescu la Breslaşu sau Eugen Frunză. Judecăţile de valoare se menţin uneori la nivelul aprecierilor de genul : ,,De aceea, poezia lui Victor Tulbure este o poezie prin excelenţă poetică” (Mihai Novicov). Generalităţi se spun şi despre poeţii străini, diferenţierea dintre personalităţile antologate nefiind realizată. în plus, sunt cazuri cînd se aglomerează tot felul de date şi consideraţii, mai puţin semnificative, incit spaţiul acordat prefeţei este în disproporţie exagerată faţă de „restul” volumului (V. Petre Solomon, Cuvînt înainte despre Rimbaud, 36 pag. din 116). Adesea, traducerile supără printr-o monotonie excesivă, poezia identificîndu-se cu simpla versificaţie, cum se întîmplă, de pildă cu Leopardi şi Petrarca în tălmăcirea lui Lascăr Sebastian. Ar fi bine ca redacţia să se orienteze spre acei traducători pe care activităţile temperamentale îi apropie de poeţii ce urmează a ei fumăciţi”. Trebuie spus că in nenumărate rînduri Editurii tineretului ,(care îngrijeşte această colecţie) i s-a atras atenţia de către presă şi scriitori asupra acestor lipsuri, dar rezultatele au rămas necunoscute. O inerţie suverană domneşte acolo de multă vreme şi nu îndrăznim s-o tulburăm». CUGETĂRILE TOV. TUDORICA despre H. P. Bengescu „Unele dintre aceste poezii se fac ecoul unei tristeţi calme, resemnate, cu rare zvîcniri de revoltă în faţa unui destin implacabil şi a scurgerii inevitabile a timpului, care macină totul : tinereţe, vitalitate, nădejdi...” („Se ştie că în ultimii ani de viaţă scriitoarea a suferit de o boală grea”). „Lungimea acestor versuri ar pare fi obositoare dacă n-ar exista o densitate a emoţiei, dacă n-ar fi străbătute de un real fior liric, avînd măreţia unui vulcan care se stinge”. „Viziunea cosmică a acestei poeme (comparaţiile împrumută ceva din măreţia geologicului), ca şi forţa de sugestie a altor versuri din Albumul Hortensiei Papadat Bengescu, sînt tot atîtea mărturii ale talentului liric al scriitoarei”. Contemporanul din 25 iunie 1965 MEMENTO Revista „Flacăra” publică de maimulte numere un Momento care în 6 rubrici voieşte să informeze pe cititori despre noutăţile săptămînii în materie de televiziune, tipărituri, teatru, muzică etc. Cităm din rubrică : plastică „Sala. Oneşti, H. Catargi : • compoziţie, peisaj, portret , volume ele o arhitectură internă, triumfal echilibru de puritate geometrică şi relief al materiei, culori nobil rafinate, o creaţie care afirmă programatic şi grav suveranitatea raţiunii constructive în pictură. Sala Oneşti. Eugen Mihăescu, în sala de alături, la antipodul acestei atitudini, încearcă un romantism al artificiilor puse să execute performanţe de sugestie poetică. Dar alămurile ingeniozităţii acoperă coardele sentimentelor... Sala Magheru : Wanda Sachelarie pictează mişcarea cromatică a lucrurilor privite ca un carnaval de forme, dezarticulate după logica acestei dinamici şi după emoţia acestei candori. Dar, prin abuz de insistenţă, procedeele devin automatisme vizuale, expresivitatea se subţiază. Sala Magheru : Ion Pană — un puternic temperament artistic în patul procustian al picturii decorative simbolistice”. Formulările sunt de o sfîntă şi veche ingeniozitate gratuită, neînstare să acopere alămurile suficienţei. Şi pentru ca să nu lăsăm cititorul în necunoştinţă de cauză în alte domenii, cităm din rubrica Discuri : * Alexandru Imre conduce şi îndrumează o orchestră de mare vogă. Ascultînd acest disc (EDC- 570) putem constata o diversitate interpretativă. Dar diversitate nu înseamnă lipsa unui stil propriu. Pe acesta însă îl recunoaștem mai greu la „Electrecord”. Panseurile de la rubrica Teatru sînt delicioase. Vi le redăm : ,,Stagiune estivală. Timid (poate şi datorită... condiţiilor meteorologice) a început stagiunea estivală. Din păcate şi în acest an, în ciuda existenţei unor grădini propice, repertoriul estival (dacă se poate numai repertoriu) e încropit la întimplare, cu piese din programul obişnuit al teatrului. Proverbul vechi e valabil în cazul de faţă: bunul gospodar îşi face iarna... repertoriul estival. Litoral. Fără a prezenta un interes cu totul deosebit, programul teatral de pe litoral e susţinut în această perioadă de Teatrul de stat din Constanţa — activ prin numeroasele sale secţii (proză, estradă, operă, păpuşi). Se caută un mincinos — comedie (despre care v-am mai relatat) cu unele bune intenţii satirice.^ Spectacolul bucureştean, alternînd comicul buf cu grotescul, reuşeşte să stîrnească în general veselia spectatorilor, şi ciuda unor inegalităţi artistice. Debut regizoral : actorul Cornel Gîrbea (teatrul ,,Barbu Delavrancea”). Ifigenia în Taurida de Goethe — în admirabila versiune românească a lui AL Philippide — e prezentată de Teatrul de stat din Bacău. La capitolul ,,îndrăzneli” notăm iniţiativa tinărului actor I. Buleandră care a înscenat spectacolul (jucînd şi un rol principal). Protagonista (Ifigenia) , Kitti Stroescu”. Cum autorul acestor rînduri e anonim, nu ne rămîne decît să felicităm întreaga redacţie venim strălucitele comune şi I. Mureșanu di *