Luceafărul, ianuarie-iunie 1966 (Anul 9, nr. 2-26)
1966-01-08 / nr. 2
v.) I* *( I® strada % (XXII!) muit ! La sfîrşit de an străzile duc în munţi. Nu-i vorba de voluptoasa psihoză colectivă care îi aruncă pe oameni în zgomotoasele excursii ale sfîrşitului de an, în sînul naturii , nu. Ceea ce vreau să relev cu privire la munţi e mai presus de tot ce pot oferi societăţilede turism, ceva prin excelenţă serios şi profund, cu încrengături şi înţelesuri pe linia genealogiei noastre, a biografiei spirituale a poporului român. Nu pot spune dacă mersul în munţi e o spendidă obişnuinţă, înscrisă în sîngele şi în raţiunea noastră de a fi, ori, pur şi simplu, colosalii noştri prieteni şi tovarăşi, munţii, ne cheamă într-un mod irezistibil şi fascinant. Aş înclina să cred că e, desigur, splendida noastră obişnuinţă, dar mai ales chemarea. Ei, munţii, care ne-au ocrotit şi păstrat fiinţia de neam, care ne-au dat plai şi vatră, fiindu-ne la bine şi la „rău, prieteni statornici, ne cheamă an de an, în virtutea structuraleinoastre comuniuni care depăşeşte două milenii. Şi comuniunea assta nu-i vorbă în vînt şi nici vreo nostalgică pornire naturistă ; respectiva comuniune e impregnată în destinul poporului. Neputîndu-şi reliefa valorile şi virtuţile sub clara lumină solară, sute de ani în şir, poporul a trebuit să se facă frate cu codrul, să se refugieze adesea în munţi, sub coamele arborilor prin care astrul luminii se strecura sărac, picînd la picioarele arborilor asemeni unor bănuţi de aramă. Acolo ne-am făcut cortul de ostaş, culcuşul de oier, acolo ne-am întărit vatra şi cetatea, acolo ne-am cultivat dragostele de plai şi de moşie, de ţară, adesea ciuntită şi călcată de duşmani şi tot acolo ne-am cultivat dragosta de frumos, pentru că cea mai mare parte din bucuriile de fiecare zi ale românilor, din lemn sînt făcute (fus, plug, lingură, pridvor, şa, roată, leagăn, căruţă, război de ţesut). Şi apoi tot aici a început scrierea, pe scoarţa copacilor, şi desenul întîmplărilor de peste zi, iar sub o binecuvîntată mină creanga a trecut uşor în fluieră, în nai, în trişcă, în bucium. Şi tot aici, în munţii împăduriţi, s-au consumat faptele de bărbăţie, cu zimbri, şi acelea de neatîrnare, cînd profesii lui Ştefan au răsturnat codrii asupra invadatorilor, în baza acestei vechi şi fundamentale comuniuni, atunci cînd se sfîrşeşte anul şi începe cel următor, noi, românii, printr-un rituos şi organic gest spontan, suim în munţi, chemaţi acolo într-un mod irezistibil şi fascinant. Şî ce ne oferă acei munţi o dată ce ne cheamă acolo, la ei ? Ne oferă coordonata înălţimii şi a perspectivei ; vreau să zic că după ce străbaţi ult ciclu de timp, simţi nevoia perspectivei, nevoia de a medita la ce a fost şi ce va fi, desprins de cotidian şi deasupra liniei diurne, de a face suma şi de a prospecta îndrăzneţ zonele viitorului. Şiapoi să nu uităm ceea ce, cutremurător, ne comunică Juculescu. Verbul a privi, ce exprimă relaţia noastră cu natura, are la bază o indiviziblă şi splendidă reciprocitate. Noi privim, şi vedem, şi ne extaziem, în faţa naturii, extrăgînd înţelesuri, în vreme ce, invers, natura ne priveşte şi ea, în chip simultan, cu mii şi milioane de porci , ochii frunzelor, ochii cîmpurilor anonime, ochii plantelor îmbătate de clorofilă, ochii atmosferei rarefiate, cu lumini tari sau umbre şi penumbre — ochii naturii. Vorba e, oameni buni, că ne-au chemat munţii, codrii cu poienile, ne-au chemat să ne vadă la faţă, urîndu-ne sănătate, tărie de piatră şi iuţime de săgeată. După aceea, spun ei, putem pogorî la trebile noastre dintotdeauna, importante şi neimportante, să facem agricultură, să zăgăzuim ape, să ridicăm oraşe şi fabrici, să alcătuim cărţi şi cîntece. Deoarece munţii sînt generoşi, blînzi şi înţelepţi, ca bătrînii, ne înţeleg cît se poate de bine obligaţiile pe care le avem pe suprafaţa acestui secol nervos. în răstimpul celor cîteva zile petrecute in compania acestor mari prieteni şi sub privirea lor plină de înţelegere, noi ne-am zbenguit pe schiuri, ne-am arătat soarelui, am jurat permite şi twist-uri, am băut ţuică fiartă, am cîntat in preajma bradului împodobit, ne-am strivit la piepturile noastre femeile pe care le iubim, ca pe faţa de aramă a unor scuturi dacice, am mîncat sarmale cu mămăligură şi ciorbe de potroace ; într-un cuvînt, ne-am înviorat plămînii şi spiritul, ne-am fortificat muşchii şi ne-am mai umanizat un pic, revenind în mediul nostru, la izvoare. Şi ca un făcut, din iarnă desculţă, precum fusese pînă în ultimele ore ale anului, în acea seară de cumpănă şi de trecere în celălalt an, munţii şi cu natura lor, făcînd un splendid efort, ne-au nins din belşug, scuturînd pe înălţimi o iarnă pufoasă şi nemaipomenit de vie şi de autentică şi de răsfăţătoare, încît ne trezirăm că ne batem copilăroşi cu bulgări şi că facem oameni de zăpadă şi coborîm cu bobul şi înotăm prin nămeţi pînă la brîu şi cişa mai departe. Acum, cînd, bine dispuşi, ne întoarcem la sarcinile anului 1966, în urma noastră Omul, şi Caraimanul, şi Vîrful cu Dor, şi Ciucaşul, şi Lotrul, şi Ineul, şi Ţibleşul, fraţii noştri mai mari, ne salută cordial, scuturînd zăpezi, cheltuind soare şi lumini de magneziu. Gestul lor ne smulge din piepturi exclamaţia eminesciană în faţa naturii şi a codrului : „tu din tînăr precum eşti, / tot mai mult întinereşti", aceasta fiind totodată chiar definirea esenţei naturii şi procesului de devenire şi autodevenire a poporului. Eu cred că noi, românii, putem făgădui solemn că orice ar fi şi s-ar întîmpla, la isprăvirea fiecărui an şi începutul celui următor, vom răspunde fundamentalei şi fascinantei chemări a mai marilor şi colosalilor noştri fraţi, munţii, spunîndu-le : iată-ne, am venit la voi, nu ne-am schimbat, sîntem aceiaşi. POP SIMSON jocul de-a căsătoria Ursa din soluţiile pe care tînărul indiferent crede ale găsi, nemulţumit el însuţi de instabilitatea lui socială şi de inconsistenţa lui ontologică, este căsătoria timpurie. In condiţiile formării unui mic grup,tre tineri care se simte, prin virtuţileSoporifice ale simulării, structurat cale civilizaţie parţială in sînul societăţi, dispare, s-a observat, opoziţia intre tinărul ca „neiniţiat" şi aciuitul, „iniţiat, maturizat“. Aceşti ciţiVa'/tineri, aparent posesori ai unei reţolte radicale, nu numai că dispreţuiesc ceea ce ar putea căpăta de la oamenii mai în vîrstă, dar ajung să fie obiectul invidiei unora dintre ei. Se petrece in rîndul unor maturi, perfect adecvaţi vîrstei lor pînă acum, un fel de dezorientare. Unii pierd încrederea in avantajele maturităţii şi apreciind naiv noua structurări parţială (şi limitată) încearcă să-i mimeze comportamentul. Mimă a mimei ! Devin de obicei obiectul unei „.admiraţii puţin batjocoritoare. Căci nu pare firesc la un bărbat de 50-60 de ani să se îmbrace sportiv, să se..afişeze de gît cu tinere glumeţe pe stradă, să vorbească în argou, să sugereze, slugarnic, tinerilor din preajma lui că este „de-al lor". Alţii, cramponîndu-se de maturitate, nu izbutesc să înţeleagă de ce „oamenii mari" nu mai sînt un clan organizat şi suplinesc cu o rigiditate individuala insuportabilă mica fisură socială. Sau, descurajaţi, cad în apatie. în fine, sint maturi care, înţelegînd adevărata unitate»*»! lucrare împreună a generaţiilor ştiu să rămînă îndrumători şi prieteni ai tinerilor. Dar constituirea „structurii parţiale“ nu poate să nu se coreleze cu o interdicţie mai mult sau mai puţin pronunţată a ieşirii din ea. Există unconsemn care îi obligă pe papiţoi să fie tineri în prezent. De unde, imediat, nostalgia neserioasă după maturitate, dorinţa de stabilitate şi măreţie. De stabilitate şi măreţie socială, în primul rînd. Papiţoiul doreşte în secret îmburghezirea, puterea şi fala. Prin căsătorie el îşi propune un rol maturoid, peste masca de papiţoi el adaugă încă o mască. Nu e de mirare că, năduşind sub amîndouă, nu se simte bine. Dar , în căsătorie papiţoiul caută şi stabilitate erotică. Dragostea papiţoiului e naivă şi latura de „băiat de treabă" a papiţoiului, mica lui cinste, ii obligă s-o creadă veşnică , pentru că nu iubeşte chinuit papiţoiul crede că amorul lui este fericit, deci că trebuie oficial ,transformat în căsătorie. Papiţoiul nu circulă decit în micul lui grup închis, aici, crede el, nici o fată nu e mai merituoasă decit iubita lui, dacă ar rupe cu ea ar rămine iremediabil singur, şi se căsătoreşte. Pe de-o parte e adevărat că marile pasiuni se nasc în grupuri sociale mici, unde nu există posibilitatea alegerii şi diversităţii, dovadă pasiunea lui Adam pentru Eva. Dar în cazul papitolului limitarea socială e artificială şi caracterul „fatal" al pasiunii simulat. Săfie dorinţă după stabilitate legiiB|J'?. Tînărul indiferent nu se poate mulţumi cu indiferenţa. In căsnicie , el caută reversul paşnic al vieţii lui de dans pe sîrmă şi, mai exact, îndeplinirea celor mai ieftine visuri de adolescenţă romanţioasă. Perechile, adunate de jocul căsniciei şi al întâmplării, vor să prefacă o iubire agreabilă de tinereţe în destin. Sau mai curind e o dorinţă nelegitimă? Poate,, pentru că e prematură. Ieşirea din tinereţe nu se face intr-un salt nebun spre maturitate, cu atit mai puţin prin îmbrăcarea pripită a uniformei de căsătorit. Şi aici, să atingem, în treacăt, posibilitatea căsătoriilor, atît de frecvente, ale băieţilor cu fete mai în virstă decit ei. Datorită caracterului „închis" al structurii parţiale, se produce în rîndul acestor tineri estomparea diferenţelor de vîrstă. Dacă în mod normal un tînăr din ultimele clase de liceu vorbeşte cu un tînăr de 24-25 de ani, sugrumat de respect, papiţoii sînt perfect egalizaţi, ceea ce duce la o echietate, la aproximarea foarte largă a vîrstei.Tradusă, adesea, intr-o echiaparenţă organică. Nu numai pieptănătura şi hainele sînt aceleaşi de la 15 la 30 de ani, ci, la indivizii bine adaptaţi structurii parţiale, cele mai specifice reacţii organice : bolile, virilitatea, creşterea bărbii). In aceste condiţii, puerilele la 25 de ani nu sînt o raritate. De altfel egalizarea vîrstei duce imediat la neglijarea ei. Apoi fetele de 24-25-28 de ani, care, în mod normal ar trebui să aibă privirile îndreptate spre bărbaţii mai în vîrstă decit ele, rămin orientate endocentric în structura parţială, repulsive socialmente, pentru „maturi“. Dorinţa de stabilitate rămîne nelegitimă, pentru că nu e completă : papiţoii doresc doar formele stabilităţii şi acelea pe gustul lor ajustate. Ii ajută marea uşurinţă practică a încheierii căsătoriilor. Căsătoria papiţoilor devine sub ochii noştri un rit medical, constind, ca şi o angajare în slujbă, din cîteva analize şi vizite la spital, combinate cu un sacrament pripit unde vin să asiste şi colegii de birou, cu flori. La căsătoria copiilor familia reacţionează cu o supărare nepăsătoare. Părinţii ştiu că n-au ce face şi se ceartă in continuare, aşteptind divorţul inevitabil al copiilor lor prea răsfăţaţi. Noua familie constituită se duce repede, după nuntă, se bea oranjadă la bar, apoi unul din soţi se mută la părinţii celuilalt. Sentimentul de a fi fiu, dependent în casă, continuă. De fapt, nu s-a întemeiat nici o familie nouă. Urmează, cum bine se ştie, certurile în casă, meschinăriile băneşti, frecuşul cotidian. Fragilitatea papiţolului imatur nu poate îndura însă aceste greutăţi, încercarea lui de a sări în bărbăţie dă greş : delicateţea lui de adolescent suferă realmente de pe urma necazurilor conjugale, iar dacă acestea sînt miniaturale, firea simulatoare a papiţoiului are grijă să le umfle şi să le dea o insuportabilă consistenţă. Cum dragostea care dusese la căsătorie era o dragoste senină şi indiferentă, contrastul îngroaşă conflictul şi papiţoiul fuge din căsnicie. Prietenii îl felicită din nou la divorţul elegant şi discret, făcut în înţelegere deplină cu cealaltă parte. Din nou liber, papiţoiul este mai puţin papiţoi. El a vrut să transforme iubirea de tinereţe în destin şi, pe dos, a reuşit. In viaţa lui rămîne urma primului eşec. Sub ochii papiţoiului divorţat se conturează, gentile, primele cute. El nu mai crede totul posibil, puţin întristat, încă indiferent, face de acum încolo ceva mai puţine prostii. Umblă mai desprins de propria lui mască, seamănă cu un tînăr prinţ melancolic, peste umeri îi flutură mantila încă uşoară a experienţei. TOMA PAVEL tribuna profesorului 1. „Dialogul" timpului de învăţătură cu timpul liber oferă, fără îndoială, posibilităţi înnoitade definire a aspectelor tipic şi vieţii tineretului studios din ţara noastră, cu însemnate implicaţii de ordin cultural. Anumiţi factori individuali, fiziologici şi social-psihologici se contrapun unei" delimitări riguroase a bugetului de timp al elevilor, totuşi destule consideraţii se pot face pe baza relativei omogenităţi a masei de şcolari în această privinţă. O cercetare concretă şi diferenţiată a fondului general de timp disponibil al elevilor din clasele mari, ne arată cu suficientă claritate că răgazul pentru nevoile crescînde de destindere, divertisment, dezvoltare a personalităţii sint încă restrînse. In pofida unor măsuri ale Ministerului în vederea evitării supraîncărcării muncii elevilor, problema dimensiunilor timpului .Tiber's a surselor , lui da ,, creştere a rămas în mare parte ne-, rezolvată. Pentru că timpul „neproductiv“ al şcolarului nu poate fi considerat în întregime timp liber. Somnul, cheltuielile de timp pentru deplasări, şedinţele, diferite activităţi extraşcolare ,voluntare“,„ excesul de raţionalizare a timpului- disponibil de către unele şcoli (mai ales pentru e-ilevii ultimei clase de liceu), acoperă cea mai mare parte din acest timp liber. De unde oboseala acumulată şi transformată în fenomene de inhibiţie nervoasă sau procese de derivaţie care are adeseori urmări defavorabile asupra facultăţilor intelectuale şi afective ale tineretului şcolar. Evident, normele admisibile sub raport fiziologic şi psihic nu sînt abuziv încălcate, dar apare deseori tendinţa de a le forţa, de a le restructura in dezavantajul răgazului amplu de care trebuie să dispună elevul. Oricît de paradoxal ar părea la prima vedere, această înclinaţie se manifestă, pe de o parte, prin stricta organizare a timpului liber de către şcoală, familie sau instituţii extraşcolare, care duce la supraîncărcarea elevilor cu sarcini paraşcolare (culturale, obşteşti, de familie) devenite nu rareori simple obligaţii de loc atrăgătoare, pe de alta, discreţionismul total, vehiculat de unii educatori şi adaptat expres de elevi, în chestiunea „mobilării" timpului nelucrător al tinerei generaţii, ceea ce determină o nejudicioasă creare a destinderii. Privită din unghiul de vedere al desprinderii din automatismele activităţii cotidiene şi al satisfacerii sănătoase a solicitărilor vieţii contemporane, necesitatea unei destinderi mai substanţiale devine cu atît mai imperioasă cu cît ritmul existenţei moderne şi exigenţele sporite ale procesului de învăţămînt supun şcolarul la eforturi tot mai mari. Suprasolicitare există aşadar, atîta vreme cit în lupta pentru menţinerea unui echilibru fizic şi spiritual, compensaţia firească a sforţărilor, recuperarea energiei cheltuite în orele de activitate nu-şi va găsi soluţii optime de împlinire reală şi plenară. Limitarea timpului de şcoală este numai o latură a problemei, justa proporţionalizare a materiei şi programelor, stăvilirea asaltului spre extensiune intelectualistă, ocolirea paralelismelor constituind componente principale ale unui proces complex şi divers ţintind, printre altele, spre o educaţie a timpului liber, fără de care nu se poate vorbi de utilizarea „de facto“ a acestuia. 2.4. Dimensiunile medii ale variatelor întrebuinţări ale timpului elevilor înregistrează valori sinuoase, un zig-zag, în funcţie de particularităţile psiho-fizice individuale. Timpul de şcoală poate fi determinat precis : 6-7 ore, în care sînt cuprinse şi cheltuielile de timp pentru deplasare. La pregătirea lecţiilor orele consumate diferă de la elev la elv. O medie prezumabilă ar indica 3-4 ore, cu omiterea extremităţilor singulare. Pentru somnul de noapte sînt afectate 8 ore, de după-amiază (în sezonul cald) di oră. Odihna activă ocupă un spaţiu mijlociu de două ore, din care cea mai mare parte este consacrată sportului la băieţi şi gimnasticii sau baletului la fete. Incercînd o distribuire a celor 24 de ore pe preocupări reiese limpede volumul masiv pe care-1 cuprind activităţile destinate muncii de învăţătură, ce depăşesc în mod categoric cele 8 ore de efort lucrător. Este un indiciu elocvent al importanţei modificării actualei structuri temporale din viaţa şcolară, ce se va repercuta pozitiv asupra întregului proces de învăţămînt. 5. Identificarea repaosului cu inactivitatea, cu odihna lîncedă este deplorabilă. Răgazul indispensabil nu-şi poate epuiza conţinutul prin refacerea energiei cheltuite, ci presupne o înmănunchere de manifestări felurite. Amuzamentului sub diverse forme, îi este repartizat în primele cinci zile ale săptămînii, o cantitate de timp minimală, 2-3 ore, dar sîmbăta se dublează şi duminica ajunge la 9 ore. Această disproporţie arbitrară are efect dăunător în ritmicitatea activităţii tinărului învăţăcel, căruia divertismentul i se poate impune doar ca o, „supapă de deconectare“ şi mai puţin ca un mijloc edificator de o substanţă nouă. Rolul factorilor de răspundere in educaţia tinerei generaţii pe tărîmul evaluării modalităţilor recreative ale timpului liber este încă minor. Profilul noilor generaţii se defineşte şi pe aceste coordonate. Ori, în anii din urmă interesul pentru muzica de jazz, filmul de divertisment, dans, nevătămător în sine, pare a concura cu prea multă insistenţă pasiunea pentru cultură. Aici intervine participarea profundă şi subtilă a elementului educaţie în timpul cheltuit de elev cu distracţia, pentru a dovedi că tînărul modern poate fi şi un excelent sportiv sau variator de şlagăre" ritmice, însă totodată un lector pasionat al lui Balzac, Tolstoi, Eminescu, Rebreanu şiArghezi, cu alte cuvinte că nu „ajunge pentru cerinţele epocii noastre , cultura agonisită numaidupă banda de magnetofon. Memento-ul avertismentului lui Goya „Somnul raţiunii naşte monştrii“ este relevabil şi în asemenea problemă prin care se tinde potenţarea vieţii cu un conţinut spiritual tot mai bogat. Prof. VALERIU C. NESTIAN Huşi CENACLUL „N. LABIŞ" Luni 10 ianuarie vor citi: Matei Gavril — poezie, Stelian Dumitru — proză. Revista „Tribuna“ de la Cluj a apărut, începind din 1966, în format mărit. .. Teofil Buşecan şi Dumitru Mircea : — Acum putem spune şi noi ca Nicuţă Tanase, că ne-am făcut băieţi mari! iiffr-S. 'A.'' I ■ ' ? !...v .. . * Cărţi pentru copii Unora.. T. Măinescu: „Azi Neptun şi Nicuşor vor să facă un vapor !“ Şi din cind în cînd mai un strop de inspiraţie... H pi ! nil?/ pică uşor cite MIHAI BENIUC: „ZI DE zI* „COLŢI DE STINGĂ" A publica deodată doua cărţi, de poezie, înseamnă un act de bravură chiar şi din partea lui Mihai Beniuc, cel care ne-a obişnuit cu periodicitatea anuală a culegerilor sale de versuri. Deopotrivă însă şi prilej de a-l confrunta pe poet cu riscurile pe care acest act le implică. Intr-adevăr, e cu neputinţă, cînd străbaţi paginile acestor noi culegeri, să ocoleşti constatarea că rareori i-a fost dat la noi unui bard de talent să-şi diminueze renumele printr-o atît de vastă lipsă de control artistic, ca lui Mihai Beniuc. Cu autorul Cîntecelor de pierzanie s-a intîmplat un lucru semnificativ. Nu numai poet elegiac autentic, dar şi admirabil poet social, cîntăreţ al Săniei nebune, al Garoafelor roşii, al Meliţei, al Păunului roşu dănţuind pe maanioniuE».A munţi, el s-a realizat în mod fericit de cite ori a fost supusul unei frîne obiective, pe care din păcate n-a ştiut-o înlocui apoi cu cenzura propriului său eu liric. Joc al celor mai contradictorii influenţe de la Ion Barbu şi Arghezi la Coşbuc şi Goga, de Petőfi şi Ady la Esenin, el a izbutit totuşi să facă să se audă în versurile şi un sunet numai al lui, o coardă lirică ce vibrează din impulsuri originare. In resant este să observi cum, în lungul poem de maturitate Chivără Roşie, dinede frapantele reminiscenţe din V. Voiculescu şi Lucian Blaga, triumfă poe Beniuc însuşi. Foarte prodigioasă, muza celui care îşi consemna altădată în neuitatele versuri din La Sebiş ori în altă parte... neliniştile intime şi poetice, şi-a trădat de fapt favoritul. Ce pot culege, ca poezie adevărată, în paginile destul de bogate cantitativ ale acestor Colţi de stîncă? Printre alte poeme, desigur unul veritabil: Acelaşi cîntec („Din drum citeodată privesc în urmă / Unde-o fi Dealul cel Mare din sat?") , o singură idee poetică de reţinut, în Arătare, poezie săracăînsă expresiv. Încolo, se resimte epigonismul pe linia lui Iosif (dar în ce are acesta epigonic, la rîndul său, pe linia lui Eminescu) şi care cuprinde păcatului: Nici pianistul,Şi poate..., Cum acul degetarul..., Răbdare, ură etc. Uneori, ca în Mi-ai spus, nivelul scade pina la penibil. Dacă aflămi Colţi de stîncă astfel de strofe tare vetuste: „Greşirăm poate-n faţa legile Cu nebunia noastră prea fierbinte. / De ce-am avut aşa de mare zor ? / De ne-am repezit ca-n foc nainte ?“ (Prăbuşiri), nu e de mirare că autorul lor se poate devaloriza pînă la trivialităţi literare de felul lui : „Mi-ai oferit tot ce puteai sa mai dai, / Mi-ai refuzat tot ce să-ţi iau am vrut." (Mi-ai oferit), sau şi mai rău, poate : „Să-i aud cum plîng să iasă, / Deşi n-am părinţi, nici casă, / N-am prieteni, nici soţie, / Nici pe altul ca să-i ţie“ (Anii). Atare inflaţie poetică nu se salvează nici prin repetarea unor mai vechi declaraţii („Cînd ştiu că-s pentru cremene amnar, / iar pentru apă — stînci şi cataracte" — Şi dacă vreau răsplată), nici prin aluzia la mai vechi „găselniţe“ („Ştiţi unde-mi este locul : lingă drum, / Pe unde oameni, oameni trec duium, / Deasupra-mi coacă-şi roada mărul sfînt“ — Un singur dor, în volumul Zi de zi), de astă dată poetul devenind propriul său epigon eminescian , nici chiar prin rime silnic preţioase, ca „să-i — dulăi“, „îl — mii”, „pasul — lasu-i“, „cum că _e muncă“, biete imitaţii ale unei ilustre rime eminesciene, şi cu nimic preferabile facilelor „femeea — Dulcineea", „Don Quijote“ (sic !) — hotentote“, „cosmonaut — flaut“ sau vulgarei „trestii — chestii“. Dar să nu fim nedrepţi cu poetul Beniuc, a cărui Ură mai norocoasă sună totuşi, dintre poncife, în unele remarcabile versuri ale culegerii Zi de zi. Promiţător e începutul poeziei Natale văi, amintind tonuri elegiace de odinioară : „Natale văi, şi munţi familiari, / e Mama, Codrul, Crişul Alb şi Dezna, / Dar oamenii de-atunci sînt tot mai rari, / De mulţi mai ştiu doar eu şi poate bezna" ; cum sugestivă este muzica acestei Treceri : „Născut în treacăt, trecerii mă dărui, / Acelei plină de fiinţă treceri, / Ce, lan de grîu, te face să nu stărui / Cînd vine buza sclipitoarei seceri“. Iată poetul pur : „S-amestecau maimuţe cu nelăuţii îngeri“ (Etna) sau : ,,Atunci nălţa vulcanul un braţ de fum şi pară / De foc, şi pe talazuri, delfini de-argint săltară. (ibid). Sînt unele poeme simple, grave, meritînd a fi citate integral, ca Fără-ncuietori, Înviere, Răbdare, unde găsim o tonalitate majoră, clasică. Aceeaşi substanţialitate a lirismului clasicizat, în Tu ai văzut zeiţa... Numai un poet ajuns la virtuozitatea maturităţii poate amesteca atît de perfect simplităţile expresiei cu maniera estetă : „Ce Dürer neştiut vă desenează, / Aripi de fluturi şi plăpînde flori, / Şi ce Van Gogh în cîmpuri aiurează / Prin grîne verzi, cuprinse de fiori ?" (Ce Dürer neştiut). Modernul şi clasicul Beniuc sînt egal prezenţi într-o viziune poetică, lui atît de caracteristică, precum : „Cînd versurile tale vor fi tatuate / Pe braţele şi pieptul marinarilor / Ca nişte inimi, flori ori trupuri de femei...“ (Cînd versurile tale). Dar dacă există la Mihai Beniuc o ambiţie spre clasicitate, care s-a manifestat nu prea fericit în atitudinea de Moise al versificării, descoperim poetul viu în dorul zărilor clasice (ca marele Goethe in „Kennst du das Land wo die Zitronen blahn ?" sau Iosif al nostru în Elegie) : „Acum în sud sunt portocale coapte / Subt ninsă Etna, albă ca de lapte, / Şi marea face ochi albaştri zării, Şi eu mă pierd pe mările visării. / O, Taormina ! Unde-o fi lumina / Ce tu mi-a dăruit-o-n zori de zi, / Crescută din talaz trandafirie ?" (Iarna), întîmpinat de o Veneţie sumbră (soră parcă nordicului său suflet): „Decembrie friguros, nori fugitivi, / Verzuie mare, cu mioape zări, / Aşa mă iei în braţele-ţi fecioare, / Veneţie ploioasă şi tîrzie“ (Bună Vestire), mesagerul Septentrionului, care la Roma a gustat lirismul curţilor, găseşte versul clar şi grav de poezie, pentru a cînta un sudic peisaj insular : „La poala ta stă Timpul în genunchi, /ca un Hercul cu inima robită / De farmecul iubirii. Ce pot eu / Decit să-ngenunchez unul alături? Orîc poate să dispar ca Empedocle / într-un sărut de foc uitînd sandala / Pe buza fumeginjiului crater ? (Carnet sicilian). Pe urmele, în celălalt veac, ale poetului Duiliu Zamfirescu, actualul vizitator al elegiacului pămint roman a cules din atmosfera şi contururile de acolo citeva înstrunări înalte. Fireşte însă că prăpastia dintre poezie şi non-poezie rămîne la fel de dureroasă. Supunîndu-se totuşi rigorilor simţirii, lăsînd conştiinţa artistică să redea’.puritatea instrumentelor de lucru ale poetului, Mihai Beniuc are totuşi şansele barzilor pururea tineri. NINA CASSIAN: „DISCIPLINA HARFEI" Fără îndoială, poemul vizionar, de largă respiraţie, Tînguirea lui Adrian Leverkühn, constituie nu numai bucata de rezistenţă ce poate justifica întreagă aceasta noua ei legere de versuri a Ninei Cassian, dar şi realizarea cea mai semnificativă a unei cariere poetice împlinite. Intr-adevăr, spre acest loc privilegiat şi poeziei se dovedesc a fi ţintit pînă în cele din urmă delirurile metaforice ale începutului, pornite sub impulsul lui Constant Tonegaru (Cum a ars vestitul castel Nevermore sau Halucinaţie intenţionată, din placheta La scara 1/1), senzualităţile tăioase din ciclul maturităţii Dialogul vîntului cu marea şi poemele marii răspunderi, ca Odă lucidităţii ori Portretul timpului. Pe linia unor creaţii de renume ca de pildă Corbul şi Corabia beată sau Tânăra parcă a lui Valéry şi Gerontion al lui Eliot, lungi poeme de inspiraţie şi elaborare meditativă, ca şi pe linia, mai apropiată, a poemelor conceptual romantice ale lui Al. Philippide (dintre care ultimul, gravul, Prin niște locuri rele, a apărut recent), această meritorie operă a Ninei Cassian rămîne, pentru perioada noastră actuală, Un model de poem ideologic. El este scăldat, în Disciplina harfei, de undele lirismului atît de propriu Ninei Cassian, fin relevabile de-a lungul versurilor din Pe o vedetă rapidă (cu rîsul complice senzual, filtrat prin aburii mării salubre), Platonism (cu erotica foame), Inspiraţie laică (extatic erotică), Lanto (alegoria dragostei, într-un dens şi perfect crescendo spaţial), Calul negru (adevărată baladă alegorică a iubirii), Litanie (cu simplitatea caligramatică a unui pastel chinez), Risipa (întoarsă fabulă, cu accente lirice), Fiica lunii (poem de remarcabilă concentrare expresivă, în care bogatul concret senzual se obţine prin colaborarea de străvezimi şi întrepătrunderi a elementelor firii : marea, sarea, aerul, vîntul, nisipul şi clarul lunii), Atacul, Rece, Capcana, Autoportret (căruia i-ar fi trebuit însă, în locul ultimei strofe, un final halucinant) Jocul cu portocala (de un suprarealism naiv, domesticit, tonic). Redînd, în maniera sa caracteristică, senzualitatea prin senzorial (aici prin friabil şi fluid) : „Intru în mare, ciocnind sunete transparente, / sparg luna cu umărul, mi se sparge părul, / devin sărată ca gheaţa, străvezie ca sarea, / lichidă ca luna“. (Ritual), poetul devine însă de o gravitate lirică atît de frumos sugerată prin gesturi minore : „Sînt încă laş în faţa singurătăţii, / Mă surprind căutînd o voce, / lovesc două linguriţe una de alta, / inventez timbre, arome, / totul pentru a obţine un gol domesticit / în care să pot locui“. (Destin). Obscura tonalitate sufletească din Aur şi umbră : „Coastele mele ascund, / o inimă sumbră. / Rămîi în aur rotund. / Nu intru-n umbră“ se explică prin neutralitatea lipsei de patimi (cum o numeşte autoarea însăşi), care ameninţă o dată cu vîrsta ce stă sub steaua dureroasei seninătăţi a morţii, după cum citim în acest şi sobru şi patetic final din poemul Cînd se lasă seara : „Şi s-a oprit în faţa mea şi m-a privit / el, boul alb şi înţelept. / O ramă înserată înconjura ţinutul / L-am ocolit pe solul singurătăţii, şi / am mers, prin pulberi dese, mai departe. / Din spate, cu-o privire întoarsă şi egală, / mă urmărea senina moarte“. Din păcate, mult mai cuprinzător, cantitativ, decît îmbrăţişează critic rîndurile de faţă, volumul Ninei Cassian desfăşoară în rest, spre anevoinţa şi decepţia cititorului, şi versuri ce nu mai ţin de loc de disciplina harfei. Şi e mai ales păcat că un poem cu temă atît de importantă ca Memoria adolescenţilor — evocări 1944 — îşi compromite ideea prin meschinătatea mijloacelor artistice care o servesc. Ce corzi pot să trezească în sensibilitatea noastră astfel de versuri ? : „Spuneai : vom sparge limitele stelelor / vom schimba forma focului, / ca să nu ne mai simţim greutatea trupului / ca pe-un duşman nedespărţit / şi să ne mişcăm, muncind, asemenea păsări- lor. / Spuneai : pămîntul va avea fertilitatea solidarităţii / pentru că vom smulge din carnea milenară a omului / tumoarea cumplită , sentimentul proprietăţii private". Falsa simplitate şi deşartă grandilocvenţă sînt vrăjmaşii poeziei cu tematică socială, faţă de care în primul rînd poetul trebuie să manifeste un respect vădit prin însăşi prezenţa conştiinţei sale artistice. I. NEGOIŢESCU