Luceafărul, iulie-decembrie 1968 (Anul 11, nr. 27-51)

1968-07-06 / nr. 27

gheorghe pituţ C­ine m­a apara Gheorghe Pituţ a oferit criticii, de la debut, insignele poeziei sale, încă Poarta cetăţii anunţa un sunet distinct. Cine mă apără precizează contururile iniţiale rele­­vînd mai mult decit un poet păduratic. Gh. Pituţ cultivă vitalitatea în formele ei trunchioase, rădăcinoase, forţele obscure, desfăşurările abrupte de energie, un efort al materiei de a fi mereu altceva, în­cremenind straniu în drumul spre noua expresie. Ruralitatea poetului, silvestris­­mul inspiraţiei nu-l duc spre exaltarea păşunilor, livezilor, decorului rural. Sorgin­tea ţărănească nu-l duce neapărat la spe­ciile de semănătorism. Trecut prin Lucian Blaga, ale cărui ecouri sunt evidente în Poarta cetăţii, Gh. Pituţ aspiră spre un alt orizont decit cel recomandat de obicei de poezia de inspiraţie rurală. Imaginile sunt limpezi numai căutate înapoi, în trecut­. Prezentul e neliniştitor, ameninţător. Poetul are presimţirea catas­trofei şi aşteaptă declanşarea ei- Codrii de­vin întunecoşi, arborii capătă hide înfăţi­şări animaliere, urşii ca simboluri ale sin­gurătăţii circulă într-un decor agitat de furtuni sau calamităţi, bivolii, cîinii ur­­lînd o pagubă completează figuraţia. Troncul e pasărea presimţirilor negre : „Mă strigă o pasăre — / Troncul / din noaptea grădinii. /Dintr-o scorbură / scoa­te un sunet egal, / fără să-l schimbe / nici la naşterea pruncilor, / nici la moartea / unui bătrîn care l-a ascultat / viaţa în­treagă, / nici la pierderea unei fecioare­­ acolo sub cîntecul lui, / Niciodată. / Spune ceva ca şi cum / dacă ar fi să vezi / ai ve­dea numai nisip / la fel de înalt / şi ră­văşit pe toată lumea / sau apă, cea mai în­tinsă apă, / ori albastru, numai albastru. / Dă drumul fluierăturii / atît de egal / in­cit dacă i-ai întinde cîntecul / pe o rază de soare / ar fi un kilometru zi / şi un ki­lometru noapte / şi cu tristeţea fără egal / de-a spune acelaşi lucru / nesfîrşit / lingă viaţa noastră / din noaptea grădinii, / Troncul“. Poetul are nostalgia vitalităţii plenare şi scrie elegiac o altă „dispariţie a cailor“ ca reprezentare a sănătăţii: „Vîntul de coa­me / burţile supte — / am văzut herghe­lia / fierbînd zăpezile / din şapte pro­vincii, / doamne, / ce delir de viaţă ! / Şi n-ai fost găsit nicăieri / stăpîne al cailor / să-i îndrepţi prin cetate. / Pentru urmaşii / femeii de ceară / eu cred c-ar fi bine / ca ea să se-mpreune­­ c-un cal. / Dar noaptea auzii / tropotul lor îngheţînd/ tot mai de­parte / pe mările nordului“. (Sănătate). Universul e ros de boli ca de un bles­tem şi poezia lui Gh. Pituţ e o cascadă de tablouri alarmante : bărbaţi plecaţi ire­versibil pe unelte, flageluri ameninţătoare, stări de lucruri fără desfacere. Lirica lui Goga sau Blaga, mai recent Ion Alexan­dru, aduceau ecoul unei tristeţi ancestrale ceea ce G. Călinescu numea „jale metafizică Gheorghe Pituţ de popor străvechi“, dar el capătă la Gh. Pituţ un sunet nou, mai dur şi mai pătrun­zător. Nelămuritul sentiment se organizează în tablouri dinamice. Predilecţia pentru ca­taclism se justifică prin analogiile pe care poetul le caută. „Ce straniu galopează­­ pe dealurile din Ardeal furtuna, / părinţii fug / spre case­le care o iau din loc, / se crapă coaja no­rilor / şi apele greoaie vin cu capăt / ca şerpii altor ere­i / brazi de nimic împinşi de bolovani, / scroafe cu dinţii-ntorşi ■ înoată cu purceii spînzuraţi de ţîţe, / cer­bii loviţi / de răsuflarea lupilor / îşi rup de trunchiuri coarnele — / se încîlceşte lu­mea / aşa ca la-nceput; / auzi cum putre­zeşte steaua / la care te-ai gîndit o cli­pă. / Şi nu mai sînt decit un strigăt / rupt dintr-o gură-n alt mileniu, / cînd mă inundă fără urmă / puhoaiele materiei“ (Cam atît). Este izbitor desenul, bizara a­­glomerare de elemente agresive, groteşti care vor prinde o configurare şi mai pu­ternică în alte poezii. Gh. Pituţ construieş­te parabole poetice ce amintesc pînzele poeţilor flamanzi, unele imagini părînd descinse din Brueghel sau Bosch. O vi­ziune de coşmar îl călătoreşte versurile şi sentimentul blestemului ereditar, pe care-l mai putem găsi în poezia ardelenilor, a­­tinge la el paroxismul : „Departe mult în mine / c-un sfert de veac mai jos / bărbaţi încolăciţi pe rînduri / cite doi, / femei inverse, lunatice, / un joc de copii / pe vîrful colinei / şi ploaia aceasta întinsă / pe toată lumea / ca o binecuvântare. / Văd epilepticii / în convulsii lunare / leşia de pe feţele lor / ar trebui fiartă / într-un clopot pustiu. / Opreşte, strig scormonito­rului / din pline, / am văzut Nebunia / că­lare pe patru vânturi / încrucişate / în chipul unei găini fără pene / şi pe omul ce ronţăie sticlă / cu dinţii lui de cal / şi gîtul lung de un metru“ (Boală). Chiar şi ceea ce ar trebui să se scalde în imagini clare, luminoase, liniştite capătă la el o încordare specială, o masivitate nelinişti­toare. Muzica este o maree de turnuri go­tice, urcînd spre cer. „O mie de catedrale / în pas de front plecau spre Dumnezeu / le-am văzut aurite / şi braţul celei mai înalte cruci / făcea un semn ascuns / cu mina­ unui mort, / şi muritorii din ce­tăţi / înghesuindu-se / ca la un ultim tren / cu ochii lor pierduţi / în fundul capului / la patruzeci de ani-lumină / şi marea care le-a luat în spate / pe-o mie de cărări / şi plînsul ce-l încărunţea / pe Johann Se­bastian Bach pe ţărm / mai singur ca o piatră, / cu mîinile întinse / după oraşul catedralelor / care ardeau pe mare / plu­tind îndepărtat spre Dumnezeu“. (Muzica) Cine mă apără e un volum de certitu­dini artistice. Gh. Pituţ are un fel al său de a vedea şi restructura universul. El nu simte numai poetic, ci şi organizează me­­ditind, terorismul său avînd avantajul ele­vaţiei şi al aspiraţiei că­tre cristalin. El nu ado­ră promiscuitatea, pu­treziciunea, nu se com­place în ea, ci ii pictea­ză înfăţişarea, o numeş­te, pentru a se elibera de ea ca în practicile magice, în care, odată­­ numită, boala se risipeş-t te. Poezia sa e un refuz al negurii şi izbeliştii, a stărilor confuze şi nota dominantă ni se pare a fi suferinţa în faţa unei dezordini care consem­nează anormalul. Cea mai comodă soluţie pentru comen­tator este să trateze cartea lui Toma Pavel aşa cum se tratează de obicei o carte de critică. Fragmente despre cuvinte e însă mai mult decit o lucrare, — termen pe care şi autorul îl refuză —, o compunere doctă care epuizează sistematic tema pro­pusă. Cartea se înscrie în sfera literaturii deși ceea ce se pare că jenează pe "autor este ideea de literatură. Fragmente despre cuvinte este un produs de rafinament. Autorul propune un discurs pasionant des­pre cuvinte, o serie de interogaţii tulbură­toare despre raporturile omului cu cuvin­tele, despre posibilităţile şi neputinţele limbajului. Cartea este în egală măsură rodul saturaţiei livreşti dar şi al pozei intelectuale. Din saturaţie se­ naşte refuzul pentru literatură, din poză aspectul ciudat al scrierii care nu vrea să semene cu nimic. Fragmente despre cuvinte procură un spectacol intelectual cuceritor, chiar dacă abandonat uneori cochetăriei. Ea este mai mult decit un eseu în măsura în care este confesiune. Confesiunea cenzurată, dirija­tă, constrinsă la expresivitate devine lite­ratură. Fragmente despre cuvinte este ro­dul unei experienţe sufleteşti proprii, de fapt un jurnal în care se înregistrează, cu delicii narcisiace, aventurile spiritului. Autorul se complace într-o atitudine me­ditativă, interogativă şi acestea sunt ticu­rile personajului cărţii sale. S-ar mai pu­tea spune că Fragmente despre cuvinte este o carte despre posibilitatea de a co­munica a cuplului amoros. Unitatea ei este dată de obsesia autorului. Există o dramă a limbajului, a neputinţei comunicării, un război surd cu cuvintele, o luare în pose­siune a lor sau o subordonare la ele, relaţii la care oamenii pot fi indiferenţi dar ale căror consecinţe le suportă din plin. Teroarea unor Cuvinte ce nu se lasă do­minate dar domină, este leit-motivul­ cărţii’ lui Tom­a Pavel. Fragmente despre cuvinte este însă abia un preludiu al problemei. Toma Pavel a ales o chestiune pasionantă dar el nu-şi instruieşte cititorii ci doar şi-i incită. Far­mecul şi utilitatea cărţii urcă tocmai din calitatea ei incitatorie. Sunt deschise citeva piste, care nu se urmează, sunt enunţate citeva probleme care deschid apetitul pen­tru ceea ce va urma dincolo de ele, dar acest va urma, îi este indiferent autorului. El are demonul pionieratului şi al zîzaniei intelectuale, al deschiderii uşilor inter­zise, al defrişării terenurilor noi, dar fără pasiunea explorării integrale. Cartea oferă spectacolul unei inteligenţe subtile care se lasă admirată. Autorul nu se sacrifică subordonîndu-se subiectului său, ci se exilă cu prilejul abordării lui. Ne aflăm în faţa unui pianist cu digitaţie excepţională care-şi plimbă degetele pe claviatură, fără a se hotărî să cînte parti­tura pînă la capăt. Obligaţiile şi deformaţiile „profesionale“ cer cronicarului aprecierea cărţii, dar ceea ce cere cartea nu este aprecierea dis­cursului, ci prelungirea lui prin lector sau critic, participarea acestora la dezbatere. Fragmente despre cuvinte nu îşi asumă decit modestul rol de a fi o poartă, pentru alţii secretă, acum deschisă spre investiga­ţia cuvintelor. Obiecţiile formulate sunt insă o trădare a angajamentului iniţial. Ele şi-ar avea valabilitatea în cazul unei cărţi elaborată după canoane care ucid lejeritatea şi libera manifestare a autorului. Acceptînd frag­mente despre cuvinte ca literatură, toată această instabilitate procedurală împru­mută cărţii personalitate, cea a autorului, şi uu „va urma“ pe care altfel nu l-ar fi avut. Personajul acestui jurnal descoperă inde­pendenţa cuvintelor, insuficienţa limbaju­lui, ochiul dilatat cu care le observă pu­­nîndu-le sub zodia dra­mei. De aici întrebările chinuitoare şi o perma­nentă îndoială : „Poate fi dat un nume potrivit unui lucru ? Nume nu înseamnă nepotrivire ?“ „Semnificaţia este ira­diată continuu de fiinţă, dar cuvintele cum bine se ştie, nu au puterea să sesizeze însăşi exis­tenţa“. „Cuvintele din păcate, spun lucrurile exact, dar nu le spun propriu­­zis... Experienţa înseam­nă intr-un fel învăţarea limbajului. Experienţa delimitează, cu durere, posibilul de imposibilul din cuvinte ; ea ne învaţă cum să înţelegem şi să credem ce se spune, să avem mai puţină încredere în formulările noastre (care amestecă rea­lizabilul cu dorinţa pentru irealizabil) să ne ferim de cel mai periculos amestec, cel între naivitate şi pasiune.“ „Cum poate fi cineva intr-adevăr cre­zut ? Care e dovada definitivă a faptului că nu minte ?“ Metafizic, o deosebire uriaşă separă vorbirea de Cuvinte“. „Reuşim, din cînd în cînd, să obţinem cu preţul unor eforturi care ne constituie efectiv viaţa, un echilibru momentan şi precar intre semnificaţii, să „umplem“ cu singe cuvintele într-o proporţie rezonabilă. Dar reuşita aceasta e supusă destrămării, dezechilibrul se reface şi efortul trebuie reluat aproape de la capăt. De-a lungul perioadelor slujim cuvintele cu viaţa şi sîngele nostru, în repetate rînduri se „um­plem", ne străduim în preajma lor şi mă tem că timpul nostru se măsoară după ritmul în care infuzăm fiinţă cuvintelor. Ele ne sug treptat spre ele, ne golesc de timp şi de vibraţie, dar parcă fără efect. Cuvintele rămîn inepuizabil de vide, dure, luminoase, de­asupra noastră“. „Vorbirea noi suntem­, cei care o înfăp­tuim, fiecare după chipul şi asemănarea sa. Dar cuvintele subzistă indiferent de spu­sele sau de tăcerea noastră, pe care le influenţează de sus, ca luna mareea. Fiinţa limbajului ! Ea nu este pur şi simplu una, oscilînd între potenţia sistematică şi actul vorbirii. Sigur, limba ,ca „langue“ foarte corect privită, are un aspect sistematic, un schelet care-i permite să se mişte , de unde şi rostul gramaticilor. Dar vorbirea vie e cu totul altceva : e ca însăşi mişcarea re­pede şi fascinantă a umbrelor pe peretele peşterii, creîndu-se în fiecare clipă dacă nu o formă, cel puţin o formulă nouă, evoluind de fiecare dată altfel, sprijinite pe curgerea timpului. Şi, în­ partea cealaltă, departe, în ţinutul însorit, se mişcă liniş­tite Cuvintele care dăinuie mereu egale­lor viselor, indiferent de noi. Astfel că ajung să mă întreb : Cuvintele ne sînt in­tr-adevăr date, sau noi sîntem daţi Cuvin­telor?“ Febra şi tensiunea discursului lui Toma Pavel despre­­cuvinte se simt în aceste fragmente reproduse demonstrativ. Con­flictul cu acest adversar insesizabil pentru ochiul comun, care sînt Cuvintele, este la fel de dramatic ca oricare altul. Prizonie­ratul vorbirii, neputința de a te elibera de cuvinte, modalitatea de a le îmblînzi pen­tru a găsi o cale acceptabilă comunicării, iată citeva din chestiunile care revin ob­­sedatîi. Cuvintele sunt însă și ele ale literaturii şi dilemele pe care le iscă, privesc îndea­proape literatura. Toma Pavel are o ati­tudine aparent restrictivă faţă de litera­tură („nu pot trece, oricît aş încerca, peste faptul că literatura este tot limbaj“) relaţie care aruncă lumini noi asupra literaturii. (Analiza Sufletelor tari este de natură să înlăture dubiile). Teoria „buclei“ aplicată la cuvinte, oferă explicaţia succesului unei categorii de literatură. „Un cuvint care azi pentru mine e semnificativ dar vid, după o experienţă revelatoare poate deveni „mai“ semnificativ, se poate încărca de emoţie, singe şi viaţă“. Cînd „bucla“ e completă, cuvîntul s-a umplut de viaţă, a devenit dens, după care bucla se poate desface urmînd o descărcare de densitate şi semnificaţie. Lupta pentru luarea în posesie a cuvintelor devine o nevoie de experienţă continuă, de risc continuu. Cele mai adevărate cuvinte vor fi ale acelor scriitori care trăiesc acest fel de experienţă şi risc. Prin Fragmente despre cuvinte Toma Pavel acceptă şi el acest risc pe lingă acela al pionieratului temei dublă temeritate sa­lutară. Mihai UNGHEANU ( VNK MA VP.-VR \ torna pavel Fragmente despre cuvinte ‘V v 0 .• *­’• • ^ ....... / « ”. . . A , -• 1 ■ ■ • * y i..' .'• •• ysw- • v despre cuvinte ■ V , *-s }' 'fir ' . ■■ V . '. ■ 'L-S -0■ ' ■ • . .. ■ÄJ'■ ■ ■ ‘ ■/. . '..ri .­­ .. L­­ ..v GRIGORE HAGIU marilor vocale trăim într-o lume de clopote există o dimineaţă cînd toate cuvintele în creierul tău s-au retras aerul să devină limpede de respiraţii nefalsificat bătăile inimii tale să răspundă pe metalul rece-aburit pe imperceptibila lui clătinare umbră de clopot în centrul unui oraş dezgropat şi nelocuit seara pe dealul din farmul de mare intri în casa de clopot pe-o scară de lemn in văzduh te ridici spre-o casă de clopot depărtat să auzi fiarele dindu-fi tîrcoale aici sint păienjeni ce trebuie şterşi noaptea la razele lunii perefii pictaţi dar visele noastre înalt populate de clopote piramide şi sfincşi la răscruci de deşerturi ori invîrtite-n jurul unui stilp de foc căzute din catapeteasma lumii morminte-aeriene în delir zile şi nopţi străbaţi cu treieri labirintul unui clopot ori clopotele-n formă de pietre de hotar pe-un drum bătut adesea sălbăticit de sunete şi clopotele-n care poetul s-a închis în clipele cînd nu mai poate să-şi ţină mădularele în frîu şi carnea lui şi nervii lui nu-şi mai suportă fierberea decit intre perefii unui clopot un cerb izbind cu cornele in bronzul unui clopot sfirşitul şi începutul lumii tu chinuitule de întrebări pe albe platforme de marmoră-ntinse armate de clopote tot se mai bat şi-un vuiet de moarte acoperă cîmpul dar tu te izbeşti intr-un clopot limbă cu grea şi amară bătaie celulele intră unele-ntr-altele tu te toceşti mai departe te-nghesui nn tine mereu la refuz pînă rămîne să bată în clopot doar întrebarea în clopotul mare subţiat de-ntrebări pe ape dăm drumul morţilor noştri într-un clopot de doliu privirea-l aprinde detunîndu-i pulberea neagră de puşcă a mărfii flacăra ei să pătrundă violind pierdutele ţărmuri astrale şi cine ştie cum se-mpreunează clopotele şi cum se chinuie-n durerea facerii şi cum cu-o clipă înaintea morfii încep să sune atinse de-un cutremur nevăzut el însuşi poate deveni un clopot în seara îngheţată cu lupi amuşinîndu-i pe zăpadă lunate ca sudoare o inimă sărind din piatră-n piatră acoperită fu de-un clopot şi şarpele dinţii acoperit de-un clopot şi sîngele prin sunet începu din nou pe sine să se regăsească creşte din umărul unui om ii iese din carne un clopot mai mult decit ureche şi decit aripă mai mult boală sau vindecare se-ntunecă cerul de clopote sunt clopotele burduşite cu seminţe o matcă mai virilă spumegă in­ele de vint se surpă clopotele-n oase in catedrala unui clopot ne rugăm în timp ce clopotele ard afară un jucător aşează clopotele-n noi citinduse drept de mina lui suavă neinduratoare ni se deschide-n frunte rana unui clopot şi sunetele şiroiesc pe trupul mai de mult abandonat şi atirnăm de propriile noastre răni de cercurile sunetelor tot mai largi de clopotele-n fugă in toate părţile şi deodată rupii aproape-nțelegind ciudata limbă-n care clopotele îşi vorbesc hohot prelung al marilor vocale printre îngeri se trăieşte atît de greu acolo nici morfii nu se mai recunosc între ei murind din nou la nesfirşit unde se naşte visul din sine însuşi începe paradisul devorator hrana din noi şi-o culege rareori lumină­ a universului căzînd pe gîtul unui porumbel gindul o ia înaintea mişcării se sparge-n ziduri fără să lovească vertebrele fluide fac cercuri largi în marea propriei cenuşi spre vîrful unui munte uriaş sub sorii grămădiţi la orizont urcăm pe treptele de dinţi lucios e smalţul şi alunecarea de neocolit rostit cuvintul aşteptat prin tine trece nici­ un strop de singe amintindu-și s-a dus din noi blîndețea somnului să nu se reîntoarcă niciodată și nehotarul n-are lucruri isbindu-le-ntre ele să nască sunete cu sine insăsi foamea se îndestulează abia privind spre malurile ei înotul care ne mănîncă pînă la sămiță

Next