Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-07-05 / nr. 27

V­­ LUCIAN BLAGA —preexistenţa operei — In istoriile literare se cunosc interfe­renţe mai mult sau mai puţin intense între viaţă şi operă, mergînd de la simplul accident biografic pînă la transferul ma­gic al uneia în alta, însă la Blaga există un fapt ce modifică aproape în întregime problema. Blaga a avut revelaţia pro­priei sale opere înainte de a o crea ca om, opera sa îi preexistă în întregime exis­tenţei biologice, ba încă s-ar putea spune că el intră în lume numai atunci cînd în partea cealaltă opera capătă definitiva împlinire. Această corespondenţă stranie intre opera şi om e una dintre cele mai ambigue situaţii în literatura noastra. Di­versei© opere (opera dramatica, opera­­ poetica, opera filozofica) sunt ecouri ale unei singure opere. Pe Blaga îl obsedează această operă a cărei umbră a văzut-o înainte de a se naşte precum Meşterul Manole a văzut umbra bisericii sale îna­inte de a o ridica el însuşi prin negurile realului, poetul e trăit de propria operă care ii preexistă şi se aplecă asupra lui cu puterea destinului. In fapt, situaţia e cu totul paradoxală : opera îi premerge creatorului însă în ordinea umană crea­torul îi premerge operei, demersul critic nu. P°aSe pune în ecuaţie decît această ultimă propoziţie, cînd însă ceea ce tre­buie să fie o descriere a operei lui Blaga e tocmai cealaltă propoziţie: opera îşi pre­­merge creatorul. Cu alte cuvinte e vorba aproape de o întreprindere magică căci trebuie să intrăm în păturile dense ale creaţiei blagiene sub un asemenea unghi încît să păstrăm ambele realităţi : acea­sta a volumelor de poezie, dramaturgie şi filozofie­ literară, şi cealaltă a ope­rei refuzată prin naştere, a sensului pier­dut prin intrarea în timp­ imaginară; o mişcare de la dreapta spre stînga trebuie să inducă pe partea cealaltă o mişcare de la stînga la dreapta încît prin par­curgerea operei acesteia să avem opera cealaltă, e condiţia de existenţă ultimă a criticii în cazul lui Blaga şi a criticii in general. Expresia franceză co­naissance traduce, cum a zis cineva, tocmai acest lucru : cunoaşterea trebuie să fie ca o naştere, altfel ea e un act vid de sens, o tautologie, un avans nul. De aceea opera aceasta nu e ea însăşi decît în măsura în care o exprimă pe cealaltă. Blaga însuşi se exprimă undeva că nu face decît să traducă „în limba românească" un cintec ce aparţine altui limbaj inefabil, imagine ce e mai mult decît semnificativă. Există acest transfer uimitor la Blaga, poezia lui e în întregime existentă, adică viaţa e într-atît convertită în trăirea creaţiei încît de fapt el e lipsit de biografie, acciden­tul biografic e nul, totul e o funcţie a operei, dar pe de altă parte această poe­zie e aproape impersonală căci ea însăşi nu face altceva decît să fie ecoul unei voci de dincolo niciodată ştiută, veşnic ascunsă şi prezentă, refuzată şi dată odată pentru totdeauna spre realizare în uman. Ea traversează întreaga poezie a lui Blaga acordîndu-i unica şansă de a exista, forţă tiranică şi obscură ce anulează orice libertate a mişcării în afara geometriei ei implacabile, însă cum obsesia operei e Opera, poe­zia aceasta nu transmite» obsesii di­e obsesia însăşi într-o intranzitivitate abso­lută, îneît la Blaga întîlnim situaţia aparte în care poezia nu exprimă sentimente, stări ale existenţei — el nu are o existenţă în modul obişnuit al cuvîntului — aşa cum se întîmplă în poezia tradiţională, ci e o întrebare perpetuă, o imensă incertitudine asupra propriei existenţe ce-i premerge determinîndu-i în întregime configuraţia. Astfel îneît propria lui operă fiind între­bare, la Blaga discursul critic se consti­tuie ca o întrebare asupra întrebării. Crea­ţia blagiană nu poate fi niciodată, subiect al criticii (căci ea însăşi nu e ea) ci sin­gurul mod în care ne e accesibilă e acela al predicaţiei al cărei subiect inclus nu-l putem afla însă, decît traversînd-o pe ea ca poezie scrisă de un om : opera devine semn al unei suprasemnificaţii mai vaste şi Critica literară devine istorie literară. Căci schema tragică nu aparţine operei ci opera (poetică, dramatică, filozofică) se realizează cu cît o exprimă mai mult sau­­ mai puţin coerent, cu alte cuvinte ea e o structură formală ce debordează prezenţa materială tot astfel precum întregul cu­prinde părţile, e un fel de totalitate ce se realizează succesiv prin fragmente fiind totdeauna mai mult decît ele şi niciodată contemporană lor. Ori luînd această tota­litate drept spirit al literaturii române, creaţia blagiană îşi defineşte în întregime ascendentul şi ea însăşi devine explicită , într-o anume concepţie asupra istoriei li­teraturii în care spiritualitatea românească există sub zodia tragicului opera lui L. Blaga ocupă locul central şi constituie cea mai completă expresie a acestei con­ştiinţe. Chestiunea ce se pune e de a reconstitui prin actul critic înălţimile şi profunzimile acestei părţi invizibile nouă ; poezia sa exprimă un „adevăr nedevelo­pat" trebuie făcut ca să transpară tocmai petele ce nu se văi ochiului obişnuit. Condiţia singulară a creaţiei lui Blaga, ca fiind constituită în întrebare, implică esenţial, constituie problema fundamen­tală a destinului său , anume aceea de a găsi soluţia, răspuns la întrebare, întreaga lui poezie e străbătută de la un capăt la celălalt, într-o modalitate sau alta, de această obsesie a totalităţii, de încercarea mereu reluată niciodată realizată, de a depăşi iremediabilul antagonism al con­trariilor, într-o existenţă plenară de ne­mişcare eternă. Propensiunea spre totali­tate dă nota specifică a liricii blagiene şi modul ei de manifestare naşte o reţea tematică dintre cele mai particulare la noi. De aceea cea mai adecvată descriere a acestei poezii nu se poate face din afara ei aşa cum procedează aproape întreaga interpretare tradiţională ci, pla­­sîndu-ne tocmai în această dimensiune interioară reconstituită din temele pe care realitatea lui primordială le scoate din profunzimile stihiarului. Ori realizînd acea­stă grilă de semnificaţii ceea ce ne apare e tocmai tragicul, imensul tragic al per­sonalităţii lui L. Blaga. Fundamental la Blaga totdeauna o parte din sine se desprinde şi rămîne în urma fiinţei, între sentiment şi expresia sa, între suprafaţă şi profunzime se produce o se­paraţie, o ruptură, încît eul său e aruncat în vertigiul unei drame, a unei lupte fără scăpare. Se poate încă observa că ceea ce e pus în această ecuaţie nu e doar eul blagian în reprezentarea lui puncti­formă ci mari zone ale fiinţei, întinderi uriaşe de pînză invizibile sînt sfîşiate în zbaterea învolburată a negurilor. In pri­ma etapă, aceea marcată de volumele „în marea trecere“ şi „Laudă somnului", dicotomia irupe între corpul proiectat ire­versibil pe o traiectorie protuberantă : existenţa umană şi spiritul ce şi-a pierdut pentru totdeauna, prin această angajare, spaţiul ideal al ataraxiei. Primordial şi obscur, există la Blaga o tendinţă perma­nentă de a surmonta Dualitatea, Antago­nismul, şi fie că această înclinare esen­ţială e indusă de chiar spiritul tragic, fie că ea emană din straturile cele dintîi ale sufletului poetului, cert este că ea aduce contrariul ei, căci vrînd să realizeze tota­litatea la un nivel el o pierde pentru celă­lalt ; cuvintele Meșterului Manole par a exprima chiar acest lucru „dar să nu mai vorbim de alegere căci aceluia i se va lua care mai tare va iubi". Anume în această etapă spiritul tinde necontenit către un timp de plenitudine pierdut prin naştere, singurul ce poate însemna „Uni­tate“, însă în plan existenţial acest lucru echivalează cu sfîşierea interioară gene­­rînd drama perpetuă ce se potenţează cu cît această fugă înapoi e mai intensă. Şi cu fiecare pas înapoi, cu fiecare gest de tăgăduire a realităţii în care e implan­tat, se desfac noi şi noi abisuri, se produc noi şi noi rupturi încît, strigă el : „Ca un ucigaş ce-astupă cu năframa­­ o gură învinsă, — închid cu pumnul toate izvoarele,­­ pentru totdeauna să tacă, / să tacă." Poetul pare însă a nu şti că însăşi acea­stă* încercare disperată de a umple goluri naşte goluri, sau pare a fi resemnat, in­tr-un fel, căci, vorbeşte el prin gura ace­luiaşi Manole, trebuie „să ne pătrundem de gîndul că prin iţele vrerilor noastre o altă vrere cu mult mai mare se ţese, sin­gură, trudnică, puternică şi neînţeleasă". Realitatea e că această modalitate era unica şansă a lui Blaga în creaţie fiindcă la el drumul mîntuirii trece prin iadul torid al suferinţei, împlinirea prin necontenita destrămare. Obsesia originii e deosebit de puternică în această etapă a liricii blagiene. Poetul crede a fi fost smuls prin naştere, dintr-o stare de beatitudine paradisiacă în care totul îşi era suficient sieşi într-o imobili­tate veşnică. Era liniştea şi pacea in­­creatului singura conţinătoare a mo­delului perfect al lucrurilor. In mijlocul creaţiei ce şi-a găsit ritmul şi măsura — lucrurile sînt „bătrîne" deja (au vîrsta facerii), „nimic nu vrea să fie altfel decît este’ — doar fiinţa sa mai resimte o pierdere esenţială : „Numai sîngele meu strigă prin păduri / după îndepărtata-i copilărie, / ca un cerb bătrîn / după d­uta lui pierdută în moarte“. Dincolo de accidentul biografic liniile sunt proiectate pe fundalul mitic al copilă­riei omenirii, stare cosmologică embrio­nară a nevinovăţiei şi purităţii absolute. în altă parte această amintire de de­mult e numită „basmul sîngelui" şi e corelată strîns cu tema strămoşilor. Ea relevă nu numai continuitatea şi stabili­tatea unei înscrieri ireductibile într-un ciclu cosmic al existenţei, ci şi identita­tea totală ce asigură comuniunea substan­ţei şi perpetuarea esenţei, în faţa devenirii iremediabile singura şansă e migraţia albă a lichidului spre vetrele străbune : „în somn sîngele meu ca un val / se trage din mine / înapoi în părinţi“. Apare aici pentru prima dată somnul, stare osmotică a subteranului uman ce poate anula spaţiile şi realiza căderea în primordialul paradis : totul e văzut ca o retragere din faţa lumii, precum pote­cile în peşterile pădurii, spre o realitate intemporală „fără azi, fără ieri". în aceste momente „în care­­ creşte imperiul / ceresc printre noi" din neguri se ridică „veacuri fierbinţi“ ca „păduri de somn“, poetul pare a trăi însuşi „somnul lumii" într-o „perspectivă" cosmică fascinantă : „Supt sfere, supt marile / monadele dorm. / Lumi comprimate, / lacrimi fără de sunet în spaţiu, / monadele dorm. Mişcarea lor — lauda somnului". Cu toate aceste amănunte (uneori „vis’ al unei Arcadii, alteori „patrie a mume­lor") acest tărîm mirific nu capătă în poe­zia lui Blaga contururi precise, el nu e un pretext pentru a reface metafizic, în imaginar spaţiul unei existenţe ideale sub­stituite celei reale (ca la Baudelaire sau Mallarmé), ci mai mult o stare existenţială, un mod de a se salva printr-o neîntre­ruptă cădere înapoi. E starea extatică cînd în zorile genezei lucrurile au deschis ochii asupra lumii, e tremurâtoarea pecete de taină care învoalează creaţia, transpa­renţa profundă a începutului cu geome­tria lui de lumini INIŢIALE. De aceea nu găsim la Blaga acest Mit al Originalului pus în descripţia logică a unei geografii magice, ci reprezentat ca un început de eră, într-o stare difuză de splendidă obscuritate care apoi se transmite întregii poezii devenind însăşi Forma ei. Miracu­loasa aură ce o emană cele mai bune pretexte lirice ale lui Blaga şi-ar putea dobîndi înţelesul tocmai prin acest trans­fer de sarcină magică asupra operei, căci în contemplaţia totală a începutului poe­zia a uitat de sine şi rămasă împietrită în inefabil şi pătrunsă de el, a devenit ea însăşi taină şi mister. Insă analiza poate merge şi mai de­parte şi descifrînd în adîncime Mitul Ori­ginalului se poate vedea că el circum­scrie alte două teme-mituri ce sînt atitu­dini esenţiale ale lui L. Blaga în­ faţa exis­tenţei protuberante. Iată, în poezia, intitu­lată chiar, „Către cititori" această mărtu­risire neobişnuită pe care o face oameni­lor : „Amare foarte sunt toate cuvintele, / de­ aceea lăsaţi-mă / să umblu mut prin­tre voi, / să vă ies în cale cu ochii în­chişi". Ultimele două versuri închid în ele nu numai o lume de suferinţă în ordine umană, ci şi două dintre cele­ mai semni­ficative coordonate ale imaginarului bla­gian, şi ele sînt cu atît mai relevante cu cît îşi găsesc surprinzătoare echivalen­ţe în unele amănunte ale biografiei poe­tului. De la început predestinarea lui Blaga era de a fi un ales, în cei patru ani de existenţă naturală s-au adunat în el atitea potenţiale, atîta concentraţie de geniu în­eît putea fi orice : un mare muzician, un mare sculptor, dar e un mare poet fiindcă trebuia să realizeze drama totală , i s-au luat cuvintele şi i s-a dat Cuvîntul. El a fost chemat din eterna pace a morţii fiindcă o anume parte a spiritualităţii noastre se cerea împlinită în articulaţia ei centrală, printr-o mare jertfă, şi acest loc gol, această lipsă nu cerea o pozitivitate plenară ca să fie deplină ci din contra ceea ce-i lipsea era cel mai mare minus, împlinirea totală nu se putea realiza decît prin cea mai mare neîmplinire. Aceasta este sensul ultim al destinului lui Blaga pe care el nu l-a ştiut poate niciodată dar l-a trăit­ în profunzimile inconştientului nu numai în poezie, ci şi în filozofie unde tema potenţării misterului devine una din­tre cele mai fecunde motive şi poate sta chiar printre cele mai considerate con­cepţii ale gîndirii universale. în acest fel din teama de cuvînt i-a fost dat Cuvîntul nu ca unică şansă de a se realiza ci ca neşansă perpetuă. Căci într-adevăr cuvîntul are un mod de a exista dintre cele mai paradoxale Pe de-o parte el conţine plinătatea de sens pînă la rotundul absolut, pînă la dimvip . „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu", stare primordială în care lumea e stăpî­­nită integral prin cea mai mică infinitate a ei, putînd exista peste tot şi niciunde într-o veşnică şi neînţeleasă pentru noi oamenii, prezenţă absentă ; clipa poate fi eternitate şi eternitatea clipă, iar ceea ce este poate să nu fie în acelaşi timp, încît materialitatea e acoperită în întregime de spiritualitate. O derivă cuprinde însă crea­ţia şi între cuvînt şi faptă se instaurează un decalaj esenţial ce le înstrăinează mar­ginile, cuvintele şi lucrurile ajung a nu se mai cuprinde fiind aruncate într-o din ce în ce mai accentuată fluctuaţie şi ina­­decvare. Acum limbajul nu mai e arti­culat pe articulaţiile lumii şi din con­centric devine ex­centric acesteia, îneît comunicarea-comuniune e întreruptă şi în cele din urmă imposibilă prin apro­ximarea ce se naşte. Cuvîntul nu mai tra­duce obiectul ci o zonă de penumbră a lui în care realitatea lui e prezentă mult mai sărac şi aparenţial. Acest spaţiu de pierdere din zonele celei mai înalte spi­ritualităţi pînă în marginile celei mai joase materialităţi, unde nu mai traduce decît inesenţe şi îndoială, constituie condiţia luciferică a cuvîntului. De aceea cuvîntul Ion TURCIN (Continuare in pag. 7) m 1 % Aeriene Reluînd un articol din re­vista germană „Der Spie­gel“ (nr. 22/1969) consacrat Japoniei, Contemporanul din 27 iunie a.c. ilustrează textul cu o fotografie înfăţişînd nişte vagoane aerodinamice suspendate deasupra unui parc, ceva gen funicular. Nota explică cititorului român că ar fi vorba de „aerotrenul Tokio-Kioto“. Aşa ceva nu există —■ încă — în Ţara Soarelui Răsare. E adevărat, între Tokio şi Kioto (aproximativ distanţa Bucureşti-Cluj) circulă un tren clasic, extrem de ra­pid şi de comod. (Articolul din publicaţia germană vor­beşte de proiectul unui aero­­tren, de realizarea căruia, în viitor, nu trebuie să ne îndoim. E cu totul altceva.­ în fapt, imaginea repre­zintă un tren suspendat, din­­tr-un parc de distracţii, în care bunicii japonezi însoţiţi de nepoţi, fac scurte călăto­rii (lungi, uneori, ajungînd pînă în paginile contempo­rane ale , săptămînalelor bucureştene). L. GIURGESTI Excelent Ultimul număr al României literare (3 iulie a.c.) închinat lui Bălcescu se remarcă prin­tr-o impresionantă unitate şi ţinută artistică. Foarte interesantă, însufle­ţită de un unanim simţ de răspundere, ancheta 33 de scriitori răspund la 3 între­bări în legătură cu nivelul (mediocru) al cinematografiei noastre. Interviul luat de Adrian Păunescu lui Maxim Berghianu completează­­ cu înaltă competenţă publicisti­ca de acută actualitate a a­­cestui număr excelent. LECTOR Tristă, măruntă, sistematică Adeseori ura se dovedeşte mai puternică decît vanitatea artistică şi atunci autorul nu-şi m­ai caută cuvintele, nu-şi mai alege expresiile, îi dă drumul urii în stare brută, neprelucrată. Am citit cu toţii articole critice în care autorul strangulat de ură nu mai avea răbdare să-şi sti­lizeze veninul, îl lăsa să pă­trundă aşa cu greşeli grama­ticale. Sunt desigur oameni întunecaţi care cunosc gra­matica , spirite meschine de formaţie academică. Ura e şlefuită, dispreţul are stră­lucire, invidia e lucrată cu răbdare la gherghef în nopţi de insomnie şi venin. Pam­fletul îşi pierde astfel func­ţia estetică, devine un mij­loc de răfuieli şi-un adăpost de complexe, pamfletul se confundă cu delaţiunea. Sînt desigur şi autori care-şi iu­besc ura, lucrează îndelung la ea, nu-i dau drumul de­cît după multe strădanii, sînt cei care urăsc cu exi­genţă, capabili să-şi toarne veninul şi-n tiparul sacru al sonetului. Înţelegem cu toţii trecătoarea mînie, clipa de ură, dar numai spiritele ire­mediabile înguste conservă ura, preschimbînd-o în ma­terial bibliografic. Cine le dă răbdarea să urască atîta vreme, să-şi vîneze prada, să se aşeze la masa de lucru, să mediteze cum să-şi verse ura mai plastic, să-şi îngri­jească stilul şi s-o treacă pe curat ? ! De aceea unii s-au specia­lizat în ură, s-au făcut şoa­reci de bibliotecă, au memo­rie care înregistrează totul şi nu uită nimic, au dosare în conştiinţă, pe ochi şi pe gură. Ei păstrează ura multă vreme, o feresc de intemperii, o ascund la ne­voie şi-o scot la iveală cînd, plini de măreţie, îşi dau seama că nu mai au nici un risc, în comparaţie cu aceste pamflete goale de argumente şi încărcate de veninul pus­tiului, în comparaţie cu a­­ceastă ură, opacă, tristă, măruntă, sistematică şi ca­re-şi caută cu îndîrjire me­tafora, cuţitul deschis întins mi se pare incomparabil mai cavaleresc şi mai estetic. Teodor MAZILU Moşi ! Bine, ştim, încă de pe vre­mea bragagiilor, reclama este sufletul comerţului. Zice lumea, dacă vrei să ştii ce nu se găseşte, ci­teşte (reclama). Astfel în vremea din urmă toate gospodinele căutau piper. Pînă cînd au apărut nişte afişe-acţibilduri emise de Teatrul Mic, în sfîrşit, am aflat că : Orice comedie trebuie să aibă sare, dar că OFIŢERUL RECRUTOR (piesa jucată la 1 iulie a.c. ora 20 la Parcul Herăstrău), are şi piper. Acelaşi nostim afiş infor­mează : Orice femeie este un mis­­ter. CARLOTA le întrece pe toate Prin urmare, femeia acea­sta ori este mai multe mis­tere, ori poate că au vrut „creatorii“ reclamei cu pri­cina să spună că orice femeie are un mister şi atunci de­ducem că, cer iertare, Car­tota are două sau mai multe, mistere. Propunem Teatrului Mic să ia în dis­cuţie dacă nu­ e mai bine — pentru stagiunea viitoare — Cartota în chestiune să fie femeia cu barbă, adusă din Zanzibar intrarea prin Să­rindar mănîncă sîrmă ghim­pată şi spune mamă. Iulian NEACŞU Pisicile­­ lui Newton Faptul că într-­o noapte de au­gust cade o stea devine tulburător abia atunci cînd, ca o presimţire a conexiunii universale, căderea stelei este legată de căderea unui suflet în infern. Dar faptul devine și mai tulburător cînd această lege, simplă pentru că închipuită, este înlocuită de legi mai ample, legi du­­cînd din lege-n lege la cos­mogonii. Și, cu cît mai reale, deci mai aproape de lucidi­tate sunt cosmogoniile, cu atît mai limpede, mai precisă și mai implacabilă devine le­gea. La fel şi în regnul ve­getal ori animal, cu cît mai precisă este disecţia, cu cît este mai la zi interpretarea genetică de pildă (garnituri de cromosomi, cod genetic, conexiuni citochimice) cu atît mai cumplită devine legea. Legea care face ca lucru­rile să se întîmple aşa şi nu altfel, legea care, dintr-o infinitate de dezlegări posi­bile alege implacabil­­una singură, impunînd repeţi­rea acestei alegeri, ori de cîte ori factorii iniţiali se repetă: „Ce naşte din pisică şoarece mănîncă“.. Eu nu cred că Newton, care avea două pisici de mă­rimi diferite, copleşit de adîncimea fotoliului, a tre­cut printr-un moment de idiosincrasie mintală atunci cînd a poruncit să se sfrede­lească în uşa odăii sale două găuri pe măsura fiecărei pisici. Dacă-ţi intră în odaie o pisică, faptul în sine este ciudat, dar obişnuinţa îi a­­nulează straneitatea. Dacă-ţi intră însă o a doua pisică, apoi o a treia ş.a.m.d. fap­tul devine uluitor pentru că atestă o lege, aceea a specia­­ţiei, lege care a făcut să ia fiinţă pisica în calitate de specie. Dacă Newton ar fi avut un cline şi o pisică, ar fi făcut, desigur, o singură gaură în uşă, în profunda lui însingurare, însă, el a voit să lase fiecărei pisici putinţa, unei individualităţi absolute (în ciuda faptului că pisica mare putea să încerce a pă­trunde pe gaura mică şi in­vers), deci s-o scoată de sub imperiul legii biologice care făcea ca pisica să fie pisică şi nu altceva, tocmai pentru că intuia magia stranie şi tulburătoare a legilor în lu­mea cărora se şi complăcea el Newton, cu atîta pasiune. Din clipa în care această putere a legii a fost cunos­cută, adică din clipa în care între fiinţă şi fiinţare s-a interpus conştiinţa că există ceva „misterios“ care ordo­nează acţiunile potrivit unei succesiuni anume, omul a devenit om şi a început să se opună legii fizice. Dacă nu s-ar fi întîmplat aşa el ar fi rămas şi astăzi undeva pe la mijlocul siste­maticii tetrapodelor. Unicul domeniu în care le­gea fizică poate fi eludată, călcată sau chiar înlocuită, fără nici o pregătire prea­labilă, este închipuirea. Iar mijlocul cel mai simplu de încălcare imaginară a legii este minunea. Zborul, iu­țeala „ca gîndul“, transfor­­mismul spontaneu, supune­rea acauzală a fenomenelor, mă rog, nenumărate fapte care să conteste legea fizică pot interveni în zona mira­colului. Aşa au luat, probabil, naş­tere miturile în general. Aşa au luat naştere, însă, nea­părat acele mituri pe care Blaga le numeşte trans-sem­­nificative, diferenţiindu-le de miturile ştiinţifice, dar şi de vise. Iar cel care a dat un stil miturilor, dezaniri­­zîndu-le, dar aplicîndu-le în acelaşi timp aproape ştiinţi­fice (chiar dacă de catego­ria abisalelor) a fost poetul. Spun a fost pentru că nu mai cred că funcţia poeziei se rezumă la crearea mitu­rilor ci, dimpotrivă, se ex­tinde la crearea unor lumi paralele celei reale prin demistificare. Chiar atunci cînd depăşeşte visul colec­tiv, adică atunci cînd nu ţine seama de nelămuritele iluminări taborice ale so­cietăţii, chiar dacă nu re­curge la supapa onirică a colectivului, poetul se tre­zeşte astăzi în zona nativă a fenomenelor. Blaga avea dreptate cînd afirma că psihanaliza „a imaginat structurile psihice ale omu­lui în analogie cu imaginile mitologice“. în dorinţa ei de a fugi de mituri, şcoala■ psi­hologică (mă gîndesc la Freud şi Jung) a ajuns să fie stăpînită de metodologii mitice. Omul modern şi arta sa mai ales, deci poetul, sunt departe de a se mulţumi cu imaginarea unei realităţi mitologice. Refuzul poeziei moderne de a mima realitatea nu se mărgineşte la descoperirea puterii visului în literatură ci, în deplină cunoştinţă de cauză, cumpănind adică mis­terul cu realul, poetul depă­şeşte faza automatistă, ajun­gînd la o creaţie lucidă, la o modelare stilistică a visului, dacă am folosi expresia lui Blaga, dar, spre deosebire de creatorul colectiv al mi­turilor primitive, recurge la un paradox demiurgic: mit prin demistificare. Singur în faţa cuvintelor readuse la forţa lor iniţială, poetul, asemeni fizicianului modern, nu se mai mulţumeşte cu jonglarea legilor aparente, clasic-mecanice ale artei. El pătrunde în domeniul li­niilor de forţă, al centrilor de organizare, acolo unde materia poeziei se încheagă, unde divorţul dintre fapt şi element, dintre subiect şi obiect, se transformă într-o nuntă fără mireasă, un fel de nupţială văduvie. Acolo obiectul, închis în de el, de­vine subiect, temniţa se transformă în eden. Acolo, la hotarul dintre mit şi de­mistificare, veghează poetul modern, „celui qui rêve un jour d’étranges latomies, et cest un peu après midi, a l’heure de grande viduité“. (Saint John Perse). Fuga iconoclastă de sub impe­riul legii fizice trebuia să ducă la metaforă, la magie stilistică, deci la poezie, pentru că numai aici e sensul eliberator, demiurgic,­ este­ evident. Visul propriu-zis n-are nimic de-a face cu creaţia. Odată însă cutreie­rat domeniul miturilor, se impune o depăşire a lui şi nu o reîntoarcere la magma iniţială. Adică nu o recu­­fundare în mister, într-o stare mistică primitivă, ci o încercare de a împăca sti­lul cu visul. lată sensul poeziei mo­derne, însemnînd o reve­nire la uneltele premitolo­­gice, dar abia după tocirea lor definitivă,­­ cînd s-au a­­malgamat cu obiectul , pe,, care-l cercetasără. Visul nu mai este privit ca o supapă de ejectare a prisosului de presiune acumulată­­peste zi, ci ca un obiect al artei, al stilului, adică este încadrat în luciditate. Implicit, mitul devine şi el un obiect al investigării şi nu un scop. în definitiv, grecii antici sunt mai morţi decît zeii lor. Şi cine ne împiedică să dan- ‘ săm în propriile noastre măsuri prin încăperile Olim­­pului? • Leonid DIMOV punct și virgulă 0l IULIE 1969 • I t - MEDALIE BALCESCU în şirul bărbaţilor unui popor, în relie­ful de oameni închipuind o vastă panora­mă, cu unghiuri mai dulci, cu piscuri mai abrupte răsare uneori el, alesul fără tă­gadă, biruitorul adunînd în sine strălucire şi umbră, suflet de cîmpie şi de­­ munte, linie dreaptă şi adînc oglindită în ea în­săşi. Deopotrivă sfîrşit şi început al tu­turor plăsmuirilor. Cheie de boltă pentru reazim de inimă. Tu însuţi mai clar defi­nit. Sîngele tace. Ascultă. In faţa unei astfel de împliniri, atît de rar atinsă, natura însăşi parcă dă îndărăt, golită de sensul pe care şi l-ar fi vrut răspîndit în mai mulţi, cu mai înceată, mai cumpănită dărnicie. El însă a îndrăz­nit, luînd dintr-o dată totul, devenind le­ge. Se cunoaşte pe sine. înmiit îşi întoar­ce harul asupra dorinţei obscure dar pă­timaşe care l-a întrezărit. Echilibrul se naşte laolaltă cu el. Pentru ce aceste buze, pentru ce aceas­tă gură, pentru ce aceste cuvinte, Nicolae Bălcescu, dacă nu ţi-am putea rosti nu­mele. Nicolae Bălcescu 1 Nume dat la iveală din trunchiul unui tei înflorit. Nume egal în rezonanţă cu al celuilalt mare bărbat pe care teii l-au iubit peste mă­sură. Nume de miez de oglindă pus la vederea lumii. Nume şi suflet de clopot vibrînd sub bătaia razei de lună. Dacă vreodată am pierde încrederea în noi înşine, dacă înţelegerea şi speranţa ar fi văduvite pe aceste meleaguri, dacă zborul şi gravitaţia şi-ar răsturna balan­ţele la capătul oricărei îndoieli omeneşti, chipul şi ochii lui ne-ar veghea, există în privirea lui venită de departe şi răsfrîntă spre mai departe, un foc lăuntric purifi­cator, capabil întotdeauna să răscumpe­re adevărul. Dacă cineva ar dori să ne cunoască, să ştie cum sîntem şi cum am vrea să fim, nu într-o viaţă de om, nu într-o sin­gură durată, dar dincolo de tot ce e pie­­ritor, unul şi totuşi toţi laolaltă, medalia acestui bărbat i-ar fi de ajuns. Astfel îl păstrează memoria. Astfel încercăm să-i semănăm. Fuge din om în om trăsătura, paloarea, nobleţea chipului său. Pe feţele unora dintre noi sclipeşte mai clar, mai înde­lung, mai atent, cu mai multă dragoste. Noi aşteptăm în tăcere. Şi nu există bu­curie şi mîndrie mai mare decît în tăce­rea acestei aşteptări. Grigore HAGIU

Next