Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)
1969-07-05 / nr. 27
V LUCIAN BLAGA —preexistenţa operei — In istoriile literare se cunosc interferenţe mai mult sau mai puţin intense între viaţă şi operă, mergînd de la simplul accident biografic pînă la transferul magic al uneia în alta, însă la Blaga există un fapt ce modifică aproape în întregime problema. Blaga a avut revelaţia propriei sale opere înainte de a o crea ca om, opera sa îi preexistă în întregime existenţei biologice, ba încă s-ar putea spune că el intră în lume numai atunci cînd în partea cealaltă opera capătă definitiva împlinire. Această corespondenţă stranie intre opera şi om e una dintre cele mai ambigue situaţii în literatura noastra. Diversei© opere (opera dramatica, opera poetica, opera filozofica) sunt ecouri ale unei singure opere. Pe Blaga îl obsedează această operă a cărei umbră a văzut-o înainte de a se naşte precum Meşterul Manole a văzut umbra bisericii sale înainte de a o ridica el însuşi prin negurile realului, poetul e trăit de propria operă care ii preexistă şi se aplecă asupra lui cu puterea destinului. In fapt, situaţia e cu totul paradoxală : opera îi premerge creatorului însă în ordinea umană creatorul îi premerge operei, demersul critic nu. P°aSe pune în ecuaţie decît această ultimă propoziţie, cînd însă ceea ce trebuie să fie o descriere a operei lui Blaga e tocmai cealaltă propoziţie: opera îşi premerge creatorul. Cu alte cuvinte e vorba aproape de o întreprindere magică căci trebuie să intrăm în păturile dense ale creaţiei blagiene sub un asemenea unghi încît să păstrăm ambele realităţi : aceasta a volumelor de poezie, dramaturgie şi filozofie literară, şi cealaltă a operei refuzată prin naştere, a sensului pierdut prin intrarea în timp imaginară; o mişcare de la dreapta spre stînga trebuie să inducă pe partea cealaltă o mişcare de la stînga la dreapta încît prin parcurgerea operei acesteia să avem opera cealaltă, e condiţia de existenţă ultimă a criticii în cazul lui Blaga şi a criticii in general. Expresia franceză conaissance traduce, cum a zis cineva, tocmai acest lucru : cunoaşterea trebuie să fie ca o naştere, altfel ea e un act vid de sens, o tautologie, un avans nul. De aceea opera aceasta nu e ea însăşi decît în măsura în care o exprimă pe cealaltă. Blaga însuşi se exprimă undeva că nu face decît să traducă „în limba românească" un cintec ce aparţine altui limbaj inefabil, imagine ce e mai mult decît semnificativă. Există acest transfer uimitor la Blaga, poezia lui e în întregime existentă, adică viaţa e într-atît convertită în trăirea creaţiei încît de fapt el e lipsit de biografie, accidentul biografic e nul, totul e o funcţie a operei, dar pe de altă parte această poezie e aproape impersonală căci ea însăşi nu face altceva decît să fie ecoul unei voci de dincolo niciodată ştiută, veşnic ascunsă şi prezentă, refuzată şi dată odată pentru totdeauna spre realizare în uman. Ea traversează întreaga poezie a lui Blaga acordîndu-i unica şansă de a exista, forţă tiranică şi obscură ce anulează orice libertate a mişcării în afara geometriei ei implacabile, însă cum obsesia operei e Opera, poezia aceasta nu transmite» obsesii die obsesia însăşi într-o intranzitivitate absolută, îneît la Blaga întîlnim situaţia aparte în care poezia nu exprimă sentimente, stări ale existenţei — el nu are o existenţă în modul obişnuit al cuvîntului — aşa cum se întîmplă în poezia tradiţională, ci e o întrebare perpetuă, o imensă incertitudine asupra propriei existenţe ce-i premerge determinîndu-i în întregime configuraţia. Astfel îneît propria lui operă fiind întrebare, la Blaga discursul critic se constituie ca o întrebare asupra întrebării. Creaţia blagiană nu poate fi niciodată, subiect al criticii (căci ea însăşi nu e ea) ci singurul mod în care ne e accesibilă e acela al predicaţiei al cărei subiect inclus nu-l putem afla însă, decît traversînd-o pe ea ca poezie scrisă de un om : opera devine semn al unei suprasemnificaţii mai vaste şi Critica literară devine istorie literară. Căci schema tragică nu aparţine operei ci opera (poetică, dramatică, filozofică) se realizează cu cît o exprimă mai mult sau mai puţin coerent, cu alte cuvinte ea e o structură formală ce debordează prezenţa materială tot astfel precum întregul cuprinde părţile, e un fel de totalitate ce se realizează succesiv prin fragmente fiind totdeauna mai mult decît ele şi niciodată contemporană lor. Ori luînd această totalitate drept spirit al literaturii române, creaţia blagiană îşi defineşte în întregime ascendentul şi ea însăşi devine explicită , într-o anume concepţie asupra istoriei literaturii în care spiritualitatea românească există sub zodia tragicului opera lui L. Blaga ocupă locul central şi constituie cea mai completă expresie a acestei conştiinţe. Chestiunea ce se pune e de a reconstitui prin actul critic înălţimile şi profunzimile acestei părţi invizibile nouă ; poezia sa exprimă un „adevăr nedevelopat" trebuie făcut ca să transpară tocmai petele ce nu se văi ochiului obişnuit. Condiţia singulară a creaţiei lui Blaga, ca fiind constituită în întrebare, implică esenţial, constituie problema fundamentală a destinului său , anume aceea de a găsi soluţia, răspuns la întrebare, întreaga lui poezie e străbătută de la un capăt la celălalt, într-o modalitate sau alta, de această obsesie a totalităţii, de încercarea mereu reluată niciodată realizată, de a depăşi iremediabilul antagonism al contrariilor, într-o existenţă plenară de nemişcare eternă. Propensiunea spre totalitate dă nota specifică a liricii blagiene şi modul ei de manifestare naşte o reţea tematică dintre cele mai particulare la noi. De aceea cea mai adecvată descriere a acestei poezii nu se poate face din afara ei aşa cum procedează aproape întreaga interpretare tradiţională ci, plasîndu-ne tocmai în această dimensiune interioară reconstituită din temele pe care realitatea lui primordială le scoate din profunzimile stihiarului. Ori realizînd această grilă de semnificaţii ceea ce ne apare e tocmai tragicul, imensul tragic al personalităţii lui L. Blaga. Fundamental la Blaga totdeauna o parte din sine se desprinde şi rămîne în urma fiinţei, între sentiment şi expresia sa, între suprafaţă şi profunzime se produce o separaţie, o ruptură, încît eul său e aruncat în vertigiul unei drame, a unei lupte fără scăpare. Se poate încă observa că ceea ce e pus în această ecuaţie nu e doar eul blagian în reprezentarea lui punctiformă ci mari zone ale fiinţei, întinderi uriaşe de pînză invizibile sînt sfîşiate în zbaterea învolburată a negurilor. In prima etapă, aceea marcată de volumele „în marea trecere“ şi „Laudă somnului", dicotomia irupe între corpul proiectat ireversibil pe o traiectorie protuberantă : existenţa umană şi spiritul ce şi-a pierdut pentru totdeauna, prin această angajare, spaţiul ideal al ataraxiei. Primordial şi obscur, există la Blaga o tendinţă permanentă de a surmonta Dualitatea, Antagonismul, şi fie că această înclinare esenţială e indusă de chiar spiritul tragic, fie că ea emană din straturile cele dintîi ale sufletului poetului, cert este că ea aduce contrariul ei, căci vrînd să realizeze totalitatea la un nivel el o pierde pentru celălalt ; cuvintele Meșterului Manole par a exprima chiar acest lucru „dar să nu mai vorbim de alegere căci aceluia i se va lua care mai tare va iubi". Anume în această etapă spiritul tinde necontenit către un timp de plenitudine pierdut prin naştere, singurul ce poate însemna „Unitate“, însă în plan existenţial acest lucru echivalează cu sfîşierea interioară generînd drama perpetuă ce se potenţează cu cît această fugă înapoi e mai intensă. Şi cu fiecare pas înapoi, cu fiecare gest de tăgăduire a realităţii în care e implantat, se desfac noi şi noi abisuri, se produc noi şi noi rupturi încît, strigă el : „Ca un ucigaş ce-astupă cu năframa o gură învinsă, — închid cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna să tacă, / să tacă." Poetul pare însă a nu şti că însăşi această* încercare disperată de a umple goluri naşte goluri, sau pare a fi resemnat, intr-un fel, căci, vorbeşte el prin gura aceluiaşi Manole, trebuie „să ne pătrundem de gîndul că prin iţele vrerilor noastre o altă vrere cu mult mai mare se ţese, singură, trudnică, puternică şi neînţeleasă". Realitatea e că această modalitate era unica şansă a lui Blaga în creaţie fiindcă la el drumul mîntuirii trece prin iadul torid al suferinţei, împlinirea prin necontenita destrămare. Obsesia originii e deosebit de puternică în această etapă a liricii blagiene. Poetul crede a fi fost smuls prin naştere, dintr-o stare de beatitudine paradisiacă în care totul îşi era suficient sieşi într-o imobilitate veşnică. Era liniştea şi pacea increatului singura conţinătoare a modelului perfect al lucrurilor. In mijlocul creaţiei ce şi-a găsit ritmul şi măsura — lucrurile sînt „bătrîne" deja (au vîrsta facerii), „nimic nu vrea să fie altfel decît este’ — doar fiinţa sa mai resimte o pierdere esenţială : „Numai sîngele meu strigă prin păduri / după îndepărtata-i copilărie, / ca un cerb bătrîn / după duta lui pierdută în moarte“. Dincolo de accidentul biografic liniile sunt proiectate pe fundalul mitic al copilăriei omenirii, stare cosmologică embrionară a nevinovăţiei şi purităţii absolute. în altă parte această amintire de demult e numită „basmul sîngelui" şi e corelată strîns cu tema strămoşilor. Ea relevă nu numai continuitatea şi stabilitatea unei înscrieri ireductibile într-un ciclu cosmic al existenţei, ci şi identitatea totală ce asigură comuniunea substanţei şi perpetuarea esenţei, în faţa devenirii iremediabile singura şansă e migraţia albă a lichidului spre vetrele străbune : „în somn sîngele meu ca un val / se trage din mine / înapoi în părinţi“. Apare aici pentru prima dată somnul, stare osmotică a subteranului uman ce poate anula spaţiile şi realiza căderea în primordialul paradis : totul e văzut ca o retragere din faţa lumii, precum potecile în peşterile pădurii, spre o realitate intemporală „fără azi, fără ieri". în aceste momente „în care creşte imperiul / ceresc printre noi" din neguri se ridică „veacuri fierbinţi“ ca „păduri de somn“, poetul pare a trăi însuşi „somnul lumii" într-o „perspectivă" cosmică fascinantă : „Supt sfere, supt marile / monadele dorm. / Lumi comprimate, / lacrimi fără de sunet în spaţiu, / monadele dorm. Mişcarea lor — lauda somnului". Cu toate aceste amănunte (uneori „vis’ al unei Arcadii, alteori „patrie a mumelor") acest tărîm mirific nu capătă în poezia lui Blaga contururi precise, el nu e un pretext pentru a reface metafizic, în imaginar spaţiul unei existenţe ideale substituite celei reale (ca la Baudelaire sau Mallarmé), ci mai mult o stare existenţială, un mod de a se salva printr-o neîntreruptă cădere înapoi. E starea extatică cînd în zorile genezei lucrurile au deschis ochii asupra lumii, e tremurâtoarea pecete de taină care învoalează creaţia, transparenţa profundă a începutului cu geometria lui de lumini INIŢIALE. De aceea nu găsim la Blaga acest Mit al Originalului pus în descripţia logică a unei geografii magice, ci reprezentat ca un început de eră, într-o stare difuză de splendidă obscuritate care apoi se transmite întregii poezii devenind însăşi Forma ei. Miraculoasa aură ce o emană cele mai bune pretexte lirice ale lui Blaga şi-ar putea dobîndi înţelesul tocmai prin acest transfer de sarcină magică asupra operei, căci în contemplaţia totală a începutului poezia a uitat de sine şi rămasă împietrită în inefabil şi pătrunsă de el, a devenit ea însăşi taină şi mister. Insă analiza poate merge şi mai departe şi descifrînd în adîncime Mitul Originalului se poate vedea că el circumscrie alte două teme-mituri ce sînt atitudini esenţiale ale lui L. Blaga în faţa existenţei protuberante. Iată, în poezia, intitulată chiar, „Către cititori" această mărturisire neobişnuită pe care o face oamenilor : „Amare foarte sunt toate cuvintele, / de aceea lăsaţi-mă / să umblu mut printre voi, / să vă ies în cale cu ochii închişi". Ultimele două versuri închid în ele nu numai o lume de suferinţă în ordine umană, ci şi două dintre cele mai semnificative coordonate ale imaginarului blagian, şi ele sînt cu atît mai relevante cu cît îşi găsesc surprinzătoare echivalenţe în unele amănunte ale biografiei poetului. De la început predestinarea lui Blaga era de a fi un ales, în cei patru ani de existenţă naturală s-au adunat în el atitea potenţiale, atîta concentraţie de geniu îneît putea fi orice : un mare muzician, un mare sculptor, dar e un mare poet fiindcă trebuia să realizeze drama totală , i s-au luat cuvintele şi i s-a dat Cuvîntul. El a fost chemat din eterna pace a morţii fiindcă o anume parte a spiritualităţii noastre se cerea împlinită în articulaţia ei centrală, printr-o mare jertfă, şi acest loc gol, această lipsă nu cerea o pozitivitate plenară ca să fie deplină ci din contra ceea ce-i lipsea era cel mai mare minus, împlinirea totală nu se putea realiza decît prin cea mai mare neîmplinire. Aceasta este sensul ultim al destinului lui Blaga pe care el nu l-a ştiut poate niciodată dar l-a trăit în profunzimile inconştientului nu numai în poezie, ci şi în filozofie unde tema potenţării misterului devine una dintre cele mai fecunde motive şi poate sta chiar printre cele mai considerate concepţii ale gîndirii universale. în acest fel din teama de cuvînt i-a fost dat Cuvîntul nu ca unică şansă de a se realiza ci ca neşansă perpetuă. Căci într-adevăr cuvîntul are un mod de a exista dintre cele mai paradoxale Pe de-o parte el conţine plinătatea de sens pînă la rotundul absolut, pînă la dimvip . „La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu", stare primordială în care lumea e stăpînită integral prin cea mai mică infinitate a ei, putînd exista peste tot şi niciunde într-o veşnică şi neînţeleasă pentru noi oamenii, prezenţă absentă ; clipa poate fi eternitate şi eternitatea clipă, iar ceea ce este poate să nu fie în acelaşi timp, încît materialitatea e acoperită în întregime de spiritualitate. O derivă cuprinde însă creaţia şi între cuvînt şi faptă se instaurează un decalaj esenţial ce le înstrăinează marginile, cuvintele şi lucrurile ajung a nu se mai cuprinde fiind aruncate într-o din ce în ce mai accentuată fluctuaţie şi inadecvare. Acum limbajul nu mai e articulat pe articulaţiile lumii şi din concentric devine excentric acesteia, îneît comunicarea-comuniune e întreruptă şi în cele din urmă imposibilă prin aproximarea ce se naşte. Cuvîntul nu mai traduce obiectul ci o zonă de penumbră a lui în care realitatea lui e prezentă mult mai sărac şi aparenţial. Acest spaţiu de pierdere din zonele celei mai înalte spiritualităţi pînă în marginile celei mai joase materialităţi, unde nu mai traduce decît inesenţe şi îndoială, constituie condiţia luciferică a cuvîntului. De aceea cuvîntul Ion TURCIN (Continuare in pag. 7) m 1 % Aeriene Reluînd un articol din revista germană „Der Spiegel“ (nr. 22/1969) consacrat Japoniei, Contemporanul din 27 iunie a.c. ilustrează textul cu o fotografie înfăţişînd nişte vagoane aerodinamice suspendate deasupra unui parc, ceva gen funicular. Nota explică cititorului român că ar fi vorba de „aerotrenul Tokio-Kioto“. Aşa ceva nu există —■ încă — în Ţara Soarelui Răsare. E adevărat, între Tokio şi Kioto (aproximativ distanţa Bucureşti-Cluj) circulă un tren clasic, extrem de rapid şi de comod. (Articolul din publicaţia germană vorbeşte de proiectul unui aerotren, de realizarea căruia, în viitor, nu trebuie să ne îndoim. E cu totul altceva. în fapt, imaginea reprezintă un tren suspendat, dintr-un parc de distracţii, în care bunicii japonezi însoţiţi de nepoţi, fac scurte călătorii (lungi, uneori, ajungînd pînă în paginile contemporane ale , săptămînalelor bucureştene). L. GIURGESTI Excelent Ultimul număr al României literare (3 iulie a.c.) închinat lui Bălcescu se remarcă printr-o impresionantă unitate şi ţinută artistică. Foarte interesantă, însufleţită de un unanim simţ de răspundere, ancheta 33 de scriitori răspund la 3 întrebări în legătură cu nivelul (mediocru) al cinematografiei noastre. Interviul luat de Adrian Păunescu lui Maxim Berghianu completează cu înaltă competenţă publicistica de acută actualitate a acestui număr excelent. LECTOR Tristă, măruntă, sistematică Adeseori ura se dovedeşte mai puternică decît vanitatea artistică şi atunci autorul nu-şi mai caută cuvintele, nu-şi mai alege expresiile, îi dă drumul urii în stare brută, neprelucrată. Am citit cu toţii articole critice în care autorul strangulat de ură nu mai avea răbdare să-şi stilizeze veninul, îl lăsa să pătrundă aşa cu greşeli gramaticale. Sunt desigur oameni întunecaţi care cunosc gramatica , spirite meschine de formaţie academică. Ura e şlefuită, dispreţul are strălucire, invidia e lucrată cu răbdare la gherghef în nopţi de insomnie şi venin. Pamfletul îşi pierde astfel funcţia estetică, devine un mijloc de răfuieli şi-un adăpost de complexe, pamfletul se confundă cu delaţiunea. Sînt desigur şi autori care-şi iubesc ura, lucrează îndelung la ea, nu-i dau drumul decît după multe strădanii, sînt cei care urăsc cu exigenţă, capabili să-şi toarne veninul şi-n tiparul sacru al sonetului. Înţelegem cu toţii trecătoarea mînie, clipa de ură, dar numai spiritele iremediabile înguste conservă ura, preschimbînd-o în material bibliografic. Cine le dă răbdarea să urască atîta vreme, să-şi vîneze prada, să se aşeze la masa de lucru, să mediteze cum să-şi verse ura mai plastic, să-şi îngrijească stilul şi s-o treacă pe curat ? ! De aceea unii s-au specializat în ură, s-au făcut şoareci de bibliotecă, au memorie care înregistrează totul şi nu uită nimic, au dosare în conştiinţă, pe ochi şi pe gură. Ei păstrează ura multă vreme, o feresc de intemperii, o ascund la nevoie şi-o scot la iveală cînd, plini de măreţie, îşi dau seama că nu mai au nici un risc, în comparaţie cu aceste pamflete goale de argumente şi încărcate de veninul pustiului, în comparaţie cu această ură, opacă, tristă, măruntă, sistematică şi care-şi caută cu îndîrjire metafora, cuţitul deschis întins mi se pare incomparabil mai cavaleresc şi mai estetic. Teodor MAZILU Moşi ! Bine, ştim, încă de pe vremea bragagiilor, reclama este sufletul comerţului. Zice lumea, dacă vrei să ştii ce nu se găseşte, citeşte (reclama). Astfel în vremea din urmă toate gospodinele căutau piper. Pînă cînd au apărut nişte afişe-acţibilduri emise de Teatrul Mic, în sfîrşit, am aflat că : Orice comedie trebuie să aibă sare, dar că OFIŢERUL RECRUTOR (piesa jucată la 1 iulie a.c. ora 20 la Parcul Herăstrău), are şi piper. Acelaşi nostim afiş informează : Orice femeie este un mister. CARLOTA le întrece pe toate Prin urmare, femeia aceasta ori este mai multe mistere, ori poate că au vrut „creatorii“ reclamei cu pricina să spună că orice femeie are un mister şi atunci deducem că, cer iertare, Cartota are două sau mai multe, mistere. Propunem Teatrului Mic să ia în discuţie dacă nu e mai bine — pentru stagiunea viitoare — Cartota în chestiune să fie femeia cu barbă, adusă din Zanzibar intrarea prin Sărindar mănîncă sîrmă ghimpată şi spune mamă. Iulian NEACŞU Pisicile lui Newton Faptul că într-o noapte de august cade o stea devine tulburător abia atunci cînd, ca o presimţire a conexiunii universale, căderea stelei este legată de căderea unui suflet în infern. Dar faptul devine și mai tulburător cînd această lege, simplă pentru că închipuită, este înlocuită de legi mai ample, legi ducînd din lege-n lege la cosmogonii. Și, cu cît mai reale, deci mai aproape de luciditate sunt cosmogoniile, cu atît mai limpede, mai precisă și mai implacabilă devine legea. La fel şi în regnul vegetal ori animal, cu cît mai precisă este disecţia, cu cît este mai la zi interpretarea genetică de pildă (garnituri de cromosomi, cod genetic, conexiuni citochimice) cu atît mai cumplită devine legea. Legea care face ca lucrurile să se întîmple aşa şi nu altfel, legea care, dintr-o infinitate de dezlegări posibile alege implacabiluna singură, impunînd repeţirea acestei alegeri, ori de cîte ori factorii iniţiali se repetă: „Ce naşte din pisică şoarece mănîncă“.. Eu nu cred că Newton, care avea două pisici de mărimi diferite, copleşit de adîncimea fotoliului, a trecut printr-un moment de idiosincrasie mintală atunci cînd a poruncit să se sfredelească în uşa odăii sale două găuri pe măsura fiecărei pisici. Dacă-ţi intră în odaie o pisică, faptul în sine este ciudat, dar obişnuinţa îi anulează straneitatea. Dacă-ţi intră însă o a doua pisică, apoi o a treia ş.a.m.d. faptul devine uluitor pentru că atestă o lege, aceea a speciaţiei, lege care a făcut să ia fiinţă pisica în calitate de specie. Dacă Newton ar fi avut un cline şi o pisică, ar fi făcut, desigur, o singură gaură în uşă, în profunda lui însingurare, însă, el a voit să lase fiecărei pisici putinţa, unei individualităţi absolute (în ciuda faptului că pisica mare putea să încerce a pătrunde pe gaura mică şi invers), deci s-o scoată de sub imperiul legii biologice care făcea ca pisica să fie pisică şi nu altceva, tocmai pentru că intuia magia stranie şi tulburătoare a legilor în lumea cărora se şi complăcea el Newton, cu atîta pasiune. Din clipa în care această putere a legii a fost cunoscută, adică din clipa în care între fiinţă şi fiinţare s-a interpus conştiinţa că există ceva „misterios“ care ordonează acţiunile potrivit unei succesiuni anume, omul a devenit om şi a început să se opună legii fizice. Dacă nu s-ar fi întîmplat aşa el ar fi rămas şi astăzi undeva pe la mijlocul sistematicii tetrapodelor. Unicul domeniu în care legea fizică poate fi eludată, călcată sau chiar înlocuită, fără nici o pregătire prealabilă, este închipuirea. Iar mijlocul cel mai simplu de încălcare imaginară a legii este minunea. Zborul, iuțeala „ca gîndul“, transformismul spontaneu, supunerea acauzală a fenomenelor, mă rog, nenumărate fapte care să conteste legea fizică pot interveni în zona miracolului. Aşa au luat, probabil, naştere miturile în general. Aşa au luat naştere, însă, neapărat acele mituri pe care Blaga le numeşte trans-semnificative, diferenţiindu-le de miturile ştiinţifice, dar şi de vise. Iar cel care a dat un stil miturilor, dezanirizîndu-le, dar aplicîndu-le în acelaşi timp aproape ştiinţifice (chiar dacă de categoria abisalelor) a fost poetul. Spun a fost pentru că nu mai cred că funcţia poeziei se rezumă la crearea miturilor ci, dimpotrivă, se extinde la crearea unor lumi paralele celei reale prin demistificare. Chiar atunci cînd depăşeşte visul colectiv, adică atunci cînd nu ţine seama de nelămuritele iluminări taborice ale societăţii, chiar dacă nu recurge la supapa onirică a colectivului, poetul se trezeşte astăzi în zona nativă a fenomenelor. Blaga avea dreptate cînd afirma că psihanaliza „a imaginat structurile psihice ale omului în analogie cu imaginile mitologice“. în dorinţa ei de a fugi de mituri, şcoala■ psihologică (mă gîndesc la Freud şi Jung) a ajuns să fie stăpînită de metodologii mitice. Omul modern şi arta sa mai ales, deci poetul, sunt departe de a se mulţumi cu imaginarea unei realităţi mitologice. Refuzul poeziei moderne de a mima realitatea nu se mărgineşte la descoperirea puterii visului în literatură ci, în deplină cunoştinţă de cauză, cumpănind adică misterul cu realul, poetul depăşeşte faza automatistă, ajungînd la o creaţie lucidă, la o modelare stilistică a visului, dacă am folosi expresia lui Blaga, dar, spre deosebire de creatorul colectiv al miturilor primitive, recurge la un paradox demiurgic: mit prin demistificare. Singur în faţa cuvintelor readuse la forţa lor iniţială, poetul, asemeni fizicianului modern, nu se mai mulţumeşte cu jonglarea legilor aparente, clasic-mecanice ale artei. El pătrunde în domeniul liniilor de forţă, al centrilor de organizare, acolo unde materia poeziei se încheagă, unde divorţul dintre fapt şi element, dintre subiect şi obiect, se transformă într-o nuntă fără mireasă, un fel de nupţială văduvie. Acolo obiectul, închis în de el, devine subiect, temniţa se transformă în eden. Acolo, la hotarul dintre mit şi demistificare, veghează poetul modern, „celui qui rêve un jour d’étranges latomies, et cest un peu après midi, a l’heure de grande viduité“. (Saint John Perse). Fuga iconoclastă de sub imperiul legii fizice trebuia să ducă la metaforă, la magie stilistică, deci la poezie, pentru că numai aici e sensul eliberator, demiurgic, este evident. Visul propriu-zis n-are nimic de-a face cu creaţia. Odată însă cutreierat domeniul miturilor, se impune o depăşire a lui şi nu o reîntoarcere la magma iniţială. Adică nu o recufundare în mister, într-o stare mistică primitivă, ci o încercare de a împăca stilul cu visul. lată sensul poeziei moderne, însemnînd o revenire la uneltele premitologice, dar abia după tocirea lor definitivă, cînd s-au amalgamat cu obiectul , pe,, care-l cercetasără. Visul nu mai este privit ca o supapă de ejectare a prisosului de presiune acumulatăpeste zi, ci ca un obiect al artei, al stilului, adică este încadrat în luciditate. Implicit, mitul devine şi el un obiect al investigării şi nu un scop. în definitiv, grecii antici sunt mai morţi decît zeii lor. Şi cine ne împiedică să dan- ‘ săm în propriile noastre măsuri prin încăperile Olimpului? • Leonid DIMOV punct și virgulă 0l IULIE 1969 • I t - MEDALIE BALCESCU în şirul bărbaţilor unui popor, în relieful de oameni închipuind o vastă panoramă, cu unghiuri mai dulci, cu piscuri mai abrupte răsare uneori el, alesul fără tăgadă, biruitorul adunînd în sine strălucire şi umbră, suflet de cîmpie şi de munte, linie dreaptă şi adînc oglindită în ea însăşi. Deopotrivă sfîrşit şi început al tuturor plăsmuirilor. Cheie de boltă pentru reazim de inimă. Tu însuţi mai clar definit. Sîngele tace. Ascultă. In faţa unei astfel de împliniri, atît de rar atinsă, natura însăşi parcă dă îndărăt, golită de sensul pe care şi l-ar fi vrut răspîndit în mai mulţi, cu mai înceată, mai cumpănită dărnicie. El însă a îndrăznit, luînd dintr-o dată totul, devenind lege. Se cunoaşte pe sine. înmiit îşi întoarce harul asupra dorinţei obscure dar pătimaşe care l-a întrezărit. Echilibrul se naşte laolaltă cu el. Pentru ce aceste buze, pentru ce această gură, pentru ce aceste cuvinte, Nicolae Bălcescu, dacă nu ţi-am putea rosti numele. Nicolae Bălcescu 1 Nume dat la iveală din trunchiul unui tei înflorit. Nume egal în rezonanţă cu al celuilalt mare bărbat pe care teii l-au iubit peste măsură. Nume de miez de oglindă pus la vederea lumii. Nume şi suflet de clopot vibrînd sub bătaia razei de lună. Dacă vreodată am pierde încrederea în noi înşine, dacă înţelegerea şi speranţa ar fi văduvite pe aceste meleaguri, dacă zborul şi gravitaţia şi-ar răsturna balanţele la capătul oricărei îndoieli omeneşti, chipul şi ochii lui ne-ar veghea, există în privirea lui venită de departe şi răsfrîntă spre mai departe, un foc lăuntric purificator, capabil întotdeauna să răscumpere adevărul. Dacă cineva ar dori să ne cunoască, să ştie cum sîntem şi cum am vrea să fim, nu într-o viaţă de om, nu într-o singură durată, dar dincolo de tot ce e pieritor, unul şi totuşi toţi laolaltă, medalia acestui bărbat i-ar fi de ajuns. Astfel îl păstrează memoria. Astfel încercăm să-i semănăm. Fuge din om în om trăsătura, paloarea, nobleţea chipului său. Pe feţele unora dintre noi sclipeşte mai clar, mai îndelung, mai atent, cu mai multă dragoste. Noi aşteptăm în tăcere. Şi nu există bucurie şi mîndrie mai mare decît în tăcerea acestei aşteptări. Grigore HAGIU