Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-01-17 / nr. 3

» » - ------------------------------------------------------------------------------­ SINCRONISM SAU IMITAȚIE Citeam într-una din rarele încercări de sinteză bilanțieră așilor a literaturii anului care a trecut, remarca senină „dea­supra frămîntării“ (au-dessus de la mélaé), că proza noastră cu­noaşte şi marchează o îmbucurătoare tendinţă spre „dezeph­­cizare“, adică spre abandonarea acelor teritorii care în general şi,într-un consens majoritar au constituit pînă acum substanţa ei intimă, mereu reîncepută. Că fenomenul există — mai exact el a cunoscut acum cîţiva ani o vogă de care n-a fost deloc străin zeul modern al publi­cităţii, impunînd citeva cărţi şi destui imitatori, cum se întîmplă de obicei, este evident. De aici pînă la a-l considera o direcţiei şi încă una fertilă, o cucerire menită să genereze o salutară mutaţie estetică, mi se pare şi exagerat şi neexact, în măsura în care în acest domeniu al mişcărilor permanente putem vorbi de exactitate, de măsurători rigide şi de criterii imuabile. In primul rînd pentru că această tendinţă, sau acest fenomen, este departe de­ a constitui o trăsătură comună a prozei contempo­rane, privită în contradictoria ei unitate (mărturie şi protest, con­testarea şi — e drept într-o mai mică măsură — afirmarea unor valori umane nesupuse fluctuaţiilor capricioase ale modelor şi ale fluxului dezorientat al spiritului gregar). Dar vechiul nos­tru amor faţă de „sora mai mare, Franţa“, mnerge de multe ori pînă la prejudecată, ca să nu folosesc un termen mai pejo­rativ, iar „noul roman", de la eticheta sa uşor agresivă şi făţiş delimitatorie, pînă la corpul de dogme al teoreticienilor săi (care merge cum citeam recent într-un masiv eseu profesoral şi „revoluţionar“ pînă la alcătuirea de scheme grafice, parcă s-ar descrie mişcările indiferente şi fascinante ale unui meca­nism complicat) — rămîne o modalitate a prozei franceze con­temporane şi încă ar fi cu totul hazardat şi prezumţios să-l considerăm definitoriu. (Dacă acceptăm ca definitorie pentru o direcţie literară puterea ei de pătrundere, de influenţare şi de fertilizare şi nu „zgomotul şi furia" care se creează sau este creată în jurul ei). Ceea ce constituie insolitul teoriei despre „Noul roman" (pulverizarea epicului, exilarea definitivă a erou­lui, a tipului şi a semnificaţiei) este, după părerea mea că „noul" constituie în fond ducerea la ultima limită, pînă la se­cătuire a naturalismului, a realismului vulgar, într-un veac pro­fund marcat şi nu o dată traumatizat de tehnica ştiinţifică, de"furtunoasa diviziune"a muncii, de apariţia unor idoli ano­nimi şi terifianţi. Desigur, dacă luăm naturalismul în accepţiu­nea lui exactă, ca expresie pe planul prozei a iluziilor „scien­tiste" ale secolului al XIX-lea şi nu îl privim prin prisma unor interpretări imprecise şi exterilor polemice, care au avut curs la noi şi care-l circumscriau la determinismul biologic rigid, sau mai rău şi mai pueril îl considerau exponent al trivialităţii şi al violenţelor faptice, sau de limbaj. (Unul din nenumăraţii epigoni ai lui Zola, prăbuşit în uitare, a scris un imens roman in care — ca un fel de anticipare a lui James Joyce, dar fără concepţia şi intuiţia acestuia — descria sine ira et studio o zi din viaţa unui mărunt funcţionar parizian, adept cumpătat al plăcerii solitare, alcătuind un uriaş dosar, nu al unei existenţe, ci al obiectelor care o înconjoară, fără s-o determine în vreun fel oarecare. In altă ordine de idei, insolitul de care vorbeam, reiese din reluarea în corpul de critică şi polemică ce însoţeşte (dar nu precum remorca rechinul) „noul roman" al unei con­cepţii proletcultiste. (Aş adăuga că şi în legătură cu mult amintitul proletcultism stăruie încă un complex de prejudecăţii cei mai mulţi fiind oricînd gata să-l confunde cu schematismul infantil, cu sociologismul vulgar, cu primitivismul formelor es­tetice, cînd în realitate este vorba de o trancepţie unitară des­pre cultură, constînd în negarea absolută, de tip anarhic şi de substanţă mic burgheză a ideii de moştenire culturală, sau mai elevat spus de metamorfoză superioară a culturilor precedente, ca şi cum aşa ceva ar fi posibil, ca şi cum s-ar putea fabrica o cultură sau o literatură „in vitro“. ■ ■ ■*' Dar o simplă şi de scurtă durată „trădare“ a opţiunii noas­tre franţuzeşti, ne arată că departe de-a constitui nici reviri­mentul estetic pe care-l aşteptăm (poate osteniţi de prea multă reprezentare concretă a destinelor şi responsabilităţilor noastre) şi nici expresia cea mai ascuţită şi mai pregnantă a întrebări­lor pe care le pune epoca, „noul roman" face palidă figură pe lingă tendinţele evidente în alte literaturi, dacă nu am aminti decît puternicul poliţism declarat al prozei germane, sau peri manenta obsesie socială a celei italiene, sau vehementa, uneori, anarhica, dar în orice caz virila contestaţie a valorilor, societăţii contemporane care incendiază proza americană. Efortul major, conştient sau nu, pe care-l face orice cultură este acela de-a impune valorile sale proprii, de­ a le înscrie durabil în circuitul celor universale, determinîndu-se faţă de ele şi în acelaşi timp căutînd să impună complexul de trăsă­turi constante şi în devenire, pe care-l numim poate cam vag „specificul naţional“. Şi care nu e în nici un caz etalarea delec­­tantă a particularităţilor periferice (în general folklor stili­zat şi edificator) ci un răspuns propriu şi inedit, sau o încer­care de răspuns, la întrebările epocii, ceea ce în afară de ca­zurile rarisime şi imprevizibile şi fericite, nu este lucrarea unui singur individ, ci a unei colectivităţi vitale, conştientă de va­lorile pe care le-a ales şi în numele cărora creează. Altfel, rezultatul nu poate fi decît cantonarea într-o au­tarhie minoră şi criptică în afara comunităţii inevitabil re­­strînse, fie imitarea servilă care poate da iluzia plasării în contemporaneitate, dar nu şi personalitatea inconfundabilă spre care aspiră orice scriitor. Desigur, pe lingă talent (despre care ştim atît de puţine!) plasarea pe marile direcţii ale culturii moderne presupune, poate în primul rînd alegerea, opţiunea şi acea inefabilă în­­tîlnire a vieţii noastre cu viaţa celorlalţi pentru care, în ulti­mă analiză, scriem. De aceea nu cred că în condiţiile României de azi „dezeph­i­­zarea" prozei poate însemna altceva decît o manifestare a ne­putinţei de cuprindere a existenţei concrete, a istoriei vii şi a incidenţelor ei asupra destinului omenesc. Pentru că în Româ­nia acestor 25 de ani s-au petrecut enorm de multe lucruri care într-un fel îşi cer tratarea epică, dacă arhetipul creaţiei româneşti rămîne, totuşi, epopeea, atîta timp cit oamenii vor mai dori să afle ceva despre ei înşişi prin intermediul faptelor, armelor şi al bărbaţilor pe care i-au ştiut sau care ar fi vrut să fie. Privit — dacă acest lucru ar fi cu putinţă — numai din punctul de vedere al ineditului întîmplărilor colective şi indi­viduale, acest sfert de veac oferă resurse practic inepuizabile de desfăşurare a destinelor semnificative, pe care proza noastră nu le-a spus; pe multe nici măcar nu le-a consemnat (ceea ce constituie desigur faza primară a procesului epic) asupra că­rora n-a meditat în profunzime, nici în momentul petrecerii lor şi nici după ce a apărut „distanţa necesară“ judecăţii. Că în faţa unui asemenea mod de abordare a realităţii sunt încă multe praguri de trecut (unele subiective ţinînd de modul de existenţă, de gradul de integrare în esenţial, de intensitatea alegerii, de zonele la care s-a ridicat cunoaşterea fiecăruia în parte, altele de persistenţa unor prejudecăţi, a unor clişee care, chiar dacă nu se mai afirmă deschis şi exclusivist, cu preten­ţie de adevăr absolut, nu continuă mai puţin să influenţeze multe judecăţi de valoare) — este de asemenea o realitate, căreia nu i se pot opune numai buna credinţă şi intenţiile no­bile, ci în primul rînd abordarea lor deschisă şi analitică. Nici într-un caz însă evaziunea , pentru că dacă printre alte noutăţi, destul de învechite în fond, sau care n-au fost nicio­dată prea noi, „dezeph­izarea“ prozei este un fenomen major, care să solicite adeziune şi prozeliţi, atunci, de pildă, discuţia despre conflictul contemporan în proză, sau despre tip, erou, personagiu în raporturile lui cu lumea, devine caducă, dacă nu inutilă. Ceea ce nu cred că e cazul. Titus POPOVICI —T Despre Isidore Ducasse, căruia în literatu­ră i-a plăcut să-şi aleagă sonorul pseudonim de Lautréamont, se ştiu foarte puţine lu­cruri. Dacă se cunoaşte data naşterii şi aceea a morţii, nu se cunoaşte mai nimic din întîm­­plările acestei scurte vieţi. Lipsesc (pînă acum cel puţin), aproape cu desăvîrşire, mărturii contemporane despre acest scriitor. Nu există nici un portret de-al lui. Se ştie doar că, născut la Montevideo în 1846, Ducasse vine la Paris prin 1867, cu intenţia de a intra la Şcoala Politehnică. Scrie Les chants de Maldoror, pe care ie tipăreşte în 1869. Moare în noiembrie 1870. Ceea ce în primul rînd izbeşte pe citito­rul Cintecelor lui Maldoror este vigoarea extraordinară a stilului şi o putere de ex­presie fascinantă. Un suflet revoltat şi rănit monologhează sarcastic şi dureros în aceste masive şi cadenţate perioade, sonore şi în­cărcate de sevă şi de energie spirituală. Proza aceasta e vastă şi încîlcită ca o pă­dure tropicală cu liane şi şerpi. Alteori, o lumină de aquarium, verde, te năpădeşte. La Lautréamont se întilnesc foarte des ima­gini submarine. Lumea submarină, cu fiinţe fantastice ca înfăţişare, crini şi stele de mare, moluşte lăbărţate, peşti luminoşi, e patria me­taforică a sufletului său. Iată, de exemplu, nişte fragmente dintr-o invocaţie a oceanului : „O, caracatiţă cu privire de mătasă ! tu, al cărei suflet e nedespărţit de-al meu ; tu, cel mai frumos din locuitorii globului teres­tru şi care porunceşti unui serai de patru sute de ventuze ; tu, în care stau boereşte, ca, în locaşul lor firesc, într-un acord de­­săvîrşit şi indestructibil legate, blînda virtute comunicativă şi harurile dumnezeieşti, de ce nu eşti acum ca mine, cu pîntecele tău de argint viu lipit de pieptul meu de aluminiu, stînd amindoi pe vreo stîncă a ţărmului, ca să privim priveliştea aceasta pe care o slăvesc !“ „Bătrîn ocean cu valuri de cristal, tu se­meni într-un fel cu semnele acelea vinete care se văd pe spinările stîlcite ale muşilor ; tu eşti o imensă vînătae pe trupul pămîntului ; îmi place această comparaţie. Astfel, la pri­ma ta vedere, un suflu prelung de tristeţe, ce pare a fi şoapta adierii tale blînde, trece, lăsînd neşterse urme, peste sufletul cutre­murat adînc, şi tu aduci în amintirea în­drăgostiţilor tăi, fără ca aceştia să-şi dea în­totdeauna seama, grelele începuturi ale omu­lui, cînd face cunoştinţă cu durerea, care nu-l mai părăseşte. Te salut, bătrîn ocean !“ „Bătrîn ocean, forma ta armonios de sfe­rică, care înveseleşte chipul grav al geome­triei, nu-mi aminteşte prea mult ochii mici ai omului, asemeni cu aceia ai mistreţului în ce priveşte micimea, şi cu aceia ai pă­sărilor de noapte în ce priveşte perfecţiunea circulară a conturului. Şi totuşi, omul s-a crezut frumos în toate timpurile.« Eu bănu­iesc mai degrabă că omul nu crede în fru­museţea lui, decît din amor propriu ; dar că nu e frumos într-adevăr şi că ştie aceasta ; căci de ce oare priveşte el chipul semenului său cu atîta dispreţ ? Te salut, bătrîn ocean !“ „Aş vrea ca măreţia să nu fie decît întru­parea reflexului măreţiei tale. Cel mult, şi această urare sinceră e glorioasă pentru ti­ne... Tu eşti mai frumos decît noaptea. Răs­­punde-mi ocean, vrei tu să fii fratele meu ? Zbuciumă-te cu putere... mai tare­, tot mai tare, dacă vrei să te compar cu răzbunarea MALDOROR lui Dumnezeu , întinde-ţi ghearele livide, croindu-ţi drum pe propriul tău piept... aşa. Desfăşoară-ţi valurile înspăimîntătoare, ocean hidos, înţeles dă mine singur şi în faţa că­ruia cad, prosternat la picioarele tale. Mă­reţia omului e împrumutată ; el n-are să-mi insufle respect niciodată ; tu, da. O ! cînd porneşti înainte, cu creasta zbirlită şi cumpli­tă, înconjurat de cutele­ ţi întortochiate ca de o curte, magnetizor şi crunt, rostogolin­­du-ţi undele unele peste altele, ştiindu-te ce eşti, în timp ce scoţi, din adîncul pieptului tău, copleşit parcă de o remuşcare grea pe care nu pot să o aflu,, mugetul acela înăbu­şit şi veşnic de care oamenii se tem atîta, chiar cînd te privesc, la adăpost, tremurînd pe ţărm ,atunci văd că nu mi se cuvine drep­tul straşnic de a spune că sînt semenul tău... Nu cunosc soarta ta ascunsă ; tot ce te pri­veşte mă interesează. Spune-mi dacă tu eşti locuinţa prinţului întunecimei. Spune-mi... spune-mi, ocean (numai mie , ca să nu mîh­­nesc pe aceia care n-au cunoscut decît ilu­zii), şi dacă suflarea lui Satan făureşte fur­tunile care-ţi ridică apele sărate pînă la nouri. Trebuie să-mi spui, pentru că m-aş bucura să ştiu că iadul este atît de aproape de om...“. Este aici mai mult decît o declamaţie pe motive romantice. O cumplită mizantropie umple cîntecele lui Maldoror. Ea pare încă şi mai impresionantă dacă ne gîndim că toată această revărsare de amărăciune vine de la un tînăr de douăzeci de ani. Este, fără în­doială, aici o reală înclinare spre melancolia mizantropică şi spre meditaţiile amare. Poza tenebroasă, moştenire byroniană, (înrîurirea invocaţiei către ocean din cîntecul IV din Childe Harold asupra pasajului citat mai sus e evidentă) apare la Lautréamont, pe un fond de adevărată ură de oameni. Vampiris­­mul şi diabolismul lui Maldoror sunt, indi­ferent de orice influenţe (dealtfel reale şi uşor discernabile), nişte consecinţe ale aces­tei uri congenitale, bolnăvicioase poate, dar perfect explicabile fără ipoteza nebuniei, comodă şi simplistă. Desigur, în descripţiile lugubre, Lautréa­mont se arată continuator al multor romane tenebroase, de la Călugărul lui M. G. Lewis, pînă la Han d’Islande al lui Victor Hugo. Totuşi, o deosebire enormă există în ce pri­veşte noutatea expresiei. Metaforele bizare, asociaţiile neaşteptate şi ciudăţeniile de gînd, dau cîntecelor lui Maldoror o fizionomie originală, căreia nu i se poate găsi o com­paraţie. Edmond Jaloux nu se sfieşte să afir­me, că „nimic nu explică această creaţie spontană de analogii, fără precedent în lim­ba franceză“. Cu Lautréamont, facem o călătorie prin adîncuri şi pe culmi, trecînd fulgerător de la fundul întunecat al oceanului la gheţarii în care se oglindesc stelele. Fără îndoială, ob­sesia celui dintîi este mai puternică. De aici culoarea submarină a stilului, tonul agitat şi fraza în ameţitoare spirale. Ciudăţenia şi dispreţul pentru tot ce este prestabilit şi convenţional dau tonul fun­damental al cîntecelor blestemate. Iată cîte­­va exemple : „Furtuni, surori ale uraganelor ; cer al­băstrui, a cărui frumuseţe n-o privesc ; mare ipocrită, imagine a inimii mele ; pămînt, cu pieptul plin de taine ; locuitori ai sferelor ; univers întreg; Dumnezeule, care te-ai creat cu măreţie, pe tine te chem ; arată-mi un om care să fie bun !...“ „Eu, ca şi clinii, simt nevoia infinitului... Nu pot, nu pot să-mi îndestulez această ne­voie ! Sînt copilul bărbatului şi al femeii, după cît mi s-a spus. Mă mir... credeam că sînt mai mult decît atîta. Dealtminteri, ce-mi pasă de unde viu ? Eu, dacă ar fi atîrnat de voinţa mea, aş fi vrut să fiu mai degrabă copilul femelei rechinului, a cărei foame e prietena furtunilor, şi al tigrului, cu cruzi­mea lui cunoscută , n-aş mai fi atunci atît de rău“. „Poezia mea nu va face altceva decit să atace, cu toate mijloacele, pe om, bestie săl­batică, şi pe creatorul care n-ar fi trebuit să zămislească asemenea păduche“. „O ! cînd auziţi avalanşa de zăpadă căzînd din vîrful recelui munte , leoaica plîngîn­­du-şi, în pustia stearpă, puii pierduţi ; fur­tuna care îşi îndeplineşte menirea ; osînditul care urlă în închisoare în ajunul ghilotinei ; şi caracatiţa povestind valurilor mării izbîn­­zile ei asupra înotătorilor şi a naufragiaţilor, spuneţi-mi, glasurile acestea maiestuoase nu sînt mai frumoase decît rînjetul omului ?“ „Doi stîlpi, pe care nu era greu şi încă şi mai puţin posibil să-i iei drept baobabi, se zăreau în mijlocul văiei, mai mari ca două ace cu gămălie. Şi într-adevăr, erau două turnuri enorme. Şi, cu toate că doi baobabi, la prima vedere nu seamănă cu două ace cu gămălie, nici chiar cu două turnuri, to­tuşi întrebuinţînd cu dibăcie sforile,prudenţii, se poate afirma, fără teamă de-a greşi (căci, dacă această afirmaţie ar fi însoţită de o singură părticică de teamă, n-ar mai fi o afirmaţie ; deşi acelaş cuvînt exprimă aceste două fenomene ale sufletului, care înfăţi­şează însuşiri destul de deosebite pentru a nu fi confundate uşor), că un baobab nu se deosebeşte atît de mult de un stîlp, că nu poate fi comparaţie între aceste forme arhitectu­rale... sau geometrice... sau şi una şi alta... sau, mai degrabă forme înalte şi masive. Am găsit, n-am pretenţia să spun contrariul, epitetele potrivite substantivelor stîlp şi baobab , vreau să se ştie că, nu fără o bucurie amestecată cu mîndrie, spun asta acelora care, după ce şi-au ridicat pleoapele, au luat foarte lăudabila hotărîre de­ a parcurge aceste pa­gini, în timp ce luminarea arde, dacă e noapte, în timp ce soarele luminează, dacă e ziuă...“. Mai ales ultimul pasaj citat a proliferat. Este un model de scriere suprarealistă, în care automatismul şi asociaţia dictează, fără controlul raţiunii. Pasajul conţine chiar, toto­dată, şi reţeta de aplicare a procedeului. Apa­re în acelaş timp şi humorul, care la Lau­tréamont este nelipsit şi care neutralizează de atîtea ori declamaţia umflată. Cîntecele lui Maldoror sînt o extraordina­ră evanghelie de vedenii. Anarhismul inu­man este, dacă nu îndulcit, dar cel puţin făcut acceptabil, prin puterea stilului. O mare vrăjitorie poetică se săvîrşeşte de-a lungul acestor pagini. Lectura lui Lautréa­mont la care se poate reveni mereu, este un bun medicament contra intoxicaţiei cu ba­nal şi mediocru, ba chiar un preventiv. Al. PHILIPPIDE OPINII * COMENTARII * BLAGA Dacă în lirismul lui Blaga întreg, cos­mosul şi întreaga existenţă apar ca un mister, pe care poetul, după cum însuşi declară, nu încearcă să-l tulbure prin cu­noaştere, ci îl surprinde şi îl trăieşte ca atare, v­erosul blagian participă în mod firesc la acest mister universal. Asemenea filosofului din vechimea în­depărtată, dragostea este pentru Blaga sensul ascuns al Totului, incit prin-trîn­­sa omul se supune unor prevederi mai fundamentale decît biologicul, decît org­anicul, doborînd la elementele de ază, la mineral. Murmură dor de pereche. Patima cere răspuns. Ah, mineralul în toate geme adînc şi ascuns. Sarea şi osul din mine caută sare şi var. Foamea în mare răspunde, creşte cu fluxul amar. Margine-mi este argila, lege de­ asemenea ea. Sunt doar metalul în febră, magmă terestră, nu stea.­­ Aceasta fiind prin urmare ideea ge­nerală a eroticei blagiene, se lasă des­prinse totuşi, în versurile poetului de-a lungul bogatei sale cariere lirice trei aspecte diferite, care reprezintă deopotrivă trei trepte ale cîntării dra­gostei la Lucian Blaga. In Poemele luminii, de pildă, grandi­locvenţa spirituală a versurilor de în­ceput ale lui Blaga dă şi sentimentelor de iubire o dilatare cosmică : inima iu­bitei bate parcă sub glie şi pulsaţia ei se confundă cu viaţa atotcuprinzătoare cu natura primordială; părul iubitei devine urzeala misterului universal; ochii iubitei sunt izvorul nopţii care se revarsă peste văi, peste munţi, peste şesuri, ca un ocean de tenebre; che­marea îndrăgostitului atinge bolta ce­rească. Nimic senzual în aceste versuri ci numai fantasticul dor al poetului de a se întrupa in infinitudinea materiei. Amploarea viziunilor se traduce acum printr-un limbaj în care cuvintele gra­ve şi solemne, tîlcuitoare, impun mari pauze intre ele, distanţele fiind abisuri de tăcere, goluri menite să cuprindă strigătul înmiit de ecouri, logosul iubi­rii dintîi. Mai tîrziu, la maturitate şi spre bă­­trîneţe, poezia erotică a lui Blaga va consemna, cu o nu­mai ostoită ardoare, miracolul germinaţiei. Sacră şi pură, cu manifestările ei florale, natura în diafană explozie germinativă apare ca metafora imensă a sentimentului de dragoste de care e stăpînit poetul. Se­minţele, polenul curg din belşug peste trupurile înfiorate ale iubiţilor: „Dia­fane seminţe într-aripate, / pe invizi­bile fire, / zburau peste noi — din veac în altul purtate“. E un fel de transfigu­rare a senzualităţii, în această poezie, la această treaptă a lirismului erotic blagian. Dorul contopirii cu materia nu se mai declanşează însă sub forme su­biective, precum în Poemele luminii, ci se realizează obiectiv, prin comuniu­nea cu miracolul germinal: „Polenul cade peste noi, / în preajmă galbene troiene / alcătuieşte-n aur fin. / Pe umeri cade-ne şi-n gene". Acum, printre cuvinte străbat curen­ţii calzi care le adună spre cîntecul na­turii învăluitoare, limbajul poetic se caracterizează prin legănarea înceată a versurilor; cuvintele se cheamă între ele, se înlănţuie, străbătute de suflul iubirii. In sfîrşit, tot în epoca maturităţii şi a senectuţii dulce aservită sentimentului erotic, poezia lui Lucian Blaga atinge treapta şi mai pură a dorinţei subiectiv metaforizate. Departe de patosul decla­rativ al tinereţii prime, cosmic dimen­sionat, — dar mai direct exprimat de­cît în consemnarea misterului germinat prin seminţe şi polenuri, erosul s-a umanizat, în mod paradoxal, prin de­materializare. Contemplînd imaginea iubitei răsfrîntă într-un iezer de munte, îndrăgostitul găseşte această vie formă de renunţare: „Dacă eu nu, atuncea cel puţin / această apă să te frîngă, / această undă să te sfarme, / să te stin­gă, să te stingă“. După un real, dar simbolic sărut („îmi stingi în gură toa­te numele­­ ce din alean ţi-am dat“), înfăptuirea iubirii a fost încredinţată preumblării nostalgie-materiale: „Ni place să umblăm / ca întrupările fumu­lui, / să încîlcim mătasea pămîntului / cu ţintele drumului“. Sau, în altă par-­­te, cu aceeaşi pregnantă intimitate umană, tot prin drumeţie sugerată : „Pe ţărmul de nisip umblam­­ şi-n ur­­ma-adincă ce-o lăsăm / tăcută apa mă­rii izvora“. Căci drumul, la această treaptă a erosului blagian, exprimă intimitatea atît de omeneşte dobîndită, puritatea spirituală şi neîmplinirea : „Pe drumul său fiecare, / Ne-am duce în veci un­deva. / Ne-am duce-mpreună, mereu, amîndoi. / Dar drumul norilor e prea mare­­ în lumea noastră — pentru noi“. Acum cuvintele se cer şoptite, ele as­cund întrebări întoarse lăuntric, lim­bajul amorului e ca un dialog secret, auzit doar de cei doi, care îşi poartă prin lume simţămîntul de foc; acum, prin versuri, cuvintele mocnesc. Peste tot ferită de senzualitate, chiar şi atunci cînd, la începuturi, proclamă aprige patimi (întrupate totuși mai tîr­ziu, în figura Utei din Naumburg sau în plăsmuiri feminine din opera dramati­că), poezia erotică a lui Lucian Blaga devine înalt și transparent sentimenta­lă, nu întîmplător, la treapta Elegiei din Marienbad a lui Goethe, cînd chipul ideal al iubitei se confundă, dureros, cu feciorelnica făptură, de viaţă, spre sfîrşituri, refuzată. I. NEGOIŢESCU t­i*­ OPINII * COMENTARII * ÎNSEMNĂRI Stupefiantele şi iluzia „PARADISURILOR “­­ Consumul de stupefiante a luat propor­ţii alarmante ; în fiecare zi citim în presa internaţională ştiri despre victimele care caută fericirea prin intermediul droguri­lor. în ultimul timp lista avantajelor spi­rituale pe care le aduc stupefiantele s-a mărit simţitor, negustoria ţine pasul cu psihologia. Pînă şi Dumnezeu îţi poate apărea în faţa ochilor după o injecţie c-un drog anume fabricat. Totul se ob­ţine fără efort­­ şi extazuri erotice şi exta­­zuri mistice. Lucrurile s-au agravat cînd metafizica s-a unit cu drogurile, din a­­ceastă sumbră alianţă s-au născut şi cri­me îngrozitoare. Motivul care-l aduce pe individ în faţa stupefiantelor, în condiţia umilitoare de a cerşi unui drog puţină beatitudine, e in­capacitatea de a suporta realul, de a-l privi drept în faţă. Aceşti oameni privesc de sus „realitatea“ ca pe­ un film pe care l-au văzut de nu ştiu cîte ori. înţeleg prin lumea reală condiţia eternă a omului care implică naşterea, iubirea, moartea, nu mă refer în acest caz la implicaţiile de na­tură socială. Există — lucru foarte stra­niu — chiar un complex de superioritate faţă de realitate, ca şi cum frumuseţea vieţii ar fi cu mult inferioară frumuseţii interioare a acestor orgolioşi indivizi. La mulţi oameni există convingerea că viaţa e detestabilă şi că ea ar trebui înfrumuse­ţată, împodobită, poetizată. Că viaţa e să­racă şi ar trebui să-i mai adaugi ceva... A­­semenea fiinţe romantice sînt mai curînd laşe şi trîndave decît sensibile ; a nu ve­dea frumuseţea unui copac care există şi Jurnalul unui martor ocular a căuta altceva — ignorînd realitatea — e dovada sigură de opacitate şi birocrati­zare. Un asemenea soi de romantism presupune o gîndire automată — incapa­bilă să surprindă miracolul existenţei, — oricînd gata să scoată la iveală nişte gîn­­duri exterioare, rumegate îndelung de va­nitate şi ignoranţă. Alţii folosesc în loc de stupefiante minciuna. Minciuna se în­nobilează cu aureola poeziei, iar realul, ce să mai vorbim, e poate ca ceva dete­stabil... „N-are importanţă că m-a minţit. Era o minciună superbă“. A trăi realul e un act de luciditate — şi implică adeseori, o condiţie aproape eroică, înseamnă a rămîne acolo unde eşti chiar într-o situaţie dificilă şi de a avea mîndria de a nu cerşi condoleanţele unui Dumnezeu imaginar... înseamnă a prefera să fii pîrjolit de soare decît să cauţi um­bra trivială a unui copac din material plastic. A rămîne singur cu tine însuţi, decît să-ţi alungi singurătatea în alcool sau într-un roman poliţist, a refuza să te hrăneşti din vieţile altora, să trăieşti „prin procură“. Paradisul artificial e privilegiul celor laşi, metafizica celor trîndavi, a celor in­capabili de a trăi prezentul, a celor care se aruncă, înfricoşaţi, ori în braţele trecu­tului, ori în braţele viitorului, condamnînd cu ghiotura nostalgii, speranţe şi pînă la urmă, stupefiante... Oricum, dacă aş avea de ales între un paradis artificial şi un infern autentic, aş alege fără şovăire infernul. Teodor MAZILU ’■'K spjp*.­. *7. T-'-t. DAN LAURENTIU Sărutul mamei Pentru tine va trebui atunci cînd marile gheţuri luminează oceanul şi pasărea liră întunecă somnul pierdut al efebului pentru tine va trebui să fac din nou marea călătorie care m-a adus la această strălucitoare şi blindă ruină atunci fu înger de pază al meu tu strigăt de suferinţă umană pe care-l aud rătăcind spre cerul albastru vei întrona adevărata ordine a lumii sărutul mamei în copilărie sărutul mamei în copilărie sărutul mamei în copilărie Călătoria Iubitule iarăşi îngheaţă sfera luminii tale simbolice o pasăre a bătut cu aripa în geamul nostru bine-ai venit prinţ al întunericului ver­suri negri îţi mîngîie fruntea albă culcată pe braţele mele da remuşcarea unui geniu rătăcit lingă o fiinţă muritoare o va opri timpul va opri timpul de-acum va fi ceea ce a fost în amurgul adus de zăpezile iniinilor tale obişnuite cu suferinţa uită căderea eu sînt pacea somnului rămîi şi cenuşa mea înstelîndu-ţi pleoapele de mătase îţi va lumina calea prin moartea puternică Albul surîs E frig se aprind luminile peste oraşul nostru şi spui cît de frumoasă va fi la noapte această grădină iată fularul roşu al unui copil va trebui să oprim timpul gulerul de albă dantelă îţi mîngîie austerul gît ca o spumă de mare şî iarăşi îngerul negru iarăşi viteza un templu pentru noi se va naşte din zăpezile care aleargă înainte albul surîs la tinereţea pierdută Pomul Ca un sărut palid pe gura timpului da da aşa te vei stinge da da aşa te vei stinge acum priveşte lacul e luna decembrie o lacrimă glorioasă va trebui să cadă la rădăcina acestui pom eliberat de frunze ţi-aduci aminte era o biserică fericită pe colina paradisiacă şi tu un înger de zăpadă coborînd în noapte acolo te aşteptam am întins braţele în deşert oglinda acestui lac mai păstrează frigul unui cînt de sirenă înălţat o rugă pentru fericirea mea acum se aude numai furia zăpezilor cu strigăte impersonale uimit privesc pomul acesta îngropat în colina paradisiacă adio Sărbătoare De sărbători poetul se sărbătoreşte amintindu-şi de vechea lege a cuvîntului care el însuşi a fost la început , cît a trebuit să aştepte pînă cînd drumul , drumul a strălucit ca un pom roşu în pieptul său plin de iubire astfel mi-a şoptit în acea seară cu o voce dulce ca o enigmă ca cea ascunsă în pămîntul adormit sub zăpezile imaculate ale promisiunii fericit este sufletul meu scufundat în tăcere şi aşteptare stau singur şi ascult amurgul cucerindu-mă ca pe o cetate părăsită ________________________________­ 17 IANUARIE 1970 ÎNSEMNĂRI

Next