Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-09-05 / nr. 36

'­ Semnificaţia lui Maiorescu . 'Trebuie spus din caipuil lorcuilvy; Nu aveai de-a face în cazul cărţii lui Nicolae Mano­lescu despre criticul Junimii cu o monogra­fie de tip obişnuit. Este un eseu care pri­veşte literatura actuală prin optica unor împrejurări exemplare. In mijlocul lor se­ află Maiorescu. Destinul nostru literar este citit cu ajutorul său. De fapt această carte deschide o perspectivă esenţială­­asupra în­tregii noastre istorii literare. Aş îndrăzni­ să afirm că es­te cartea semnificativă a unei virste a literaturii noastre. Tot aşa cum în roman nu mai poţi rămîne la canonul balza­cian, să zicem, al speciei, în critică ar fi ridicol să repeţi o experienţă clasică, fie ea pricit de strălucită. Contradicţia lui Maio­­rescu ,nu poate fi cercetată , cu „ochelarii bunicii,“, după cum este de presupus că Saint-Beuve, de pildă, ar gusta destul de puţin cartea lui Ian Kott despre Shakes­peare, una din marile realizări europene ale criticii, cu care trebuie alăturată. Adevărul adevărat este că Nicolae Manolescu nu a scris propriu-zis despre Maiorescu, ci despre literatura actuală. Alegîndu-şi personalitatea dominantă a criticii, autorul a voit să gă­sească într-însa toate datele care definesc literatura română în absolut, el a fost sen­sibil mai ales la antinomia sa fundamentală, la derelicţia intimă a personajului, setimifi­­cativă în esenţa ei pentru oricare dintre marii scriitori români. Nu doar Maiorescu a clădit pe ,,un zid părăsit­­ şi neisprăvit". Ten­tativa lui este a noastră a tuturora, suntem­ nevoiţi în fiecare epocă să întemeiem mora­vuri literare, să instituim principii, să „pre­luăm“, în loc de a continua firesc efortul înaintaşilor, începem adică totul de la ca­păt. Ne întoarcem la Miaiorescu. In această împrejurare stă valoarea lui reprezenta­tivă. Il cunoaştem pe Nicolae Manolescu din cronica săptămînală a Contemporanului, din Lecturi infidele şi din Metamorfozele poe­ziei. Acuitatea excepţională şi talentul ex­presiei critice l-au făcut de la început unul dintre recenzenţii cu cea mai mare autori­tate. Nu ştiu cine dintre criticii actuali se poate lăuda că este mai citit decit Mano­­iles­cu şi cred că audienţa sa nu se dato­rează numai tirajului revistei. Se cade totuşi să mărturisim deschis că o bună parte din producţia foilatonistică de la Contemporanul şi primele cărţi au putut să dea naştere în mod firesc la scepticism în ceea ce priveşte vocaţia sa pentru construcţia durabilă şi perspectiva mai adîncă a lucrurilor. Nicolae Manolescu nu are nevoie de condescendenţa noastră. O dată cu Contradicţia lui Maiores­­cu, el este un mare critic, iar scrisul lui săp­­tămînal primeşte ponderea care i se cuvine în cadrul unei activităţi mai ample şi mai semnificative. Poate că nu este însă corect să-l numim „un critic“. Cartea lui Mano­lescu este însemnată în primul rînd fiindcă ea devine mai mult decât o pagină de cri­tică sau de istorie literară, așa cum au fost gîndite cele două discipline la noi, pînă acum. Este cazul­ să mă explic ! Vreau să spun că în general criticul român a fost obligat să facă operă de pionierat, în dublu sens: întîi, el era judecătorul, autorul propoziţiei de valorizare, cea mai elemen­tară operaţie axiologică. Tipul de activitate consemnat­­ mai sus se referă nu numai la critica producţiei noi, ci la întregul literar románság. In Istoria din 1941, Călinescu se simte obligat să stabilească ierarhii­­şi să dea note, ca unor apariţii de ultimă oră, tu­turor operelor şi autorilor intraţi în discu­ţie, de la începuturile scrisului românesc pînă la zi. Nu interesează în ordinea noastră de idei justificarea atitudinii, d­­e realitatea ei. Criticul român a fost nevoit în perma­nenţă să reafirme valoarea marilor noştri scriitori şi să excludă impostura, dar nu prin supunerea operei unor întrebări fundamen­tale, din perspectivă schimbată faţă de cir­cumstanţa apariţiei, care să adîncească sen­surile ei artistice, adăugind aspecte noi în cercetarea ei, ci pornind întotdeauna de la început, fie pentru că imaginea adevărată fusese falsificată,­ fie pentru că autorii mari erau pur şi simplu contestaţi. Clasicii devin la noi în mod periodic obiect de cronică literară, în situaţie de debutanţi, în al doi­lea rînd, odată ce criticul român se simte cît de cît în siguranţă cu privire la poziţia scriitorilor în conştiinţa publică, începe munca sa de informare, apare monografia utilă, care serveşte cititorului date elemen­tare cu privire la biografia sa şi la viaţa operei, istoria lui „exterioară“. Este momen­tul cînd se afirmă supremaţia documentaţiei, a ,,specialistului“. Au putut astfel să apară scrieri onorabile, fără îndoială, în afara lor cultura naţională nu ar putea să existe. Nici una dintre ele nu poate să constituie însă un moment suprem de afirmaţie a spi­ritului. Majoritatea se perimează prin evolu­ţia firească a cercetării şi a sporului docu­mentar, sau rămân în partea lor bună opere didactice, utile, să zicem, examenelor de bacalaureat. Criticul român a fost rareori pu­s în situaţia de a contempla operele în esenţialitatea lor, inaugurînd dialogul fun­damental dintre gîndire şi poezie, depăşind problematica de circumstanţă pe care o ri­dică apariţia unei cărţi şi afirmîndu-i valoa­rea prin simpla ei situare într-un plan uman foarte semnificativ. Iată, de pildă, este­tis­mul este restrictiv, el atenuează sensurile operei literare şi-l reduce din întinderea consecinţelor în planul uman. Nicolae Mano­lescu depăşeşte în cartea despre Maiorescu optica strict estetică din cronicile săptămî­­nale. Ea era justificată atunci cînd examenul calităţii artistice este cel dinţii care măsoară viabilitatea unei cărţi. Acum apare un tip de investigaţie mai profund, opera lui Ma­­iorescu va fi punctul de plecare în conside­rarea unui destin personal şi colectiv, cu implicaţii atît literare, cît şi psihologice, poli­tice, sociale etc. In Contradicţia lui Maio­­rescu criticul Nicolae Manolescu este nou faţă de întreaga sa activitate dinainte. Rapi­ditatea diagnosticului şi alunecarea stilistică face loc examenului mai adine, cercetării întdelungi, propensiunii către speculaţia bo­gată în concluzii generale. Limbajul său cri­tic imi pare îmbogăţit de pe urma unui contact cu filozofia germană mai nouă, în­deosebi cu opera lui Heidegger, de la care a fost deprins un tip de lectură a textului. De asemenea, nu lipsesc sugestiile de mare fineţe care rezultă din punerea în pagină, din regia călinesciană a textului. Nici un citat nu este indiferent, ele slujesc pe autor atît în ceea ce priveşte argumentaţia, pentru ordinea strictă a cărţii, referitoare la perso­nalitatea lui Maiorescu, cit şi raportate la condiţia actuală a literaturii şi la ideile lui Manolescu despre starea noastră literară. Reluaţi oricare pagină a cărţii şi veţi putea constata o mise en page mai importantă de multe ori decit ceea ce spune textul însuşi. O observaţie curentă la marile literaturi ale lumii este că ele nu posedă istorii lite­rare, sau în orice caz că o istorie a literatu­rii nu consacră marii critici. La noi fiecare critic visează de fapt să scrie una. Extin­derea la proporţiile întregului este măsura vocaţiei excepţionale. Faptul este desigur cu putinţă şi datorită puţinătăţii secolelor de literatură adevărată. In literaturile de refe­rinţă istoriile literare sunt manuale de in­strucţie şcolară, necesare pentru examene, sau în orice caz unei informaţii sumare. Un mare critic nu are nevoie de întreaga masă a faptelor literare pentru a evidenţia opinia sa în legătură cu aventura artistică­­a unui popor. Este de ajuns analiza unei persona­lităţi şi a unei opere reprezentative sau a unei perioade literare. Dacă excludem din istoria literară necesităţile informative, justi­ficarea ei stă în ideea pe care o incorpo­rează, in viziunea organică a totului supus unei finalităţi. Geniul lui Călinescu a fost conştient de acest fapt şi de­ aceea Istoria lui începe propriu-zis cu enunţul parafrazat după Miron Costin . Nasc şi la Moldova oa­meni, prezent mereu în subtext şi culminînd cu eseul final despre specificul naţional. Dar această operaţie se poate constitui şi fără hipertrofierea criticului, fără apetitul asiat la cuprinderea întregului, ca un Gingis-Han care nu se mai poate opri pînă nu a cucerit tot orizontul. Prin Contradicţia lui Maio­­rescu, Nicolae Manolescu arată inutilitatea unui tip de istorie literară şi cred că în trăsătura remarcată de noi stă unul din motivele de importanţă a cărţii lui. Ea este o meditaţie asupra literaturii române, asupra evoluţiei şi condiţiei sale dramatice, mult mai cuprinzătoare decit patru tomuri de fapte moarte, negîndite în lumina lor esen­ţială. Remarcat îndeosebi pentru fineţe ana­litică, Nicolae Manolescu demonstrează o putere de sinteză remarcabilă la scara în­tregii literaturi române de pînă astăzi. Mi se pare că titlul nu este cel mai po­trivit. Nu este vorba propriu-zis de o contra­dicţie­ a lui Maioh­escu. Nicolae Manolescu însuşi, atunci cînd determină accepţiunea sa, vorbeşte mai mult de o tensiune interioară, decit de­ o adevărată contrazicere. Atitudinea­­polemică era de asemenea una de în­teme­­iere, tot aşa cum înainte de a turna o fun­daţie trebuie să cureţi terenul, să-l faci liber pentru lucrul tău. Maiorescu nu se­­ridica împotriva literaturii dinaintea sa, ci avea în vedere ceva care trecea drept lite­ratură, fără a fi de fapt. El are conştiinţa adevărată a celui dinţii şi refuzul stării de lucruri din vremea sa nu se făcea pentru edificarea lui sau din vocaţia contradicţiei, ci pentru lămurirea cititorului care avea să fie desigur şocat de poziţia sa. Există o con­tradicţie numai dacă privim poziţia lui Ma­­iorescu din punctul de vedere al literaturii române, care trebuie mereu să refacă expe­rienţa lui, dar nu credem să fi fost în însăşi structura pontifului Junimii. El este pentru noi imaginea vie a marii personalităţi care îşi domină epoca prin coerenţa structurii. Un portret făcut de Hegel pentru un gîndi­­tor de demult mi se pare că i se potri­veşte de minune : „El se înalţă în faţa noas­tră ca una dintre acele mari naturi plastice, acei indivizi turnaţi absolut dintr-o singură bucată, cum suntem­ obişnuiţi să întâlnim adesea în acea epocă, — o operă de artă clasică desăvârşită care s-a ridicat ea însăşi la o atare înălţime. Aceste naturi nu sunt făcute de împrejurări, ci ele însele au rea­lizat în mod independent dintr-însele ceea ce au fost; ele au devenit ceea ce ele însele au voit să fie şi au rămas credincioase faţă de ceea ce au devenit. Intr-o operă de artă adevărată, latura prin care excelează este faptul că ea înfăţişează o idee oarecare, întrupează un caracter incit fiecare trăsătură este determinată de această idee ; şi întrucît s-a realizat aceasta, opera de artă este, pe de o parte, vie, pe de altă parte frumoasă : frumuseţea supremă, realizarea cea mai desăvârşită a tuturor laturilor individuali­tăţii, se înfăptuieşte conform unui unic prin­cipiu interior“. Repet, contradicţia semnalată de Nicolae Manolescu mi se pare a fi numai a literaturii noastre, în care Maiorescu este un termen al raportului. De altfel, într-una din cele mai semnificative pagini ale cărţii, comparabilă cu tot ce are mai bun critica românească în general, referitoare la senti­mentul absolutului artistic, realizat într-un muzeu din Paris, prin întâlnirea cu arta Khmer, Nicolae Manolescu profesează o ati­tudine asemănătoare. Când avem de-a face cu opere care pot fi rupte din lanţul cauza­lităţii, care ies de sub tirania timpului, dis­pare în fond şi posibilitatea de a le ana­liza, insiistînd asupra laturilor contradictorii. Am acceptat la început teza lui Manolescu în sensul unei ipoteze de lucru. Cartea însăşi o anulează la sfîrşit, cu toate că se încheie prin capitolul Contradicţia lui Maiorescu. Lectura devine o adevărată aventură a cu­noaşterii personalităţii în discuţie şi a lite­raturii noastre, plină de efecte, scrisă într-un stil inimitabil, plin de poezie a gîndirii, de adîncime şi de farmec. Cartea lui Nicolae Manolescu mi se pare una dintre cele mai mari opere ale literaturii noastre din ulti­mele decenii. Aurel Dragoș MUNTEANU Tapiserie de MIMI PODEANU i. SANDULESCU Delavrancea Micromonografie. Editura „Albatros". Entropia Versuri. Editura „Cartea Ro­mânească". ^ mtmsSB DANIEL TURCEA ADDENDA B. FUNDOIANU umorist Se ştie că mulţi scriitori — din trecut sau contemporani — au cultivat cu multă virtuozitate — o dată cu proza gravă, dra­ma, comedia, poezia etc. — şi alte specii literare ca de pildă fabula, cronica rimată, epigrama sau chiar revista. Exemple se pot da destule. Este sufi­cient să amintim cîteva nume : Caragiale, B. P. Haşdeu, D. Anghel, Şt. O. Iosif, Vic­tor Eftimiu, Aurel Baranga. Istoria literară a consemnat cu simpatie duelurile epigramatice sau polemicile spi­rituale şi caustice pe care atît autorul Momentelor, cit şi creatorul piesei Răzvan şi Vidra le-au purtat adesea cu unii con­temporani, fie în diversele publicaţii ale vremii, fie — mai cu seamă — în revis­tele umoristice pe care le conduceau: Mof­tul Român şi respectiv, Aghiuţă. Cine nu-şi aminteşte, de asemenea, de faimosul Caleidoscop a lui A. Mirea, pseu­donim sub care se ascundeau numele unor poeţi, cu destine atît de tragice­­■ D. Anghel şi Şt. O. Iosif, ca şi de croni­cile rimate din Flacăra lţii Const. Banu, semnate Mefisto ? Printre scriitorii de prestigiu care au cultivat la începuturile sale literare genul­­ satirico-umoristic — acum mai bine de şase decenii — se numără şi B. Fundo­­ianu, autorul celebrelor Privelişti. _ Cine îşi mai aduce aminte astăzi, — afară poate de cîţiva prieteni din genera­ţia sa — că în 1915, cînd poetul avea 17 ani, acesta îşi încercase norocul în li­teratură, bătînd mai întîi pe la porţile foilor umoristice care apăreau ca frunza şi ca iarba. Adresindu-se unei reviste de speciali­tate căreia îi trimisese spre publicare cîte­va epigrame, Fundoianu primeşte la­ „poşta redacţiei“ următorul semnificativ răspuns: „Benjamin, Iaşi. Epigramele d-tale ar fi preţioase pentru o revistă de literatură gravă. La noi, ar părea pedante nişte bucăţi care necesită pentru o mare parte din cititori — notiţe explicative. Recunoaştem cu plăcere însă, că stăpîniţi genul cu gingaşă măiestrie“. Pasă-mi-te, revista in cauză se adresa unei categorii de cititori cu pretenţii mai modeste. Fun­doianu călcase cu stîngul. Asta nu-l descurajă de fel, tînărul poet devenind în curînd colaborator permanent la unele publicaţii literare serioase. B. Fundoianu a scris şi a publicat în perioada 1915—1917 — afară de versuri originale, traduceri, articole, cronici lite­rare etc. — sub diferite pseudonime — și numeroase epigrame, monoloage, cronici rimate etc. la foile umoristice ale vremii printre care și Mojicul, editat de ziarul Rampa. Din manuscrisele inedite care se află în arhiva subsemnatului face parte şi urmă­toarea Petiţie : „Amicul­­grec, Excelen­ţă / Căzut-a la licenţa-n Drept, / Dar fiţi mărinimos şi drept, / E prima lui de drept licenţă“. La fel de necunoscute au rămas şi cele cîteva Sonete creştine adresate lui Cinci­­nat Pavelescu. Ele au următorul motto: „Lui Cincinat, care-şi republică în numă­rul de Paşte al Flacărei (anul 1917 n. n.) poezia Isus apărută şi anul trecut“. Cităm din aceste sonete două strofe : „Amicul nostru Cincinat I Şi-a zis cu versu-i ari­pat : / Hristos de atîţia ani învie / Şi nu-i fu socotit păcat ! De ce mi-ar reproşa, deci, mie / C-am înviat şi eu odat ?// De ce învie Crist tot anul I Şi nu-mi învie mie struna ? / — Ei, vezi, învie că trăi ! Dar tu, fuşi mort întotdeauna“. Printre stihurile pline de duh care se remarcă atît prin nota lor originală, cît şi prin calitatea literară se află şi poezia — rămasă inedită — Clopotele din Sărărie. Scrisă pe o carte poştală, ea nu este da­tată, aşa cum obişnuia poetul. După toate probabilităţile, poezia a fost scrisă în anul 1916. Este perioada în care Fundoianu a început să scrie ciclul de inspirate poeme, — risipite prin revistele literare — şi cu­prinse mai tîrziu în volumul Privelişti, care l-a şi consacrat. Iată mai jos textul acestei spirituale „discuţii bahice“ între clopotele biserici­lor din cartierul Sărărie din Iaşi, care i-au procurat — în tinereţea sa — motive de inspiraţie regretatului poet, Paul DANIEL Fotografie din anul 1932 n jurnalul unui martor ocular Despre plăcere... Toţi cei care caută să înţeleagă omul au dis­cutat cu dramatism despre plăcere, întrebîndu-se dacă aceasta e o binecuvintare sau o capcană menită să atragă biata noastră fiinţă şi s-o în­depărteze de la esenţa realităţii. Se spune dea­­semeni că în orice plăcere prezentă se ascunde o durere viitoare, şi cine vrea să se ferească de suferinţă trebuie să întoarcă spatele tuturor plă­cerilor... Dacă ar fi aşa , refuzul plăcerii ar fi un act de laşitate, căci a refuza plăcerea numai pentru a scăpa de durerea care inevitabil o în­soţeşte nu mi se pare prea demn de laudă. A ignora plăcerea, e ca şi cum ai ignora moartea ; ne convine sau nu, amîndouă există. Alţii susţin că plăcerea ar trebui sublimată, transformată în ceva superior. E foarte răspindită­­teoria des­pre sublimarea energiei sexuale in energie spi­rituală. Eu nu cred că aşa ceva e cu putinţă. Şi de ce trebuie să corectăm noi natura şi să-i dăm unei energii altă întrebuinţare decit cea fi­rească ? Trebuie să mărturisesc că, citind cărţi de fi­lozofie şi teozofie am fost neplăcut impresionat de energia cu care atâtea minţi luminate se nă­pusteau împotriva plăcerii. Aveam impresia că filozofii voiau să-mi dea mie personal o lovitură. Desigur, reacţia mea nu era numai pur teore­tică, eram îngrijorat şi la ideea că plăceri pe care eu puneam atita preţ, puteau să fie lipsite de normă... Dacă filozofii ăştia au dreptate ? Dacă mă bucur degeaba ? Pînă­­la urmă închideam căr­ţile cu furie. Ce-au domnule, filozofii, cu plăce­rea noastră ? De ce vor să­’ ne-o fure ? De ce, dacă tot vor să ne fure ceva, nu ne fură sufe­rinţa ? Sigur, îmi spuneam eu, plăcerea n-o fi calea cea mai bună spre înţelegerea realităţii, dar nici suferinţa nu-mi inspiră prea multă încredere. Ca să fiu sincer, suferinţa îmi trezea mai multe suspiciuni decit plăcerea. Ignorarea plăcerilor fireşti nu este oare vanitate, speranţa secretă în plăceri superioare . Ascentismul imi spuneam eu, n-are şi el deliciile lui ? Teoriile moştenite din cărţi nu mă ajutau să înţeleg mare­ lucru, şi atunci, am hotărît să le las baltă, şi să caut să înţeleg singur. La început — bineînţe­les — căutam să verific în practică teoriile, după fiecare plăcere aşteptam, resemnat, pedeapsa du­rerii. Uneori venea durerea, alte­ori nu venea, —­in orice caz nici o teorie nu se realiza în în­tregime in practică. Decisiv a fost poate bunul simţ cu care am recunoscut existenţa plăcerii, ca pe­ o realitate implacabilă. Indiferent de consecinţe, indiferent că te îndepărtează sau nu de absolut, plăcerea există. Ceea ce există — există — de aici începe înţelegerea tuturor lucrurilor. N-au decit să ţipe filozofii cu­ or vrea. Ce vină am eu că pe lumea asta există femei, fructe, flori, senzaţii, parfu­­muri, adieri, miresme ? Nu eu am născut mires­mele florilor1. Nu puteam să am nebunia de a spune că aceste lucruri nu există, că sunt doar o iluzie. Exemplul sfinţilor părinţi care ignorau ziua femeile ca pe urmă să fie torturaţi noaptea în somn de cumplite coşmaruri, îmi spunea că ceva dreptate am... Important era nu să evit plă­cerea ci s-o înţeleg. Desigur, puţină viclenie era şi aici, dar, pesemne, nu era numai viclenie. Ştiu, poate eu nu căutam să înţeleg plăcerea ci mai degrabă s-o justific. Mi-ar fi părut foarte rău ca asceţii să aibă dreptate. Am admis exis­tenţa plăcerii cu toate avertismentele filozofilor care-mi spuneau că dacă admit plăcerea, pierd absolutul. Plăcîndu-mi poate prea mult viaţa, riscul pierderii absolutului nu mi se părea chiar atît de mare. Am observat că există plăceri care nu-mi lă­sau după aceea nici o stare de mahmureală sau de contradicţie, durerea cu care m-au înspăimîn­­tat filozofii nu apărea. Îmi spuneam că poate refuz eu să văd durerea, că dorind să am drep­tate scrişneam din dinţi şi nu oftam chiar cind sufeream. Se intimplă însă să ne suspectăm şi pe degeaba. Am­ înţeleg atunci că o plăcere spon­tană, născută din respect şi iubire, faţă de viaţă, o plăcere care se consumă atunci şi nu devine un„ program de viaţă, n-ascunde in ea durere. Plăcerea n-ascunde în ea suferinţă, suferinţa as­cunde căutarea plăcerii, organizarea vieţii nu­mai sub acest principiu. Suferinţa apare numai odată cu nevoia de a continua o plăcere, odată cu această idee nefastă apare drama de a o pier­de, grija de a nu o pierde, sau dorinţa de a o in­­tensifica. Cine caută plăcere, cine urmăreşte in viaţă ca un obiect suprem plăcerea — va găsi întotdeauna suferinţa, frica, angoase, sentimen­­tul de frustare. Ei nici nu mai au timp să guste plăcerea, ei stau săracii de gardă, să nu le-o fure cineva. Dar plăcerea urmărită cu premeditare, smulsă cu ipocrizii, ameninţări, disperări, stra­tageme, — măi e oare o plăcere adevărată . Aş îndrăzni să spun că acest fel de plăcere nu nu­mai că aduce suferinţă, dar este de la bun în­ceput suferinţă. Fără iubire , plăcerea nu ni se dezvăluie, aici e toată grozăvia. Cunoaştem cu toţii ce anoste, ce redi, ce penibile sunt clipele petrecute intr-o plăcere lipsită de bucurie... şi emoţie... Plăcerea născută din iubire şi respect faţă de viaţă, nu ne izolează de oameni, atunci iubim şi florile şi femeile în egală măsură, atunci iubim totul... Şi cind există iubire, cum ar putea oare să mai fie loc pentru durere ? Teodor MAZILU Clopotele din Sărărie Nu ştiu zău, de cînd anume, fie drept­ ori strîmb să fie, Dar aud spunînd prin lume, că ia Iaşi, prin Sărărie Clopotele, la biserici, slujbă mare cînd vestesc. Intre ele chiar vorbesc. Şi la astă vorbă-anume, cam vreo cinci biserici stau Şi cuvîntul lor şi-l dau, După rînd, cum fişte­ care Are clopot mic, sau mare. Astfel, sfîntul Haralamb, după cîte-am auzit, Are clopot potrivit. Sfîntul Atanasă iară, ca un sfînt vestit şi el Are clopot măricel. La biserica din Vale, care Vulpe se numeşte Şi la cea mai de pe coastă care-i zic Buna-Vestire Cam aşa se potriveşte. Că sînt clopote ce sună mărunţel cu glas subţire. Iară clopot mare, zdravăn, tare-n glas şi gros la ton , la sfîntul Spiridon. Cînd e zi de sărbătoare, pentru ce, nu ştiu să spun: Hai, Buna-Vestire începe ea dîntîi : Vin bun, vin bum, vin bun ! Iară sfîntul Haralamb, mai din sus, din deal, răspunde : Unde, unde, unde ? Atunci sfîntul Atanasă, liniştit, cam gros la glas, Şi ceva cam... ştii, pe nas Zice pe dată, parcă se-ntrece : La Bolta rece, la Bolta rece. Astfel de vorbă cum se rosteşte, Vulpea, din vale, hai glăsuieşte : Cine plăteşte, cine plăteşte, cine plăteşte ? Iară sfîntul Spiridon la astea toate, Ca cel mai mare, face cum poate, Şi le răspunde şi el pe dată, cum chiar e şi datoria , Epitropia, Epitropia. 5 SEPTEMBRIE 1970

Next