Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)
1971-04-03 / nr. 14
ft 105 W 9 PD CO r cronica literara Eugen Simion E. LOVINESCU, SCEPTICUL MÂNTUIT Acest volum de o masivitate impresionantă — împreună cu bibliografia şi cu indicile de nume însumează 714 pagini —, apărută la Editura Cartea Românească, ţinteşte nici vorbă, la poziţia privilegiată a unei restituiri complete, la elucidarea definitivă, prin epuizarea tuturor resurselor documentare, a unuia dintre cele mai complicate şi, în acelaşi timp, dintre cele mai fascinante destine individuale încorporate istoriei criticii româneşti: E. Lovinescu. O asemenea decisă iniţiativă concordă în cel mai înalt grad cu spiritul resurecţiei estetice din cîmpul literaturii şi al gîndirii criticii actuale, aşa încit oportunitatea exegezei lui Eugen Simion, din acest punct de vedere, este mai presus de orice îndoială. Mobilul intim al ambiţioasei tentative, în latura semnificaţiei ei actuale, pare a fi sugerat de însuşi exemplul oferit de o anumită direcţie a activităţii lui E. Lovinescu: strălucitele studii consacrate de acesta lui Titu Maiorescu, epocii sale, contemporanilor şi urmaşilor săi. Procedînd asemenea „eroului“ cărţii sale în cazul respectiv, prin urmare, Eugen Simion pare a fi animat de dorinţa de a face lumină deplină, din perspectiva posterităţii, asupra tuturor faţetelor fenomenului lovinescian. Se desprinde astfel convingerea că lovinescianismul, precum maiorescianismul, dintr-un obişnuit atribut derivat din numele unei mari personalităţi literare—caz extrem de rari—se transformă într-un concept estetic sui generis, avînd o forţă de iradiaţie permanentă, fiind deci capabil de a atrage atenţia asupra fondului său spiritual fără întrerupere şi din unghiuri perceptive mereu actuale. Or, dată fiind o atare situaţie excepţională, spre a-i demonstra legitimitatea, singura cale de ales este aceea a reconstituirii întregului dosar, a confruntării, cum îi place lui Eugen Simion să spună în cîteva rînduri, avînd textele pe masă, direct în faţă. Aceasta cu atît mai mult cu cit, redescoperirea loviniscianismului, în anii din urmă, stă prea mult sub semnul unei euforice superficialităţi ; îşi dau frecvent întîlnire informaţia după ureche, prejudecăţile de tot soiul şi exclusivismele cele mai surprinzătoare, practicate de cîţiva „competenţi“ încleştaţi în credinţa că dincolo de ceea ce ştiu ei de cînd lumea nu se mai poate face absolut nimic. Ne explicăm astfel suficient de clar de ce înţelegerea atîtor noţiuni şi concepte aparţinînd moştenirii critice a mentorului cenaclului Zburătorul (sincronism, diferenţiere, mutaţia valorilor, modernism etc) este atît de labilă azi. Există realmente riscul ca ele, aceste noţiuni şi concepte, să cadă in anonimizare, să devină amorfe, graţie procesului de Uzură pseudoestetică la care sunt, supuse. Este de la sine înţeles deci ca eficienta repunere în circulaţie a personalităţii marelui critic, într-un asemenea context, nu se poate realiza nici pe calea eseisticii marginale, nici pe aceea a „contribuţiilor“ înecate pînă în gît în propriul mîl factologic şi cu atît mai puţin pe calea răspîndirii a tot soiul de aşa-zise mărturisiri şi amintiri, adesea de o autenticitate cel puţin îndoielnică. Alături de retipărirea operei (datorată tot lui Eugen Simion), cum arătam, numai răbdătoarea reconstituire a întregului dosar şi interpretarea lui nuanţată poate conduce spre rezultatele scontate. Ca să spunem aşa, E. Lovinescu scepticul mîntuit este o carte care ne transformă în participanţi aproape direcţi la intensul efort de lectură pe care autorul ei îl desfăşoară chiar în faţa noastră. De aici, din această aplecare deschisă asupra textului, a faptelor, din această lectură guvernată de reacţii afectiv-intelectuale imediate şi de confruntări oarecum nedistribuite dinainte, derivă atît importantele ei însuşiri cît şi o seamă de carenţe ce nu i se pot trece cu vederea. Impresia dominantă este aceea a unei elaborări de o consistenţă telurică. Dacă Eugen Simion a urmărit în primul rînd aşa ceva, atunci trebuie să recunoaştem că el a atins performanţe excepţionale, comparabile, de pildă, cu acelea ale lui Adrian Marino, din scrierile consacrate de acesta lui Macedonski. In ceea ce priveşte acţiunea de „descriere“ a operei şi a întregului material istorico-literar legat de personalitatea lui Lovinescu, lucrarea lui Eugen Simion este cvasiexhaustivă. La fel, operaţia de repartizare şi de fixare a imensului material în compartimentări judicios alese este un fapt ce se impune de îndată atenţiei; el serveşte din plin la edificarea în plan arhitectural a monografiei. Parcurgînd capitolele în succesiunea lor, în cele din urmă, nu poţi să nu admiţi, resemnat în faţa avalanşei dovezilor materiale, că, „la concret“, puţine s-ar mai putea spune în plus despre E. Lovinescu. Intr-adevăr, reţinînd titlurile date capitolelor şi ţinînd seama de bogăţia argumentelor subsumate lor (argumente ce se sprijină exclusiv pe serviciile analizei la text), în faţa evidenţei, te înclini. Să transcriem, aşadar, doar cîteva dintre titlurile respective : I. O definiţie a criticii. Formaţia şi începuturile unui critic impresionist. Tînărul lovinescu ; II. Revista şi cercul „Sburatorul" ; IV. Mutaţia valorilor estetice; V. Conceptul critic lovinescian. Metoda impresionistă. Critica estetică. Modernismul; VI. Istoric al literaturii române contemporane; XII. Critic al junimismului. Biograf al lui Maiorescu. Dar tot aici, în tenacitatea cu care nu este nimic lăsat la o parte sau nici măcar tratat mai în treacăt, deci în perseverenţa de a spune totul şi de a reveni de cît mai multe ori asupra unei chestiuni sau a alteia, inclusiv asupra sursei ei documentare, stă şi originea unora dintre serioasele neîmpliniri ale cărţii lui Eugen Simion. Anume, este izbitoare prezenţa unui mare exces de zel din partea autorului, exces de zel care are consecinţe dintre cele mai diverse. Pe lingă analizele rezumative, înţesate de citate uneori interminabile, şi pe lingă insuficientul autocontrol în direcţia evitării repetărilor — ceea ce generează o anumită uniformizare a reliefului studiului şi, evident, o anumită diluție a acestuia, — deci pe lîngă aceste carențe imediat sezisabile, la o Scrutare mai atentă a cărții, efectele acestui neajuns general se dovedesc a fi Şi de alt ordin. Ne gîndim la mult prea slaba detaşare a criticului față de „eroul" său, fapt ce se traduce într-o poziție adesea direct partizană. ParcUrgîhd paginile amintitului dosar observi cum nu o dată cumpăna dreptăţii este serios clintită din echilibrul ei. In felul acesta, raporturile reale dintre E. Lovinescu şi opera sa, de o parte, şi contemporanii săi şi opera acestora, de alta, se zdruncină sensibil, evident, în defavoarea celor din urmă. Omeneşte vorbind, E. Lovinescu este victima contemporanilor săi în cel puţin aceeaşi măsură în care aceştia sunt victimele lui. In planul superior al destinului, marele critic este victima imanentă a propriei vocaţii; aici nu mai este nimic de făcut, fiind vorba de sursa inevitabilă a sublimităţii şi a dramei existenţiale a lui E. Lovinescu. Pentru a fi rezolvat intr-adevăr latura aceasta importantă a studiului său — la urma urmei, supratema lui — E. Simion trebuia să manifeste pentru omul Lovinescu un interes tot atît de mare ca şi pentru scriitorul Lovinescu. Iată însă că în această chestiune, autorul respinge ideea aplicării speciale asupra biografiei lovinesciene. Motivele acestei poziţii sînt astfel formulate: „Ajungînd la acest punct, să cădem de acord dimpreună cu criticul că biografia se confundă cu bibliografia operei. Documentele din afara scrierilor nu relevă alte elemente în ceea ce priveşte viaţa omului, fixată la temelia construcţiilor critice (...) Biografia lui reală nu este aceea care înregistrează data naşterii, a căsătoriei şi a morţii, ci viaţa operelor în care omul a intrat cu toate emoţiile lui. Contemporanii semnalează un Jurnal, în care criticul îşi nota impresiile. Pot fi ele altele decît acelea din Memorii, Aqua forte şi celelalte scrieri critice în care cea mai însemnată parte a biografiei (viaţa morală şi spirituală) intră ca o jertfă voluntară în alcătuirea lor intimă ? Greu de acceptat că E. Lovinescu e altul, în intimitate, decît cel din cărţile sale, unde schimbările de omoare sînt totdeauna vizibile. Confundîndu-se cu viaţa cărţilor — singura biografie adevărată pentru cititor — biografia lui Lovinescu înregistrează cîteva momente capitale sau, cum le va spune criticul, faze ale activităţii lui“. Ştim, ideea este sugerată de însuşi E. Lovinescu, prin pana lui Anonymus Notarius (în volumul omagial E. Lovinescu, Ed. Vremea, 1942). Nu este însă cazul să ne lăsăm mistificaţi de o atare dare de seamă biografică, într-adevăr, cu totul captivantă, dar vai, totuşi atît de convenabil literaturizată. Datoria biografului de azi este tocmai aceea de a rupe vălul unor asemenea discrete şi orgolioase învăluiri în mister. Nu dintr-o lamentabilă lipsă de pudoare sau dintr-un mărunt spirit de colportaj. Oare nu este tot atît de firesc să admitem că şi „biografia“ operei, viaţa acesteia, se implică, la rîndul ei, în aceea a plăsmuitorului ei ? Se pare că da, pentru că, la urma urmei, „fiinţa“ celei dintîi, taina ei, de aici îşi trag seva, aici îşi au sursa intimă a originalităţii. Nici chiar opera unui critic nu se poate abate de la o asemenea predestinare. Cu atît mai mult în cazul lui Lovinescu, pentru care, cum ne demonstrează în chip cu totul convingător însuşi Eugen Simion, critica devine unicul mod de existenţă. Nicolae CIOBANU [ avantpremiera editorială LUCIA DmntTKllS Acuarele ȘTEFANA TELISAR TEODOREANU căminul însemnări. Editura „Eminescu* Roman. Editura „Eminescu" HAROS HONDA (dacă am descifrat bine). O poesie voioasă : „Dacă daruri n-am să am , De la Eva și Adam / Poate s-o-ndura Apollo / Și le voi avea acolo". De altfel, numele proprii îi creează poetului o veritabilă stare euforică, incitindu-i rimele : „Să mă poarte încotro / A purces mai ieri Rimbaud", „N-am un ban, de n-am, ei, ce ? / Aer mi-i Loiuse Labé“ Şi: ,,Trag un chiot şi aşa / Urc mereu spre Golgota“. Aşa calvar mai zic şi eu: E o plăcere să-l înduri (Ca autor, fireşte). ALEXANDRU DEMETRIAN. Ne bucură din inimă afirmaţiile dv. : „Simt nevoia apropierii " De-o natură feminină . Sint în stare eu acuma Să-mi trădez moralul firii". Nu pot să vă răspund decit parodiind stilul rubricilor de Poşta Redacţiei: Sînteţi pe drumul cel bun. Ţineţi-o aşa. Se zăresc mici progrese. MIHAI LIPOVANU. Are o certă aplicaţie către umorul involuntar (C şi ăsta un dar de la Dumnezeu) : „Cînd arca lui Noe se legăna in valuri, / cînd Unele erau răpite de zmei I şi Feţi frumoşi plecau în căutare / punîndu-şi vieţile in pericol I tu nu existai I Nu erai nici cînd / s-a scufundat marele oraş, marele I vas „Titanic“, / Nu erai, tu, care spuneai I că ai trecut prin toate“ Aţi reuşit să faceţi o epigramă pe ritm melancolic de blues. AUREL MAIER VLASIU. Ne reproşează dezamăgit, că nu i-am răspuns la un plic anterior. N-am vrut să-l dezamăgim şi mai tare, cu un răspuns prea tăios■ Deoarece insistaţi vă spun că versurile mi s-au părut foarte fade. Dinsul a vrut-o, E. D. ADELUAN. îşi confecţionează o poză de bărbat dur : „Am jertfit în lumea asta o fecioară ! Cu piele diafană şi inima de pară / Intr-un cadru vitreg, fără pic de soare / Tot in jur fusese cuprins de răcoare“. Poate alte reviste sunt mai impresionabile. G. W. O poezie se intitulează filozofic ,,Esenţa răului“. Cere posta redacţiei death, în virtutea unui paradox sperat, bună. Nu e. Citez, spre ilustrare, dintr-o altă bucată : „îmi cereţi dar, o neputinţă ! Ceva ce-mi este peste poate / Nu vreau să pară ipocrită / Nefericita mea fiinţă". EUGEN E. Nici măcar mediocre. CONSTANTIN BRINDUŞOIU. Doamne, ce ameţeală de cuvinte în versurile ce ne-aţi trimis: „Există in fiecare din noi / o manifestare prezentă / şi purtăm acest cuvint I ca drept temei oriunde". Spuneţi sincer, cînd vă recitiţi înţelegeţi ceva ? CALIN: Nu, nu vă privesc cu suspiciune. Dimpotrivă, am toată încrederea că vă veţi apuca de pictură. Cu poezia lucrurile sunt clare. Cezar BALTAG VASILE BOTA- Eşti din Ardeal, dar eşti ca un cintec de ocnă dobrogean. De data asta ai izbutit să mă convingi că ştii să scrii. Dar nu ştii să construieşti. Ca viitor agronom, deci ca om foarte studios, trebuie să ştii că în literatură abia după ce ţi-ai descoperit talentul trebuie să începi să studiezi. Nenorocirea e că în ramura asta verde-nflorită şi cu frunteă-n vînt nu există profesori. Este o meserie pe care trebuie s-o „furi“ şi aşa va fi mereu. ELLA VRANCEA. Eşti cea mai frumoasă veste pe care am primit-o anul acesta închisă intr-un plic. Poeziile dumitale, scrise in mijlocul viilor, mi-au încintat sufletul Citez in întregime poezia intitulată Pod şi pe celelalte le trec bunului meu prieten Cezar Baltag, adine încredinţat că le va face loc in paginile revistei foarte curind. „Vin dintr-o apă tulbure / Nu mai ştiu nici peştii să-i ascult ! podul ce lega un cer de altul I s-a surpat pe ochii mei demult / orb, mânchin la fiecare zgomot / ce-mi striveşte sinii fără să-i seducă / ierburile-acestea ce le-aduc la prînz / pentru ce zadarnic vîrsta şi-o aruncă ? / Vin dintr-o apă , tulbure / cu nămolul muncii bun de-arat / nu vă fie milă ! nici nu-mi dregeţi podul I era podul meu. Şi s-a surpat“. SORIA. încercări copilăreşti, jocuri pe cuvinte răsucite, într-un cuvînt, dragostea şi veselia elevului care-a promovat clasa şi are înainte trei luni de vacanţă. Nu pot să-ţi spun altceva decît : petrecere frumoasă. GHEORGHE GHE. GHEORGHE. Te-am citit şi-acuma zic şi eu : Gheorghe, Gheorghe, măi Gheorghiţă, măi. MIHAI ŞTEFAN. Din „Goană eronată" am reţinut finalul: „Porneşte din nou. Merge. Nu ştie cit■ Se opreşte iar. Merge. Stă. Merge. Stă. Merge.. . Stă. Mai ştie doar că va termina prin asta“. Ce să-ţi spun ? Mi-e dor să mă reazem de-un cap de zimbru să-l sărut pe coarne şi el să m-arunce intr-o baie binefăcătoare. Că tare mă doare capul meu personal. DOM GICUŢA. Povestea e ca şi pseudonimul, de-a noastră, bună de zis la un şpriţ sau la o ţuiculiţă, dar mai departe n-are haz. Hai noroc, şi-ncă două halbe, da’ nu mai mult, că ne-aşteaptă la masă. CLAUDIU POPESCU. „Piatra de safir“ am mai citit-o sub alt titlu, sub semnătura marelui scriitor italian Corado Alvăro. Dac-ai vrut să faci o glumă (foarte cu pelin), stai acum şi muşcă-ţi limba. Fănuş NEAGU *■ VALENTIN nOSSI! - LONGIN Trenul de flacuri Nuvele şi schiţe. Editura „Eminescu" IOSIF LliPULESCl! în umbra stăpînului Roman. „Editura Eminescu". ION TRANDAFIR Sanctuar Poeme. Editura „Eminescu" TEODOR BALŞ Nord din nord odihnitor, am spune că aproape respirînd un aer patriarhal, recules, cum remarca şi Dan Cristea foarte bine în cronica din „România literară“, un peisaj amintind de pacea spirituală a lui Ion Pillat ne propune Teodor Balş în ultima sa carte, Nord. Titlul este adecvat tonului general al volumului prin ceea ce acesta conţine ca încetinire a mişcării pînă la insesizabil, prin desenul caligrafic al liniilor, ca şi prin originea poeziilor, a tablourilor ce vin lent in raza privirii noastre : poetul nu suferă asaltul materiei acestor tablouri hit et nunc (desigur, e un fel de a vorbi) ci pe o cale mediată, din zonele stratificate ale memoriei, incit avem impresia că maniera sa predilectă ar fi aceea de a scruta cu ochiul minții ceea ce a trecut, ceea ce s-a împietrit în acel trecut. Iată o delicată evocare a Bucureștilor de altădată : „Trăsuri ca lebedele negre, / străvechi gondole brîncovene / în nopţi de fum, bucureştene, / lingă lecante stînd de veghe ; // trăsuri cu umbre lungi şi stranii / urcînd în amintire, cine / v-a dat profiluri bizantine / parfum de han şi de litanii // şi v-a făcut întoarsă cale / spre-acea epocă nepereche / a Crailor de Curtea Veche / a lui Matei de Caragiale ? // Trăsuri cu cai, pierite toate / ca sub nisipuri mişcătoare / in vagi deşerturi de uitare / cu străzi încolăcite-n roate, // prin ce mutaţie ciudată / in Heldenplatz-ul din Viena / ca taurii-aţi umplut arena / din toate părţile, deodată, // lăsînd văzduhului fierbinte / al liniştii duminicale / miresme vagi, orientale, / şi-o lene albă în cuvinte ?“ (Trăsuri cu cal). „Nordul“ ar mai fi pămîntul făgăduinţei pentru poezia netulburată de furtuna pasiunilor, încremenită în ea însăşi. Cităm un pastel cu această semnificaţie morală : „Nici un cintec, nici o lumină / peste hîrtie ; / pămînt ca o gheaţă velină, / iarnă tîrzie. // Sănii — cuvinte, cîini eschimoşi / verbe-n curele / spre-un alb continent de strămoşi / la cele mai mici paralele. n Zăpezi, capcane şi copci ; / oceanul nordic în ceaţă, / turme albe de foci, / nisipuri de gheaţă... // Totul numai pămînt / de zăpezi. Nici o răscruce. / Pe sub calota de vînt / Sania mea se tot duce // ca un liant, punct mobil, sanie / spre veşnic statornicul nord, / sania mea sub o stranie / lună cu gheţuri la bord. // Numai eu, numai eu, numai eu / în sahara de nea şi troieni — / sania, un dine şi eu / vinătorul de reni...“ (Nord). NORA IUGA Captivitatea cercului Cercul ar putea să reprezinte în această carte o obsesie dominantă, o figură metapsihică în funcţie de care sufletul poetei îşi organizează liniile de forţă cu un efect dublu, dar previzibil de la început : necesitatea de a se cunoaşte, de a fi el însuşi, şi senzaţia de sufocare, de durere că nu poate fi decît el însuşi, că nu poate ieşi din sine. Este, desigur, o ipoteză, o premiză oarecum teoretică, dar versurile confirmă, în majoritatea cazurilor, un complex de claustrări şi inhibiţii alternate cu elanuri eliberatoare, spontane, uneori de o spontaneitate forţată, dacă suntem amabili să îngăduim şi acest paradox. Efectul artistic — noi am pornit de la efect, fără îndoială, pentru a ne aproxima o cit de vagă formă cauzală — se traduce în discontinuitatea discursului, în structura cam suprarealistă a metaforelor, în succesiunea rapidă a imaginilor sensibile şi a propoziţiilor moralizatoare, aforistice. Senzualitatea şi luciditatea sunt, aşadar, cei doi poli între care se mişcă textele Norei Iuga. Intre aceste extreme, însă, poeta nu poate să decidă cu hotărîre şi astfel apare obsesia, senzaţia dominantă că ar fi captivă într-un cerc din care nu are decît o singură şansă să evadeze aceea de a-1 numi, de a-1 desfiinţa prin înfiinţarea discursului estetic. E oare mult ?Se oare puţin ? Depinde, absolut, numai de calitatea versurilor, de poezia cuprinsă în aceste versuri. Iată o piesă fumegînd de aluziile şi tăcerile elocvente ale iubirii : „Martorii vin şi-mi respiră în casă, / martorii vin şi-mi ţin cald / pînă trec de pielea mea simţitoare, / apoi îmi taie unul urechea / şi face victorios înconjurul craniului meu. / — Nu, nu am ajuns prea departe, / îmi zic, / sînt prea mulţi tauri / fără drepturi pe lume / şi infantele stau in genunchi / pe umerii lor slăbănogi. / In aerul acesta / mutilat cu animale obosite / eu nu sunt altarul / cu nări fumeginde. / Aştept o mănuşă / să las o amprentă de singe / pe superbele văi andaluze ; / dar limba de taur / îmi spală la noapte arena / şi oficial intră martorii / în paşii mei calzi din ajun“ (Pe furate). Dan LAURENŢIU BUCUR CRĂCIUN ^ ,r. 5 fr jff t..i Sf Străzi în maial Culegerea de povestiri a lui Bucur Crăciun ilustrează stadiul primului contact cu fraza, după care — credem — începe adevărata pătrundere în mişcarea prozei, în rigorile şi în convenţiile ei. La un asemenea stadiu de obicei există un fond predispus spre epic, singurul care salvează strigăciile şi inconsistenţa scriiturii. Este cazul şi pentru această culegere Străzi în maial (Ed. Eminescu), unde numai rememorarea inepuizabilă a unei copilării, recuperată cu candoare şi cu naivitate, dă drept de existenţă prozei. Atîta candoare incit la un moment dat ea se confundă cu stîngăcia, cu hilarul. Ce poţi să crezi despre o asemenea propoziţie : „într-o zi de duminică, pe zăpada albă şi frumoasă cizmele negre ale feciorilor, lustruite, se conturau elegante şi bine întreţinute“. Sau afirmaţia că o învăţătoare îi învăţase pe copii să miroase „pămîntul şi vîntul şi iarba“. Metodica elaborării acestor proze este una acumulativă, pentru că nu contează prioritatea unei evocări (din copilărie) în faţa alteia, ci suma lor. De la o povestire la alta elementele se pot aduna continuu. Ritualul dobîndirii unei togi virile autohtone, ziua în care a devenit pionier, tainiţele pline de fantasme ale unei străzi, amintirea „cişmelei de fontă ungurească“ — toate sînt pentru protagonist susceptibile de aceeaşi poezie ocultă. Bucur Crăciun este un contemplativ, acaparat mereu de extazul unei rememorări, o conştiinţă scriitoricească nativă care, cum spuneam, se va găsi (probabil) şi pe alte coordonate, în limitele genului în care debutează avem de a face cu un autor interesant, dincolo de naivitatea sa sau, poate, împreună cu ea. ANCA BASARAB Deschiderea spaniolă Inconsistenţa celor cîteva povestiri din care se alcătuieşte volumul Deschiderea spaniolă (Ed. Eminescu, 1971) rezultă mai întîi din faptul că autoarea nu a reuşit încă să se decidă, nici măcar pe parcursul aceleiaşi cărţi, ce fel de proză scrie, pentru care modalitate, dintre cele citeva clasificate, optează. Astfel Deschiderea spaniolă, Şarpele fantastic, sau Cal alb de vei visa sunt nişte şarje inegale, construite pe o schemă halucinatorie care, atunci cind nu se mai bucură de recuzita unei atmosfere stranii, încep să se destrame, incit se vede prin ele banalitatea imediată. Prea multă risipă de înţelesuri lăsate în suspensie, pentru a mai reuşi pînă la urmă să adunăm termenii ecuaţiilor propuse. Schematismul acestor povestiri este un lucru evident, chiar dacă mascat de un insolit căutat cu orice preţ. Un străin pătrunde în casa unui obscur funcţionar, îi propune un dialog absurd, pe care acesta din urmă îl găseşte cu totul firesc (de unde singurele replici cu înţeles trebuie să denunţe viaţa monotonă a funcţionarului) ; cei doi încep o partidă de şah, iar pînă la urmă gazda pleacă, cedînd locuinţa noului veniţ, împreună cu sfaturile sale pentru buna îngrijire a imobilului. Pe lingă deficienţele de construcţie, autoarea mai neglijează şi elaborarea succesivă a unor psihologii. Din aceste motive, povestirea Fiecare în felul său, chiar dacă mai bine elaborată decit cele anterioare, eşuează pina la urmă într-o apologie sentimentală. Cea mai reuşită nuvela este Al patrulea, mai metodic structurată, neinteresantă în planul inovaţiilor, dar cel puţin limpede şi rotundă. Aceasta, împreună, poate, cu Inamicu, dovedesc resursele reale pe care le are Anda Basarab mai ales atunci cind ele se aplică pe un realism nedisimulat. între cele două formule surprinse aici autoarea va avea de ales, cu hotărîre. Și va fi în listig. ION SCURTULESCU Cimpia La alte dimensiuni şi cu o altă disciplină interioară, Cimpia (Ed. Eminescu) lui Ion Scurtulescu ar fi putut să reclame recunoaşterea unui prozator matur, format la şcoala unui îndelung exerciţiu personal, pe care noi l-am ignorat. Nu se întîmplă aşa din mai multe motive, ceea ce nu înseamnă că Ion Scurtulescu nu există. Debutul său este cu mult deasupra altora şi impune, cum spunea şi Nicolae Balotă, „o voce“. Proza sa poematică se derulează cu mult nerv nu găzduieşte niciodată locuri comune, se incintă subsidiar de propria-i frenezie, o bucurie bărbătească, similară cu cea a înfruntării unui ger planetar, într-o iarnă eternă. Obişnuitele canoane ale naraţiunii nu-l opresc, autorul construieşte chiar prea sumar un nucleu dramatic, de unde rezultă o derută finală atunci cînd te întrebi mai hotărit ce hram poartă această proză. Resursele poematice ale autorului sunt nelimitate şi, fapt de excepţie, aruncă în orice moment nişte proiecţii mitice dezinvolte asupra oricărui lucru şi mereu asupra acestei cimpii : „Pămîntul se învirtea, prăvălit intr-o rină, ca o corabie înzăpezită, juluit de valuri sărate. Treceam încet, neîncetat, printre columnele străvezii, ale gerului. Printre columnele zilelor filixiau cind cerul albastru, cînd nourii amari plutind pe sub soare, ierburi scuturate, columne străvezii iar la capătul lor n-avea să se mai afle niciodată primăvara“. Persistă la Ion Scurtulescu senzaţia de cădere în abisurile unei conştiinţe a fenomenelor, mult mai interesantă pentru autor decit conştiinţa individului. Prin repetiţia acestor procedee de învolburare metaforică, cartea realizează neostentativ o demonstraţie. Ceea ce-l interesează pe autor este o lume care secondează fenomenul natural, cu, un dramatism inculcat stăruitor viziunilor malefice. Am crede că lipsa relaţiilor cu restul lumii este aleasă tocmai pentru ca autorul să-şi dovedească pînă unde poate să meargă determinarea metaforică. Cu atit mai încântătoare sunt paginile acestei cărţi, cu cât se racordează cosmosul acestei cimpii, cu rememorarea copilăriei. Dinu FLĂMÂND