Luceafărul, ianuarie-iunie 1971 (Anul 14, nr. 1-26)

1971-04-03 / nr. 14

ft 1­05 W 9 PD CO r cronica literara Eugen Simion E. LOVINESCU, SCEPTICUL MÂNTUIT Acest volum de o masivitate impresionantă — împreu­nă cu bibliografia şi cu indicile de nume însumează 714 pagini —, apărută la Editura Cartea Românească, ţinteşte nici vorbă, la poziţia privilegiată a unei resti­tuiri complete, la elucidarea definitivă, prin epuizarea tuturor resurselor documentare, a unuia dintre cele mai complicate şi, în acelaşi timp, dintre cele mai fascinante destin­e individuale încorporate istoriei criticii româ­neşti: E. Lovinescu. O asemenea decisă iniţiativă con­cordă în cel mai înalt grad cu spiritul resurecţiei estetice din cîmpul literaturii şi al gîndirii criticii actuale, aşa încit oportunitatea exegezei lui Eugen Simion, din acest punct de vedere, este mai presus de orice în­doială. Mobilul intim al ambiţioasei tentative, în latura semnificaţiei ei actuale, pare a fi sugerat de însuşi exemplul oferit de o anumită direcţie a activităţii lui E. Lovinescu: strălucitele studii consacrate de acesta lui Titu Maiorescu, epocii sale, contemporanilor şi urma­şilor săi. Procedînd asemenea „eroului“ cărţii sale în cazul respectiv, prin urmare, Eugen Simion pare a fi animat de dorinţa de a face lumină deplină, din per­spectiva posterităţii, asupra tuturor faţetelor fenomenu­lui lovinescian. Se desprinde astfel convingerea că lovi­­nescianismul, precum maiorescianismul, dintr-un obiş­nuit atribut derivat din numele unei mari perso­nalităţi literare—caz extrem de rari—se transformă într-un concept estetic sui generis, avînd o forţă de iradiaţie permanentă, fiind deci capabil de a atrage atenţia asu­pra fondului său spiritual fără întrerupere şi din un­ghiuri perceptive mereu actuale. Or, dată fiind o atare situaţie excepţională, spre a-i demonstra legitimitatea, singura cale de ales este aceea a reconstituirii întregu­lui dosar, a confruntării, cum îi place lui Eugen Simion să spună în cîteva rînduri, avînd textele pe masă, direct în faţă. Aceasta cu atît mai mult cu cit, redescoperirea loviniscianismului, în anii din urmă, stă prea mult sub semnul unei euforice superficialităţi ; îşi dau frecvent întîlnire informaţia după ureche, prejudecăţile de tot soiul şi exclusivismele cele mai surprinzătoare, practi­cate de cîţiva „competenţi“ încleştaţi în credinţa că din­colo de ceea ce ştiu ei de cînd lumea nu se mai poate face absolut nimic. Ne explicăm astfel suficient de clar de ce înţelegerea atîtor noţiuni şi concepte aparţinînd moştenirii critice a mentorului cenaclului Zburătorul (sincronism, diferenţiere, mutaţia valorilor, modernism etc) este atît de labilă azi. Există realmente riscul ca ele, aceste noţiuni şi concepte, să cadă in anonimizare, să devină amorfe, graţie procesului de Uzură pseudoeste­­tică la care sunt, supuse. Este de la sine înţeles deci ca eficienta repunere în circulaţie a personalităţii marelui critic, în­tr-un asemenea context, nu se poate realiza nici pe calea eseisticii marginale, nici pe aceea a „con­tribuţiilor“ înecate pînă în gît în propriul mîl factologic şi cu atît mai puţin pe calea răspîndirii a tot soiul de aşa-zise mărturisiri­ şi amintiri, adesea de o autenticitate cel puţin îndoielnică. Alături de retipărirea operei (da­torată tot lui Eugen Simion), cum arătam, numai răbdă­toarea reconstituire a întregului dosar şi interpretarea lui nuanţată poate conduce spre rezultatele scontate. Ca să spunem aşa, E. Lovinescu scepticul mîntuit este o carte care ne transformă în participanţi aproape direcţi la intensul efort de lectură pe care autorul ei îl desfă­şoară chiar în faţa noastră. De aici, din această aplecare deschisă asupra textului, a faptelor, din această lectură guvernată de reacţii afectiv-intelectuale imediate şi de confruntări oarecum nedistribuite dinainte, derivă atît importantele ei însuşiri cît şi o seamă de carenţe ce nu i se pot trece cu vederea. Impresia dominantă este aceea a unei elaborări de o consistenţă telurică. Dacă Eugen Simion a urmărit în prim­ul rînd aşa ceva, atunci trebuie să recunoaştem că el a atins performanţe excepţionale, comparabile, de pil­dă, cu acelea ale lui Adrian Marino, din scrierile con­sacrate de acesta lui Macedonski. In ceea ce priveşte ac­ţiunea de „descriere“ a operei şi a întregului material istorico-literar legat de personalitatea lui Lovinescu, lu­crarea lui Eugen Simion este cvasiexhaustivă. La fel, operaţia de repartizare şi de fixare a imensului mate­rial în compartimentări judicios alese este un fapt ce se impune de îndată atenţiei; el serveşte din plin la edifi­carea în plan arhitectural a monografiei. Parcurgînd ca­pitolele în succesiunea lor, în cele din urmă, nu poţi să nu admiţi, resemnat în faţa avalanşei dovezilor mate­riale, că, „la concret“, puţine s-ar mai putea spune în plus despre E. Lovinescu. Intr-adevăr, reţinîn­d titlurile date capitolelor şi ţinînd seama de bogăţia argumentelor subsumate lor (argumente ce se sprijină exclusiv pe serviciile analizei la text), în faţa evidenţei, te înclini. Să transcriem, aşadar, doar cîteva dintre titlurile res­pective : I. O definiţie a criticii. Formaţia şi începuturile unui critic impresionist. Tînărul lovinescu ; II. Revista şi cercul „Sburatorul" ; IV. Mutaţia valorilor estetice; V. Conceptul critic lovinescian. Metoda impresionistă. Critica estetică. Modernismul; VI. Istoric al literaturii române contemporane; XII. Critic al junimismului. Bio­graf al lui Maiorescu. Dar tot aici, în tenacitatea cu care nu este nimic lăsat la o parte sau nici măcar tratat mai în treacăt, deci în perseverenţa de a spune totul şi de a reveni de cît mai multe ori asupra unei chestiuni sau a alteia, inclusiv asupra sursei ei documentare, stă şi originea unora din­tre serioasele neîmpliniri ale cărţii lui Eugen Simion. Anume, este izbitoare prezenţa unui mare exces de zel din partea autorului, exces de zel care are consecinţe dintre cele mai diverse. Pe lingă analizele rezumative, înţesate de citate uneori interminabile, şi pe lingă insu­ficientul autocontrol în direcţia evitării repetărilor — ceea ce generează o anumită uniformizare a reliefului studiului şi, evident, o anumită diluție a acestuia, — deci pe lîngă aceste carențe imediat sezisabile, la o Scrutare mai atentă a cărții, efectele acestui neajuns ge­neral se dovedesc a fi Şi de alt ordin. Ne gîndim la mult prea slaba detaşare a criticului față de „eroul" său, fapt ce se traduce într-o poziție adesea direct partizană. Par­­cUrgîhd paginile amintitului dosar observi cum nu o dată cumpăna dreptăţii este serios clintită din echilibrul ei. In felul acesta, raporturile reale dintre E. Lovinescu şi opera sa, de o parte, şi contemporanii săi şi opera acestora, de alta, se zdruncină sensibil, evident, în defa­voarea celor din urmă. Omeneşte vorbind, E. Lo­vinescu este victima contemporanilor săi în cel puţin aceeaşi măsură în care aceştia sunt victimele lui. In planul superior al destinului, marele critic este victima imanentă a propriei vocaţii; aici nu mai este nimic de făcut, fiind vorba de sursa inevitabilă a sublimităţii şi a dramei existenţiale a lui E. Lovinescu. Pentru a fi rezolvat intr-adevăr latura aceasta impor­tantă a studiului său — la urma urmei, supratema lui — E. Simion trebuia să manifeste pentru omul Lovinescu un interes tot atît de mare ca şi pentru scriitorul Lovi­nescu. Iată însă că în această chestiune, autorul res­pinge ideea aplicării speciale asupra biografiei lovines­­ciene. Motivele acestei poziţii sînt astfel formulate: „A­­jungînd la acest punct, să cădem de acord dimpreună cu criticul că biografia se confundă cu bibliografia operei. Documentele din afara scrierilor nu relevă alte elemente în ceea ce priveşte viaţa omului, fixată la temelia con­strucţiilor critice (...) Biografia lui reală nu este aceea care înregistrează data naşterii, a căsătoriei şi a morţii, ci viaţa operelor în care omul a intrat cu toate emoţiile lui. Contemporanii semnalează un Jurnal, în care criti­cul îşi nota impresiile. Pot fi ele altele decît acelea din Memorii, Aqua forte şi celelalte scrieri critice în care cea mai însemnată parte a biografiei (viaţa morală şi spirituală) intră ca o jertfă voluntară în alcătuirea lor intimă ? Greu de acceptat că E. Lovinescu e altul, în in­timitate, decît cel din cărţile sale, unde schimbările de om­oare sînt totdeauna vizibile. Confundîndu-se cu viaţa cărţilor — singura biografie adevărată pentru cititor — biografia lui Lovinescu înregistrează cîteva momente ca­pitale sau, cum le va spune criticul, faze ale activităţii lui“. Ştim, ideea este sugerată de însuşi E. Lovinescu, prin pana lui Anonymus Notarius (în volumul omagial E. Lovinescu, Ed. Vremea, 1942). Nu este însă cazul să ne lăsăm mistificaţi de o atare dare de seamă biografică, într-adevăr, cu totul captivantă, dar vai, totuşi atît de convenabil literaturizată. Datoria biografului de azi este tocmai aceea de a rupe vălul unor asemenea discrete şi orgolioase învăluiri în mister. Nu dintr-o lamentabilă lipsă de pudoare sau dintr-un mărunt spirit de colpor­taj. Oare nu este tot atît de firesc să admitem că şi „biografia“ operei, viaţa acesteia, se implică, la rîndul ei, în aceea a plăsmuitorului ei ? Se pare că da, pentru că, la urma urmei, „fiinţa“ celei dintîi, taina ei, de aici îşi trag seva, aici îşi au sursa intimă a originalităţii. Nici chiar opera unui critic nu se poate abate de la o aseme­nea predestinare. Cu atît mai mult în cazul lui Lovi­nescu, pentru care, cum ne demonstrează în chip cu totul convingător însuşi Eugen Simion, critica devine uni­cul mod de existenţă. Nicolae CIOBANU [ avantpremiera editorială LUCIA DmntTKllS Acuarele ȘTEFANA TELISAR TEODOREANU căminul însemnări. Editura „Eminescu* Roman. Editura „Eminescu" HAROS HONDA (dacă am descifrat bine). O poesie voioa­să : „Dacă daruri n-am să am , De la Eva și Adam / Poate s-o-ndura Apollo / Și le voi avea acolo". De altfel, numele proprii îi creează poetului o veritabilă stare euforică, incitindu-i ri­mele : „Să mă poarte încotro / A purces mai ieri Rimbaud", „N-am un ban, de n-am, ei, ce ? / Aer mi-i Loiuse Labé“ Şi: ,,Trag un chiot şi aşa / Urc me­reu spre Golgota“. Aşa calvar mai zic şi eu: E o plăcere să-l în­duri (Ca autor, fireşte). ALEXANDRU DEMETRIAN. Ne bucură din inimă afirmaţiile dv. : „Simt nevoia apropierii " De-o natură feminină . Sint în stare eu acuma Să-mi trădez moralul firii". Nu pot să vă răspund decit parodiind stilul rubricilor de Poşta Redacţiei: Sînteţi pe dru­mul cel bun. Ţineţi-o aşa. Se zăresc mici progrese. MIHAI LIPOVANU. Are o certă aplicaţie către umorul in­voluntar (C şi ăsta un dar de la Dumnezeu) : „Cînd arca lui Noe se legăna in valuri, / cînd Unele erau răpite de zmei I şi Feţi frumoşi plecau în căutare / pu­­nîndu-şi vieţile in pericol I tu nu existai I Nu erai nici cînd / s-a scufundat marele oraş, ma­rele I vas „Titanic“, / Nu erai, tu, care spuneai I că ai trecut prin toate“ Aţi reuşit să faceţi o epigramă pe ritm melancolic de blues. AUREL MAI­ER VLASIU. Ne reproşează dezamăgit, că nu i-am răspuns la un plic ante­rior. N-am vrut să-l dezamă­gim şi mai tare, cu un răspuns prea tăios■ Deoarece insistaţi vă spun că versurile mi s-au părut foarte fade. Dinsul a vrut-o, E. D. ADELUAN. îşi confec­ţionează o poză de bărbat dur : „Am jertfit în lumea asta o fe­cioară ! Cu piele diafană şi ini­ma de pară / Intr-un cadru vi­treg, fără pic de soare / Tot in jur fusese cuprins de răcoare“. Poate alte reviste sunt mai im­presionabile. G. W. O poezie se intitulează filozofic ,,Esenţa răului“. C­ere­ posta redacţiei death, în virtutea unui paradox sperat, bună. Nu e. Citez, spre ilustrare, dintr-o altă bucată : „îmi cereţi dar, o neputinţă ! Ceva ce-mi este peste poate / Nu vreau să pară ipocrită / Ne­fericita mea fiinţă". EUGEN E. Nici măcar medio­cre. CONSTANTIN BRINDUŞOIU. Doamne, ce am­eţeală de cuvinte în versurile ce ne-aţi trimis: „Există in fiecare din noi / o manifestare prezentă / şi pur­tăm acest cuvint I ca drept te­mei oriunde". Spuneţi sincer, cînd vă reci­tiţi înţelegeţi ceva ? CALIN: Nu, nu vă privesc cu suspiciune. Dimpotrivă, am toa­tă încrederea că vă veţi apuca de pictură. Cu poezia lucrurile sunt clare. Cezar BALTAG VASILE BOTA- Eşti din Ar­deal, dar eşti ca un cintec de ocnă dobrogean. De data asta ai izbutit să mă convingi că ştii să scrii. Dar nu ştii să construieşti. Ca viitor agronom, deci ca om foarte studios, trebuie să ştii că în literatură abia după ce ţi-ai descoperit talentul trebuie să începi să studiezi. Nenorocirea e că în ramura asta verde-nflo­­rită şi cu frunteă-n vînt nu există profesori. Este o meserie pe care trebuie s-o „furi“ şi aşa va fi mereu. ELLA VRANCEA. Eşti cea mai frumoasă veste pe care­ am primit-o anul acesta închisă in­­tr-un plic. Poeziile dumitale, scrise in mijlocul viilor, mi-au încintat sufletul Citez in între­gime poezia intitulată Pod şi pe celelalte le trec bunului meu prieten Cezar Baltag, adine în­credinţat că le va face loc in pa­ginile revistei foarte curind. „Vin dintr-o apă tulbure / Nu mai ştiu nici peştii să-i ascult ! podul ce lega un cer de altul I s-a surpat pe ochii mei demult / orb, mâ­nchin la fiecare zgo­mot / ce-mi striveşte sinii fără să-i seducă / ierburile-acestea ce le-aduc la prînz / pentru ce zadarnic vîrsta şi-o aruncă ? / Vin dintr-o apă , tulbure / cu nămolul muncii bun de-arat / nu vă fie milă ! nici nu-mi dre­­geţi podul I era podul meu. Şi s-a surpat“. SORI­A. încercări copilăreşti, jocuri pe cuvinte răsucite, în­­tr-un cuvînt, dragostea şi vese­lia elevului care-a promovat clasa şi are înainte trei luni de vacanţă. Nu pot să-ţi spun alt­ceva decît : petrecere frumoasă. GHEORGHE GHE. GHEORGHE. Te-am citit şi-acuma zic şi eu : Gheorghe, Gheorghe, măi Gheorghiţă, măi. MIHAI ŞTEFAN. Din „Goană eronată" am reţinut finalul: „Porneşte din nou. Merge. Nu ştie cit■ Se opreşte iar. Merge. Stă. Merge. Stă. Merge.. . Stă. Mai ştie doar că va termina prin a­sta“. Ce să-ţi spun ? Mi-e dor să mă reazem de-un cap de zimbru să-l sărut pe coarne şi el să m-arunce intr-o baie bine­făcătoare. Că tare mă doare ca­pul meu personal. DOM GICUŢA. Povestea e ca şi pseudonimul, de-a noastră, bună de zis la un şpriţ sau la o ţuiculiţă, dar mai departe n-are haz. Hai noroc, şi-ncă două hal­be, da’ nu mai mult, că ne-aş­teaptă la masă. CLAUDIU POPESCU. „Piatra de safir“ am mai citit-o sub alt titlu, sub semnătura marelui scriitor italian Corado Alvăro. Dac-ai vrut să faci o glumă (foarte cu pelin), stai acum şi muşcă-ţi limba. Fănuş NEAGU *■ VALENTIN nOSSI! - LONGIN Trenul de flacuri Nuvele şi schiţe. Editura „Eminescu" IOSIF LliPULESCl! în umbra stăpînului Roman. „Editura Eminescu". ION TRANDAFIR Sanctuar Poeme. Editura „Eminescu" ­ TEODOR BALŞ Nord din nord odihnitor, am spune că aproape respirînd un aer patriarhal, recules, cum remarca şi Dan Cris­­tea foarte bine în cronica din „Ro­mânia literară“, un peisaj amintind de pacea spirituală a lui Ion Pillat ne propune Teodor Balş în ultima sa carte, Nord. Titlul este adecvat tonului general al volumului prin ceea ce acesta conţine ca încetinire a mişcării pînă la insesizabil, prin desenul caligrafic al liniilor, ca şi prin originea poeziilor, a tablouri­lor ce vin lent in raza privirii noas­tre : poetul nu suferă asaltul ma­teriei acestor tablouri hit et nunc (desigur, e un fel de a vorbi) ci pe o cale mediată, din zonele strati­ficate ale memoriei, incit avem im­presia că maniera sa predilectă ar fi aceea de a scruta cu ochiul min­ții ceea ce a trecut, ceea ce s-a împietrit în acel trecut. Iată o de­licată evocare a Bucureștilor de altădată : „Trăsuri ca lebedele ne­gre, / străvechi gondole brîncove­­ne / în nopţi de fum, bucureştene, / lingă lecante stînd de veghe ; // trăsuri cu umbre lungi şi stranii / urcînd în amintire, cine / v-a dat profiluri bizantine / parfum de han şi de litanii // şi v-a făcut întoarsă cale / spre-acea epocă nepereche / a Crailor de Curtea Veche / a lui Matei de Caragiale ? // Trăsuri cu cai, pierite toate / ca sub nisipuri mişcătoare / in vagi deşerturi de uitare / cu străzi încolăcite-n roa­te, // prin ce mutaţie ciudată / in Heldenplatz-ul din Viena / ca taurii-aţi umplut arena / din toate părţile, deodată, // lăsînd văzduhu­lui fierbinte / al liniştii duminica­le / miresme vagi, orientale, / şi-o lene albă în cuvinte ?“ (Trăsuri cu cal). „Nordul“ ar mai fi pămîntul fă­găduinţei pentru poezia netulbura­tă de furtuna pasiunilor, încreme­nită în ea însăşi. Cităm un pastel cu această semnificaţie morală : „Nici un cintec, nici o lumină / peste hîrtie ; / pămînt ca o gheaţă velină, / iarnă tîrzie. // Sănii — cuvinte, cîini eschimoşi / verbe-n curele / spre-un alb continent de strămoşi / la cele mai mici para­lele. n­ Zăpezi, capcane şi copci ; / oceanul nordic în ceaţă, / turme albe de foci, / nisipuri de ghea­ţă... // Totul numai pămînt / de zăpezi. Nici o răscruce. / Pe sub calota de vînt / Sania mea se tot duce // ca un liant, punct mobil, sanie / spre veşnic statornicul nord, / sania mea sub o stranie / lună cu gheţuri la bord. // Numai eu, numai eu, numai eu / în sahara de nea şi troieni — / sania, un di­ne şi eu / vinătorul de reni...“ (Nord). NORA IUGA Captivitatea cercului Cercul ar putea să reprezinte în această carte o obsesie dominantă, o figură metapsihică în funcţie de care sufletul poetei îşi organizează liniile de forţă cu un efect dublu, dar previzibil de la început : nece­sitatea de a se cunoaşte, de a fi el însuşi, şi senzaţia de sufocare, de durere că nu poate fi decît el în­suşi, că nu poate ieşi din sine. Este, desigur, o ipoteză, o premiză oare­cum teoretică, dar versurile confir­mă, în majoritatea cazurilor, un complex de claustrări şi inhibiţii al­ternate cu elanuri eliberatoare, spontane, uneori de o spontaneitate forţată, dacă suntem­ amabili să în­găduim şi acest paradox. Efectul artistic — noi am pornit de la efect, fără îndoială, pentru a ne aproxi­ma o cit de vagă formă cauzală — se traduce în discontinuitatea discursului, în structura cam supra­realistă a metaforelor, în succesiu­nea rapidă a imaginilor sensibile şi a propoziţiilor moralizatoare, afo­ristice. Senzualitatea şi luciditatea sunt, aşadar, cei doi poli între care se mişcă textele Norei Iuga. Intre a­­ceste extreme, însă, poeta nu poate să decidă cu hotărîre şi astfel apare obsesia, senzaţia dominantă că ar fi captivă într-un cerc din care nu are decît o singură şansă să evadeze aceea de a-1 numi, de a-1 desfiinţa prin înfiinţarea discursu­lui estetic. E oare mult ?S­e oare puţin ? Depinde, absolut, numai de calitatea versurilor, de poezia cu­prinsă în aceste versuri. Iată o pie­să fumegînd de aluziile şi tăcerile elocvente ale iubirii : „Martorii vin şi-mi respiră în casă, / martorii vin şi-mi ţin cald / pînă trec de pielea mea simţitoare, / apoi îmi taie unul urechea / şi face victorios înconju­rul craniului meu. / — Nu, nu am ajuns prea departe, / îmi zic, / sînt prea mulţi tauri / fără drepturi pe lume / şi infantele stau in ge­nunchi / pe umerii lor slăbănogi. / In aerul acesta / mutilat cu animale obosite / eu nu sunt altarul / cu nări fumeginde. / Aştept o mănu­şă / să las o amprentă de singe / pe superbele văi andaluze ; / dar limba de taur / îmi spală la noapte arena / şi oficial intră martorii / în paşii mei calzi din ajun“ (Pe furate). Dan LAURENŢIU BUCUR CRĂCIUN ^ ,r. 5 fr jff t..i Sf Străzi în maial Culegerea de povestiri a lui Bucur Crăciun ilustrează stadiul primului contact cu fraza, după care — cre­dem — începe adevărata pătrunde­re în mişcarea prozei, în rigorile şi în convenţiile ei. La un asemenea stadiu de obicei există un fond predispus spre epic, singurul care salvează strigăciile şi inconsistenţa scriiturii. Este cazul şi pentru a­­ceastă culegere Străzi în maial (Ed. Eminescu), unde numai rememora­rea inepuizabilă a unei copilării, re­cuperată cu candoare şi cu naivita­te, dă drept de existenţă prozei. Atîta candoare incit la un moment dat ea se confundă cu stîngăcia, cu hilarul. Ce poţi să crezi despre o asemenea propoziţie : „într-o zi de duminică, pe zăpada albă şi fru­moasă cizmele negre ale feciorilor, lustruite, se conturau elegante şi bine întreţinute“. Sau afirmaţia că o învăţătoare îi învăţase pe copii să miroase „pămîntul şi vîntul şi iarba“. Metodica elaborării acestor proze este una acumulativă, pentru că nu contează prioritatea unei evocări (din copilărie) în faţa alteia, ci suma lor. De la o povestire la alta elementele se pot aduna continuu. Ritualul dobîndirii unei togi virile autohtone, ziua în care a devenit pionier, tainiţele pline de fantas­me ale unei străzi, amintirea „ciş­melei de fontă ungurească“ — toate sînt pentru protagonist susceptibile de aceeaşi poezie ocultă. Bucur Crăciun este un contem­plativ, acaparat mereu de extazul unei rememorări, o conştiinţă scrii­toricească nativă care, cum spu­neam, se va găsi (probabil) şi pe alte coordonate, în limitele genu­lui în care debutează avem de a face cu un autor interesant, dincolo de naivitatea sa sau, poate, împreună cu ea. ANCA BASARAB Deschiderea spaniolă Inconsistenţa celor cîteva poves­tiri din care se alcătuieşte volumul Deschiderea spaniolă (Ed. Emines­­cu, 1971) rezultă mai întîi din fap­tul că autoarea nu a reuşit încă să se decidă, nici măcar pe parcursul aceleiaşi cărţi, ce fel de proză scrie, pentru care modalitate, dintre cele citeva clasificate, optează. Astfel Deschiderea spaniolă, Şarpele fan­tastic, sau Cal alb de vei visa sunt nişte şarje inegale, construite pe o schemă halucinatorie care, atunci cind nu se mai bucură de recuzita unei atmosfere stranii, încep să se destrame, incit se vede prin ele ba­nalitatea imediată. Prea multă ri­sipă de înţelesuri lăsate în suspen­sie, pentru a mai reuşi pînă la ur­mă să adunăm termenii ecuaţiilor propuse. Schematismul acestor po­vestiri este un lucru evident, chiar dacă mascat de un insolit căutat cu orice preţ. Un străin pătrunde în casa unui obscur funcţionar, îi pro­pune un dialog absurd, pe care a­­cesta din urmă îl găseşte cu totul firesc (de unde singurele replici cu înţeles trebuie să denunţe viaţa mo­notonă a funcţionarului) ; cei doi încep o partidă de şah, iar pînă la urmă gazda pleacă, cedînd locuinţa noului veniţ, împreună cu sfaturile sale pentru buna îngrijire­ a imobi­lului. Pe lingă deficienţele de cons­trucţie, autoarea mai neglijează şi elaborarea succesivă a unor psiho­logii. Din aceste motive, povestirea Fiecare în felul său, chiar dacă mai bine elaborată decit cele anterioare, eşuează pina la urmă într-o apolo­gie sentimentală. Cea mai reuşită nuvela este Al patrulea, mai metodic structurată, neinteresantă în planul inovaţiilor, dar cel puţin limpede şi rotundă. Aceasta, împreună, poate, cu Ina­­micu, dovedesc resursele reale pe care le are Anda Basarab mai ales atunci cind ele se aplică pe un rea­lism nedisimulat. între cele două formule surprinse aici autoarea va avea de ales, cu hotărîre. Și va fi în listi­g. ION SCURTULESCU Cimpia La alte dimensiuni şi cu o altă disciplină interioară, Cimpia (Ed. Eminescu) lui Ion Scurtulescu ar fi putut să reclame recunoaşterea unui prozator matur, format la şcoala u­­nui îndelung exerciţiu personal, pe care noi l-am­ ignorat. Nu se întîm­­plă aşa din mai multe motive, ceea ce nu înseamnă că Ion Scurtulescu nu există. Debutul său este cu mult deasupra altora şi impune, cum spunea şi Nicolae Balotă, „o voce“. Proza sa poematică se derulează cu mult nerv nu găzduieşte nicio­dată locuri comune, se incintă sub­sidiar de propria-i frenezie, o bucu­rie bărbătească, similară cu cea a înfruntării unui ger planetar, într-o iarnă eternă. Obişnuitele canoane ale naraţiunii nu-l opresc, autorul construieşte chiar prea sumar un nucleu dramatic, de unde rezultă o derută finală atunci cînd te întrebi mai hotărit ce hram poartă aceas­tă proză. Resursele poematice ale autorului sunt nelimitate şi, fapt de excepţie, aruncă în orice moment nişte proiecţii mitice dezinvolte a­­supra oricărui lucru şi mereu asu­pra acestei cimpii : „Pămîntul se învirtea, prăvălit intr-o rină, ca o corabie înzăpezită, juluit de valuri sărate. Treceam încet, neîncetat, printre columnele străvezii, ale ge­rului. Printre columnele zilelor fil­­ixiau cind cerul albastru, cînd nourii amari plutind pe sub soare, ierburi scuturate, columne străvezii iar la capătul lor n-avea să se mai afle niciodată primăvara“. Persistă la Ion Scurtulescu sen­zaţia de cădere în abisurile unei conştiinţe a fenomenelor, mult mai interesantă pentru autor decit con­ştiinţa individului. Prin repetiţia a­­cestor procedee de învolburare me­taforică, cartea realizează neosten­tativ o demonstraţie. Ceea ce-l in­teresează pe autor este o lume ca­re secondează fenomenul natural, cu, un dramatism inculcat stăruitor vi­ziunilor malefice. Am crede că lipsa relaţiilor cu restul lumii este aleasă tocmai pen­tru ca autorul să-şi dovedească pî­nă unde poate să meargă determi­narea metaforică. Cu atit mai în­cântătoare sunt paginile acestei cărţi, cu cât se racordează cosmosul acestei cimpii, cu rememorarea co­pilăriei. Dinu FLĂMÂND

Next