Luceafărul, ianuarie-iunie 1972 (Anul 15, nr. 1-26)

1972-01-01 / nr. 1

„Ovidianum“ Acum, la sfîrşit de an şi început de an nou, este momentul să privim, ca totdeauna, recolta culturii noas­tre. Desigur că nu o privim ca sa­tisfacţie a odihnei după muncă, fi­indcă nu avem timp să ne odihnim, ci ca premiză a speranţei în noi e­­forturi rodnice. Această idee îmi pare că s-ar adecva perfect la obiectul special al discuţiei noastre de astăzi. Aş dori anume să semnalez că anul 1971, care la noi a fost îndeosebi un an al eseului, al criticii, al monogra­fiei şi istoriei literare, s-a­ mai îmbo­găţit pe acest plan umanist teoretic cu încă un mare eveniment. Este vorba de un act totodată cul­tural şi politic, destinat să ne spo­rească prestigiul internaţional. în 1971 s-au pus la noi bazele aso­ciaţiei Ovidianum, afiliată la Unesco. Este o contribuţie pe arie mondială la nobilele studii clasice, contribuţie venită, de astă dată, din partea unei tinere şi năzuitoare ţări romanice. Trebuie să adăugăm că mai există­­ în diferite centre străine asociaţii Vergiliu, Iloraţiu, Petroniu etc. A­­ceasta este, însă, prima asociaţie Ovi­­diu din lume, fixîndu-şi ca obiectiv exegeza şi aprofundarea marelui poet latin. Ea apare ca o iniţiativă românească, cu sediul internaţional la Bucureşti şi la Tomis. Faptul se datoreşte, în cea mai mare parte, unor oameni inimoşi de înaltă şi excepţională cultură, ca profesorii N. Barbu, preşedintele a­­sociaţiei, şi Grigore Tănăsescu, se­cretarul ei, ambii umanişti erudiţi, care vorbesc curent limba latină. Pregătită cu mai multe luni înainte, prima şedinţă a consiliului, care s-a bucurat şi de participarea activă a Italiei şi Franţei prin ataşaţii lor culturali, a avut loc la Bucureşti la 10 decembrie, adică tocmai în ziua cînd Ovidiu şi-a aşezat trista şi apăsătoa­rea călătorie de două săptămâni că­tre exilul său tomitan. Deschiderea de cuvînt a profesorului N. Barbu, şi apoi ampla expunere de program a dinamicului şi entuziastului Gri­gore Tănăsescu au fost revelatoare. Asociaţia organizează congrese anuale internaţionale, şi festivităţi Ovidiu. Prima va avea loc la noi în ţară, la Tomis, între 25 august şi 1 septembrie 1972. Savanţi specialişti din toată lumea şi-au dat adeziunea la noua instituţie culturală româ­nească, şi s-au înscris cu comunicări la acest prim congres. Se pregăteşte, pînă la data congresului, un volum de studii ovidiene, cu contribuţii ale savanţilor români, la care vor par­ticipa şi cei străini. Dar Tomisul va rămîne legat nu numai de aceste festivităţi periodice. La sediul din Constanţa, pe baza schimbului in­ternaţional de cărţi şi publicaţii, se va întemeia cea mai mare bibliotecă de studii ovidiene din lume. Tomisul va deveni, în această privinţă, un centru internaţional de cultură u­­manistă, care va atrage savanţi şi studioşi de pretutindeni. Asociaţia va întreţine legături permanente cu di­ferite cercuri erudite din toate ţă­rile, şi va institui premii periodice pentru cele mai valoroase lucrări a­­supra lui Ovidiu, lucrări supuse unui juriu internaţional. Programul primului congres de la Tomis — după care va urma in 1973 la Sulmona, locul natal al poetului — se prezintă deosebit de vast. Zilele de comunicări vor fi completate prin ceremonialul de sacră semnificaţie umanistă. Va avea loc un pelerinaj la statuia lui Ovidiu, cu apoteoza poetului şi încununarea sa cu lauri, după care va urma un pelerinaj la statuia lui Eminescu de la ţărmul mării, unde un cor murmurat va in­tona Mai am un singur dor în limba latină. Spectacolele cu fragmente din Ovidiu de Alecsandri şi din alte piese româneşti închinate poetului, de­­asemenea în limba latină, precum şi dramatizări actuale din diferite epi­soade ale Metamorfozelor vor avea loc pe scene sub cerul liber. Pe lîngă ecoul mondial al acestei asociaţii, ea se anunţă cu un efect pedagogic. Faptul că Ovidiu a trăit, a­ pătimit şi... a creat pe pămîntul ţării noastre, va fi larg difuzat prin mani­festări la Universităţile Populare şi prin ample festivităţi şcolare, ceea ce va putea, să trezească sau să stimuleze vocaţii tinereşti în sensul culturii, u­­maniste, atît de necesară pentru for­marea estetică, morală şi civică a omului. Am spus că privind în urmă anul 1971 nu trebuie să acceptăm realiză­rile sale ca prilej pentru satisfacţia odihnei, ci ca premize ale speranţe­lor proiectate asupra noului an. Exemplul recent al asociaţiei Ovi­dianum am dori să apară tuturor oamenilor noştri de cultură, implicit literaţilor noştri, ca un îndemn de mobilizare a energiilor creatoare pentru 1971. Edgar PAPU teodor mazilit Niciodată nu m-am uitat în urma mea... Niciodată nu m-am uitat în urma mea De m-aş fi uitat, aş fi văzut tropăind Hoardele barbare ale singurătăţii mele Eu de mine a trebuit să mă ascund. Cu ochii spaimei am văzut femei Şi spaima am schimbat-o în răsfăţ... Aşa s-a şi născut, din frică şi durere Înşelătorul, tristul meu desmăţ... E drept. O linişte se coborî o vreme Din carnea îngîndurată şi flămîndâ... Nu mai ştiam că lupii au ochii mei albaştri Că vor să mă sfîşie şi mie să mă vîndă. Voiam să scap de lupii incestuoşi şi cruzi Dar nu aveam puterea. Şi atuncea un îndemn Pornit într-o femeie de ierburi năpădită I Mă săruta pe gură şi mă făcu etern... Din teamă se născuseră şi lupii şi răsfăţul Dar se iscă o spaimă din sufletul meu viu... I Şi nou-născuta spaimă distruse veşnicia I Şi mă înfipse în noaptea aceluiaşi pustiu.­ ­ Mă simt un vrăjitor străin şi rece Mă simt un vrăjitor străin şi rece ! Triumfurile îmi curg ca nişte zdrenţe, O noapte mi-o ascund în altă noapte, Minunile dau semn de bătrîneţe. Moţăie în magii şi alchimii 5 Ca un bătrîn în surdele-i jivine­ , Aştept copii îngînduraţi şi cruzi Să le împrumut secretele divine. I Am fost un cuib — de unde I Înfricoşate păsări se îndreptau spre sud ! Şi doar cîineasca hărmălaie ! Aveam puterea s-o aud. Desâvîrşirea cărnii nu-i pustiul Nu e nici ultimul popas. Albastrul zace — galben şi învins ; Deasupra morţii care a mai rămas. Chiar dacă nu vă caută iubita... Chiar dacă nu vă caută iubita Deschideţi larg toate porţile, n-o împiedicaţi Să intre... De ce să stingheriţi Paşii ce nu se vor auzi niciodată ? Dacă nu există flori... Lăsaţi-vă străpunşi . De aromele şi ghimpii unui trandafir imaginar... Aşteparea voastră va fi roşie şi tandră... Ca trandafirii din grădina mea... NINA CASSIAN Somnul (Urmare din pag. 1) Perioada cînd nu mai ieşea la peisaj, lucra­­t într-una din camerele casei noastre, de pe strada ’’Xidereanu. De multe ori îşi aşeza pînza pe parchet. Şi stătea în genunchi şi picta. Uneori, fiindcă nu avea distanţa necesară, trebuia să privească lu­crarea, evoluţia ei, printr-un cristal care „înde­părta“ pînza, o vedea ca şi cum s-ar fi distanţat de ea. De foarte multe ori îl auzeam : „Eu pictez şi nu pot să îmi văd lucrul din cauza acestei strîm­­tori“. Cîteodată, se petreceau scene hazlii, pîn­­zele,­ sprijinite de pereţi, de uşi, ne cădeau în cap. ■*- Era vorbăreţ, comunicativ, în familie, Ion Ţucuiescu ? — Uneori, da. Alteori, nu. Cînd lucra, era foarte taciturn. Comunicativ era însă atunci cînd termina un tablou, sau o cercetare ştiinţifică. Ve­nea şi se juca afectuos cu copiii. — Dar între artişti, între savanţi ? Cînd erau in discuție probleme, idei, atunci probabil că de­venea... — Foarte taciturn. — Cînd era vorba de idei ? — A, de idei ? • — Idei, filozofie, estetică, problemele spinoase ale științei ? — Problemele şi le discuta singur. — Dar spuneați că purta discuții pasionante cu Lucian Blaga. — Cînd era între oameni, faţă de care simţea o anumită afinitate, pe care îi ştia competenţi, discuta foarte aprins de toate chestiunile. Aşa se întîmpla şi cu Horia Lovinescu. — In împrejurările inerentelor vizite, uneori făcute doar din obligaţie, cum se comporta? — Cînd avea chef, era o plăcere să-l asculți. Acapara toată conversația. Capetele suprapuse . — Vă amintiți cumva dacă a dat o anumită in­terpretare totemurilor pe care le-a pictat în ulti­mii ani ai vieții ? — La început m-a surprins faptul că așează pe pînză acele capete suprapuse . — Da’ ce sînt astea ? l-am întrebat. — Totemuri, a fost răspunsul lui Ion Ţucu­iescu, în lucrările : „Legendele amurgului“, „Apus de soare", „Poarta infernului“, mă contraria repeta­rea aceloraşi capete suprapuse. Şi iar l-am între­bat : „Ce faci ?“ Iar el, rîzînd, a răspuns, la fel ca şi prima dată : „Totemuri“. Am instistat: „Şi ce e cu totemurile tale“ ? Iar el începe : „Popoarele vechi, pentru a-şi arăta dragostea faţă de trib, de neam, îi făceau o statuie şefului. Cînd murea şeful tribului şi îi lua locul un alt conducător, îi făceau şi acestuia o statuie. Şi tribul, cu cît avea mai multe statui, cu atît era mai puternic. Deci, multi­plicarea de capete are sensul de putere a tribului, a neamului. Asta este. De asta fac şi eu acum to­temuri“. Aceasta a fost explicaţia lui plină de umor, murea de rîs în timp ce mi-o da şi altceva nu mi-a mai spus. — In ce stare sufletească se afla pictorul în pe­rioada cînd lucra totemurt ? — O stare sufletească foarte bună. Era fericit că îi reușea tot ceea ce întreprindea. — Din filme s-a inspirat Ion Ţucuiescu ? — O sugestie pornită de la un film, vizionat de Ion Ţucuiescu, există chiar într-o lucrare creată de el în perioada­ totemică. Seara fusesem cu copiii la un film american, plin de culoare, foarte vesel, în care apărea un clovn. Dimineaţa, Ţucurescu s-a trezit devreme şi s-a apucat să picteze. Pe la prînz, foarte bine dispus, terminase, ne-a chemat pe mine şi copii: „Veniţi să vedeţi clownul din filmul „Lilly“. Cînd ne-am dus acolo, cînd am ajuns în faţa lucrării lui, ce să vezi ? Clownul era cu totul altfel decît cel din film. Era făcut din trei troiţe suprapuse, cu nişte ochi de păun, verzi, încît nu îmi amintea nimic de clownul din film. Păstrase doar luminozitatea cu­lorii din filmul „Lilly“. — Acorda Ion Ţucurescu o anumită semnifica­ţie fiecărei culori ? — Iubea foarte mult culorile, îmi spunea : „Cu­loarea aduce fericire oamenilor. Culoarea îndepăr­tează, estompează cenuşiul şi urîtu­l. Culoarea a­­lungă oboseala. Ar trebui ca în fabrici să se pună cît mai multă culoare. Ar fi fost foarte bine“. Fie­care culoare avea o semnificaţie aparte pentru Ion Ţucurescu. Roşul reprezenta viaţa. Verdele era culoarea speranţei. Galbenul semnifica soarele, lu­mina. Violetul reprezenta melancolia. — Tot timpul a conferit acelaşi sens culorilor ? — Cred că da. Mărturii despre Ion Ţucurescu — A întreprins studii din punct de vedere chi­mic asupra culorilor, mi-aţi spus. La ce rezultat a ajuns ? — îl interesa vital această problemă. A studiat compoziţia chimică a culorilor îndelung, cu perse­verenţă. Concluziile, rezultatele cercetărilor sale, le-a valorificat pentru propria sa pictură. Era pre­ocupat să nu i se oxideze culorile, să nu-şi piardă culorile niciodată strălucirea lor iniţială. Spunea că dacă moare culoarea, atunci moare şi pictorul. Aproape că nu îl preocupa viaţa lui atît cît viaţa viitoare a culorilor. Ţinea să rămînă culorile du­rabile, strălucitoare, proaspete, aşa cum le-a văzut ochiul său. Testamentul lui Ion Ţucuiescu — Se păstrează, imprimată pe bandă de mag­netofon, vocea lui Ion Ţucuiescu ? — Nu. Nu există aşa ceva. îmi pare rău că nu există. Nu m-am gîndit la lucrul acesta. — Acum, cu toate că e un prilej care vă întris­tează, desigur, vă rog să-mi vorbiţi despre stin­gerea, despre sfîrşitul lui Ion Ţucurescu. Sfîrşit prematur. Cum s-a întîmplat ?­­ —S-a îmbolnăvit la sfîrşitul anului 1961, în luna noiembrie. — In ce condiţii ? — S-a îmbolnăvit brusc. Făcea frisoane, care durau aproape o oră, însoţite de temperatură mare. — A fost precizat diagnosticul ? — Nu s-a precizat diagnosticul. Analize, peste analize. Toate tratamentele nu au dat nici un re­zultat. Medicii au spus că este necesar să se inter­neze. El a refuzat internarea. Spunea că are de lucru. Că nu are timp de pierdut. Tot timpul a lu­crat. A redactat lucrările ştiinţifice asupra infu­­zorilor şi a protozofilor de la Marea Neagră. Boala s-a agravat. In ianuarie, 1962, a trebuit să-l internăm la Spitalul de la Fundeni. S-a decis că trebuie să fie operat. Medicii bănuiau că la ficat are ceva... o­i ort — Cine l-a tratat ? ** -o.' — Profesorul Dan Gerota. Soţul meu avea o mare încredere în Gerota, care i-a fost coleg şi în şcoala primară şi în liceu şi la facultate. — Pînă la urmă a fost operat ? — Da, a fost operat şi în ziua de 8 martie 1962. El nu a cunoscut diagnosticul. Nu am îndrăznit să i-l spunem. El spera că se va face bine. — După operație a mai pictat ? — Pe la sfîrşitul lui aprilie, la 26 aprilie, a fă­cut un tablou : „Ochii şi spiralele materiei“. E o lucrare plină de lumină, de culoare intensă, cu o pastă groasă. Iar a doua zi, la 27 aprilie, a făcut ultimul său tablou, un autoportret. Din el, din Ion Ţucuiescu, ce mai rămăsese ? Decît ochii, pîlpîiau abia. A conturat aceşti doi ochi în formă triun­ghiulară, sugerînd o scurgere, sfîrşitul. Şi a du­blat ochii. Avea obiceiul să dubleze lucrurile că­rora le dădea importanţă. Ochii i-a pictat pe un chenar de troiţă, care simbolizează geniul uman, semn că şi-a dat viaţa pentru oameni. Ochii i-a împrejmuit cu un chenar de sicriu. Iar viaţa, care simţea că îl părăseşte, a trecut-o dincolo de acest chenar, prin şirul virgulelor — semnul că ochii lui vor rămîne vii în pictură şi în opera sa ştiinţifică. — N-a mai pictat ? — Nu. Privea doar tablourile din preajma lui. — A citit în acest timp ? — Nu putea să citească. Eu îi citeam. îi citeam nuvele, romane, poeziile lui Bacovia, care îi plă­ceau, îi citeam și din Caragiale. — Care au fost ultimele cuvinte rostite de Ion Țucuiescu ? — A murit în ziua de 27 iulie, 1962, într-o vi­neri după-amiază, la ora 18 și 20. Pînă în clipa aceea am stat de vorbă. Era lucid. Vorbea de pic­tura lui. Spunea că e fericit că a reuşit să realizeze ceea ce a realizat în pictură şi în ştiinţă. îi părea rău că nu a putut, probabil nu i-a fost permis, să ajungă la o treaptă mai înaltă, la scara marei făgăduinţe. Că el a avut un plan, un proiect atît de mare, cuprinzător, şi nu l-a putut duce pînă la capăt. Dar, totuși, este fericit cu ceea ce a făcut. Spunea că e convins că a zămislit o operă mare, durabilă, care va fi recunoscută într-o zi. Deci, să am grijă de pictura lui. După aceste cuvinte, odată îl văd că mă strigă : „Meri!“ Cu spaimă m-a strigat. Eu eram lîngă el. Și am spus : „Aici sînt!“ Şi el a spus : „Unde eşti ?“ Şi iar am răspuns : „Aici“. Cînd m-am uitat, ochii îi erau tulburi. Parcă nu mă vedea. A întins mîinile spre mine. I-am luat mîinile într-ale mele. El a mai spus: „Ce fericit sînt că eşti lîngă mine !“ Şi atît a fost. A respirat adînc, de două ori. Şi s-a făcut galben ca ceara. — Există un testament artistic al lui Ion Ţucu­iescu ? — înainte de sfîrşitul lui ianuarie, 1962, cînd internarea devenise un imperativ, şi stăruiam să accepte, atunci, foarte senin, a spus : — Da, mă internez, dar lăsaţi-mă trei zile ca să-mi fac testamentul. Şi şi-a făcut testamentul. Aşa a intitulat lucrarea : „Testamentul meu plas­tic“. Lucrarea aceasta este executată pe o pînză de trei metri pe 1,40 m. Trei metri pe lat şi înaltă de 1,40 m. în „Testamentul plastic“, prin culoare, prin linie, Iori Ţucurescu a redat lupta între bine şi rău, ma­rea sa speranţă în triumful geniului umanităţii. Ion ANGHEL matei călinescu Cintec de sete Lui A. E. Baconsky Amăgirile verzi-aurii şi nevăzutele coarne de apă subţiri pînă la ţiuit şi marea marea cu peşti sclipitori marea cu roţi de culori încete ca­ într-o ameţeală cu meduze rostogolindu-se marea şi gura uscată lăuntric şi tainic purtîndu-şi lumina de sete o sete din care se naşte o piatră de apă amară şi altă piatră de apă amară şi alta deasupra ce coloane ce bolţi ce ziduri adinei in rotundă mişcare ce clopote mute în timp ce fluierînd nevăzutele coarne sfîşie mătasea auzului cu stele atît de lunecătoare şi-n gură focul calm al Amintirii — ce noapte ! Alt cîntec de sete Turla scufundată în liniştea apei şi-atîtea păsări cu penele pline de praf oglinzi acoperite de praf lumină de praf căzînd foarte încet , ca-n tăcere cuvintele de altădată şi setea înaltă tot mai înaltă tot mai curată îndepărtîndu-se neştiutoare de ochiul de apă deschis în uitare dan lam­entiu 5 Departe Poate a fost vîntul în ziua aceea cînd pasărea albă zbura deasupra liniştii mele paradisiace poate a fost apa în noaptea aceea cînd şarpele se ruga la mine cu muzica strălucită a sferelor dar vai acum ştiu că focul a căzut din cerul răzbunător şi de-atunci arde sîngele în care mi-a fost dat să trăiesc departe de tine Lira de aur Violet e obrazul tău aplecat pe fereastra toamnei cine ştie dacă soarele pe care-l contempli cu ochii umbriţi de lacrima trecătoare a norilor cine ştie dacă aceste clopote de lumini îngheţate răsunînd în boltă regală a solitudinii nu denunţă glasul efebului care fericit într-o zi de sfînta lui glorie şi-a aruncat în valurile mării lira de aur pentru cântecul tău de sirenă şi iată violet e obrazul tău aplecat pe fereastra toamnei cine ştie unde pleacă acel bătrîn şi de ce frunzele se scutură în urma lui Să dormim să vină şi această noapte cu degete înstelate pe drumul care mă duce la tine această noapte să meargă înaintea mea tu să aştepţi acolo după fereştile întunecate acolo unde florile de singe ale zilelor aduc bucuria în grădina mîhnită a vieţii mele tu să aştepţi acolo să nu strigi să dormi ca o mască funerară florile de singe ale zilelor să bată în fereștr­eu să nu ajung

Next