Luceafărul, ianuarie-iunie 1973 (Anul 16, nr. 1-26)

1973-01-06 / nr. 1

t. o r 11 La catedră Au existat mari apariţii la catedră, care nu pot fi uitate. S-a evocat, din partea câtorva generaţii, o asemenea ipostază catedratică la Maiorescu, la Iorga, la Părvan. Eu rămin cu imaginea mai recentă a lui Tudor Vianu. Aici s-ar cere o precizare de timp. Imaginea despre care vreau să vorbesc nu este chiar atit de recentă ca aceea a adepţilor săi încă tineri. Aceştia l-au surprins ca profesor de literatură universală şi comparată, cind, deşi i-am fost mai apropiat, păstram totuşi in conştiinţă amintiri mai vechi. Aici natura ştiinţei predate in ultima vreme, cit şi anii sau experienţa vieţii, aşternuseră asupra personalităţii sale calmul virstei, dirijîndu-l către o expunere aproape epică. Totdeauna, insă, se gravează mai adine în centrii receptivi primele impresii cu care te-a solicitat o proeminentă figură umană. De aceea păstrez şi eu îndeosebi imaginea unui Tudor Vianu tinăr, care preda estetica şi ştiinţa culturii. Asaltată de lumea ideilor şi a pasiunii tinereşti pentru cunoaştere, expunerea nu mai era pe atunci epică, ci intens dramatică. Aş putea spune că întrupa opusul lui Pârvan, cu care sub aspectul elevaţiei de stil şi al demnităţii rituale de catedră se asemăna totuşi. La amindoi se descifrau marea erudiţie şi gindirea, grefate pe o frămintată viaţă interioară, cu atit mai pregnant sugerată cu cit se făcea mai discret şi mai învăluit presimţită. Pe cind, insă, Părvan expunea că certitudinea extatică a profeţilor înţelepciunea sa trăită, trecută prin filtrul unor îndelungi meditaţii anterioare, Tudor Vianu desfăşura chiar in fata noastră drama in curs a gindirii sale. In făptura acestui tinăr frumos şi impunător se agita focul ideilor pe care el ştia să-l stăpinească cu măsură, cu graţie, cu elegantă rigoare. De la început te atrăgea pe calea admiraţiei. Rămineai uimit atit de uriaşa erudiţie filosofică, pe care a putut să o acumuleze la anii săi tineri, cit şi de capacitatea celor mai subtile abstractizări, cu care se afla dotată mintea sa excepţional de clară. Dar mai presus de acestea era altceva care imprima un nerv viu, magnetizant, apariţiei sale la catedră. Dintre profesorii pe care-i ştiam, atiţia învăţaţi şi ginditori de reputaţie îşi expuneau cunoştinţele una lingă alta, intr-un adaos continuu, aşa cum făcea, bunăoară, P.P. Negulescu. Tudor Vianu, dimpotrivă, le expunea dramatic, una in faţa alteia, in conflict deschis, pe timp de bătaie, tinzind să se extermine intre ele. Interpretul însuşi se vedea zguduit dinlăuntru de această dramă, existentă totodată in sine şi în zona cea mai înaltă a realităţii. Totdeauna, însă, în faţa auditorilor, cărora le insufla aceeaşi tensiune pasionată, reuşea să se ridice deasupra propriei agitaţii dilematice, să adopte identitatea impersonală, olimpiană, a arbitrului iniţiator de soluţii pe cit de neaşteptate pe atit de inatacabile. Descopeream atunci un Tudor Vianu pe marele maestru, al deznodămintelor in aceste ciocniri unde noţiunile cele mai abstracte deveneau parca fiinţe vii şi frămintate. Cursurile sale se incheiau totdeauna cu efecte cathartice, conferindu-ţi acel echilibru superior, pe care o simţi invariabil după ce ai asistat la un act de obiectivată măreţie lăuntrică, măreţie totodată morală, intelectuală şi estetică. Dar aşrămine cu totul incomplet dacă n-aş mai adăuga la cele spuse şi atitudinea expresivă a profesorului, reflexele gesturilor, ale vocii, ale ochilor. Tot acest acompaniament se impunea la fel de semnificativ ca şi ideile. Prima impresie, cum apărea la catedră, provenea de la omul încărcat de gânduri, careare să-ţi împărtăşească ceva revelator, de o neobişnuită densitate, dar pentru care trebuie să apelezi la răbdarea preliminară, cerută de ascultarea oricărei comunicări cu conţinut complex şi substanţial. Profesorul nu se livra dintr-o dată, se afla încă în interiorul său. Nu vedea parcă pe nimeni, privirea i se surprindea întoarsă înlăuntru, scotocind cufundată prin sertarele gîndurilor, în vreme ce glasul, coborit încă, era parcă al omului ce vorbeşte în sinea sa, adresindu-se numai lui însuşi. Profesorul se aduna din toate colţurile conştiinţei sale.. Era încercarea instrumentelor măi-nainte ca maestrul să înceapă executarea partiturii de idei, încercare ce trecea pe nesimţite in surdina unui andante plin de sacră aşteptare. Dar numai scurt timp. Vocea se desprinde din murmurată ei ceaţă sonoră, începe să se timbreze baritonal, atrăgător, odată cu intrarea limpede în coordonatele expunerii, care se arată tot mai pasionantă. Ochii privesc, însă, tot înăuntru, numai cu rare sclipiri în afară, sclipiri repede retrase. Noţiunile şi cunoştinţele prezentate capătă contururile ademenitoare ale unui organizat fast de idei. Profesorul, totuşi, îşi inhibează ardoarea, fiindcă se afla încă în faza expozitivă. începe, însă, să se precizeze energia creatoare a soluţiilor personale, care se anunţă tot mai viu din afund de ginduri. Deodată, ele se fixează în plină lumină a focarului lor, explozia ideii se produce glorios, glasul,se amplifică puternic, vibrant, triumfal, în vreme ce ochii se deschid mari, aprinşi, fascinanţi, cuprinzind magnetic tot auditoriul. Momentele rămin neuitate pentru fericiţii care le-au trăit. Mai rar s-a întîlnit intr-o sală de cursuri o comuniune atit de vie şi de cuceritoare intre vorbitor şi ascultători. In sfirşit, tonul iarăşi coboară, însă nu ca mai-nainte, ci dezvăluit, fiindcă ideea s-a eliberat şi a pătruns in conştiinţa asistenţei. Ochii, profesorului, rămin, de astă dată, deschişi spre noi, în reflexe largi, învăluitoare. Ei s-au legat cu fire invizibile de auditoriu, şi raza lor nu se mai poate fringe spre interior. Suntem in faza finisajului, cindse întregeşte şi se consolidează fascicolul ideilor care izbucniseră impetuos. Acum intervin şi gesturile măsurate, clasice, ale profesorului, ce schiţează parcă spaţial geometria perfectă pe care ultimele sale reflecţii-ajustări au imprimat-o întregului ansamblu de gîndire din ora de curs. Totul reiese rotund, armonios, impecabil. Dar Tudor Vianu nu-şi îngăduie odihna satisfacţiei, fiindcă se vede prins în procesul nesfîrşit al gindirii. De aceea anunţind in încheiere tema cursului viitor, profesorul, o anticipă momentan prin atitudinea iniţială, de căutare interioară, cu care a apărut la catedră. Se sugerează, astfel că nimic nu s-a sfirşit, că totul va reîncepe cu acelaşi efort, cu aceeaşi tensiune a minţii şi, desigur, cu aceeaşi frumuseţe. La încheierea cursului omul dispare, suflat ca de o adiere nevăzută, dar aura lui rămine şi pluteşte încă in jurul nostru. Şi rămine ca după executarea unei partituri, umplindu-ne de regretul că s-a sfirşit. Noi am rămas pe loc, dar ne aflăm totuşi in alt spaţiu, intr-un spaţiu golit, nu in acela pe care profesorul l-a difuzat un timp in întreaga sală, şi apoi l-a dus cu el. Tudor Vianu iţi lăsa totdeauna nostalgia prezenţei sale, chiar dacă ştiai că il vei revedea... ...şi îl revedeai, fiindcă activitatea sa de catedră nu se mărginea numai la cursuri, ci şi la un interes direct, viu şi uman faţă de tinerii din jurul său. Discuţiile personale, îndrumările, sfaturile, neistovitele comunicări de cunoştinţe, se continuau şi pe această cale. Tudor Vianu se informa atent, cu dragoste, de ceea ce gindeşti, de proiectele pe care le meditezi, de ultimele tale lecturi, şi,— culme a sincerei modestii — iţi cerea el însuşi sfaturi pentru proiectele sale. Dacă publicai ceva prin reviste, el era primul tău cititor. Şi cititşi de puţin formal. Ţinea după aceea să stea de vorbă cu tine, să te încurajeze, să-ţi facă observaţii esenţiale, să-ţi sugereze ce ai mai putea scrie, oferindu-se adesea, să-ţi ducă chiar el articolul la vreuna din marile reviste ale vremii. In felul acesta, noi, cei din jurul său, ne învăţasem să trăim in atmosfera personalităţii sale, ca intr-o familie, unită prin liantul ideii, ca intr-o Academie a propriei noastre existenţe spirituale. Şi ne-a rămas mult de la el. Poate că în trecutul nostru mai depărtat sau mai apropiat, cu excepţia lui Maiorescu, nici un alt profesor nu poseda, la un grad atit de înalt, darul de-a te învăţa să gindeşti. In această privinţă, cei încă tineri, formaţi de el, aduc, prin natura rodnicei lor activităţi, o mărturie concludentă. In anii din urmă se aşternuse o vagă umbră asupra sa, poate umbra unei presimţiri a morţii apropiate. Omul era prea discret pentru a ne apăsa, şi pe noi cu această presimţire. Şi totuşi, cu vreo trei ani mai-nainte de-a ne părăsi definitiv, îmi amintesc de un detaliu răscolitor. Odată, pe cind ne aflam singuri, i-au scăpat fugitiv următoarele cuvinte : „Am să mor, şi ai să plingi“. Dar imediat a căutat să şteargă această ieşire, dirijind convorbirea pe calea umorului şi a glumei. Era, însă, prea tirziu, cuvintele mă pătrunseseră. Şi totuşi, a fost singura dată cind eu, care l-am crezut în toate pe Tudor Vianu, n-am mai putut — sau poate n-am mai voit — să-l cred. Mi-era cu neputinţă să realizez ipostaza neînsufleţită a unei prezenţe atit de vii, care intrase, temeinic inexistenţa noastră. Şi nu cred nici astăzi. Tudor Vianu trăieşte. Atiţia îi simţim prezenţa acum, aici, lingă noi. In tot ce facem, in tot ce gindim, în tot ce plănuim, continuăm a-i primi îndrumările apropiate. Mai scriem incă pentru a fi citiţi de el, pentru a-i aştepta cu înfrigurare părerile. Tudor Vianu trăieşte, fiindcă el este dintre aceia care nu vor muri niciodată. Edgar Papu Sus: Cu Elena Vianu la Universitatea de vară (1962) Dreapta: La Zamora, cu fiul său Ionel (1939) Strigă rost La Sinaia (1961) 75 de ani de la naştere tudor vianu Posteritatea cărturarului Fac parte dintr-o generaţie care a citit scrierile lui Tudor Vianu cind opera era, de fapt, terminată. Apăreau însemnări, mici articole, unelestudii — dar acestea erau reveniri, farimituri, adaosuri la opere ale căror ediţii erau de mult epuizate. Citind postumele Simbolul artistic si Tezele unei filozofii a operei, apoi, ciţiva ani mai tirziu, incepind editarea seriei de opere, mi-am întărit credinţa că ultimii douăzeci de ani de viaţă nu au fost ai lui Tudor Vianu-creatorul, ci ai lui Tudor Vianu — instituţia. Profesor al majorităţii celor ce ţin azi condeiul in mină, om de un farmec sobru şi de o măreţie elegantă. Tudor Vianu ne fascina nu numai prin prezenţa şi ştiinţa lui, dar mai cu seamă pentru că el vorbea un alt limbaj în care puritatea criteriilor rămăsese nevătămată. Către acestea aspiram, acestea ii defineau „instituţia“ — o instituţie, paradoxal, aproape singulară — şi de aci prestigiul deseori evocat de foarte mulţi după moartea sa, moarte de la care se vor împlini, curînd, 9 ani. Tudor Vianu a fost, după 1964, deseori evocat, reeditat in unele din principalele opere, s-au folosit pentru caracterizarea sa, uneori rapidă şi festivă, cuvinte mari, frumoase şi, de ce, nu ?, adevărate : socraticul Tudor Vianu, goetheanul Tudor Vianu, maiorescianul Tudor Vianu — s-a scris despre olimpianismul său, despre factura sa de umanist, de enciclopedist, de universalist. Cultura noastră are nevoie de mituri — tot atit de mult cit şi de spirit critic. Caracterizările de mai sus se bat uneori cap in cap — o fiinţă sau un creator atit de proteic şi fie divers n-a existat niciodată. Studiile critice despre opera lui Vianu au fost cu mult mai puţine decit amintirile şi omagiile unor mai mult sai mai puţin admiratori din trecut, mai mult sau mai puţin cunoscători ai operei sau intimi ai vieţii omului. Dar toate aceste omagii arătau o stimă de excepţie şi, desigur, o adeziune faţă de valorile pe care opera şi omul le-au apărat şi le-au promovat de-a lungul întregii vieţi. Ar fi insă o eroare să credem că Tudor Vianu a fost un scriitor şi un învăţat care n-a trecut prin crize patetice, prin eşecuri — şi de aceea „olimpianismul“ profesorului mi s-a părut totdeauna foarte uşor contestabil. Şi chiar nedrept. Integrarea, plasarea personalităţii sale in cultura noastră nu este uşoară. De Maiorescu il desparte atit temperamentul cit şi polemismul, aproape inexistent in creaţia vianescă. Autorul Esteticii n-a creat o revistă, nu a făcut critică de direcţie, nu a condus grupări literare sau politice. Aceleaşi trăsături il despart şi de Ibrăileanu sau Lovinescu, de care, cum ştim, tinereţea lui Vianu a fost legată. Il despart de aceştia toleranţa, lipsa unui spirit de echipă, participarea activă la critica curentă şi prezenţa în luptele literare. Spiritul academic este o evidenţă în cazul lui Tudor Vianu şi prin rigoarea şi constanţa lui, constituie o excepţie. Tradiţionalismul său este mult mai puţin evident dar nu mai puţin important decit cel al lui N. Iorga sau G. Călinescu. Formaţia filozofică il apropie cumva de Maiorescu sau M. Dragomirescu, dar de ultimul îl desparte absenţa dogmatismului. Vianu a privit cultura română ca un dat format şi incontestabil, necăutindu-i în primul rînd specificacitatea — care a fost în fond o obsesie a culturii române interbelice — ci a acţionat prin demersuri critice către aprofundarea ei, către descrierea ei cit mai completă, în diverse momente sau moduri de exprimare. Aşa s-au născut capitolele despre Junimea din Istoria literaturii române (colaborarea cu V. Streinu şi S. Cioculescu). Arta prozatorilor români. Poezia lui Eminescu sau eseul despre Ion Barbu. Retipărirea lui Macedonski, reabilitarea acestuia, este poate singura atitudine cumva polemică faţă de galeria valorilor acceptate. Se poate însă reproşa criticii sale asupra fenomenului românesc doar faptul că autorul a cîntărit cu o aceeaşi măsură, într-un stil nediferenţiat, pe Maiorescu şi Vlahuţă, pe Ion Barbu şi Delavrancea. Academismul i-a impus o cumpănire care a semănat, pentru unii, cu o absenţă a unei vigilenţe critice sau valorice. Este o evidenţă faptul că Tudor Vianu a fost un întemeitor — şi ne gindim în primul rind la Estetica sa şi studiile din acelaşi domeniu, la unele cercetări speciale ca Idealul clasic al omului, care tindeau spre o formulare a unor teze de filozofie a culturii. Şi studiile sale de literatură universală îl desemnează ca pe un deschizător de drumuri. Dar aci valoarea este inegală. Sunt scrieri de acest gen care n-aufost mai mult decit consemnări a unor fapte şi fenomene cunoscute, prezentate cu o aceeaşi claritate şi disciplină ce au caracterizat totdeauna paginile scrise de-a lungul unei vieţi dedicate clarificării, aşezării, fundamentării. Întoarcerea sa către literatura universală a fost o oprire din drum, o cale în parte impusă de imprejură.Lorşi dacă efortul n-a fost mai mic, munca mai puţin grea, interesul autorului,era altul —mai mic în ordinea unei evoluţii fireşti, pregătită prin decenii dar cenzurată în plină maturitate. S-a vorbit mai des însă despre o schimbare de drum a tinereţii,ce a survenit după întoarcerea de la studiile sale germane. Vianu, alege, atunci, între disciplinele pe care le practicase, pe cele mai depărtate de viaţa literară, cele care nu aveau încă o fundamentare teoretică in cultura română , estetica şi filozofia culturii. Lovinescu a văzut in această opţiune o demisie, a celui care ar fi putut să fie „criticul generaţiei“. Opţiunea lui Tudor. Vianu a fost dictată de multiple motive: în primul rind, studiile sale de filozofie şi estetică ii deschiseseră o altă perspectivă. Cum mărturiseşte in idei trăite, ele il obligau, îl indicau pentru o acţiune neincercată incă de nimeni in chip fundamental. Apoi, temperamental, critica fenomenului curent ii era mai curind necorespunzătoare ; şi poate nu numai atit : epoca avea mai mulţi adevăraţi critici — Lovinescu domina — şi nu este exclus ca tinărul doctor de la Tübingen să se fi simţit nesigur atit in vocaţia sa de cronicar, cit şi să nu se fi simţit suficient atras de lupta literară. Scrisul său n-a fost o expresie a vervei. Vianu nu a cultivat ironia şi sarcasmul, nu s-a desfăşurat un ,,proces“ sau eseu, lăsind liber zborul ideilor ce îndeobşte farmecă demersul criticului român. Stilul argumentaţiei sale este distant fără a fi uscat sau încărcat . Vianu construieşte fără paranteze, fără arborescenţe, căutind impersonalitatea. Este legitimă aşadar fascinaţia pe care o exercită bunăoară stilul lui G. Călinescu şi este de înţeles de ce „spectacolul“ scrisului lui Tudor Vianu este aproape inexistent. Comparaţia adeseori făcută, mai cu seamă în ultimii ani, ne-a fost impusă de coexistenţa acestor două personalităţi de primă mărime ce le-am avut în ultimii 25 de ani. La urma urmelor, în aceşti ani nici G. Călinescu şi nici T. Vianu nu au dat operele lor cele mai importante — autoritatea lor se baza pe contribuţiile date in deceniul 4 şi primii ani ai deceniului 5. Călinescu şi Vianu sunt la fel de necesari şi in chip evident complementari, atit prin studiile lor cit, mai cu seamă, prin stil. Vianu îşi interzicea în scris exact tipul de idee sau de frază pe care Călinescu le dezvolta cu predilecţie. Şi a fost, de asemenea inerent, ca ei să devină modele ale tinerelor generaţii — chiar dacă, între succesori, mimetismul a tentat mai mult, cum era poate şi firesc in literatura noastră, pe cei ce-au preţuit în primul rind pe autorul Scrinului negru. Dar dacă pentru G. Călinescu putem invoca mai uşor o tradiţie — să nu pomenim decit numele lui N. Iorga — academismul lui T. Vianu este mai neobişnuit la noi. Puţini români au avut şi au ocultură şi o formaţie filozofică şi estetică, de predilecţie germană, puţini critici din generaţiile trecute şi prezente au lăsat la o parte tentaţia literaturizării, oricit de valoroasă şi de interesantă ar fi ea, pentru a se aplica asupra conceptelor şi clarificărilor fundamentale. Dintr-o ase,menea străduinţă nu se poate naşte un spectacol. Rigoarea, probitatea, calmul ideilor şi răbdarea demonstraţiei îşi au pentru noi maestrul in Tudor Vianu. Din toate aceste motive, mă întreb cine va scrie şi cum va fi prima exegeză completă şi amplă a operei lui Tudor Vianu ? Dacă prevăd că G. Călinescu va fi urmărit de o posteritate mai agitată, neîndoios şi pentru literatura sa şi in mod special pentru extraordinara Istorie a literaturii, că va produce procese, reacţii şi poate contestaţii la fel de spectaculoase cum a fost şi opera sa (în fond un proces, o reacţie genială ea însăşi), mă gîndesc că posteritatea lui Tudor Vianu va fi mai... liniştită. Nu pentru că judecăţile sale nu ar fi contestabile (ce critic, ce filozof, ce estetician nu devine contestabil ?) ci pentru că linia sa de evoluţie, scrisul şi gindirea sa obligă la un calm şi o aşezare pe care nu ştiu cind generaţiile noi o vor mai avea. Tudor Vianu a făcut ca literatura şi gindirea estetică românească să capete o zonă de calm şi siguranţă, ca şi cum ea n-ar fi atit de nouă şi încă lacunară. Fireşte, nu numai el — putem invoca aci nume la fel de prestigioase — dar, poate, în primul rînd el. Cred că Tudor Vianu a reprezentat în cultura românească o tendinţă, o necesitate deseori mai greu sesizabilă, dar în fond totdeauna prezentă : necesitatea solidităţii, a respectării criteriilor fundamentale — criterii valorice morale şi estetice — a continuităţii de fond şi a necesităţii adăugărilor de fond care au putut-o apropia de ceea ce se numeşte o cultură modernă, comparabilă cu toate celelalte prin comuna acceptare a aceloraşi criterii. Obsesia acestei solidităţi, ori de cite ori a apărut ea în cultura noastră, deci şi in cazul lui Tudor Vianu, nu a fost semnul unei sterilităţi în idee şi nici acel al unei comodităţi sociale — ci mai degrabă dimpotrivă. De aceea vorbeam de falsul olimpianism şi prefer să cred in spiritul impus sieşi al unui clasicism ce cu siguranţă a întimpinat în eul scriitorului opoziţia unor impulsuri romantice, fantaziste, profund subiective. Din toate aceste motive cred că Tudor Vianu are şi va avea discipoli nu pe cei care preiau ca pe nişte clişee tehnicile sale de demonstraţie pe cei ce-i aud fraza şi abordează o viziune formal-umanistă, ci "pe cei care pot să se supună pe sine şi ştiinţa lor acestei necesităţi dramatice a solidităţii, a mai măruntei sau mai amplei lor" voinţe de întemeiere, crezînd în aceleaşi criterii şi înţelegînd prin impersonalitate un stil înalt, necesar şi obligatoriu al unei adevărate culturi moderne. Intr-o „literatură de poeţi“ — cu mirifice inspiraţii şi zone de valoare netăgăduită — Tudor Vianu reprezintă cazul fericit și atit de demn de a fi repetat al unui filozof al literaturii. Gelu Ionescu O mare natură Cind l-am.’ văzut pentru ultima oară era in pliimiarea unei virste a bărbăţiei care era deopotrivă a cugetului şi a simţirii. Iar cei care mi-au vorbit despre ultimii săi ani au relevat cu toţii faptul că aceştia nu păreau, şi nu puteau să le pară nici după moartea magistrului, ultimii săi ani. Cred că aceasta ţinea tocmai de acel caracter plenar al personalităţii sale, de acea plinătate in care rezida o neistovită vigoare. O mare natură, in fond, care s-a prins insă în chingile culturii. In acea ultimă seară de decembrie cinci l-am întilnit, din intimplare şi cindi. La graţioasa sa invitaţie, l-am petrecut, stelele erau strălucitoare pe un cer negru. Convorbirea noastră şi-a aflat un pretext în constelaţii. Citesc in jurnalul meu de atunci că profesorul mi-a vorbit despre raportul arhaic dintre configuraţiile cerului şi lumea animalelor. In ce sens imaginaţia umană a descoperit chipurile apropiate ale jivinelor pămintului pe îndepărtata boltă, li spuneam că avusesem de curind in mină o hartă medievală a lumilor astrelor in care se încercase oincreştinare a constelaţiilor : coama Bere’,cei devenea părul Maicii Domnului, sfinii luau locul făpturilor mitologice. Şi mai ales animalele erau izgonite dintr-un cer in care duhul trebuia să triumfe asupra bestiei,, Zadarnică încercare, socotea, esteticianul, intre marile focuri ale cosmosului şi nodurile de vitalitate pămînteană legăturile sunt prea puternice, prea, directe chiar. Nu le-a simţit un suflet plin de bună mireasmă duhovnicească precum acela al lui Francisc în Lauda Soarelui ? Era în cuvintele de atunci şi din alte daţi ale dascălului o fervoare alta decit aceea a unui spirit scolastic orgolios de cele ale spiritului. Avea expresii in ce priveşte cele ale firii de extatică sau resemnată acceptare, mai curind decit de agresivă dominaţie. Deşi nu o dată in textele sale (precum intr-un articol despre Arta şi natură, republicat în volumul postum Fragmente moderne.) a afirmat că . ..departe de a fi, „dată", natura este pentru noi un „produs", rezultatul unei elaboraţii spirituale...". Frumosul natural ii era profund suspect şi ne aminteam nu numai tezele, in această privinţă, din Estetica sa, ci şi atitea prelegeri, comentarii, eseuri în care artisticul era cu grijă decantat de tot ce poate să derive din natura naturans. Şi totuşi, omul acesta care urma căile bine temperate ale spiritului era primordial o viguroasă natură. Dar se pare că în urma unei alegeri iniţiale, a unei decizii in care voinţa de ordine a triumfat asupra impulsurilor aorgice. Tudor Vianu s-a lepădat de o demonie a firii pentru a adera la Virtuţile verbului clarificator. Fervori secrete, duhuri săltăreţe, ispitită a jocului, pe toate el, a în J. 6 IANUARIE 1973 cercat să le pună sub obroc. Expresiei imediate, el i-a preferat construcţia mediată. S-a voit magistru, deloc rapsod şi arbitru. Şi-l văd, deodată, la o masă de la Nestor in tovărăşia lui Ion Barbu şi la catedra din sala Odobescu. Aceiaşi eleganţă, surd imblinzind îndepărtate voci, în cuvintul causeur-ului şi al profesorului. Aceiaşi aparentă degajare, suprem triumf al disciplinei, aceiaşi mască de calm-surîzătoare superioritate asupra vremelnicelor intemperii. Dar simţeai că alături de trunchiul, fatinesc al poetului, monolitica gravitate a esteticianului cedează, fisuri se iscă în blocul, de porfir care trădează străvechea sa natură vulcanică. Ceea ce in profilul pur al dascălului de la catedră se datora unui îndelung ■ exerciţiu in armonie se tulbura uneori — şi l-am văzut astfel in preajma lui Barbu. Admirabilă tulburare care vădea ascunse focuri din straturile abisale ale naturii cu grijă stăpinite. Sunt multe tălmăciri posibile ale acestei victorii care este totodată o infrîngere. Voinţă de clasicitate — nepotolită sete, a marilor noastre spirite, a noastră a celor ce n-am avut o voinţă a clasicilor împliniri ? Sau o voinţă de împlinire, de plenitudine prin subjugarea oricărei rebeliuni a firii ? Ii aud vorbind în acel an îndepărtat, singurul in care de citeva ori, de prea puţine ori i-am fost prin preajmă-i, despre Shakespeare. De la catedra universitară unde programa il obliga să „expedieze" — cum spunea el — întreg teatrul elizabetan și pe Shakespeare în două ore. După ore, deambulînd cu popasuri, s-a mărturisit vrăjit de ferocitatea unor scene ale „sălbaticului" englez. Nu mai era cumpănitul dascăl care părea că ține universul literelor şi artelor în degetul său mic ci un entuziast in sensul străvechi, elin, al cuvintului. De aceea nu-i pot crede pe acei discipoli ai săi dezolanţi in mediocritatea lor care n-au văzut intr-insul decit un doctor al cugetului, împrumutîndu-i lui, celui de la care se revendică, propria lor platitudine. Echilibrul său superior l-au interpretat şi preluat ca o înfumurare a spiritului, plenitudinea cunoscătorului ca suficienţă a spiritului. Imitîndu-i-se apetenţa lirică printr-o poezie de pedant şi voinţa de clasicitate in compilaţii despre clasicism, duhul însuşi viu, de filozofică vietate, al magistrului — era trădat. Natură abundentă ce s-a amendat pe sine, grădinar dar, totodată, „o grădină de om“, Tudor Vianu şi toate cuvintele care-l reprezintă rămin una din sursele noastre vii. Nicolae Balotă