Luceafărul, iulie-decembrie 1973 (Anul 16, nr. 27-52)

1973-08-11 / nr. 32

11 AUGUST 1973 s­e Poetul printre culori Sub titlul „Pensula şi dalta“, editura Meridiane prezintă o antologie de scrieri despre artă ale lui Tudor Arghezi, într-o ediţie Îngrijită de Gheorghe Pienescu. Sunt texte răspândite prin periodicele vre­mii de-a lungul a peste o jumătate de secol, între 1911 şi 1966, a căror lectură laolaltă revelă un spirit critic, remarcabil mai ales în surprinderea culorii particu­lare, distincte, dublat de un polemist a­­cerb şi un memorialist cu nostalgia adu­cerilor aminte. Confruntat cu fapte şi manifestări din domeniul artelor plasti­ce , scriitorul fuge sistematic de ceea ce în mod curent constituie apanajul criti­cii profesionale : a da numere de ordine, a stabili clasificări şi a împărţi certifi­cate în funcţie de criterii abstracte şi adesea arbitrare. Atitudinea sa este mai curînd de martor, preocupat să evoce at­mosfera momentului, împrejurări, atitu­dini, moravuri prezente — mai ales pre­zenţe umane surprinse cu un dar de ine­galabil portretist — şi să se bucure în faţa fiecărei realizări de frumuseţe, în­­cercînd nu atît să o explice, cît să comu­nice mai departe vibraţiile sufletului său captivat. Dar din această fugă de criti­ca scolastică, didactic-descriptivă şi moro­cănoasă, rezultă unele dintre cele mai pătrunzătoare caracterizări de personali­tăţi artistice, cum nu se pot cita altele în critica de specialitate a vremii. An­tenele creatorului recepţionează sigur valorile, fie că sunt consacrate şi se nu­mesc Brâncuşi, Luchian, Pallady, Iser, Şirato, fie că aparţin unor noi sosiţi, în plină afirmare ca Ressu, Dărăscu, Dră­­guţescu, Ion Sava mai tîrziu — tot aşa după cum­ nu se împiedică de opiniile fa­vorabile ale unui public derutat de re­clama zgomotoasă, pentru a descuraja re­putaţiile fără merit ale unui Kimon Lo­­ghi, Späthe şi alţii, în postură de critic plastic, Arghezi nu recurge la precepte dinainte pregătite, nu afectează atotcunoaşterea suverană, nu aplică tipare schematice şi uniformiza­toare. Cînd îi place o lucrare, un artist se lasă inspirat de universul aceluia și caracterizările iau forma imaginii defini­torii, irepetabile. De fiecare dată, Arghezi găsește unghiul de perspectivă singular, potrivit să sugereze specificitatea unei viziuni plastice. De pildă, pentru felul abrupt, energic al pînzelor lui Ressu, o­­feră această explicaţie : „îţi închipuieşti că artistul, înainte de a privi natura ce i se pare prea armonică, aruncă peste dînsa de cîteva ori vîntul, ca să-i strice ordinea uniformă. Cu un picior o răstoar­nă sau o ridică în punctul unde-i trebu­­ieşte. Fiinţele la Ressu, au muncit o viaţă pînă să înceapă să-i placă artistu­lui“. Pentru delicateţea feminină a lui Pallady, spre deosebire de cea virilă a lui Luchian, recurge la imaginea unui rafina­ment de nuanţă : „Dacă i-ar fi cumva frig sau ceaţă, avem impresia că domnul Pallady ar prefera un caşmir mai subţi­re pe umeri, numai să fie împresurat de două rînduri de dantelă“. în fine, pen­tru paleta întunecată a lui Petraşcu cons­truieşte un lanţ de metafore deplin edi­ficatoare : „Ca să privească în lume, domnul Petraşcu îşi trage pălăria pe sprincene sau aşteaptă să se facă noap­te. Din negru purced culorile sale toate. Poate că această culoare, cenuşie şi aspră, iese şi dintr-o concepţie, nu numai din tuburile de vopsele. Nu importă viziu­nea picturii sale este şi rămine vînătă : fiinţele şi lucrurile fumurii par a fi fost prealabil tăvălite prin funingine şi cer­neală. Fie că descrie Italia, fie că Fran­ţa sau România, paleta domnului Petraş­cu pare alăturată în permanenţă la usten­silele unui depou de antracit şi turbă. Casele, zidite din brichete şi spoite cu chinoroz, sunt acoperite cu ardezie şi gra­fit. Copacii, preparaţi încă din viaţă pen­tru strungărie, par supuşi tratamentului acid al ebenistului. Plăci de tuci pardo­sesc drumurile. Apele sunt de catifea şi bumbac, dar cu lac“. Prin plasticitate, prin supleţea judecă­ţii de valoare, prin extrema mobilitate şi aderenţă la tot ceea ce este autentic artistic, paginile de critică de artă ale lui Arghezi sînt comparabile cu paginile si­milare ale lui Baudelaire, făcînd, ca şi acelea, dovada că între adevăraţii creatori nu există graniţi de înţelegere. Geo Şerban | FILM ) Un nou comic - orchestră Pierre Richard este ultimul venit în bătălia pentru împrospătarea co­mediei care se duce în ţara lui Lu­­miére de un deceniu şi mai bine. Propriu zis, este un partizan care nu se încadrează în nici o strate­gie, ci duce lupta pe cont propriu, aşa cum o făcuseră, înaintea lui, Taţi şi Etaix. Comicul profesat va fi unul individualist, ambianţa fil­mului va fi total tributară protago­nistului, care reprezintă o idee con­fundabilă în acelaşi timp cu auto­rul. Un astfel de personaj este fă­cut să dăinuie, de la un film la al­tul, neschimbat, rezistînd — cît va putea — oboselii născute din aceas­tă situaţie. Celelalte personaje vor conta atit de puţin ca prezenţe vii, încît ar putea fi considerate, exa­­gerînd puţin, elemente de sceno­grafie. Epica — intr-un astfel de film — nu creşte, nu merge pe o curbă clasică, nu explodează, ci se „colecţionează“ liniar, din mici frag­mente prinse sub rama titlului ca într-un insectar. Malaquet, perso­najul lui Richard, este, cum bine spune titlul, „Distratul“. Tot ce va face el constituie o exemplificare a definiţiei sale. Gag după gag, el este descris şi studiat cu o pedan­terie contemplativă care ar putea să se perpetueze, la infinit, fără să plictisească mai mult decât în pri­mul moment. Malaquet la serviciu, M. acasă, M. într-un salon, M. pe stradă, M. pe aeroport — este evi­dent că, peste tot, eroul va fi ace­lași (însăși ideea de „distrat“), însă cineastul se străduieşte să ne arate ce rezultă din suma introducerilor lui în fiecare din situaţiile date. Re­zultă, fără îndoială, un tip, dar un tip care nu rezervă nimănui sur­prize, pentru că punerea lui în pa­gină a absorbit întreaga preocupa­re a regizorului. Un astfel de umor — cult, stu­dios şi, de aceea, uşor încifrat, de­dicat mai degrabă saloanelor cine­file — nu poate fi receptat decît în doi timpi : întîi, el trebuie se­sizat şi abia pe urmă poate fi savu­rat. De aici — criza de popularita­te pe care o parcurge în faţa unui public dornic să rîdă fără zăbavă şi fără multe exerciţii. Astfel jude­cat, noul autor este un teoretician sîcîitor, care îşi asasinează specta­torii prin experienţele lui preten­ţioase. Dacă ne gîndim, însă, în ce criză îndelungată se zbate comedia (cît de vulgare sînt izvoarele come­diei zise distractive), filmul lui Pier­re Richard ne apare de o puritate impresionantă. El vine direct, din marii clasici ai rîsului, pe care îi citează şi parafrazează adesea, ste­ril, dar cu o mare acurateţe. Şi a­­tunci, a-l privi cu înţelegere cum, închis în laboratorul său comic, în­toarce pe toate feţele experienţa aurită a trecutului, este un act de cultură care justifică, oricîtă răb­dare ni s-ar cere. Bineînţeles că nu un astfel de staţii-pilot se nasc aşa­­numitele capodopere, dar aici sînt păstrate şi alimentate cu oxigen valorile pîndite de poluare. Nu voi prefera niciodată spontaneităţii li­vrescul, dar, cită vreme ar putea intra în discuţie De Funés şi Pier­re Richard (şi, vai, mulţi nu evită să-i opună !), voi fi apărătorul ce­lui din urmă. Romulus Rusan Desen de CHRISTIAN MORGENSTERN Desen de FEDERICO GARCIA LORCA OPINII DE MELOMAN Filarmonica de Stat Bacău In apropierea Parcului Trandafirilor, sediul Filarmonicii de Stat Bacău cu aspect de vilă alpină, cheamă în fiecare di­mineaţă pe devotaţii muzei Euterpe la lucru simfonic. Am asistat şi participat la 27 iulie în plină lună de recreaţie la o seară literar-muzicală închinată marelui poet G. Bacovia. A fost o audiţie in culoare vesperală, în acel „violet“ speci­fic bacovian cînd s-au readus în actualitate două compoziţii valoroase dar uitate, „intermezzo-ul“ de George Enescu şi melancolicul „Amurg de toamnă“ de Alfred Alessandrescu. Abătîndu-se de la regula celor două repetiţii obişnuite, per­severentul şi înzestratul animator Eugen Pricope s-a dăruit aproape o săptămînă înaltului scop de a prezenta în formă desăvîrşită lucrările orchestrale. Aranjat în simbioză poeti­că, spectacolul avea un fundal de incantaţie pe bandă de mag­netofon, versuri bacoviene spuse expresiv cu nuanţe de inspirat interpret de către prof. Gavrilovich Intrarea în mu­zică a fost precedată de o convorbire pe planuri muzical­­literare cu incursiuni autobiografice între Eugen Pricope, di­rijorul şi muzicologul, subsemnatul­ şi prof. Gavrilovich Trei uriaşe umbre ale clasicismului românesc se proiectau dea­supra noastră dominante şi ocrotitoare : George Enescu, Mi­hail Eminescu şi George Bacovia. Atît cît a fost, puţina lu­me prezentă arăta un profund interes desfăşurării muzicii, destăinuirilor şi discuţiilor asupra artei dirijatului şi evocă­rilor poetice. Bine educată artistic de către dirijorii săi per­manenţi tov. Bălan şi Ciornei, orchestra Filarmonicii de Stat Bacău sună omogen şi are precizie in atac. O disciplină perfectă domneşte în toate compartimentele la repetiţie. N-am auzit împotmoliri în pasagii nestudiate şi nerealizate. Pe fe­ţele muzicienilor nu citeai plictiseala rutinii, ci bucurie şi atenţie încordată. Cu privire la calitatea instrumentelor, cred că ar fi necesară o intervenţie a forurilor competente. Ar fi bine ca un delegat expert să se deplaseze la Bacău şi să constate „de visu“ şi „de auditu“ cum stau lucrurile, pentru că oricît de buni ar fi muzicanţii, dacă instrumentele nu răspund şi nu corespund, efectul depus dă rezultate artis­tice aproximative. Trebuie să ţinem seama că astăzi avem o nouă generaţie de talentaţi pianişti români (Tudor Dumitres­­cu, Ina Oncescu, Onuţ Prunel, Tănăsescu Vasilache, Mihaela Bănică, Corina Sîngiorzan etc.) care au nevoie de instrumente fără cusur atunci cînd sunt programaţi. In orchestra sim­fonică din Bacău am întîlnit reale valori muzicale atît la coarde cît şi la suflători. Am ascultat tonul cald şi vibrant al violonceliştilor Hamza şi D-na Müller, marea siguranţă de concert maestru a violonistului Bertok, puritatea de ton a flautistei Nina Guţi. Am cunoscut acolo şi absolvenţi recenţi, tineri visînd să alcătuiască formaţii de muzică de cameră. Ei merită să fie susţinuţi, pentru că marile surprize se pot ivi de oriunde, aşa cum muzicienii români au dovedit-o de atîtea ori primind distincţii la cele mai severe competiţii in­ternaţionale. Virgil Gheorghiu (■ , ARTE PLASTICE ) Tana Maitec într-o expoziţie de răscruce pen­tru întreaga ei creaţie, alături de sculptoriţa Silvia Radu (ambianţă de piatră albă proprce), Tana Mai­tec îşi expunea suitele solare. Îşi găsise, cum se spune, un „stil". Tablourile de-atunci, lăudate cu în­ţelegere şi promptitudine de M.R. Paraschivescu, însemnau nu numai o nouă etapă în creaţia artistei, in­trată pe un făgaş mai larg şi fe­cund, ci descoperirea elementului, filonului fundamental apropiat ei, modul intim de a fi şi simţi, de a gîndi şi picta. Experienţe mai vechi erau concentrate, sublimate într-o temă unică, din care evantaiul, adă­ugirilor şi nuanţelor viitoare de­venea aproape previzibil. O astfel de temă, consumînd vital şi deplin cu întreaga ta făptură, te urmăreşte o viaţă şi nu ai timp o viaţă să-i desfaci, să-i adinceşti toate implica­ţiile. Dacă mi-aduc aminte de lucră­rile de început ale Tanei Maitec, acum mai ales, cînd vara lunecă spre galbenul toamnei, o fac, mai presus de necesitatea închegării unui profil, pentru a-mi lămuri şi trece în cuvînt impresiile îmbogă­ţite de-a lungul anilor, întotdeauna vii şi proaspete în faţa oricărui nou tablou al acestei pictoriţe exem­plar de fidelă şi egală cu sine, po­­tenţîndu-şi cu maximă voinţă re­sursele. Soarele, reprezentarea so­lară, in concepţia Tanei Maitec, s-a transformat, dintr-o temă oarecum obişnuită, într-o obsesie. Simbol, metaforă şi semn radicalizat, ex­­primînd pînă la urmă nevoia de al­titudine morală, soarele ei împie­trit şi totuşi intens îşi schimbă po­ziţia de la o pînză la alta, conjunc­tură favorabilă anotimpurilor abs­tracte, prototipurilor ideale. Com­ponentele tabloului sînt sumare. In dreptunghiul ramei, uneori des­părţit în alte două dreptunghiuri sau pătrate aproximative, cercul a­­totstăpinitor, suprafaţă de sferă turtită, copleşeşte. O dată străpun­să sugestia de suprafaţă, puterni­că, şocantă şi ea, începem abia să deducem adîncurile. Stilizarea de linii, tenta de foiţă de bronz şi aur, transpar astfel parcă drept apanaj al unui tainic meşteşug, tre­cut din generaţie în generaţie, ino­vaţiile apărind cu sfială în limite­le respectului faţă de canonul ini­ţial. Nu suntem­ prea departe de o viziune iconografă neobizantină. Puterea de învăluire este seducă­toare. Nu şi completă. In fond, ce perimetru geografic acoperă acest soare omniprezent, iradiaţia lui calmă şi tenace ? Din ritmările de tablouri, câmpia şi dealul, muntele şi valea, şesul şi marea se insinuea­ză pe rînd, sugerarea unui relief în continuă pulsaţie, grav unduitor, urmărită fiind cu precădere. Hiera­tismul, rigoarea şi simplitatea ima­ginii, luată fiecare în parte, stabi­lizează, purifică şi deschide pri­veliştea. Este, în planul ascuns şi profund al reprezentării, veşnicul spaţiu balcanic, domolit şi reîntors la sine după confruntarea cu geo­metria elină. Treptat, în creaţia Tanei Maitec, prezenţa soarelui este înlocuită prin lumina lui. Intensitatea culorilor excelează. Luminoase şi voalate a­­semeni pînzei de borangic spălată în repezi rîuri aurifere, străvezii şi totuşi dense asemeni mierei de floare de tei, grele asemeni fere­caturilor preţioase de carte şi tal­gerelor de aur îndelung bătute pe nicovală de plumb, ele au fluidi­tatea unui văzduh reflectat de i­­mense lanuri de griu. In polenul lor stratificat, in perspectiva lor adîn­­că de chihlimbar topit şi încă viu şi tremurător, apariţia umană se complace un anonimat. Mai mult o suavă radiografie decît prezenţă brutală. Sînt umbrele noastre, de pe celălalt versant, al celeilalte vîrste de aur, mult mai reale şi a­­devărate. în această postură, lumi­na îşi atrage, îşi naşte şi ocroteşte lucrurile şi fiinţele. Car astrul tu­telar al germinaţiei şi vitalităţii, trezind prin vibraţia lui luminos instrunată, pînă la fantasmă, prea­plinul pămîntului, se lasă furat de o stranie pîlpiire lunară. Şi poate, la urma urmelor, nici nu se deo­sebeşte prea mult de acea lună i­­memorială, egală aproape în stră­lucire cu soarele şi care, punînd la lucru apele mărilor, ne-a tras şi limpezit şi pe noi la ţărmuri. Iar­ba crescută şi-acum peste măsură în nopţile cu lună plină mai stă mărturie. Aspectul acesta lunar ul­tim, constatat în opera Tanei Mai­tec, subliniază o încărcătură poeti­că neobişnuit de puternică, neaş­teptată pentru un artist bănuit de uscăciune şi uneori de manieră. In ceea ce are mai bun, şi asta am vrut să dovedesc. Tana Maitec ştie să lege vigoarea şi cursivitatea pic­turii ei în plină afirmare cu ex­presivitatea şi emoţia, intr-ade­văr autentice, profunde şi medita­tive, reluate tematic pînă la epui­zare. Grigore Hagiu RAINER MARIA RILKE : Moara Groisem MUZICA Constantin Brăiloiu Uneori, personalităţile ştiinţifice ie­şite din comun sunt menţionate, înso­ţite de un refren mai mult sau mai puţin substanţial de laude. La sărbă­toriri mai ales, cum ar fi acum aceşti optzeci de ani de la naşterea inega­labilului Constantin Brăiloiu, puţini încearcă să-l vadă pe aniversar altfel decât predecesorii, dat fiind şi carac­terul festiv şi limitat ca spaţiu al co­mentariului. Cu toate acestea, să ve­dem dacă figura marelui folclorist nu ne apare azi într-o lumină nouă. Folcloristica lui Brăiloiu este co­respondentă secolului XX, noului mod de utilizare componistică a muzicii populare, la Stravinski şi Bartók, şi este poate primul care a făcut saltul de la iubirea decorativă la înţelegerea ştiinţifică a folclorului. A abordat folclorul fără prejudecăţile clasice eu­ropene, fără să-l apropie adică de o gîndire muzicală posterioară, dar so­cotită pînă atunci etalon universal. El se apleacă asupra obiectului de studiu considerîndu-l ca sistem şi ju­­decîndu-l faţă de propriile sale de­terminări. Spune celor care credeau că­­ folclorul este o însumare intim­­plătoare şi haotică : „Cercetarea dă la iveală un ansamblu coerent de pro­cedee artistice, dominate de legi in­teligibile“. Brăiloiu cunoştea probabil lucrările folcloriştilor formalişti ruşi, căci prea mult seamănă poziţia mărturisită de formularea sus amintită cu ceea ce a devenit ulterior orientarea structura­listă în abordarea fenomenelor artis­tice. Se observă în suita cercetărilor sale că, în faza lor superioară, inten­ţia monografic-analitică a debutului nu-l mai satisface, că privirile savan­tului se îndreaptă spre trecutul pri­mitiv sau spre creaţiile muzicale a­­fro-asiatice, cu un cuvînt, Brăiloiu îmbrăţişează într-o singură privire totalitatea producţiei folclorice, şi is­toric şi geografic, ajungind la con­cept, la definirea obiectului studiat ca ansamblu. Folclorul este o virstă în evoluţia muzicală, dispusă in raport cu gradul de cultură, tot aşa cum fol­clorul copiilor din Balcani are ele­mente comune cu cel al indienilor „Vezi“, sau cu muzica din Taiwan, ori Africa neagră. Ştiinţa pe care Brăiloiu o creează, etnomuzicologia, nu mai este cercetarea descriptivă a fie­cărui folclor în parte, ci este filozo­fia folclorului, învăţăturile sale din punct de vedere axiologic, comparaţia verticală şi orizontală a muzicilor neprofesioniste. Nu numai că dă un loc folclorului in ierarhia valorilor culturale, dar trece dincolo de muzicologia propriu­­zisă in a studia trăsăturile de struc­turare umană ce se degajă din crea­ţiile populare. Pentru el „universali­tatea unor mijloace de expresie muzi­cală este consecinţă a similitudinii legilor esenţiale ale umanităţii“. Afla­rea acestor legi ţine de antropologia structurală şi de aceea multe din pa­ginile învăţatului român ar putea fi prologul scrierilor lui Claude Levy- Strauss, sau al încercărilor de a de­duce din literatură schemele organi­zării minţii omeneşti, printre ai că­ror pionieri îl numim pe Tzvetan To­­dorov. Şi de Roman Jakobson, care cercetează „literaritatea“, îl leagă o punte pe Constantin Brăiloiu atunci cînd încearcă să elucideze ce calitate face dintr-o alăturare de cîteva su­nete un enunţ muzical, o intenţie de artă. In studiul „muzicităţii“, ca să a­­daptez termenul lingvistului american la domeniul nostru, etnomuzicologul român a rămas, credem, deocamdată fără urmaşi. Brăiloiu studiază şi reacţia publi­cului in faţa muzicilor populare, pre­vesteşte chiar o lărgire a interesului auditorului către comorile lor nepre­ţuite, atit înspre folclorul european, cît şi înspre cele exotice. Analizarea folclorului românesc nu este numai o dovadă de patriotism, dar şi expresia unui crez artistic potrivit căruia mu­zica cultă are nevoie de o împrospă­tare, iar acest oxigen ii poate veni din orice parte a globului. Învăţămin­tele muzicilor extraeuropene, in esen­ţa lor atit de diferite de sistemele clasice profesioniste, sunt azi utilizate in compoziţie frecvent, demonstrindu­­se astfel spiritul de anticipaţie al sa­vantului. In fine, cu această din urmă idee, atingem şi activitatea de sociolog a folcloristului. Odată cu studiul „La vie d’un village“, Brăiloiu trece iarăşi peste marginile atribuţiilor sale di­recte. Ceea ce ştie însă savantul este să rămână în permanenţă un analist de extremă rigoare, să-şi furnizeze argumentele generalizărilor printr-o considerare ştiinţifică asiduă a amă­nuntului. Enormele sale tabele in care epuizează totalitatea permutărilor po­sibile a unor formule ritmice, de exemplu, treabă la care astăzi sunt puse calculatoarele, mărturisesc in­tensitatea pasiunii sale analitice, per­tinenţa afirmaţiilor generale. Ingenio­zitatea şi argumentaţia se păşesc in studiile sale intr-un echilibru perfect. Costin Cazaban t­ f U­ Lsport _) Şi încă un pas Despre tenis, mai ales despre marele nostru campion Ilie Năstase, am scris in diferite rînduri. Ultima oară am făcut-o cu ocazia parti­dei de cupa Davis România-Noua Zeelandă. Am spus atunci că vic­toria echipei noastre a fost obţinută mult mai uşor decît ne-am fi aşteptat. Ceea ce nu putem afirma acum, după extrem de dificilul meci susţinut săptămînă trecută în compania jucătorilor sovietici. Evoluţia scorului a fost dramatică, şi neplăcută, aş zice, pentru noi. După două zile siguranţa cu care abordasem partida îşi luase zborul. Năstase îşi încheiase participarea cîştigînd aşa cum era şi normal ambele puncte la simplu. Metreveli luase şi el locul în tribună (tot cu două puncte oferite echipei sale), şi totul trebuia să fie decis de jocul secunzilor. Umerii lor erau totuşi prea mici pentru o de­cizie atît de importantă. Dacă ar exista un aparat care să măsoare emoţiile, atunci duminică înaintea primului schimb de mingii Ovici şi Kakulia l-ar fi­­aruncat în aer. Unul dintre ei trebuia să cadă, să-şi piardă puţina stăpînire ce-o mai avea, şi acesta a fost, din fe­ricire, Kakulia. Victoria lui Ovici este extrem de preţioasă, dar să nu uităm, calificarea a fost decisă de evoluţia primei noastre rache­te. In momentul de faţă, Ilie Năstase este, fără-ndoială, cel mai mare jucător al lumii. Detaşarea sa în premiul F.I.L.T. certifică. In condiţii normale de joc el poate spulbera rezistenţa oricărui te­­nismen. Fantezia şi talentul său neobişnuit, imens, sunt arme irezis­tibile. In plus, faţă de anii trecuţi, el a cîştigat şi ceva din tenaci­tatea roboţilor Rodes sau Smith. Şi astfel răbdarea acestora nu-i mai poate face aproape nici un rău. In ultimul deceniu, doar Laver a mai dominat atit de autoritar elita tenisului mondial. Am avut ocazia să-l văd jucînd pe campionul australian în peri­oada sa de vîrf. Jocul său impresiona prin regularitate, tehnică şi forţa. Mai toţi au încercat să-l imite. Printre puţinii jucători ce-au ocolit această manieră a fost Năstase. Şi tocmai de aceea, cred l-a depăşit. Laver a dat tenisului un plus de dramatism. Năstase a adus stră­lucirea. Şi dacă astăzi tenisul a devenit mai spectaculos (şi totodată foarte popular) acest lucru se datorează în bună parte şi campionu­lui nostru. Pentru noi, de numele lui sunt legate succesele echipei reprezen­tative. Fără Năstase prezenţa în finala competiţiei supreme (Cupa Davis) ar fi fost şi este iluzorie. Dacă meciul cu echipa Statelor Unite s-ar desfăşura anul acesta la Bucureşti, sunt convins că victoria ne-ar aparţine. Şi aşa, şansele noastre pentru semi-finala ce se va disputa peste 2 săptămîni, din­colo de ocean, sunt apreciabile. Ilie va puncta de două ori,, nici Gor­man (dominat de veşnicul complex Năstase) şi nici uriaşul blond nu-l pot îngenunchia. Probabil că victoria finală va fi decisă în ziua a doua, la meciul de dublu. Şi de aceea cred că locotenentul Sântei ar trebui să-şi însoţească comandantul în scurtul răstimp ce a mai rămas la toate turneele ce se vor mai disputa. Miine, pe opt stadioane din ţară, opt cavaleri ai fluierului, drăguţ îmbrăcaţi, animaţi de intenţii bune, vor da semnalul de începere a noului campionat de fotbal. Şi apoi să te ţii : spectacol, combinaţii, viteză, eleganţă, prestan­ţă etc. etc. Suntem­ cu toţii numai ochi. Puţin a fost, puţin a rămas. Radu Dumitru I TEATRU ) Avram Iancu Reprezentată în Capitală o dată cu excepţionalul spectacol realizat de Li­­viu Ciulei şi interpretat de un colectiv actoricesc de prima mină Somnul ra­ţiunii (de A. B. Vallejo), piesa istori­că Avram Iancu, pusă în scenă de Tea­trul dramatic din Baia Mare, este, fără îndoială, o lucrare valoroasă. Textul dramaturgului Pavel Bellu — deși pătimește de unele me­tehne comune multor lucrări de teatru cu subiect istoric ce nu reu­şesc să depăşească rigorile unui sce­nariu prestabilit in virtutea unei cro­nologii ale cărei date binecunoscute tuturor, oricum ar fi ele folosite, ră­­min imuabile, lipsite adică de posibi­litatea oricărei surprize (putînd sluji însă ca repere în construirea artistică a unui caracter), ceea ce atrage după sine o anumită ariditate, o anumită di­ficultate în angrenarea episoadelor, mai ușor de narat decît de dramatizat —­are incontestabile calităţi literare, o ţi­nută plină de nobleţe şi un savuros pitoresc dialectal ; i-am reproşa totuşi autorului abuzul de metafore şi o prea cizelată ornamentaţie stilistică. Regizorul Marius Jropescu a pus şi suflet în pregătirea spectacolului, nu numai inteligenţă — o cumpănită şi lucidă inteligenţă — ansamblul a fost pe deplin închegat, rotund, aproape fără nici o disonanţă, fără nici o de­fecţiune, iar interpreţii la înălţime. Pe unii dintre ei, deşi îi văzusem cu o seară înainte în Somnul raţiunii, nu i-am recunoscut decît după un lung moment de incertitudine. Şi cum am fi putut recunoaşte în dîrza amazoană Pelaghia Roşu, căpitana buciumanelor, bărbătoasă, combativă şi intratabilă, pe Tzenka V­îlceva Binder, care atît de fragilă, de mlădie şi de specioasă în ajun, se zbuciuma ca o pasăre înfri­coşată şi fascinată în acelaşi timp de tiranica prezenţă a lui Goya ? Sau în mîndrul Crai al Munţilor, cu mers domnesc, frunte semeaţă, gesturi mă­surate şi o prestanţă de consul roman, pe Vasile Prisăcaru despre care păstra­sem amintirea unui om-umbră ce se prelingea cu paşi lunecători şi vătuiţi, discret, prevenitor şi fratern, vorbind doar cu mîinile şi cu expresivitatea fe­ţei ca într-un film mut? Ori în mis­teriosul şi sumbrul vns în haine cer­nite, ascunzindu-şi intenţiile sub o mască arogantă şi impenetrabilă, pe Cazimir Tănase, neuitatul iconar al terorilor şi zvârcolirilor bătrinului Goga în luptă cu împrejurările po­trivnice şi cu fantasmele unei imagi­naţii delirante ? Schimbându-şi costumul, Vasile Con­­stantinescu nu a schimbat în egală măsură şi rolul : personajul său avea unele înrudiri cu cel din seara prece­dentă, fiind şi el deţinătorul unui sa­­cerdoţiu, dar de cu totul alt ordin­­ Nicolae Bălcescu, chip animat de o ge­neroasă şi înţeleaptă umanitate şi uşor umbrit de melancolie. Rotofei, ples­nind de sănătate, jovial cu pondere şi imperturbabil, Popa Balint a avut parte de un foarte convingător mesa­ger scenic în Teofil Turturică. Vor­bind graiul ardelenesc cu o fermecă­toare şi duioasă autenticitate, Ion Să­­săran şi Mircea Graur în rolurile ce­lor doi centurioni, Marcu Toader şi Lar Brad, au fost purtătorii de cuvînt ai simţirii şi filozofiei populare. Dar mai sînt încă atîţia alţii ale căror nume se cuvine a fi pomenite : Sandu Popa in tribunul Andreica, Ştefan Sloboda, Aurel Mazilu, Cornel Mititelu, Radu Dimitriu, Dan Antoci, Virgil Fătu, Sil­via Uţă, Ruxandra Petru. Pentru cine nu ştie prea bine ce în­seamnă un decor funcţional, scenogra­­­ia lui Mircea Matcaboji ar fi fost fără îndoială edificatoare, arătîndu-i cite schimbări de cadru se pot face cu cîteva practicabile, o estradă cu două niveluri şi un imens panou ver­tical montat pe scripeţi pentru a fi coborît ca podul mobil al unui castel din vechime, permiţîndu-i eroului să urce spre apoteoza sa , totul impună­tor, solemn, sobru şi iscusit compus, cu simetria perfectă a unui templu grecesc. Plăcute, calde, odihnitoare, acordu­rile cromatice create între decor şi frumoasele costume desenate de Edith Kunowitz Schranz, Ovidiu Constantinescu

Next