Luceafărul, iulie-decembrie 1973 (Anul 16, nr. 27-52)
1973-08-11 / nr. 32
11 AUGUST 1973 se Poetul printre culori Sub titlul „Pensula şi dalta“, editura Meridiane prezintă o antologie de scrieri despre artă ale lui Tudor Arghezi, într-o ediţie Îngrijită de Gheorghe Pienescu. Sunt texte răspândite prin periodicele vremii de-a lungul a peste o jumătate de secol, între 1911 şi 1966, a căror lectură laolaltă revelă un spirit critic, remarcabil mai ales în surprinderea culorii particulare, distincte, dublat de un polemist acerb şi un memorialist cu nostalgia aducerilor aminte. Confruntat cu fapte şi manifestări din domeniul artelor plastice , scriitorul fuge sistematic de ceea ce în mod curent constituie apanajul criticii profesionale : a da numere de ordine, a stabili clasificări şi a împărţi certificate în funcţie de criterii abstracte şi adesea arbitrare. Atitudinea sa este mai curînd de martor, preocupat să evoce atmosfera momentului, împrejurări, atitudini, moravuri prezente — mai ales prezenţe umane surprinse cu un dar de inegalabil portretist — şi să se bucure în faţa fiecărei realizări de frumuseţe, încercînd nu atît să o explice, cît să comunice mai departe vibraţiile sufletului său captivat. Dar din această fugă de critica scolastică, didactic-descriptivă şi morocănoasă, rezultă unele dintre cele mai pătrunzătoare caracterizări de personalităţi artistice, cum nu se pot cita altele în critica de specialitate a vremii. Antenele creatorului recepţionează sigur valorile, fie că sunt consacrate şi se numesc Brâncuşi, Luchian, Pallady, Iser, Şirato, fie că aparţin unor noi sosiţi, în plină afirmare ca Ressu, Dărăscu, Drăguţescu, Ion Sava mai tîrziu — tot aşa după cum nu se împiedică de opiniile favorabile ale unui public derutat de reclama zgomotoasă, pentru a descuraja reputaţiile fără merit ale unui Kimon Loghi, Späthe şi alţii, în postură de critic plastic, Arghezi nu recurge la precepte dinainte pregătite, nu afectează atotcunoaşterea suverană, nu aplică tipare schematice şi uniformizatoare. Cînd îi place o lucrare, un artist se lasă inspirat de universul aceluia și caracterizările iau forma imaginii definitorii, irepetabile. De fiecare dată, Arghezi găsește unghiul de perspectivă singular, potrivit să sugereze specificitatea unei viziuni plastice. De pildă, pentru felul abrupt, energic al pînzelor lui Ressu, oferă această explicaţie : „îţi închipuieşti că artistul, înainte de a privi natura ce i se pare prea armonică, aruncă peste dînsa de cîteva ori vîntul, ca să-i strice ordinea uniformă. Cu un picior o răstoarnă sau o ridică în punctul unde-i trebuieşte. Fiinţele la Ressu, au muncit o viaţă pînă să înceapă să-i placă artistului“. Pentru delicateţea feminină a lui Pallady, spre deosebire de cea virilă a lui Luchian, recurge la imaginea unui rafinament de nuanţă : „Dacă i-ar fi cumva frig sau ceaţă, avem impresia că domnul Pallady ar prefera un caşmir mai subţire pe umeri, numai să fie împresurat de două rînduri de dantelă“. în fine, pentru paleta întunecată a lui Petraşcu construieşte un lanţ de metafore deplin edificatoare : „Ca să privească în lume, domnul Petraşcu îşi trage pălăria pe sprincene sau aşteaptă să se facă noapte. Din negru purced culorile sale toate. Poate că această culoare, cenuşie şi aspră, iese şi dintr-o concepţie, nu numai din tuburile de vopsele. Nu importă viziunea picturii sale este şi rămine vînătă : fiinţele şi lucrurile fumurii par a fi fost prealabil tăvălite prin funingine şi cerneală. Fie că descrie Italia, fie că Franţa sau România, paleta domnului Petraşcu pare alăturată în permanenţă la ustensilele unui depou de antracit şi turbă. Casele, zidite din brichete şi spoite cu chinoroz, sunt acoperite cu ardezie şi grafit. Copacii, preparaţi încă din viaţă pentru strungărie, par supuşi tratamentului acid al ebenistului. Plăci de tuci pardosesc drumurile. Apele sunt de catifea şi bumbac, dar cu lac“. Prin plasticitate, prin supleţea judecăţii de valoare, prin extrema mobilitate şi aderenţă la tot ceea ce este autentic artistic, paginile de critică de artă ale lui Arghezi sînt comparabile cu paginile similare ale lui Baudelaire, făcînd, ca şi acelea, dovada că între adevăraţii creatori nu există graniţi de înţelegere. Geo Şerban | FILM ) Un nou comic - orchestră Pierre Richard este ultimul venit în bătălia pentru împrospătarea comediei care se duce în ţara lui Lumiére de un deceniu şi mai bine. Propriu zis, este un partizan care nu se încadrează în nici o strategie, ci duce lupta pe cont propriu, aşa cum o făcuseră, înaintea lui, Taţi şi Etaix. Comicul profesat va fi unul individualist, ambianţa filmului va fi total tributară protagonistului, care reprezintă o idee confundabilă în acelaşi timp cu autorul. Un astfel de personaj este făcut să dăinuie, de la un film la altul, neschimbat, rezistînd — cît va putea — oboselii născute din această situaţie. Celelalte personaje vor conta atit de puţin ca prezenţe vii, încît ar putea fi considerate, exagerînd puţin, elemente de scenografie. Epica — intr-un astfel de film — nu creşte, nu merge pe o curbă clasică, nu explodează, ci se „colecţionează“ liniar, din mici fragmente prinse sub rama titlului ca într-un insectar. Malaquet, personajul lui Richard, este, cum bine spune titlul, „Distratul“. Tot ce va face el constituie o exemplificare a definiţiei sale. Gag după gag, el este descris şi studiat cu o pedanterie contemplativă care ar putea să se perpetueze, la infinit, fără să plictisească mai mult decât în primul moment. Malaquet la serviciu, M. acasă, M. într-un salon, M. pe stradă, M. pe aeroport — este evident că, peste tot, eroul va fi același (însăși ideea de „distrat“), însă cineastul se străduieşte să ne arate ce rezultă din suma introducerilor lui în fiecare din situaţiile date. Rezultă, fără îndoială, un tip, dar un tip care nu rezervă nimănui surprize, pentru că punerea lui în pagină a absorbit întreaga preocupare a regizorului. Un astfel de umor — cult, studios şi, de aceea, uşor încifrat, dedicat mai degrabă saloanelor cinefile — nu poate fi receptat decît în doi timpi : întîi, el trebuie sesizat şi abia pe urmă poate fi savurat. De aici — criza de popularitate pe care o parcurge în faţa unui public dornic să rîdă fără zăbavă şi fără multe exerciţii. Astfel judecat, noul autor este un teoretician sîcîitor, care îşi asasinează spectatorii prin experienţele lui pretenţioase. Dacă ne gîndim, însă, în ce criză îndelungată se zbate comedia (cît de vulgare sînt izvoarele comediei zise distractive), filmul lui Pierre Richard ne apare de o puritate impresionantă. El vine direct, din marii clasici ai rîsului, pe care îi citează şi parafrazează adesea, steril, dar cu o mare acurateţe. Şi atunci, a-l privi cu înţelegere cum, închis în laboratorul său comic, întoarce pe toate feţele experienţa aurită a trecutului, este un act de cultură care justifică, oricîtă răbdare ni s-ar cere. Bineînţeles că nu un astfel de staţii-pilot se nasc aşanumitele capodopere, dar aici sînt păstrate şi alimentate cu oxigen valorile pîndite de poluare. Nu voi prefera niciodată spontaneităţii livrescul, dar, cită vreme ar putea intra în discuţie De Funés şi Pierre Richard (şi, vai, mulţi nu evită să-i opună !), voi fi apărătorul celui din urmă. Romulus Rusan Desen de CHRISTIAN MORGENSTERN Desen de FEDERICO GARCIA LORCA OPINII DE MELOMAN Filarmonica de Stat Bacău In apropierea Parcului Trandafirilor, sediul Filarmonicii de Stat Bacău cu aspect de vilă alpină, cheamă în fiecare dimineaţă pe devotaţii muzei Euterpe la lucru simfonic. Am asistat şi participat la 27 iulie în plină lună de recreaţie la o seară literar-muzicală închinată marelui poet G. Bacovia. A fost o audiţie in culoare vesperală, în acel „violet“ specific bacovian cînd s-au readus în actualitate două compoziţii valoroase dar uitate, „intermezzo-ul“ de George Enescu şi melancolicul „Amurg de toamnă“ de Alfred Alessandrescu. Abătîndu-se de la regula celor două repetiţii obişnuite, perseverentul şi înzestratul animator Eugen Pricope s-a dăruit aproape o săptămînă înaltului scop de a prezenta în formă desăvîrşită lucrările orchestrale. Aranjat în simbioză poetică, spectacolul avea un fundal de incantaţie pe bandă de magnetofon, versuri bacoviene spuse expresiv cu nuanţe de inspirat interpret de către prof. Gavrilovich Intrarea în muzică a fost precedată de o convorbire pe planuri muzicalliterare cu incursiuni autobiografice între Eugen Pricope, dirijorul şi muzicologul, subsemnatul şi prof. Gavrilovich Trei uriaşe umbre ale clasicismului românesc se proiectau deasupra noastră dominante şi ocrotitoare : George Enescu, Mihail Eminescu şi George Bacovia. Atît cît a fost, puţina lume prezentă arăta un profund interes desfăşurării muzicii, destăinuirilor şi discuţiilor asupra artei dirijatului şi evocărilor poetice. Bine educată artistic de către dirijorii săi permanenţi tov. Bălan şi Ciornei, orchestra Filarmonicii de Stat Bacău sună omogen şi are precizie in atac. O disciplină perfectă domneşte în toate compartimentele la repetiţie. N-am auzit împotmoliri în pasagii nestudiate şi nerealizate. Pe feţele muzicienilor nu citeai plictiseala rutinii, ci bucurie şi atenţie încordată. Cu privire la calitatea instrumentelor, cred că ar fi necesară o intervenţie a forurilor competente. Ar fi bine ca un delegat expert să se deplaseze la Bacău şi să constate „de visu“ şi „de auditu“ cum stau lucrurile, pentru că oricît de buni ar fi muzicanţii, dacă instrumentele nu răspund şi nu corespund, efectul depus dă rezultate artistice aproximative. Trebuie să ţinem seama că astăzi avem o nouă generaţie de talentaţi pianişti români (Tudor Dumitrescu, Ina Oncescu, Onuţ Prunel, Tănăsescu Vasilache, Mihaela Bănică, Corina Sîngiorzan etc.) care au nevoie de instrumente fără cusur atunci cînd sunt programaţi. In orchestra simfonică din Bacău am întîlnit reale valori muzicale atît la coarde cît şi la suflători. Am ascultat tonul cald şi vibrant al violonceliştilor Hamza şi D-na Müller, marea siguranţă de concert maestru a violonistului Bertok, puritatea de ton a flautistei Nina Guţi. Am cunoscut acolo şi absolvenţi recenţi, tineri visînd să alcătuiască formaţii de muzică de cameră. Ei merită să fie susţinuţi, pentru că marile surprize se pot ivi de oriunde, aşa cum muzicienii români au dovedit-o de atîtea ori primind distincţii la cele mai severe competiţii internaţionale. Virgil Gheorghiu (■ , ARTE PLASTICE ) Tana Maitec într-o expoziţie de răscruce pentru întreaga ei creaţie, alături de sculptoriţa Silvia Radu (ambianţă de piatră albă proprce), Tana Maitec îşi expunea suitele solare. Îşi găsise, cum se spune, un „stil". Tablourile de-atunci, lăudate cu înţelegere şi promptitudine de M.R. Paraschivescu, însemnau nu numai o nouă etapă în creaţia artistei, intrată pe un făgaş mai larg şi fecund, ci descoperirea elementului, filonului fundamental apropiat ei, modul intim de a fi şi simţi, de a gîndi şi picta. Experienţe mai vechi erau concentrate, sublimate într-o temă unică, din care evantaiul, adăugirilor şi nuanţelor viitoare devenea aproape previzibil. O astfel de temă, consumînd vital şi deplin cu întreaga ta făptură, te urmăreşte o viaţă şi nu ai timp o viaţă să-i desfaci, să-i adinceşti toate implicaţiile. Dacă mi-aduc aminte de lucrările de început ale Tanei Maitec, acum mai ales, cînd vara lunecă spre galbenul toamnei, o fac, mai presus de necesitatea închegării unui profil, pentru a-mi lămuri şi trece în cuvînt impresiile îmbogăţite de-a lungul anilor, întotdeauna vii şi proaspete în faţa oricărui nou tablou al acestei pictoriţe exemplar de fidelă şi egală cu sine, potenţîndu-şi cu maximă voinţă resursele. Soarele, reprezentarea solară, in concepţia Tanei Maitec, s-a transformat, dintr-o temă oarecum obişnuită, într-o obsesie. Simbol, metaforă şi semn radicalizat, exprimînd pînă la urmă nevoia de altitudine morală, soarele ei împietrit şi totuşi intens îşi schimbă poziţia de la o pînză la alta, conjunctură favorabilă anotimpurilor abstracte, prototipurilor ideale. Componentele tabloului sînt sumare. In dreptunghiul ramei, uneori despărţit în alte două dreptunghiuri sau pătrate aproximative, cercul atotstăpinitor, suprafaţă de sferă turtită, copleşeşte. O dată străpunsă sugestia de suprafaţă, puternică, şocantă şi ea, începem abia să deducem adîncurile. Stilizarea de linii, tenta de foiţă de bronz şi aur, transpar astfel parcă drept apanaj al unui tainic meşteşug, trecut din generaţie în generaţie, inovaţiile apărind cu sfială în limitele respectului faţă de canonul iniţial. Nu suntem prea departe de o viziune iconografă neobizantină. Puterea de învăluire este seducătoare. Nu şi completă. In fond, ce perimetru geografic acoperă acest soare omniprezent, iradiaţia lui calmă şi tenace ? Din ritmările de tablouri, câmpia şi dealul, muntele şi valea, şesul şi marea se insinuează pe rînd, sugerarea unui relief în continuă pulsaţie, grav unduitor, urmărită fiind cu precădere. Hieratismul, rigoarea şi simplitatea imaginii, luată fiecare în parte, stabilizează, purifică şi deschide priveliştea. Este, în planul ascuns şi profund al reprezentării, veşnicul spaţiu balcanic, domolit şi reîntors la sine după confruntarea cu geometria elină. Treptat, în creaţia Tanei Maitec, prezenţa soarelui este înlocuită prin lumina lui. Intensitatea culorilor excelează. Luminoase şi voalate asemeni pînzei de borangic spălată în repezi rîuri aurifere, străvezii şi totuşi dense asemeni mierei de floare de tei, grele asemeni ferecaturilor preţioase de carte şi talgerelor de aur îndelung bătute pe nicovală de plumb, ele au fluiditatea unui văzduh reflectat de imense lanuri de griu. In polenul lor stratificat, in perspectiva lor adîncă de chihlimbar topit şi încă viu şi tremurător, apariţia umană se complace un anonimat. Mai mult o suavă radiografie decît prezenţă brutală. Sînt umbrele noastre, de pe celălalt versant, al celeilalte vîrste de aur, mult mai reale şi adevărate. în această postură, lumina îşi atrage, îşi naşte şi ocroteşte lucrurile şi fiinţele. Car astrul tutelar al germinaţiei şi vitalităţii, trezind prin vibraţia lui luminos instrunată, pînă la fantasmă, preaplinul pămîntului, se lasă furat de o stranie pîlpiire lunară. Şi poate, la urma urmelor, nici nu se deosebeşte prea mult de acea lună imemorială, egală aproape în strălucire cu soarele şi care, punînd la lucru apele mărilor, ne-a tras şi limpezit şi pe noi la ţărmuri. Iarba crescută şi-acum peste măsură în nopţile cu lună plină mai stă mărturie. Aspectul acesta lunar ultim, constatat în opera Tanei Maitec, subliniază o încărcătură poetică neobişnuit de puternică, neaşteptată pentru un artist bănuit de uscăciune şi uneori de manieră. In ceea ce are mai bun, şi asta am vrut să dovedesc. Tana Maitec ştie să lege vigoarea şi cursivitatea picturii ei în plină afirmare cu expresivitatea şi emoţia, intr-adevăr autentice, profunde şi meditative, reluate tematic pînă la epuizare. Grigore Hagiu RAINER MARIA RILKE : Moara Groisem MUZICA Constantin Brăiloiu Uneori, personalităţile ştiinţifice ieşite din comun sunt menţionate, însoţite de un refren mai mult sau mai puţin substanţial de laude. La sărbătoriri mai ales, cum ar fi acum aceşti optzeci de ani de la naşterea inegalabilului Constantin Brăiloiu, puţini încearcă să-l vadă pe aniversar altfel decât predecesorii, dat fiind şi caracterul festiv şi limitat ca spaţiu al comentariului. Cu toate acestea, să vedem dacă figura marelui folclorist nu ne apare azi într-o lumină nouă. Folcloristica lui Brăiloiu este corespondentă secolului XX, noului mod de utilizare componistică a muzicii populare, la Stravinski şi Bartók, şi este poate primul care a făcut saltul de la iubirea decorativă la înţelegerea ştiinţifică a folclorului. A abordat folclorul fără prejudecăţile clasice europene, fără să-l apropie adică de o gîndire muzicală posterioară, dar socotită pînă atunci etalon universal. El se apleacă asupra obiectului de studiu considerîndu-l ca sistem şi judecîndu-l faţă de propriile sale determinări. Spune celor care credeau că folclorul este o însumare intimplătoare şi haotică : „Cercetarea dă la iveală un ansamblu coerent de procedee artistice, dominate de legi inteligibile“. Brăiloiu cunoştea probabil lucrările folcloriştilor formalişti ruşi, căci prea mult seamănă poziţia mărturisită de formularea sus amintită cu ceea ce a devenit ulterior orientarea structuralistă în abordarea fenomenelor artistice. Se observă în suita cercetărilor sale că, în faza lor superioară, intenţia monografic-analitică a debutului nu-l mai satisface, că privirile savantului se îndreaptă spre trecutul primitiv sau spre creaţiile muzicale afro-asiatice, cu un cuvînt, Brăiloiu îmbrăţişează într-o singură privire totalitatea producţiei folclorice, şi istoric şi geografic, ajungind la concept, la definirea obiectului studiat ca ansamblu. Folclorul este o virstă în evoluţia muzicală, dispusă in raport cu gradul de cultură, tot aşa cum folclorul copiilor din Balcani are elemente comune cu cel al indienilor „Vezi“, sau cu muzica din Taiwan, ori Africa neagră. Ştiinţa pe care Brăiloiu o creează, etnomuzicologia, nu mai este cercetarea descriptivă a fiecărui folclor în parte, ci este filozofia folclorului, învăţăturile sale din punct de vedere axiologic, comparaţia verticală şi orizontală a muzicilor neprofesioniste. Nu numai că dă un loc folclorului in ierarhia valorilor culturale, dar trece dincolo de muzicologia propriuzisă in a studia trăsăturile de structurare umană ce se degajă din creaţiile populare. Pentru el „universalitatea unor mijloace de expresie muzicală este consecinţă a similitudinii legilor esenţiale ale umanităţii“. Aflarea acestor legi ţine de antropologia structurală şi de aceea multe din paginile învăţatului român ar putea fi prologul scrierilor lui Claude Levy- Strauss, sau al încercărilor de a deduce din literatură schemele organizării minţii omeneşti, printre ai căror pionieri îl numim pe Tzvetan Todorov. Şi de Roman Jakobson, care cercetează „literaritatea“, îl leagă o punte pe Constantin Brăiloiu atunci cînd încearcă să elucideze ce calitate face dintr-o alăturare de cîteva sunete un enunţ muzical, o intenţie de artă. In studiul „muzicităţii“, ca să adaptez termenul lingvistului american la domeniul nostru, etnomuzicologul român a rămas, credem, deocamdată fără urmaşi. Brăiloiu studiază şi reacţia publicului in faţa muzicilor populare, prevesteşte chiar o lărgire a interesului auditorului către comorile lor nepreţuite, atit înspre folclorul european, cît şi înspre cele exotice. Analizarea folclorului românesc nu este numai o dovadă de patriotism, dar şi expresia unui crez artistic potrivit căruia muzica cultă are nevoie de o împrospătare, iar acest oxigen ii poate veni din orice parte a globului. Învăţămintele muzicilor extraeuropene, in esenţa lor atit de diferite de sistemele clasice profesioniste, sunt azi utilizate in compoziţie frecvent, demonstrinduse astfel spiritul de anticipaţie al savantului. In fine, cu această din urmă idee, atingem şi activitatea de sociolog a folcloristului. Odată cu studiul „La vie d’un village“, Brăiloiu trece iarăşi peste marginile atribuţiilor sale directe. Ceea ce ştie însă savantul este să rămână în permanenţă un analist de extremă rigoare, să-şi furnizeze argumentele generalizărilor printr-o considerare ştiinţifică asiduă a amănuntului. Enormele sale tabele in care epuizează totalitatea permutărilor posibile a unor formule ritmice, de exemplu, treabă la care astăzi sunt puse calculatoarele, mărturisesc intensitatea pasiunii sale analitice, pertinenţa afirmaţiilor generale. Ingeniozitatea şi argumentaţia se păşesc in studiile sale intr-un echilibru perfect. Costin Cazaban t f U Lsport _) Şi încă un pas Despre tenis, mai ales despre marele nostru campion Ilie Năstase, am scris in diferite rînduri. Ultima oară am făcut-o cu ocazia partidei de cupa Davis România-Noua Zeelandă. Am spus atunci că victoria echipei noastre a fost obţinută mult mai uşor decît ne-am fi aşteptat. Ceea ce nu putem afirma acum, după extrem de dificilul meci susţinut săptămînă trecută în compania jucătorilor sovietici. Evoluţia scorului a fost dramatică, şi neplăcută, aş zice, pentru noi. După două zile siguranţa cu care abordasem partida îşi luase zborul. Năstase îşi încheiase participarea cîştigînd aşa cum era şi normal ambele puncte la simplu. Metreveli luase şi el locul în tribună (tot cu două puncte oferite echipei sale), şi totul trebuia să fie decis de jocul secunzilor. Umerii lor erau totuşi prea mici pentru o decizie atît de importantă. Dacă ar exista un aparat care să măsoare emoţiile, atunci duminică înaintea primului schimb de mingii Ovici şi Kakulia l-ar fiaruncat în aer. Unul dintre ei trebuia să cadă, să-şi piardă puţina stăpînire ce-o mai avea, şi acesta a fost, din fericire, Kakulia. Victoria lui Ovici este extrem de preţioasă, dar să nu uităm, calificarea a fost decisă de evoluţia primei noastre rachete. In momentul de faţă, Ilie Năstase este, fără-ndoială, cel mai mare jucător al lumii. Detaşarea sa în premiul F.I.L.T. certifică. In condiţii normale de joc el poate spulbera rezistenţa oricărui tenismen. Fantezia şi talentul său neobişnuit, imens, sunt arme irezistibile. In plus, faţă de anii trecuţi, el a cîştigat şi ceva din tenacitatea roboţilor Rodes sau Smith. Şi astfel răbdarea acestora nu-i mai poate face aproape nici un rău. In ultimul deceniu, doar Laver a mai dominat atit de autoritar elita tenisului mondial. Am avut ocazia să-l văd jucînd pe campionul australian în perioada sa de vîrf. Jocul său impresiona prin regularitate, tehnică şi forţa. Mai toţi au încercat să-l imite. Printre puţinii jucători ce-au ocolit această manieră a fost Năstase. Şi tocmai de aceea, cred l-a depăşit. Laver a dat tenisului un plus de dramatism. Năstase a adus strălucirea. Şi dacă astăzi tenisul a devenit mai spectaculos (şi totodată foarte popular) acest lucru se datorează în bună parte şi campionului nostru. Pentru noi, de numele lui sunt legate succesele echipei reprezentative. Fără Năstase prezenţa în finala competiţiei supreme (Cupa Davis) ar fi fost şi este iluzorie. Dacă meciul cu echipa Statelor Unite s-ar desfăşura anul acesta la Bucureşti, sunt convins că victoria ne-ar aparţine. Şi aşa, şansele noastre pentru semi-finala ce se va disputa peste 2 săptămîni, dincolo de ocean, sunt apreciabile. Ilie va puncta de două ori,, nici Gorman (dominat de veşnicul complex Năstase) şi nici uriaşul blond nu-l pot îngenunchia. Probabil că victoria finală va fi decisă în ziua a doua, la meciul de dublu. Şi de aceea cred că locotenentul Sântei ar trebui să-şi însoţească comandantul în scurtul răstimp ce a mai rămas la toate turneele ce se vor mai disputa. Miine, pe opt stadioane din ţară, opt cavaleri ai fluierului, drăguţ îmbrăcaţi, animaţi de intenţii bune, vor da semnalul de începere a noului campionat de fotbal. Şi apoi să te ţii : spectacol, combinaţii, viteză, eleganţă, prestanţă etc. etc. Suntem cu toţii numai ochi. Puţin a fost, puţin a rămas. Radu Dumitru I TEATRU ) Avram Iancu Reprezentată în Capitală o dată cu excepţionalul spectacol realizat de Liviu Ciulei şi interpretat de un colectiv actoricesc de prima mină Somnul raţiunii (de A. B. Vallejo), piesa istorică Avram Iancu, pusă în scenă de Teatrul dramatic din Baia Mare, este, fără îndoială, o lucrare valoroasă. Textul dramaturgului Pavel Bellu — deși pătimește de unele metehne comune multor lucrări de teatru cu subiect istoric ce nu reuşesc să depăşească rigorile unui scenariu prestabilit in virtutea unei cronologii ale cărei date binecunoscute tuturor, oricum ar fi ele folosite, rămin imuabile, lipsite adică de posibilitatea oricărei surprize (putînd sluji însă ca repere în construirea artistică a unui caracter), ceea ce atrage după sine o anumită ariditate, o anumită dificultate în angrenarea episoadelor, mai ușor de narat decît de dramatizat —are incontestabile calităţi literare, o ţinută plină de nobleţe şi un savuros pitoresc dialectal ; i-am reproşa totuşi autorului abuzul de metafore şi o prea cizelată ornamentaţie stilistică. Regizorul Marius Jropescu a pus şi suflet în pregătirea spectacolului, nu numai inteligenţă — o cumpănită şi lucidă inteligenţă — ansamblul a fost pe deplin închegat, rotund, aproape fără nici o disonanţă, fără nici o defecţiune, iar interpreţii la înălţime. Pe unii dintre ei, deşi îi văzusem cu o seară înainte în Somnul raţiunii, nu i-am recunoscut decît după un lung moment de incertitudine. Şi cum am fi putut recunoaşte în dîrza amazoană Pelaghia Roşu, căpitana buciumanelor, bărbătoasă, combativă şi intratabilă, pe Tzenka Vîlceva Binder, care atît de fragilă, de mlădie şi de specioasă în ajun, se zbuciuma ca o pasăre înfricoşată şi fascinată în acelaşi timp de tiranica prezenţă a lui Goya ? Sau în mîndrul Crai al Munţilor, cu mers domnesc, frunte semeaţă, gesturi măsurate şi o prestanţă de consul roman, pe Vasile Prisăcaru despre care păstrasem amintirea unui om-umbră ce se prelingea cu paşi lunecători şi vătuiţi, discret, prevenitor şi fratern, vorbind doar cu mîinile şi cu expresivitatea feţei ca într-un film mut? Ori în misteriosul şi sumbrul vns în haine cernite, ascunzindu-şi intenţiile sub o mască arogantă şi impenetrabilă, pe Cazimir Tănase, neuitatul iconar al terorilor şi zvârcolirilor bătrinului Goga în luptă cu împrejurările potrivnice şi cu fantasmele unei imaginaţii delirante ? Schimbându-şi costumul, Vasile Constantinescu nu a schimbat în egală măsură şi rolul : personajul său avea unele înrudiri cu cel din seara precedentă, fiind şi el deţinătorul unui sacerdoţiu, dar de cu totul alt ordin Nicolae Bălcescu, chip animat de o generoasă şi înţeleaptă umanitate şi uşor umbrit de melancolie. Rotofei, plesnind de sănătate, jovial cu pondere şi imperturbabil, Popa Balint a avut parte de un foarte convingător mesager scenic în Teofil Turturică. Vorbind graiul ardelenesc cu o fermecătoare şi duioasă autenticitate, Ion Săsăran şi Mircea Graur în rolurile celor doi centurioni, Marcu Toader şi Lar Brad, au fost purtătorii de cuvînt ai simţirii şi filozofiei populare. Dar mai sînt încă atîţia alţii ale căror nume se cuvine a fi pomenite : Sandu Popa in tribunul Andreica, Ştefan Sloboda, Aurel Mazilu, Cornel Mititelu, Radu Dimitriu, Dan Antoci, Virgil Fătu, Silvia Uţă, Ruxandra Petru. Pentru cine nu ştie prea bine ce înseamnă un decor funcţional, scenograia lui Mircea Matcaboji ar fi fost fără îndoială edificatoare, arătîndu-i cite schimbări de cadru se pot face cu cîteva practicabile, o estradă cu două niveluri şi un imens panou vertical montat pe scripeţi pentru a fi coborît ca podul mobil al unui castel din vechime, permiţîndu-i eroului să urce spre apoteoza sa , totul impunător, solemn, sobru şi iscusit compus, cu simetria perfectă a unui templu grecesc. Plăcute, calde, odihnitoare, acordurile cromatice create între decor şi frumoasele costume desenate de Edith Kunowitz Schranz, Ovidiu Constantinescu