Luceafărul, ianuarie-iunie 1975 (Anul 18, nr. 1-26)

1975-01-11 / nr. 2

k­ K 1 Din strălucirea lui„, ...Cuvîntul mi-l înalț pînă la el netimpul să-l apropiu între noi dar cînd scai prind scînteia din altfel luceafărul mi-alunecă-napoi Arunc fiorul zborului ales să-l urmăresc pe calea fără moarte și cînd ajung să cred că l-am cules abia atunci de mine se desparte Din strălucirea lui de-atît de sus sub amăgiri — din farmecul mereu — mă-ntorc pe raza zborului adus in necuprinsul sufletului meu El tremură nestins în veşnicie aşa precum a fost de la-nceput doar în ţărîna­­ hărăzită mie — eu am rămas luceafărul căzut Ion Sofia Manolescu Asemeni zăpezii tăcute El are cea mai albă Frunte, pisc scînteietor, asemeni zăpezii tăcute din inima Carpaţilor. Cugetul său - veşnică neodihnă. Dreapta sa — spadă, de paterni născătoare. Din somnul curat al bărbaţilor de două mii de ani spre noi înaintează ! îi sintem­ ţărm dorit. In singele fiului fiilor noştri care va fi, Visele sale călătoresc, lacuri — spre miezul pămîntului pururi izvorind, — Ochii — in care ne împrospătăm, aducerea aminte, viaţa. In umbra teiului, nestinsu-i Dor veghează. Ana Mureşanu IŞi văd un semn Citesc o carte veche, ’ filele-i sint îngălbenite. Aburul griului ascuns sub brazdă parcă se-aude mişunînd, norii mugesc ca nişte cirezi răsculate, către apus soarele se răsuceşte, şi dintr-o dată noaptea buimacă trezeşte fiarele spunindu-le că e ora mesei. închid cartea şi văd un semn. Era un nume cunoscut. Simţeam că mă trezesc şi eu din ameţeala lecturii, cînd pe fereastră sclipătul serii apăruse şi se ridica pe ţiglele casei. Pe prispa casei noastre adormise cineva, în noapte o tăcere îmi infiora trupul. Sînt fiică de ţăran şi, poate de aceea, îl văd pe Eminescu tot ţăran, ţăran plecat la arat, semănat sau secerat în leagănul lent al carului, gindind poeme sau iubind o femeie. Ioana Proca Ipoteşti Dintr-un cerdac cu scări casa creştea ca-n linii drepte fagurii de miere. Se desfăceau cotinei spre mirări de blinde inimi şi de priveghere. In limpezimi de bucium. La izvor, gemenii iei ca-n lungă frunză miinile. Iar căminarul căutînd steaua Altor cînd străluceau din adîncimi fîntînile. Crengile albe îşi sunau cîntările iar el pe tîmple aduna încet un vis ce-adulmeca prelung cărările unde plutea o frunte de poet. Din cerul de răzeşi creşteau pereţii cu soare, cîmp, lăută şi cunună, cum zările-şi dau fruntea dimineţii dintr-o pecete tainică de lună. Al. Raicu Lied Frunze vibrează In ape de seară Trec linişti prelungi Cu visle de ceară. Crengi de răcoare De unde răsar Cu trupul de fum Străveziu şi amar ? Părelnic învie Şi moare trăind Neliniştea lumii întoarsă în timp. Otilia Nicolescu Orizont Marele Orfeu e transparent Prin el se văd (şi nu folosim vreo lunetă) Intr-un şirag nesfârşit, fiecare Corporal fără trup, veleaturi după Veleaturi, poeţii toţi ai Pămintului ! Inima orfică este centrul pulsului lor ! La locul destinat printre ei Acolo unde șiragul albastru albastru Se curbează deodată sublim Dublini! orizontul românesc Se află Eminescu ! Ne face semne reverberate printre planete Cu mina lui de Vel-Filograf în alonjă eternă. Simon Ajarescu 11 IANUARIE 1975 eminesciana * Sentimentul istoriei Urmare din pag. 1 „pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe cînd totul era lipsă de viaţă şi voinţă“ din Scrisoarea I, şi ii urmăreşte tra­iectoria prin civilizaţiile stră­vechi prin Egiptul antic, prin mitologia greco-romană. (Şi-atunci sufletul visează toată istoria stră­veche), prin evul mediu legendar şi eroic pe fundalul căruia se defi­nesc figurile lui Mircea cel Bătrin, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Da­­bija Vodă şi altora de mai tirziu precum Horia, Mureşanu şi Iancu, pină în epoca sa burghezo-moşie­­rească, măcinată de contradicţiile dintre „împăraţi şi proletari“. In­tr-un poem ca Panorama deşer­tăciunilor, Eminescu intenţiona, în spiritul lui Victor Hugo sau Heliade, o evocare a istoriei ome­nirii care a rămas, însă, circumscrisă tot la antichitate, trăgînd — în contextul istoric social respectiv — o concluzie deznădăjduită sau chiar defetistă : „Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfîrşită, / Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repe­­ţită, / Cu aceleaşi lungi mizerii s'o­­bosesc sufletu-mi mut? / Şi să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Şi toate / Cu virtuţi, vicii ace­leaşi, cu mizerii repetate... / Vrei viitorul a-l cunoaşte te întoarce spre trecut.“ Ca poet romantic şi ma­re patriot, Eminescu va acorda o deosebită atenţie istoriei naţionale. Căci dacă scriitorii clasici se ocu­pau mai cu seamă de istoria anti­chităţii greco-romane, idealizîn­­d-o ca model de existenţă şi virtuţi, romanticii vor spulbera colbul de pe cronicile bătrîne ale istoriei nea­mului lor, vor evoca tradiţiile de luptă ale poporului, pentru drepta­te socială, independenţă şi suvera­nitate naţională, marile figuri isto­rice, eroii legendari, valorile civi­lizaţiei materiale şi spirituale ca atribute ale geniului creator al po­porului, printre care obiceiurile, limba, folclorul, portul. Acestea sunt coordonatele esenţiale ale is­toriei noastre care definesc şi spe­cificul naţional al poporului şi sen­surile existenţei sale incorporate a­­tît de organic în opera eminesciană lirică, epică sau dramatică, ori ros­tite răspicat în eseistica sa ca în acest antologic fragment : „Astfel şi în universul intelectual şi moral al fiecăruia trebuie să existe poluri, idei dominante, împrejurul cărora să se opereze mişcarea celorlalte gînduri. Aceste idei sínt vertebrele caracterului individual, şi cînd ele aparţin unui popor întreg, ele con­stituie caracterul naţional. Insă a­­ceste idei dominante nu sínt inven­­ţiuni a priori, nu sínt culese de prin gazete franţuzeşti şi parasti­­site ca marfă nouă pe malurile Dîm­­boviţii. Ele cată să răsară din e­­lemente statornice ca şi dînsele, din natura pămintului de sub picioare, a cerului de deasupra a statorni­cilor datini şi gînduri ale rasei na­ţionale de-mprejur. Aceste idei se moştenesc în bunul simţ comun al poporului, în aptitudini şi înclinări de caracter, pe cari le lasă părin­ţii din părinţi strănepoţilor lor, ele sunt însă lucruri pe cari străinii nu le pot înţelege, chiar dac-ar vorbi cu sunete româneşti“. Eminescu a evocat, ca nimeni al­tul, în versuri tulburătoare, de un fierbinte patriotism, ca acelea din Scrisoarea III, trecutul glorios al poporului său, care, apărîndu-şi „sărăcia şi nevoile“, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, a ştiut să-şi păstreze cu demnitate fiinţa naţio­nală („Căci noi locului ne ţinem...“) şi graiul din bătrîni „ca un fagure de miere“. El a ridicat limba poetică româ­nească pe culmi nebănuite, impri­­mindu-şi uimitoarea lui personali­tate in fiecare articulaţie a ei. Ros­tim şi azi cuvintele cu sentimentul sporului de expresivitate pe care li l-a dat Eminescu. Chiar apelative atît de obişnuite : lună, creştet, ne­noroc, vreme, codru, gînduri, rîn­­duri, farmec, dulce, val şi altele, au împrumutat ceva din vraja sti­lului eminescian. în armonia gravă şi vrăjită a limbajului său poetic, el a exprimat şi pentru noi întrea­ga gamă de sentimente a sufletului omenesc, de la farmecul curat al copilăriei şi setea de viaţă, brăzda­tă adesea de fulgerele durerii, de la aspiraţii luminoase şi căderi triste, la taina neliniştitoare a morţii. A recreat în armonii de o muzicalitate desăvîrşită frumuseţi­le naturii patriei, proiectînd cu re­zonanţe prelungi pe spaţii cosmice dealurile moldovene in melancolia serii, lăsînd marea cu corăbiile ei să sugereze curgerea ireversibilă a timpului : „Nişte cetăţi / Plutind pe marile / Şi mişcătoarele / Pusti­etăţi“. Pentru noi natura poartă în ea o parte din sufletul lui Eminescu. La noi se poate spune că luna ră­sare ca-n Eminescu , „liniştit şi tremurînd în ape“ sau „ca o vatră de jăratec luminînd străvechii co­dri...“ ; ploaia florilor de tei, peste creştetele îndrăgostiţilor, cade în­totdeauna, pentru noi, dulce, ca-n Luceafărul lui Eminescu ; păsările călătoare se duc toamna, cînd cade bruma, însoţite parcă de o mişcă­toare elegie eminesciană : „Vezi, rindunelele se duc, / Se scutur frunzele de nuc. / S-aşază bruma peste vii...“ Freamătul codrilor de aramă, murmurul izvoarelor şi-ntinsele ape, „prispa cea de brazde“, lacul „pe care norii au urzit o umbră fi­nă, / ruptă de mişcări de valuri ca de bulgări de lumină“, salcîme ce „se scutură de ploaie şi de vînt“, „plo­pii fără soţ“, „norii molatici, înfo­­iaţi pe pat ceresc“, peisajul mirific, „cu rîuri de foc, şi cu poduri de­ ar­­gint, / cu ţărmuri de zmirnă, cu flori care evit“, „oştiri(le) de flori pe straturi“, „grădinile-nflorite pes­te mîndrele dumbrave“, munţii bă­trîni, „Carpaţii cu de stînci inalte coaste“ şi tot ceea ce în expresii memorabile întruchipează însăşi fiinţa ţării noastre se răsfrînge în ecouri amplificate în propria noas­tră conştiinţă, dînd dimensiuni noi cugetării noastre asupra vieţii şi naturii. Adorind trecutul glorios al nea­mului său, plin de farmec şi de virtuţi, evocind chipul legendar al oamenilor de altădată Eminescu nu este un tradiţionalist, un laudator tempori acii. Nu vom întîlni nicio­dată la el o preferinţă exclusivă pentru formele arhaizante, tradiţi­onaliste, anacronice, de viaţă şi de cultură. El adora trecutul care cre­dea în idealurile sale („voi credeaţi în visul vostru“) in antiteză cu pre­zentul decăzut al vremii sale, cu epigonii mărunţi, nefericiţi şi cos­mopoliţi care nu mai credeau un nimic. Subliniind cu modestie că nu merită „laudele aduse pentru poezia Epigonii“, care exprimă o concepţie făurită la Viena „într-un elan de patriotism“, Eminescu îi scria — în 1877 — unei cunoştinţe : „Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cîntecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor“. Pasionat de trecut, Eminescu n-a manifestat nicicînd o spaimă de nou şi înnoire ci dimpotrivă le-a dorit şi le-a promovat, manifestînd o tonică încredere în viitorul Ro­mâniei. Eminescu a devenit un simbol şi o mindrie. Sinteză strălucită a valorilor folclorice, lingvistice şi literare, din trecutul nostru, opera eminesciană este totodată un punct înalt de por­nire pentru cultura românească, ca­re se dezvoltă în spiritul celor mai bune tradiţii ale literaturii naţiona­le şi universale. έ ntocmai cuvintelor noastre, Emil Inescu spune mai mult decit ex­primă. Păstrează un rest. Acest rest este de găsit la propriu în manuscrisele sale, printre care cite unul ar putea fi privit drept un adevărat Ar­­chaeus al culturii noastre. Am voi să arătăm aceasta pentru manuscrisul 2 287. Dar ce este un Archaeus ? Ne spune. In­tr-un alt manuscris (2268) însuşi Emi­nescu : „Dragul meu... ţi-am vorbit de manu­­scriptu din saltar. îmi vei concede că toată comedia n-ar fi avut loc... dacă nu era acel neînsemnat manuscript vechiu de o sută de ani în fundul saltarului. Cită bogăţie in cîteva foi terfelite, în care zăcea învăluit Archaeus. Ei bine, priveşte viaţa ca o comedie — cine o a­­ranjează ? priveşte omul ca o maşină — cine o ţine ? priveşte natura ca un de­cor — cine o zugrăveşte ? Şi apoi, nu uita că hîrtia chiar era de nevoie numai ca să fixeze pe Archaeus. Dacă iei manuscriptul, care el nu exista ? Ba da. Ce era el ? Un nimic, o posibili­tate... Dar închipuieşte-ţi acum că-n mij­locul reprezentaţiei un perete cade, un actor işi rupe capul, unu îşi uită rolul... iată un Archaeus jignit şi simţi tu că-i jignit. De ce simţi? Pentru că acel nimic e şi-n tine, pentru că insultat pe scenă e insultat în tine. Şi cu toate acestea el pu­tea să rămîie mii de ani în saltar şi corpul lui de hîrtie să putrezească, tu în­suţi puteai să nu te naşti, să fii din numă­rul celor ce n-au fost niciodată... ei bine, totuşi existenţa era posibilă pentru că este. Ar fi existat ca idee, ca o comedie mimată, al cărei manuscript s-a pierdut şi despre care nimeni nimic nu ştie, deşi a existat, ba există în creerul naturii“. Un Archaeus este, aşadar, un ghem de gînduri, de viziuni şi de posibilităţi, că­rora le e dat fie să modeleze realul, fie să se stingă în propriul lor nimic. Dar nimicul acesta este, ca posibilitate, defi­nit. El are nu numai ordine lăuntrică — aşa cum există ordine lăuntrică în dezor­dinea caietelor eminesciene — dar are şi putere modelatoare în afară. Ceva arhe­tipal se poate adesea citi în el pentru propria noastră lume. Aşa ne apare mai jos, find pe rind, imaginea lui Ilie, fra­tele stins din viaţă la şaisprezece ani (e curios cum nu s-a folosit îndeajuns locul acesta admirabil), sau imaginea geniului, a geniului istoric (Kant), a omului învăţat laolaltă cu Înţelesul omului de rind, sau înţelesul istoriei, în acelaşi timp în­tunecate şi luminoase. „De cite ori voiu să-mi inchipuiesc figura unui om nobil şi inteligent pe care nu-1 cunosc, imi iese Ilie nainte — precis văd înaintea mea ochii lui albaştri, de cite ori citesc un pasagiu înţelept îmi pare că-l aud citit de glasul lui, îşi prezintă oare orişicine ideea unei persoane iu­bite (şi pierdute) în închipurile cele mai valo­roase şi mai preţuite ale sufletului său, sau asta este numai în cazul meu ? Şi dacă li s-ar prezenta într-adins ce însemnează asta ? Chiar dacă mă inchipuiesc mare, onorat, sapient, imi pare că aş voi s-o fiu sub forma lui şi nu sub a mea ; poate cînd mă primblu picioarele şi corpul meu au acea legănare proprie mersului său..." (fila 11). „De ce cînd cineva (oricine ar fi) citeşte bio­grafia unui geniu cearcă a găsi, incifrează chiar trăsuri ale individualităţii sale în acele trăsuri mari ale unui bărbat însemnat ? Fiindcă in­tr-adevăr in fie­ce organism omenesc sunt po­­tenţiă coardele omenirei întregi. Nu vorbim de treaptă — acestea sunt infinite. Poate că de a­­colo se explică plăcerea ce oamenii o găsesc in operele poeţilor — şi de acolo coincidenţa cea ades uimitoare în pasage, ba în cugetări orga­nice întregi a autorilor celor mari. Este acelaş om, care trăieşte în toţi — şi naturi inferioare cred cum că s-a plagiat unii pe alţii, pe cînd poate nici nu s-au citit. Şi fiindcă fiecare regăseşte sîmburele indivi­dualităţii sale în cei mari, crede de datorie a reda în comentarii şi ramificaţiile individuale ale acelui sîmbure ; de ab­ia apoi se nasc diferiţi glosatori şi explicatori, cari de care mai poeţi, ai autorilor mari“, (fila 12—12 v.). „Ca f orce cugetare generoasă, orice descope­rire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat, cînd cineva a pătruns odată pe Kant, cînd e pus pe acelaşi punct de vedere atît de instreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, — mintea nu mai e decit o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde in inimă. Şi cînd ridici ochii te afli intr-adevăr în una. Timpul a dispărut şi eter­nitatea cu faţa ei cea serioasă te priveşte din fie­ce lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită cu toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere, cum că ivirea şi peirea ta înşile sunt numai o părere. Şi inima nu mai e in stare a te transpune în această stare. Ea se cutremură încet de sus în jos, asemenea unei arte eoliane, ea este orologiul ei. Şi astfel fantasia nu mai este reflecţia lumii astfel cum ea se arată ochilor intr-o reală trez­­vie, ci ea in fantasia poetului şi a artistului se ridică în jur în petrificaţiunea ideilor eterne, ce reprezintă. De jur împrejur sînt pînze atîr­­nate la care perspectiva este aparentă, asupra căror timpul trece fără urmă, toate avînd un ce necunoscut de aranjor şi toate inchipuri ale unui suflet mare. Ceea ce numesc capete ordi­nare fantasie, nu este fantasie ci slăbiciune a creerilor, fantasterie. Pe cînd celor chemaţi lec­tura le vorbeşte în jargonul lor propriu,— celui ales ea-i vorbeşte în limba ei — şi limba ei e armonia lui Plato“, (fila 11—11 v.). „Oameni învăţaţi dar fără talent propriu, adică purtătorii fiinţei moarte mi-i inchipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi cu una de ieşire. Ideile streine intră printr-o uşă, trec prin întunericul salei şi ies pe cealaltă, in­diferente, singure şi reci. Capul unui om de ta­lent e ca o sală luminată, cu pereţi de oglinzi. De-afară vin ideile intr-adevăr reci şi indife­rente — dar ce societate, ce petrecere găsesc. In lumina cea mai vie ele-şi găsesc pe cele ce s-asamăn, pe cele ce le contrariază, dispută — concesii şi ideele cele mari, quintesenţa vieţei sale sufleteşti se uită la el, dacă şi cum s-ar potrivi toate fără să se contrazică. Şi cum ies ele din această sală iluminată ? Multe întîi ina­mice ies înfrăţite , toate cunoscîndu-se, toate ştiind clar în ce relaţiune stau sau pot sta — şi astfel, se comunică şi auditorului şi el se simte în faţa unei lumi armonice, care-l atrage. Din contra, la cel mărginit el vede chipuri, pe care prelectorul nu le-a priceput el însuşi ieşind cu grămada din intelectul lui tot astfel precum intrasă, necunoscute între ele, indife­rente una faţă cu alta şi unite doar exterior prin împrejurarea că ies din aceeaşi gură. De­ aceea mulţi oameni învăţaţi vor simţi cum că au un fond negru în sufletul lor, deasupra căruia toată ştiinţa lor lunecă de la urechea, cu care au auzit-o la gura, cu care­ o transmit altora. Ei însă rămîn neatinşi de ea. La un om cu talent fondul e luminos, ei sunt mai mari prin cugetările proprii ce conţine capul lor, fi­gurat oamenii ca ei sunt mult mai însemnaţi în rang decit oaspeţii ce intră şi iese şi cînd oas­peţii ies se cunoaşte parcă cum că societatea, cu care­ au petrecut le face onoare, de aceea, tonul de demnitate cu care reapar. In genere orce cap omenesc samănă c-o odaie, numai întrebarea ce fel de odaie, ce aer şi ce lumină e în ea şi ce societate găseşti. Una e o crîşmă iluminată de o luminare umilă de seu — societatea e urîtă şi comică — alta e odaia cu­rată şi orînduită a unei babe ; găseşti că lucru­rile aici sunt puse şi tratate cu multă îngrijire, în puttoare, ferestre ş.a. — pentru lucruri mari însă baba nu are nici un înţeles. Aceste com­paraţii s-ar putea urma la infinit“, (fila 15—15 v.). „In dispoziţia sufletească, care se numeşte cu chef, în orice caz efectul unei băuturi, ochiul are un fel de luciditate, poate în urma eliberă­rii inteligenţei de grijile zilnice, care face ca toate lucrurile să apară într-o lumină proprie — poate cea adevărată — lumină oarecum este­tică, căci intr-adevăr in asemenea momente par toate caracteristice, şi de aceea frumoase. E ciudat ce impresie îşi face atunci un micro­­cefal, un dobitoc, un [stîngău]. Treaz fiind toate aceste chipuri îţi pot fi indiferente, nici le ob­servi nici te interesă. Curăţată inteligenţa de această greutate a zilei, de nepăsare, fie ce în­­tîmplare, fie ce om face asupră-ţi o impresie marcată, ţi se pare c-ai ceti sau, mai des c-ai privi o comedie. Ce şanse [?] proaste îţi par atunci cei mai mulţi oameni. Este un fior îna­intea ochilor, dară unul dinăuntru. E ca şi cînd ai privi printr-o prismă care dă lucrurilor mar­gini de curcubeu, va să zică li le desenează c-o regularitate matematică [...] incit această stare seamănă mult cu momentele argintoase ale poeziei, în care omul vede umbra luminoasă a lucrărilor fără ca ele să-i oscite voinţa“, (fila 4). „Interesul întovărăşit de minte (sub forma minciunii), interesul fără minte (sub forma ne­roziei), interesul bine înţeles faţă cu cel rău înţeles, iată cele două părţi a unui şi aceluiaşi sîmbure ce mişcă istoria : egoismul. Cu cea mai mare luare aminte trebuiesc cercetate aşa numitele acte de detvotament, de cueagiu, de abnegaţiune. Cel puţin 90 din 100 sunt flori is­torice, însă nu adevăruri“, (fila 5 v.). „Şi cînd strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei care o preface într-o luptă de inte­rese, di­in lumina viorie a simţămîntului, cu toată bogăţia de culori, de pasiune [...], citirea acestor fapte va face asupra lor impresia ro­mantică, pe care asupra noastră o face rezbelul cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea. Cum că în fond este sîmburele vecinic al tuturor acţiu­nilor omeneşti, egoismul, care vivifică aceste forme, asta nu va interesa pe nime — acest sîmbure-l vor avea şi strănepoţii noştri, cine ştie sub ce formă — dar bogăţia de forme ex­terioare ale vieţii noastre, mulţimea de culori prismatice, de limbi varii şi multe, de poezie şi arte care de care mai originală în felul ei, de apăsare cu animozitate asupra unor teorii şi puncte, necrezute in fond de cei ce Ie susţin (d. ex. drept, istorie, religiune ş. a.), această minciună în aparenţă atît de frumoasă, în fond ţesătura durerilor noastre — atît de strălucită în arătare, atît de cumplită în esenţa ei — va procura, ca fenomen se-nţelege, căci nu mai implică voinţă şi eşafare, multe ore de petre­cere nepoţilor noştri. Am putea zice că adevă­rul [inimii interesează numai]. Ce seacă şi ne­plăcută ar fi o istorie, care ar arăta pur şi sim­plu pe om dezbrăcat de închipuirile, cu care-şi îmbracă voinţa, un motor orb şi surd, care zdrobeşte sau a zdrobit, în fine această dina­mică a puterilor naţionale, dezbrăcată de filo­­sofie şi politică, de formele, vorbele, pompele exterioare strălucite. Prin urmare chiar în is­torie ne interesează paradele ei, pompa, haina — minciuna — însă nu acea rădăcină întune­coasă a tuturor acestor nerozii : egoismul“, (fila 7). „Precum fie ce lege civilă are ocazia prin care s-a născut (occasio legis) care servă de normă la aplicarea ei şi este unicul criteriu contra abuzurilor, ba fără de care ar rămîne neînţeleasă, tot astfel fie ,.O regulă, teorie, ab­stracţiune chiar îşi are durerile ei de naştere. Şi nu o dată ci cu fiecare individ. Abia cu oca­zia unei întîmplări dureroase omul se pătrun­de, ce adevărată fuse cutare regulă de viaţă şi din momentul acesta ea devine pentru el — nu o teorie sură pe care o ştia şi mai nainte, ci un călăuz concret. Ea se naşte în el într-un mod dureros. Tot astfel e c-o abstracţiune...“, (fila 12). „Cugetări imposibile ! Ce este imposibil ? Condiţiile de orice posibilitate sunt în capul nostru. — Ab­ia sunt legile ciudate, cărora na­tura trebuie să se supuie — aici e timp, aici spaţiu, aici cauzalitate şi dacă le ştergi acestea — şi un somn adine Ie şterge pentru cîteva ore — ce simţire iţi rămîne despre acest interval al ştergerei ? Nimic. Şi cu toate aceste ne vin momente în viaţă, în care aceste trei elemente ale minţii noastre, aceste sertare în care bă­găm o lume, dispar pentru un moment — e drept — ca o fulgerare numai, dispar, sau parte sau în tot, şi stai ca înaintea unei minuni şi te întrebi aşa ca omul, care-a crezut că tot ce vede, e chiar aşa cum este, că oare ce să-nsem­­neze asta... Cînd priveşti cite o fizionomie ciu­dată Iţi vine de sine întrebarea : oare cum dracu o fi gindind acest om — ba lipsa a unuia din cele cinci simţuri, chiar venind mai tirziu, modifică radical lumea cugetării. Aşa Beetho­ven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omului... el scrie muzică pen­tru voci cum crede el c-ar trebui să fie şi te trezeşti faţă c-o operă, care ţi se pare că fuge dinaintea ochilor, că ai privi-o cu binoclul în­tors... şi-ai vedea departe, departe, în fundul cugetării unui om ceva straniu ce pare a nu pricepe bine, şi apoi abia auzi că sunt închipui­rile unui surd despre vocea omenească, a cărei natură normală el o uitase sau avea numai o reminiscenţă slabă despre ea...“, (fila 70.). „Nu zicem că presa este totdauna de rea cre­dinţă, mai mult însă, că aceşti oameni nu ştiu in faptă ce vor, sau nu vor ce ştiu. Viaţa in­ternă a istoriei în comparaţie cu exteriorul ei, s-ar putea compara cu o femeie, a cărei corp e plin de bube greţoase şi adinei, îmbrăcată cu o mantă albă, care face cei mai frumoşi falduri şi dă întregii statui o rază de demnitate, ca toga. Toate mişcările unui corp bolnav se re­flectă foarte infidel, dar foarte frumos în aces­te falduri, cine însă s-a uitat sub haină ? Această aparenţă vizuală, mişcările corpului sînt toate genuri diferite de creţii ce-i aruncă mantia, — astfel sînt frazele mari şi pompoa­se, criticile fine şi ingenioase a căror reflecţie e literatura publică şi presa faţă cu cele ce ele ascund sub ele. Se ştie că forma sub care se anunţă şarlatanii este în genere cea mai atră­gătoare, prin urmare e acolo mai frumoasă unde corpul e mai urît, şi nimic nu se înfru­museţează (beschönigt) mai mult — şi fireşte că şi era trebuinţă — decit tocmai răul, min­ciuna, decadenţa, şi nu e nici o cauză atît de rea, care să nu găsească apărătorii ei fireşti. Ce rol joacă raţiunea în această privinţă, nu mai e trebuinţă s-o spunem“, (fila 21.). „Schema cursului naturii este un cerc de for­me, prin care materia trece ca prin puncte de transiţiune. Astfel fiinţele privite în sine, sunt asemenea unui riu curgător pe suprafaţa căruia sunt suspendate umbre. Aceste umbre stau pe loc ca o urzeală, ca ideea unei fiinţe sub care undele rîului, etern altele, formează o bătătură, singură ce dă consistenţă acestor umbre şi to­tuşi ea însăşi într-o eternă transiţie, pelerinagiu din fiinţă în fiinţă, un Ahasver a formelor lumii. Acuma căutînd la organele a­­cestor fiinţe, găsim asemenea că ele sînt ca părţi constitutive ale întregului forme mai mici de transiţie, prin urmare esenţa fiinţelor este forma, esenţa vieţii trecerea, mişcarea ma­teriei prin ele. După care principiu însă se con­­struiră aceste forme — care-i sensul teleolo­giei lor. Care-i sensul teleologiei în mişcarea şi secreţiunile materiei ? De altă parte vedem, cum că stat şi societate sunt departe de a fi opuim­ a mult lăudatei minţi omeneşti... Ele sunt fapte a naturii. Astfel ve­dem că statele omeneşti au felul statelor de albine, că generaţiile tinere au soarta rolurilor ş. a., pe de alta vedem în state tendinţa de­ a se osifica în forme, în umbre de legi — cum le-ar numi Mureşanu — şi de a deveni grupuri de forme, stabile, vecinie aceleaşi, prin care generaţiile consecutive trec asemenea materiei fără de voinţă prin formele existenţei. S-ar putea spune prin analogie, că precum în corp este conţinut idealitar forma sa în embrie nu­mai tocmai aşa este conştiinţa că societatea privită din orice punct al dezvoltării sale fazele ei viitoare, legile, dreptul, religiunea, care nu sunt decit tocmai organele de viaţă a societăţii, au energia lor respectivă, cu modul lor de se­­creţiune. In complex ele formează statul. Haina instituţiunilor născute instinctiv sunt părerile ce le au oamenii despre ele — spiritul public, opiniunea publică, organismul conţinut ideali­­tar în stat, ca posibilitate de existenţă şi dez­voltare, este religiunea şi simţămîntul aparţi­­nerii laolaltă“, (fila 29 v.­­ 31). Acestea sînt cîteva din însemnările cu­prinse în ms. 2 287, de 95 file format mic unde, alături de alte însemnări de ace­lași nivel, apar numeroase note în limba germană, nedescifrate toate, cîteva poate originale și ele. Deoarece manuscrisul este din anii studiilor, unele însemnări ar putea reflecta gînduri străine, dar cele mai multe sînt străfulgerări ce nu puteau țîşni din nici o altă minte. însemnările de mai sus au apărut în bună parte în culegeri, dar împrăștiate după temele în care se înscriau. Cine le redescoperă strînse laolaltă într-un sin­gur manuscris, simte în ele ceva de tăria unui Archaeus. Eminescu trebuie adunat din propria sa risipă şi din risipa ce am făcut cu el. Dar chiar şi aşa, concentra­ţia aceea unică de energie spirituală nu apare întotdeauna într-o operă tipărită. Nimic nu înlocuieşte magia unui ma­nuscris eminescian. Culegere şi prezentare l­a C. Noica Transcriere după manuscrise: Gh. Suciu „Acel manuscript rechin de o sută de ani“ — Viziuni şi gînduri cuprinse într-un manuscris eminescian — ____________________________________________________________________________________/ * 1 9 | ................. 1 "^

Next