Luceafărul, ianuarie-iunie 1975 (Anul 18, nr. 1-26)
1975-01-18 / nr. 3
18 IANUARIE 1975 r 1 Victor Tulbure Colindă de împărat încleştaţi de ger munţii vechi de lună. Pajura spre cer zboară pin-la lună. Iar din timpii-adinci ai columnei dace, Decebal, din stinci, iată se desface. Codrii cozieni in nămeţi se-ngroapă. Frintă-i sub troieni lespedea pe-o groapă Şi cu spada-n miini iese-afarâ Domnul Mircea, din bătrîni, nedeprins cu somnul. Vifore prelung buciumă şi urlă şi la Putna-ajung dlăngănind in turlă de tresaltă-n scări Ştefan Vodă teafăr şi porneşte-n zări după un luceafăr. Pe-un picior de plai, lerui, doamne, lerui! — vin străbunii crai prin străbune geruri. Prin păduri de-argint gomăn - gamânind, de departe foarte. Drumul şi-l aţin către-o stea de bine. Timp nepieritor, glorios şi teafăr! Patrie de dor! Maică de Luceafăr! De la Tapae vin şi de la Rovine. 15 ianuarie 1975 Dorin Sălajan De la Podu-malt şi străbat omături unu-n celălalt şi toţi trei alături. Steaua inâlbind paltinii şi fagii, lerul leruind, o urmează magii pină-n Ipoteşti unde-un prunc visează sub sclipiri cereşti străjuit de-o rază. Iar spre somnu-i dalb, mirosind a cimbru, suflă abur cald al Moldovei zimbru. Magii intră blind scuturindu-şi gluga, mina sărutind Precistei Raluca, sfînta ce la sin a purtat, şi-n pintec, Dumnezeu român, împărat de Cintec. Lerui, Ier, leroi, dulce Românie, ţară de eroi şi de poezie! Eternitate zăpezilor sau Elegie la ieşirea din adolescenţă Bubuie iarna in lemn de salcim, Flacăra sfirîie un mustul carnal, Zăpezile toate în ochi ţi le-adun, Pămîntul e sania trasă de-un cal. Plutim în dosul lumilor, pe-o parte Bate vintul somnului în fus ; Pe cealaltă, pasărea de noapte Ne îneacă-n hohote de ris... Nu pot să strig nici cu un păun Fără să te ştiu dezbrăcată de şoapte. Zăpezile eterne in ochi se descompun Din copilărie pînâ peste moarte. Iar dragostea in care noi cădem Din tălpi în creştet azi ca nişte fluturi, Se pare că-i zăpada cea eternă, De care poţi şi nu poţi să te scuturi. Naşterea cea mare Fost-am dus pe sănii de împrumut, Cîmpia mi-a fost maică şi leagăn şi iubită . Forfota mulţimii, ca pielea de pe faruri, înverzea, întoarsă, urma de copită. La steaua sus răsare, adine m-am închinat, Impenate surle mă infrigurară. Bouri mari se arâtară-n vis Cu inel de aur îngroşat în nară. Vizavi de lume, hăuri să se-nchege Bruma unui astru în pâmînt virgin ; Bube mari şi oarbe îl rumegă precum Aurora beată nu ieslea în declin. Nici casa de născare, nici tatăl străveziu Sub o felie caldă de pâmînt şi sare. Nu mă mai vor cenuşile-n izvor Cind sunt orbit de dor şi insetare. Desigur rege sunt, peste un smoc de paie, Şi creanga de cucuiâ-n loc de lyrâ ; Dintre chemaţi, puţini aleşi am fost In soare miruiţi cu seu de hetairă. Coboară fluturii, mai mari ca satul, Sâ prevestească grei, peste altare, Că strigătul meu, în chip de porumb, E pregătit de naşterea cea mare. Nu mai sunt copil Nu mai sunt copilul dinainte, Prea devreme am îmbătrînit ; Prin scorburi, Pan, îşi caută un dinte, Pe care am să plîng eu năbuşit. Ciutele, în cîrduri, vin de-mi dau ocol, Peştii mă salută din blana lor solzoasă ; Scuturat e brîul prunciei de cocori, Mierlele m-adună pe limba lor acasă. Port în braţe crinii arzători, Gura îmi şopteşte taine fără-de-pereche ; Iarba îmi învinge sîngele-n potol Şi port vina mare, ca şi pentru zece. Creşte grîu-n mese, vinul dă pe roţi, Dimineţi nebune-n gîtlej de ciochie ; Am să cint de unul singur, pentru toţi, Şi sunt vestitorul care va să vie... Dar nu mai sunt copilul dinainte, Simt de-o vreme c-am îmbătrînit ; Prin trestii, Pan, iar şi-a pierdut un dinte, E glasul meu, ce peste noapte altfel a-nflorit. Motivul unui şal Cînd frigul muşcă aspru, cu florile de ger, In căpriori zăpada îşi ascuţeşte pasul ; înfrigurat pînă la cintec eu te cer, Şi simt de la o vreme că mi se-nmoaie glasul. Şi totuşi în ascuns de te-aş seduce Tiparele să spumege, nebune, în sărut, Mi-aş dezbrăca şi strigătul pe cruce Din nou şi iar din nou ca la-nceput. Nici risipirea dulce a gloriei postume Cu talpa nu m-atingă a timpului noroi, De prinsul loc şi-ar face, cu coatele, în lume, Ca semn al disperării lumilor din noi. Dar junghiat un miel în ceafa mea de vid Nu poate viu să mă poarte prin moarte, De-aceea gura-ntr-un clopt, mut, mi-o deschid Și-ncerc să bat mai departe... In cetatea de scaun, cu armonii difuze, Mă-ncearcă iară turma, în lupul gutural ; E dulcea amînare, din focul de meduze, Cînd ne mai leagă, negru, motivul unui șal. Marcel Bărăganu Poem A descrie un om Este asemănător Cu a descrie un copac; A descrie un copac Este asemănător Cu a descrie văzduhul ; A descrie văzduhul Este asemănător Cu a descrie o pasăre; A descrie o pasăre înseamnă a descrie un om Pînă cînd omul Devine asemănător cu El insuşi, îl însoţi nu pe Valovei, care la urma urmei nu mai avea ce să-i arate, fiind deja mort. Ci pe loan Rohia , de-a lungul îngustelor curele de arătură , de-a lungul unor rudimentare şanţuri, năpădite de pipirig şi surpate, în cerc tot mai strimt, în pas grăbit pînă au ajuns să alerge. Goneau de mult, obositor, unul în spatele altuia. Parcă n-aţi fi normali, la ce ne grăbim, gîndi. Ceilalţi il urmau în tăcere pe bătrin, nu voiau să se facă de ris ori nu le păsa. Probabil mintea le stătea la masa îmbelşugată pe care loan se va simţi obligat să le-o dea. Şi la vinul pe care il vorbea, restul fiind alergătură (admiteau) pentru ca lor să le cadă mai bine la stomah. La deconspirarea locului răzbunării loan n-a pornit singur A chemat copiii robienilor şi pe alţii din împrejurimile locuite de robieni, i-a adus la Ardeova ca să prăznuiască împreună cu mult, fast, sfinţirea şi sărbătoarea , cu laude şi cînturi vechi, în sunet de fluiere, ţitere şi clarinete. Fiii niciodată răzvrătiţilor s-au strîns din marginile Ardeovei, din satele vechiului comitat, din lun şi Ilipa şi părţile Crainei, căci împrăştiaţi de urgii rohienii îşi ridicaseră case împrejurul vetrei Ardeovei. S-au adunat dis de dimineaţă înaintea porţii, cu bite în miini, în hainele lor de şiac gălbui, în gube miloase de lină, cu pălării de paie lunguieţe ca un turn, cu opincile lor cu multe nojiţe, în cămăşi curate de cînepă, cu nasturi mulţi, coloraţi. Au trecut dintre ei şi-n ocol, s-au oprit la fîntînă, au scos apă, o apă leşioasă, verzuie, au sorbit. „Aceeaşi apă peste tot“, a spus Vavila, „nu-i scăpare“. Unii s-au aşezat pe adăpătoare, au scuipat în groapa raţelor. „Gospodare, trei sate am călcat astăzi şi tu mai stai în cuibul cald al nevestei“. Atunci a ieşit Ioan, aducea în braţe o legătură de frunze aurii de tutun înfăşurate in hîrtie de ziar, a aşezat ziarul pe ghizdul fîntînii, l-a desfăcut şi a grăit : „Luaţi, luaţi, e din cel mai bun“. S-au strîns roată, de la cel mai în vîrstă la cel mai tînăr, au răsucit ţigări, bătrînul le-a întins şi pachete cu foiţe, îşi scuipau vîrful degetelor, pipăiau foiţa, o umpleau cu scrumitură de frunză, o lipeau cu limba, aprindeau unul de la altul. „Bun“, spuneau. „Se vede că-i crescut cum trebuie, de unul dintre noi, care ne este rudă !“ Cei mai mici răsuceau şi ei, se înecau. „Nu, nu aşa, poftim, ii, caii popii“, îi dădăceau cîte unul mai mare şi aşa de-a valma trăgeau din ţigări în zorii acelei dimineţi răcoroase. Pînă cînd s-a umplut ocolul, şi tot mai soseau. Au stins apoi ţigările, au întrebat, „Unde-i copilul“ — şi el a ieşit pe prispă ; s-au întors spre el, „Iată-l“. „Nu maisînt copil, a spus, va trebui să mă asculţi şi să mă credeţi. Dinaintea acestei case s-au adunat multe sute de ani oameni ca voi, neamuri ori nu, să asculte cuvîntul celui mai bun, mai puternic şi mai harnic dintre ei. De-aci s-au întors în satele lor, pe ogoarele lor, în casele lor cu învăţătura celui care ie era conducător , cînd să semene, cînd să secere, cînd să ducă la topit cînepa, cînd să lase berbecele la oi, şi vierul la scroafe, cînd sâ postească. Sub acoperişul acestei case s-au născut din cs ales o mie de încrengături, aşadar voi toţi. De-aici v-aţi răsfirat, împinşi de vremi şi de cei care vă veneau in urmă pînă-n depărtările Ilipei, Poienilor de sub munte şi Irunului, pînă-n Ilivachia şi Păcuiul lui Soare. Astăzi v-aţi adunat ca să mă vedeţi ca pe o minune. Nu vă spun decit ceea ce sînteţi. Nimic mai mult“. „Ce e cu căruţa, a întrebat Coşula. Copiii noştri se fac şi ei că o aud“. „Tocmai de asta v-am chemat. Astăzi vom porni să-i găsim locul. Să le arătăm că nu e nimic de ea. Totul a fost — azi nu se află nimic neîngropat. Le vom dovedi acestor visători“, interveni loan Rohia. „Știam că ne adunăm de ziua praznicului lui Petru“, strigă Bleda. „Adevărat e și lucrul acesta“, spuse loan Rohia. „Ei bine oameni buni, să nu mai aşteptăm“. Atunci au deschis poarta, s-au aliniat după neamuri şi au ieşit în cimp. Ioan era în frunte, a îndreptat mulţimea întîi spre Ilipa, apoi au cotit-o spre Păcutul lui Soare. Soloneţ observa deja tot mai bine că se întoarce oarecum înapoi, de fapt se roteşte intr-un cerc uriaş. Si-şi dădu seama că, la un moment dat, dacă vor continua același drum, vor intra in baltă. La amiază deja o încălecaseră în margini de vreo două ori, iar o oră mai tîrziu se aflau la vechiul ocol al lui Valevei Mai rămăseseră zidurile gardului său împrejmuind bătătura şi răsfirate, băga de seamă acum, coloana de cărămidă şi mortar şi piatră calcaroasă de rîu intrau şi se pierdeau în baltă. Gîndi A fost aici intr-adevăr ca Intr-o cetate. Atunci loan porunci să se urce toţi pe zidul acelui gard în bună parte năruit şi a făcut două cete. Cea dinţii a pornit pe partea dreaptă a zidului, spre Ilivachia. In fruntea ei se afla Coşula. In urma lui mergea Vavila şi jumătate din Inopeni, Belareca, Berhoe, Cozla şi Porata, unii din fiii celor din Irun, Celei, Custor, Hlincea şi Gaga, fiul lui Dalnic, fiul lui Ighiu, fiul lui Merara şi fraţii săi Corneliu, Gheorghe şi Vasile. avăţătorul Mihail era în fruntea lor. La cotul dinspre fosta vie a lui Valovei, năpădită acum de vegetaţia abundentă a bălţii, au fost nevoiţi să se dea jos, zidul era măcinat şi o şuviţă înşelătoare de apă şi-a făcut drum dincoace de zid, spre fintînă. Au căutat scinduri, le-au aruncat peste albia firavă a pîriului, cei mai tineri s-au împrăştiat în vie, printre lujerii groşi, îmbătrâniţi, încolăciţi în sălcii ca nişte şerpi preistorici. Au cules struguri chirciţi, cu boabe mici, tari, negricioase, rare. „Iată, totul se sălbăticeşte aici“, a spus învăţătorul Mihail, rugindu-i pe toţi să arunce fructele, să nu le zdrobească, altfel prăznuitul de azi Petru se minte. „Va bate cu piatră toate poamele, aruncaţi ce aveţi in miini“, a repetat. Celei, auzindu-l, a ris : „Măcar de acrit o zeamă tot sunt buni. S-ar chema atunci că nu-i vătămăm“. „Treaba voastră“, a spus învăţătorul urcînd din nou pe celălalt capăt al zidului, în urma lui Coşula. „După mine, a strigat acesta, să nu alunecaţi, să nu vă pierdeţi, să nu vă faceţi de ris“. A doua ceată a pornit spre stingă, avea un frunte pe Ioan Rohia. In urma lui venea Bleda cu cealaltă jumătate de popor, pe zid. „Măcar dacă am fi luat puştile cu noi“, spuse fiul lui Arnota. „N-ar fi trebuit atunci să jertfeşti nici pasăre, nici purcel şi, în nici un caz, viţelul. Vinat trebuie că mai există. Raţe sălbatice, purcei mistreţi se vor afla cu siguranţă mai în adine“. „De ce aminteşti această unealtă ucigaşa , puşca“, strigă din capătul coloanei Coşiu. „Virşele noastre ar fi fost de ajuns. Şi plasele cele mici. Musteşte apa de peşti. Nu văd de ce nu am căuta să-i prindem cu mina. Sărim in apă, o tulburăm, ies peştii deasupra cu burţile întoarse, nu-ţi rămîne decit să-i prinzi între degete, să-i apuci“. „Asta nu-i totuna, întrebă Bahnea. Asta nu i-ar chema că-i chinui, că-i ucizi ? ochiurile limpezi, sub streşinile înierbate, sub dopul de rădăcini ale răchiţilor, acolo unde apa e rece şi de cleştar, acolo adastă peştii cei mai buni, cei mai curaţi, cei mai gustoşi. Pe aceştia nu-i înfricoşezi şi nu-i sperii cu îndeletniciri dintr-acestea tulburi. Trebuie să plonjezi acolo după ei, să aştepţi sub apă pînă vor ei să-ţi spună unde sunt, ca şi cum ţi-ar spune că pentru îndrăzneala ta sunt gata să şi moară. Atunci bolborosesc pe gură, parcă ar vrea să vorbească, te apropii cu pieptul, el stă blind ca un miel. E cu totul altceva“. „Lăsaţi prostiile, spuse Ioan Rohia. Acestea toate sunt poveşti. Unde naiba mai vedeţi voi că ar putea face cuib raţa aia sălbăticită, şi unde ar mai putea pune ouă peştele acela . Paştele mă-sii, apa-i otrăvită, pentru Dumnezeu, s-a stricat, aşa pe neaşteptate. Şi de fapt asta căutăm noi : să aflăm de ce mai este in stare ori nu pămîntul să ne dea ?“ „Noi ţi-am vorbit de ceea ce sîntem în stare să facem, atunci cînd vedem o baltă, cind simţim vînatul dincolo de perdeaua de stuf. Noi iţi mărturisim cinstit ce sîntem : pescari, vinători, căutători în apă tulbure. Chiar dacă facem astă acum, şi nu-i cea dinţii îndeletnicire a noastră. Pe tine toată lumea te ştie cu tutun cultivi an de an şi că într-o oarecare măsură ţi-ai părăsit vechea fire. Noi vrem să-ţi arătăm că am rămas aceiaşi, din vechime şi din părinte un părinte. Cite unul doar s-a schimbat, odată cu vremurile şi cu năravul său cel schimbător, dar asta vrem a crede că nu înseamnă nimic“. „Dar învăţătorul . Veţi vrea a-mi spune că el a dorit sâ se facă popă şi n-a reuşit. Ori că a vrut să se facă avocat şi la fel , n-a reuşit. Toată lumea ce nu reuşeşte ce-şi propune se simte îndreptăţită să se facă învăţător. De parcă ar mai avea ce să înveţe pe alţii“. „Greşiţi, Urechiule, spuse Bleda. De ce ar trebui să aşteptăm toate numai de la voi ? De parcă noi n-am fi in stare de nimic. De parcă nouă ne-ar fi dat pentru totdeauna să fim porcari, pescari, cultivatori de secară şi ovăz, paznici de cimp şi mai ştiu eu ce. Şi mîntuirea întreagă ar veni de la Dumneavoastră“. „Pentru că ea va şi veni, spuse bătrînul Rohia. Voi de ce nu puneţi tutun ? Voi de ce nu vă daţi copiii la şcoli, nu unul de zile mari. Ori cind ii daţi fi opriţi înainte de a împlini ceea ce au început, obligindu-i atunci să devină nişte prăpădiţi de învăţători. De fapt nişte ţărani dezrădăcinaţi, pentru care nici cartea, nici pămintul nu mai pot însemna pe deplin ce ar trebui“. „Nu ţinem deloc să vă supărăm, a spus Bleda. Nu pentru asta am venit“, înaintau de-a lungul zidului, preocupaţi, sub tălpile opincilor şi a cizmelor mortarul se fărimiţa, un uşor praf alb ii însoţea Îndeaproape. Se afundau tot mai mult in baltă, lanul de trestie devenea de nepătruns. „Pe acest zid se umbla şi înainte, spuse loan Rohia. A rămas în bună stare, căci l-au ridicat să dureze. Era un fel de potecă, ridicată de cei pentru care balta devenise casă bună, fugiţi de urgia nobililor, de teama ştreangurilor, ascunşi aici ca de propria moarte“. „Şi totuşi şi ca un zid de apărare, circular, spuse Bleda. Altfel ce rost ar fi avut să ne împărţim două ca să nu ne întîlnim“. „Adevărat e, recunoscu Ioan. Fluieraţi careva şi-i veţi auzi aproape“. Feciorul lui Ampoi suflă în degete de trei ori scurt, hoţeşte, şi imediat alte trei fluierături asemănătoare se auziră din dreapta lor şi oarecum din faţă. „Ei sunt", spuse Ioan. Din acea clipă zidul devenea cu fiecare, pas tot mai impracticabil. Ros de ploi şi de mocirla bălţii, rămăsese pe creastă numai cu pietrele cele mai ascuţite, varul de umplutură şi cărămizile toate se năruiseră. Călcau cu precauţie, sprijinindu-se de coroana sălciilor şi răchitelor crescute parcă din însăşi rădăcina zidului. Aproape că nu mai puteau trece prin acea plasă vie de ramuri și nuiele. „Ne apropiem, spuse Ioan Rohia, ne apropiem“, dar atunci mirat, celălalt alunecă. Nu chibzuise cum trebuie unde să calce, nu se sprijinise cu mjinile, poate voise să și întrebe : ne apropiem de ce, pină acum am admis că totul poate îi o simplă joacă, dar din acest moment măcar am dreptul să întreb de ce ori de cine ne apropiem 7 De ce această lume cățărată pe zidul periculos, adusă cu minciuna unor ademenitoare promisiuni pină în inima mocirloasei ape, pentru a afla ce 7 Pentru a prăznui ce 7 Doar i se spuse : pentru tine, iată, ne vom strecura in baltă să vezi ! Şi acum el era cel mai neînsemnat, uitat de-a binelea in coloana celorlalţi, de parcă nici n-ar fi contat. Se întreba : totuşi de ce Unul, prins în împrejmuirea asta măcar zece ani, cei pe care-i cunoştea el însuşi, de cînd a putut pricepe şi asculta, nu i-a povestit, nu l-a ademenit de-a lungul zidirii, nu a suflat o vorbă de ascunzătoarea acelora, chiar cînd el vorbea de parcă ar fi ştiut, spunind : „Ocolul, ocolul, nu-mi place, la o cetate decăzută“. Trebuind să i se spună : „Intr-adevăr, fostă ca o curte de domni, bine întărită. Şi chiar cînd Valerei, dorind să-i arate acel lucru promis şi pornit in căutarea lui, să se facă, cu destulă pricepere totuşi, că nu-1 găseşte. Ori poate căuta altceva , Valeriu insuşi recunoscînd : rămăşiţele unei căruţe, aduse de ape pînă în inima ascunzătorii, asta caută ca să fie un ton cu tine. Aşadar, simţise cu siguranţă că nu el este cel chemat să i-o arate, şi lăsîndu-l atunci pe celălalt, mult mai cu Închipuire şi mult mai pornit a dovedi că totul nu se datorează decit păcătosului aceluia Roland, preacurvat şi nelegiuit, din spiţa ultimului şi nu dintr-a celui care a trăit o viaţă întreagă in haltă ca paznic de vînătoare şi paznic de cimp şi pădurar peste o pădure de salcîmi din marginea bălţii şi peste o pădure inconsistentă de plopiş şi răchiti şi sălcii, îndeplinind din tinereţe cu puşca în mină paza acestora, sub guvernele trecătoare ca sub cerul schimbător, dar şi sub propria lui guvernare, apărind şi veghind propriile lui locuri şi averi. El, cu siguranţă, ghiceşte copilul prăbuşit acum de pe zid, cu picioarele in mocirlă şi cu apa trecută de briu, tremurînd de teama lipitorilor şi a şerpilor, in hărmălaia ce Vasile Sălăjan căruţa din apă * 4 A „Luceafărul” de MIHAI EMINESCU Ilustrat de Vasile Pintea (pag. 4-5) î l După cincizeci de ani de cînd a fost scrisă Danton este, iată, reprezentată. Nu ştiu vreo lucrare destinata teatrului, la noi, care să mai fi trecut printr-o astfel de încercare. Chiar şi în trecut, cu dificultăţi mai mari sau mai mici, dramaturgii şi-au văzut piesele jucate. Aceasta este, de altfel situaţia firească intr-o ţară în care teatrul este atit de mult gustat dar unde, cu excepţia lui Caragiale, dramaturgii n-au atins măreţia altor scriitori în alte genuri. Poate şi pentru că am văzut Danton pe noua scenă a Teatrului Naţional (de-a dreptul fantastică, cu posibilităţi de reprezentare nelimitate) mărturisesc, intrucîtva în contra părerii comune insă cu toată sinceritatea, că nu dealing intirzierea Văd, tocmai în această întîrziere, confirmarea calităţilor exceptionale ale tragediei lui Camil Petrescu: citesc in ea garanţia durabilităţii. Nu e lucru de toată mina ca pe piesă să aştepte atit : de notă, aceasta, incompatibilitate cu improvizaţia, cu uşurătatea, cu tot ce poate inerui in anumite condiţii, concesie de dragul succesulu. Chiar oameni care-i pătrunseseră valea- Danton (I) rea se îndoiau că va putea fi jucată vreodată, lată ce scrie G. Călinescu in Compendiul său atunci cînd ii examinează pe Camil Petrescu — dramaturgul : „Dar cea mai profundă operă este Danton, probabil nereprezentabilă din cauza lungimii ei“. Avem de-a face, într-adevăr, cu o operă profundă şi ciudată. Autorul nu s-a sfiit să-i relateze procesul elaborării, după care a concis singur : „Se va zice că dacă invenţia dramatică este aproape nulă în tot cursul acestor 20 de tablouri, meritul autorului este şi el destul de redus. Negreşit că da, însă lectura, cu blocul de fişe alături, a foarte multe mii de pagini de istorie a Revoluţiei Franceze, ni se pare că totuşi, constituie un merit peste care nu se poate trece atit de uşor“. Pradă demonului său ştiinţific, Camil Petrescu îşi mai revendica şi (numai) construirea după metoda Gestaltistă a caracterului principial în realitate importanţa operei este cu mult mai mare. Ea se constituie ca o aparentă contradicţie în miedul creaţiei acestui scriitor atât de romox, ca o excepţie care confirmă regula. Căci ce l-a îndemnat pe Camil Petrescu, natură fragilă din punct de vedere fizic şi nervos, să se proiecteze în eroul uriaş şi frust care a fost Danton ? Sau cum se face că tocmai in perioada in care edita Săptămîna muncii intelectuale şi artistice, cind deci medita la principiile — eronate — dezvoltate ulterior în toocraţia necesară, asupra rolului intelectualităţii de clasă conducătoare in stat, dramaturgul afirmă, în sensul în care va scrie mai tîrziu Bălcescu, prin gura personajului său : „Lumea nu se conduce numai cu capete, ci şi cu pasiune...“? Evident, multe din replicile de pe scenă le-a rostit întocmai vestitul tribun francez. Aşa este de pildă, fraza premergătoare execuţiei . ..Să ridici capul meu in minui şi să-l arăţi poporului. Merită !“ Altele însă, caracterizate prin aceeaşi crudă splendoare, le-a scris Camil : „Dobitocule — spune Danton călăului care-l împiedicase să-şi îmbrăţişeze unul din prieteni — vei mai putea tu interzice capetelor noastre să se sărute în coşul ghilotinei ?“ Desigur, tragedia se întemeiază în primul rind pe document. Dar prea departe dincolo de document (Suetoniu) în sensul invenţiei dramatice n-a mers nici Camus scriind Caligula. Valoarea constă in vigoarea unui tip uman ieşit din comun şi in strălucirea unor replci ce contin o întreagă filozofie. Ceea ce, cu toată modestia şi respectînd diferentele, putem afirma şi în cazul piesei lui Camil Petrescu Spectacolul de la National are meritul de a inaugura volul"Recrea scenică a unei piese deosebite Dar despre spectacol în numărul viitor.. Marius Robescu Am lăsat dinadins să treacă o vreme de la vizionarea filmului Mic dejun la Tiffany (1961) şi nu fiindcă m-am temut că m-aş pripi în formulările critice, ci pentru că am simţit că pelicula lui E. Blake merită, dincolo de inegalităţile ei, o atenţie specială . Breakfast at Tiffany’s este, înainte de toate, ecranizarea unei celebre nuvele a lui Truman Capote, autor pe care generaţia mea l-a gustat „cu singe cald“. Holly Golightly, atît în nuvelă cit şi în film, este o fiinţă ciudată, o greşeală a naturii, o femeie care se joacă cu viaţa nebuneşte, pînă la disperare, pînă la contopirea cu infernul în care totul este acceptat şi respins deopotrivă Holly îşi creează o soartă, is pune măşti, le trăieşte conştientă, se autodevoră şi se revoltă. O întruchipare a dorinţei de a se prinde în scara calului care duce spre înalta societate, o furie luînd chipul unei fete bune care se învîrte într-o lume colorată a impresarilor de cinema, a gangsterilor, a manechinelor, a diplomaţilor şi milionarilor ? Holly e fiinţa care nu urmăreşte nimic precis, un cabotin care primeşte şi respinge totul, ca Mic dejun la Tiffany te plînge în sufletul ei şi se simte distrusă atunci cînd boema îi refuză pentru o clipă masca de perpetuă „călătoare“. Aşa cum spune un personaj, O. J. Holly „e autentică în cabotinajul ei“ Poate că aceasta e drama lui Holly Golightly, o dramă in zămislirea căreia Capote a pus duioşie, ironie, umor, gingăşie, plămădind o femeie de o aiureală cumplită, de o bogăţie sufletească exuberantă, naivă şi prefăcută, servindu-şi fericită şi nefericită sandvişurile cu diamante la Tiffany , Holly furînd măşti, Holly suferind orgolioasă la a cincea căsătorie a imbecilului milionar Rusty Trawler, Holly înnebunind de durere la vestea tristă despre fratele ei Fred . Holly fosta fetiță Lulamae, slabă, măritîndu-se cu Doc Golightly la paisprezece ani cînd devenise durdulie. Holly „cu părul galben ca lămîia (...) cu ochii (...) negri.. “ Audrey Hepburn dă personajului o viaţă extraordinară, o creează plină la verosimil Datele personajului sunt urmărite pas cu pas ; uneori îi ânt îmbogăţite sau modificate, cum ar fi cazul unor secvenţe, de mare frumuseţe, precum aceea a plimbării in magazinul Tiffany, a despărţirii de Doc sau a trecerii, în final, pe străzile cotropite de ploaie ale Harlemului, făcîndu-te să Uiţi că Holly n-are părul galben ca lămîia. Joe Bell e părăsit precum și madame Spanella, în schimb Yumoshi capătă o figură de guzgan, Rusty Trawler o mutră curat imbîcsită . José Ibarra e mai mult enunțat, pierzind cîteva din atuurile cucerite în nuvelă, Mag Wildwood e o parodie bine împlinită, Sally Tomato, gangster dulce, O. J. umbră din umbră, avînd meritul de a deveni personaj cheie prin rostirea formulei magice din care afli adevărul despre Holly. O Shaughressy nu cîştigă şi nu pierde nimic din contururile fixate in nuvelă. In schimb scriitorul, in economia filmului, capătă o mai mare arie de acţiune. Are o amantă care la un moment dat se simte, şi chiar şi el o crede, urmărită de un detectiv care se dovedeşte a fi Doc Golightly. De toată frumuseţea este scena din parc, între aşa numitul Fres şi Doc, scenă care în nuvelă se consumă puţin altfel, sau amintita secvenţă din Tiffany, a gravării inelului (inexistentă în nuvelă). Doc e un cuib cald de omenie şi suferinţă, înţelege greu, dar înţelege ce s-a-ntimplat cu fetiţa Lulamae Holly avea să spună mai tîrziu : „Asta a fost greşeala lui Doc. Aducea acasă tot felul de sălbăticiuni (...) Dar nu trebuie să-ţi dăruieşti inima sălbăticiunilor. Cu cit le dărui mai mult, cu atît cresc şi se fac mai puternice. Pînă cînd sînt destul de puternice şi pot fugi în pădure, sau să zboare..." Audrey Hepy"”nu merită văzută în Breakfast at Tiffany’s ; e o Holiday Goligtly memorabilă. Dumitru M. Ion *i