Luceafărul, ianuarie-iunie 1979 (Anul 22, nr. 1-26)

1979-06-16 / nr. 24

V­y­ t­ h „Raza ochiului senin“ έnţeleasă ca o vastă concordia discurs,­­ creaţia eminesciană dovedeşte o uni­tate indestructibilă bazată pe un în­tins şi complex ansamblu de constelaţii simbolice între planul gîndirii şi cel al, senzitivităţii, ambele redimensionate la scara vizionarismului esenţial de către o energie tota­lizatoare care vizează pe de o parte desfacerea ordinii universale in numele voinţei eului şi, pe de a­lta, refacerea acestei ordini într-o summa poetica spirituală Eul energetic romantic este prin excelenţă un complex dual, o sumă de anti­nomii teoretic ireconciliabile, dar practic subsu­mate idealului de unitate absolută , un ideal manifestat în opera eminesciană la diferite grade și sub diferite ipostazieri, rareori însă in mod coerent și explicit. Hermeneutica este cea căreia îi revine sarcina detectării tuturor ipos­tazierilor energiei totalizatoare în opera poetu­lui și a ordonării acestora în jurul unor axe fundamentale ale gîndirii creatoare eminesciene Atunci cînd Edgar Papu afirmă că „Eminescu concepe lumea afectiv, într-un uriaş elan sim­patetic, apropiat de ceea ce mai tîrziu va fi formulat de Max Scheller prin ordo amoris (Poezia lui Eminescu, 1971, p. 7), conceptul de afectivitate trebuie înțeles cu precădere în re­gistrul cunoaşterii poetice. O poetica sensitiva eminesciană va ajunge la concluzia că vizuali­­tatea constituie suma senzitivităţii eminesciene, în acest sens specificul şi capacităţile celorlalte simţuri trebuind a fi reconsiderate din unghiul de vedere al regimului osmotic instaurat între gindire şi vedere. Pentru că văzul reprezintă nivelul de receptare şi cunoaştere a realităţii (şi a meta sau infra-realităţii) cel mai aproape de nivelul cunoaşterii spirituale, el sintetizînd da­tele furnizate de celelalte praguri senzitive şi avînd capacitatea de a trece mai rapid de la registrul fenomenal la structura esenţială a rea­lului. Energetismul ni se pare a fi însuşirea primordială — şi cea mai fertilă în planul cu­noaşterii poetice — a vizualităţii eminesciene. Observaţia că în privire se adună toată încăr­cătura interioară a eului a devenit demult un loc comun şi toate doctrinele vizînd o spiritua­litate de un grad mai profund ori mai superfi­cial au mizat pe acest lucru, de la arborescen­tele iniţiatice înălţate în jurul pudrat­ului egip­tean, pînă la ochiul întors in sine al omului ka­­lokagathic, de la hiperdilatarea vizionară a ochiului bizantin pînă la teoriile asupra ener­getismului vizual, de la forţa hipnotică yoghină şi a speculării în scopuri magice a forţelor vizu­ale, pînă la teoriile asupra magnetismului ş.a.m.d. Reconstituind sistemul de gindire al lui Louis Lambert, E.R. Curtius (în cap. Magia din stu­diul său despre Balzac, trad. rom. 1974, I—p. 52) sintetizează astfel complicata reţea spirituală a eroului balzacian : „Voinţa atinge cel mai înalt grad de intensitate la om Produsul specific al voinţei omeneşti este gîndirea. Organele voinţei la om sunt cele cinci simţuri, care în realitate sunt numai diferenţieri ale unui simţ primordial­­văzut“ (s.n.) Considerăm că opera eminesciană poate fi înţeleasă ca o expresie a unei puternice energii spiritual-afective, nemanifestîndu-se de­liberat ca atare­­cum se revelă, pentru Curtius, a fi opera balzaciană : „întreaga operă a lui Bal­zac constituie o meditaţie privind modalităţile de diriguire a energiei vitale“ — op. cit. I, p. 82), dar conţinînd, într-o măsură sau alta, toate ca­racteristicile şi potenţele creatoare ale acesteia Analogiile certe ce se pot stabili între:energetis­mul balzacian, înţeles de Curtina ca o sumă a complexelor romantice principale, şi eul emines­cian, va trebui să constituie cîndva tema unui studiu aprofundat. Ca şi în cazul celorlalte elemente structurale ale fiinţei eminesciene (înţeleasă, cum spuneam, ca o vastă concordia discurs). Vederea şi valen­ţele ei se pot grupa antinomic în două ipostaze principale, reunite intr-o nouă valoare terţiară şi armonizatoare ■ ipostaza ignic-devoratoare versus ipostaza glacial-interdictivă, care sunt cele două dominante ale vocilor eminesciene şi, apoi, ele­mentul vederii esenţiale, care unifică polarităţi­­le în planul contemplaţiei, eliminînd încărcătura psihologică şi transgresînd potenţele eului în regimul purei spiritualităţi. Valenţele poetice ale acestei triade vom încerca să le schiţăm în cele ce urmează. La o receptare de suprafaţă, ochiul emines­cian ne va apare dotat cu întreg arsenalul pri­virii tipic romantice : purtător al pasionalităţii lăuntrice debordante, marcat de desele răstur­nări de planuri sufleteşti, exponent al unei voinţe acaparatoare, dar şi al unei nestinse do­rinţe contemplative, un ochi cu priviri magne­tice, absorbitoare, dar şi odihnitor-spiritualizate, un ochi totdeauna supraîncărcat (de basme, eresuri, vise, doruri, taine, umbre, de foc şi de lacrimi), întunecat sau luminos, demonic sau serafic, etc. Ceea ce constituie, însă, specificul vederii eminesciene este, pe de o parte, reveni­rea obsedantă, la nivele diferite de valorizare poetică, a coordonatelor vizuale, iar, de cealaltă, abilitatea şi profunzimea cu care onorează poetul în planul relaţiilor privitor-privire-privit. Ca asociaţie de forţe stihiale, ochiul eminescian este marcat de antinomia dintre elementul acvatic (privirea umedă, înlăcrimată) şi cel ignic (focul pasional devorator) , ochii „păgîni“ din Pe lingă plopii fără soţ sînt decodaţi în alte texte ca „pătrunde-vor cu raza lor focoasă / Chiar în sicriul unde voi dormi“ (Iubitei), ochi de un „bogat întuneric / Ca basme păgîne, de iubire chimeric“ (Diamantul Nordului) şi cu priviri ca nişte facle (Ah, mierea buzei tale) care carbonizează („O rază din privire-ţi viaţa mi-a-nnegrit“ — Viaţa mea fu ziuă), ochi „uci­­zător de dulci“ şi care „ard în friguri“ (Strigoii), care aprind sufletul celui privit­­Geloziei, nata­­lizînd voinţa şi consumînd frenetic (Apari să dai lumină, Din cînd în cînd, etc.). In timp ce ochiul înflăcărat îşi revendică obîrşia în sclipirea ste­lară („în ochii-i să se scurgă scîntei din steaua lină“ — Strigoii), ochiul înlăcrimat este expresie a profunzimii mării („Iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării“ — Diamantul Nordului). Un complex în care focul şi apa se întîlnesc în cadrul aceleiaşi priviri este unul de excepţie, marcînd întreaga existenţă, pecetluind deveni­rea erotică ulterioară : „Nu te-a mai văzut ni­meni cum te văzusem eu... / Şi plini îţi erau ochii de lacrimi şi de foc / Pe-al genei tale tre­mur purtînd atît noroc“. Atracţia magnetică, una din constantele spirituale ale vederii îndelung speculată în diverse sisteme de gîndire, apare la Eminescu fie explicit, fie în cadrul unor relaţii complexe, cu rezonante multiple : în primul caz sînt versuri precum „Şi ştii nefericito, că ochiul tău m-atrage / Ca un magnet“ (M-ai chinuit atîta) sau privirea lui Brighelu („M-atragi pre­cum m-atrage un rece ochi de şerpe“ — Geme­nii). In al doilea caz, Luceafărul oferă exem­plul central. Luceafărul poate fi recitit si ca o poemă a devenirii prin privire, privir­ea fiind aici — alături de vis — unica posibilitate de comuniune între Hynerion si Cătălina. Dialec­tica privirii este o altă axă care singularizează, ca realizare, poemul, in contextul creaţiei emi­nesciene. Etapa preludică, să-i zicem, se mani­festă printr-o concentrare îndelungă a privirii („Ii vede azi, îl vede mini / Astfel dorinţa-i gata / El iar privind de săptămîni / Ii face dra­gă fata“), pentru ca, în somnul fetei, Hyner­on să pătrundă (prin intermediul acelui locuum refrigerii care este, la Eminescu, oglinda) — „pe ochii mari, bătînd închişi“. Văzul are aici valenţe fecundatoare, ca şi în Călin, în care apropierea elementului masculin de cel feminin se face prin ruperea şi traversa­rea unui spaţiu intermediar străveziu. Ochii închişi ai fetei,­­ întorşi înlăuntru şi vădind participarea afectivă — de regulă denotată la Eminescu prin tremur sau zbatere —, primesc energia iubirii astrale prin intermediul pleoapei (care poate fi înţeleasă, într-o ultimă concluzie a unui studiu psihanalitic, drept un simbol hyme­nal, ca și ninzi­ de păianjen ce ocrotește patul fetei din Calin). Prototip al înzestrării vizuale eminesciene, Hyperion va fi marcat în cele două ipostazieri ale sale, în principal prin datele pri­virii, glacială în primul caz, arzătoare în cel de al doilea. Procesul de hyperionizare a lui Cătălin (transferul energiei astrale asupra eroului mas­culin, care se intîmplă la Eminescu prin inter­mediul elementului feminin) va fi marcat tot de devenirea privirii , în timp ce, la început, Cătălin este prezentat in nota unei potenţe vi­zuale degradate („îndrăzneţ cu ochii“), faţă de cea a Luceafărului („Un mort frumos cu ochii vii / Ce scînteie-n afară“). În final,­schimbarea condiţiei lui existenţiale va fi marcată astfel : „O lasă-mi capul meu pe sin / Iubito, să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce : / / Cu farmecul luminii reci / Gîndirile străbate-mi, / Revarsă linişte de veci / Pe noap­tea mea de patimi“. Transferul energiei spiri­tuale prin Cătălina (prin razele ochilor săi deja atinse şi înseninate rece-spiritual de contactul cu planul cosmic) spre Cătălin este marcat şi de inversarea poziţiei acestuia din urmă, din eu activ dominator în prima parte („Şi ochii tăi nemişcători / Sub ochii mei rămîie“), în eu pasiv dominat, în cea de-a doua („Şi de­asupra mea rămîi / Durerea mea de-o curmă / Căci eşti iu­birea mea de-ntîi / Şi visul meu din urmă“. Ca purtători şi transmiţători ai energiei vitale, ochii realizează în cadrul poeticii eminesciene armonizarea stărilor conflictual-tensionale ale eurilor, privirea fiind înţeleasă astfel ca o nuntă, ca o iniţiere sau ca o comuniune spirituală, mult mai directă şi mai profundă decit însuşi nivelul tactil. Actul vederii echivalează cu actul pose­siunii şi nu o dată o privire încărcată de dorinţă echivalează cu un act erotic, făcînd de prisos apropierea propriu-zisă : „Ochii ei cei mari, al­baştri, de blîndee dulci şi moi / Ce adine pă­trund în ochii lui cei negri furtunoşi ! / Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş­u / Se iubesc... Şi ce departe sunt de-o­laltă amîndoi“ (înger şi demon). De la comuniunea erotică prin privire („Din ochi albaştri raza-ntunecată / Plină de-amor în ochiul meu cădea“ — Aveam o muză), pînă la înţelegerea privirii ca destăinuire a esenţei interioare („Ridicînd a tale gene al tău suflet se ridică“ — Călin), de la motivul ochiu­lui ca labirint („Şi în ochii tăi cei negri / Eu privirea să mi-o pierd“ — Mureşanu) sau ca odihnă prin uitare („Vin lingă mine, să mă uit în ochii-ţi / Să uit de lume...“ — Odin şi Poetul) pînă la înţelegerea rostului privirii ca fecundare spirituală (Rafael care „Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate“ -- Venere şi Mado­nă) sau ca posibilitate de mîntuire („S-atîrnă su­­fletu-mi de ochii / Cei plini de lacrimi şi noroc“ — Atît de fragedă, „Din ochi de-ar soarbe ge­niu slăbită mea privire“ — Amorul unei mar­mure) şi pînă la viziunea sensului eleatismului spiritual manifestat prin privire, prin raportare la heraclitismul universal („în cea oglindă miş­cătoare / Vrei să priveşti un straniu foc / O apă vecinie călătoare / Sub ochiul tău rămas pe loc“ — Diana), de la înţelegerea privirii ca supremă purtătoare de putere vitalizatoare („Cu ochii tăi întunecaţi renăscători din moarte“ — S-a dus amorul) şi pînă la refacerea unităţii originare prin pecetluirea comunitară a privirilor celor doi („Acea eternă sete ce-o au după­olaltă / Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă“ — Urît şi sărăcie), pe toate aceste coordonate re­gistrul vizual eminescian îşi dovedeşte puter­nica forţă spirituală şi spiritualizată, edificând o adevărată poetică a vederii, pe care am încer­cat numai să o schiţăm aici. Virtutea esenţială a privirii eminesciene, ală­turi de transferul energiei vitale, este trecerea potentelor spirituale, deschiderea eului masculin către cunoaştere tocmai prin receptivitatea sa faţă de elementul carnal, trecerea de la privirea concentrată a formelor către contemplarea esen­­ţialităţii imanente acestora. Reorganizarea lumi­lor sub unghiul sacru al acelei ordo amoris are loc prin intermediul ochilor iubitei, care are me­nirea, la Eminescu, de a descătuşa potenţele spi­rituale şi afective ale eului masculin, dedicîndu-l pe acesta iniţierii. Este ceea ce notează explicat Eminescu în mss. 299 (însemnări caracterolo­gice) : „Sofia-natură dulce şi înţeleaptă, care face pe Ion să aibă priviri adinei şi mari ; ea nu-i dă privirile însuşi ci numai prisma privirei : prin adîncimea ei sufletească el capătă ochii ei mari şi adinei şi nu se opreşte la aparin­e exte­­rioare, ci caută ideea lucrurilor ; ea nu-l învaţă lucrurile înşile, ci-l învaţă a vedea“. Dan C. Mihăilescu­ ­­, * .■ «Nici o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decit determinată ea însăşi la rîndul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional». MIHAI EMINESCU CMIINGSC LIÎN/I «Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg razele din toate direcţiile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale». MIHAI EMINESCU Matca prieteniei ontribuţia lui Miron Pompiliu la stu-­ diul şi valorificarea folclorului româ­nesc este majoră, în ciuda numărului restrîns de pagini publicate. Activita­tea literară desfăşurată de Miron Pompiliu se poate caracteriza folosindu-ne de maxima lati­nească : „Non multa, sed multum“. (Nu multe, ci mult.) In timpul vieţii sale, destul de scurtă, a publicat doar cîteva succinte volume : Balade populare române, Iaşi, 1870, 94 p„ basmele Ileana Cosinzeana, 1886, Codreana Sînzieana, 1895, ed. a Il-a, 1913, legenda Marcu şi Mureu, 1904, Starostii la nunţile ţărăneşti, f.a., Antolo­gie română pentru usul şcoalelor secundare Iaşi, 1885, ed. a II-a adăugită, Iaşi, 1887, ed. a IlI-a, Iaşi 1890, la care se adaugă cîteva culegeri de folclor, publicate în presa vremii, unde mai dă la iveală şi versuri originale, traduceri din Goethe, Lamartine, Heine, Lenau, Arany Janos etc., articole şi recenzii, precum şi două studii referitoare la Graiul românesc din Biharea şi Limbă, literatură şi obiceiuri la românii din Bi­harea. Miron Pompiliu a rămas în istoria lite­rară mai mult ca prieten sincer şi nedespărţit al lui Eminescu, şi mai puţin ca un valoros fol­clorist. Coincidenţele unor episoade — şi nu pu­ţine la număr — din viaţa şi activitatea cel­or doi amici-scriitori sunt intr-adevăr demne de remarcat : Miron Pompiliu şi Mihai Eminescu au văzut lumina zilei în aceeaşi perioadă ; amîndoi au debutat la aceeaşi fragedă vîrstă, în acelaşi an — 1866 — la aceeaşi revistă — Familia — şi s-au bucurat, din partea conducătorului revistei — Iosif Vulcan — de aceleaşi aprecieri elogioa­se ; şi M. Pompiliu şi M. Eminescu au avut aceleaşi pasiuni literare — printre care, evident, folclorul — au frecventat aceleaşi societăţi li­terare , — „Orientul“, „Junimea“ — au avut funcţii apropiate la Universitatea din Iaşi, fiind susţinuţi de acelaşi mentor al culturii româneşti — Titu Maiorescu — şi au fost destituiţi din posturi în acelaşi an şi pentru aceleaşi şubrede motive ; cei doi prieteni intimi au locuit, în re­petate rînduri, împreună, au colaborat la aceeaşi prestigioasă revistă — Convorbiri lite­rare — au suferit de aceeaşi boală şi au sfîrşit în acelaşi mod tragic... In anul 1868 se produce în viaţa studentului Miron Pompiliu o cotitură radicală : în primă­vară, părăseşte oraşul Budapesta — pentru a evita recrutarea în rîndul honvezilor — şi vine în Bucureşti, unde, necunoscut, fără vreun spri­jin material, va lupta din greu cu „soarta cea necruţătoare“. Continuă totuşi — cu intermitenţe — Facultatea de litere. Anul 1868 este deosebit de important şi pentru activitatea literară a lui Miron Pompiliu. El va publica în Albina Pin­­dului, — din redacţia căreia face parte — ver­suri originale, dintre care se remarcă poeziile Românca şi pandurul şi îndeosebi poezia patri­o­­ticâ Corul României ; de asemenea activitatea de traducător este remarcabilă. Iorga nu va ezita să-l compare pe Pompiliu cu Eminescu . Miron Pompiliu a fost „un bun traducător al liricii germane, limba sa fiind tot atît de clară şi tot aşa de bogată în rime inedite ca şi a lui Emi­nescu“. Anul 1868 marchează şi începutul co­laborării lui Pompiliu la Convorbiri literare. El îşi va lega numele de această revistă şi de cer­cul „Junimii“ ani îndelungaţi. în această peri­oadă are loc evenimentul cel mai important — după opinia noastră — din viaţa lui Miron Pom­piliu : îl cunoaşte pe Eminescu, cu care va lega o prietenie literară pînă la apusul vieţii. Cunoş­tinţa cu „sufleurul“ Teatrului Naţional din Bucureşti este prilejuită de înfiinţarea de către Gr. H. Grandea a societăţii „Orientul“, care avea ca scop stimularea vieţii intelectuale „prin discuţii, lecturi, comunicări intime şi publica­ţii“. O altă intenţie lăudabilă a societăţii „Orien­tul“ consta în culegerea, din toate regiunile ţării, a folclorului nostru, lui Eminescu revenindu-i Moldova iar lui Miron Pompiliu partea trans­­l­vană. în această vreme, Miron Pompiliu va pu­blica în ziarul Traian — al lui Hasdeu — o serie de materiale folclorice deosebit de valoroase : balade, doine, precum şi o serie de poezii ori­ginale, în ton popular, în care va elogia trecutul glorios al poporului nostru, dragostea de ţară. Miron Pompiliu, admirator profund al lui Ma­iorescu şi al „Junimii“, în general, se hotărăşte să urmeze anul al III-lea de facultate la Iaşi, unde solicită şi o bursă, luîndu-se „în conside­raţie marea lipsă de mijloace“. (In anul 1873 îşi va lua diploma în litere şi filozofie.). Perioada ieşană a lui Miron Pompiliu este marcată de consacrarea lui ca folclorist. In anul 1870 va apare volumul cel mai reprezentativ al lui Mi­­ron Pompiliu : Balade populare române, care, în ciuda celor numai 94 de pagini, conţine nume­roase piese antologice. El este însoţit de o suc­cintă, dar temeinică Prefaţă, în care răzbate din nou, sentimentul patriotic al lui Miron Pom­piliu. Volumul se deschide cu poezia Bradul, al cărui motiv folcloric a stat indiscutabil şi la baza poeziei lui Eminescu Ce te legeni, codrule ? între Miron Pompiliu şi Mihai Eminescu se va cimenta o prietenie exemplară. Ei vor locui împreună în chiliile de la „Trei Ierarhi“ (tot prin grija lui Titu Maiorescu), apoi, tot împre­ună se vor muta într-o bojdeucă din Valea Plîngerii. Creaţiile, literare, înainte de a fi în­credinţate „Junimii“ sau revistelor, erau citite împreună şi viu discutate. Dar această viaţă li­terară prosperă a celor doi scriitori — şi deci a literaturii noastre — se va curma în 1876, cînd Maiorescu va fi nevoit să demisioneze din func­ţia de ministru al instrucţiunii publice şi pro­tector al culturii noastre (şi implicit al celor doi amici scriitori). La 1 martie 1876 Miron Pompiliu este destituit din funcţia de secretar al Univer­sităţii din Iaşi, iar la 1 iunie 1876 revizorul şco­lar Mihai Eminescu are o soartă similară. Emi­nescu va lua calea tristă a Bucureştiului — ne referim la chinuitoarea muncă de la redacţia ziarului Timpul , iar Miron Pompiliu va ră­­mîne mai departe la Iaşi, ca profesor. Activita­tea profesorului Miron Pompiliu este remarca­bilă. Concepţia sa despre învăţămînt şi-o expu­­sese în articolul intitulat Învăţămîntul în şcoa­­lele noastre, publicat în Convorbiri literare din 1 septembrie 1875 şi 1 aprilie 1876, şi în Antolo­gia română din 1885. „învăţămîntul — preci­zează profesorul-patriot Miron Pompiliu — tre­buie să ţintească intr-acolo ca să nu fie nici un elev care să nu-şi iubească limba, nu pentru foloasele practice ce cu timpul ar putea trage din asemenea învăţătură, nu pentru adevărurile ce se exprimă printr-însa, ci pentru frumuseţea ei şi pentru că este limba ţării şi expresia cea mai scumpă şi mai curată a unităţii neamului“. Miron Pompiliu şi Mihai Eminescu, deşi aflaţi în oraşe diferite, vor rămîne în continuare prie­teni devotaţi, acest lucru dovedindu-l şi faptul că în 1884, cînd Eminescu va veni — după criza din anul precedent — la Iaşi, va locui tot cu Miron Pompiliu. Boala revenindu-i. Miron Pora- Pu­iu­­ va scrie lui Maiorescu, rugîndu-l insis­tent să intervină în Camera deputaţilor pentru „o pensie viageră sau o recompensă naţională şi totodată pentru a fi internat intr-un stabili­­ment corespunzător“. Miron Pompiliu va avea această dragoste frăţească pentru Eminescu pînă la tristul său sfîrşit. Şi odată cu acest sfîr­şit sfîşietor al genialului poet, începeau anii de înnegurări ai lui Miron Pompiliu... El va merge — după cum relatează, la 16 februarie 1889, A. Naum într-o scrisoare către I. Negruzzi — „tot pe această cale...“, chinuit de insomnii, anxităţi etc., în ciuda îngrijirilor date. (În 1888 fusese îngrijit, împreună cu Eminescu, la Boto­şani, de sora poetului : în 1892 fusese trimis in Italia ; ca şi Eminescu, urmase un tratament la ospiciul de lingă Mînăstirea Neamţului.­ La 14 noiembrie 1897 îşi trage un glonţ în cap. Moartea va surveni, în ciuda eforturilor de a fi salvat, la 20 noiembrie 1897, creînd un gol in li­teratura noastră, îndeosebi în domeniul folclo­rului. Virgiliu Ene Fenomenele universului materie şi mişcare d­ ouă din manuscri­sele lui Eminescu, 2267 şi 2270 sunt consacrate proble­melor de fizică şi cuprind cea mai mare parte a însem­nărilor sale ştiinţifice. Se în­tîlnesc insă asemenea însem­nări risipite şi in alte caiete ale sale. Paginile de mai jos le­ transcriem din manuscri­sul 2264 (f. 340, 339, 324), un miscelaneu care cuprinde, in general, articole politice. Fi­lele pe care se găseşte textul sînt legate greşit, cum se in­­timplă și în­­alte cazuri. Aici foaia cu începutul (340) este precedată de cele cu sfîrşitul (324) și mijlocul (339) artico­lului. Citit in ordinea pagi­naţiei din manuscris, textul se prezintă sub forma unor însemnări fragmentare, fără o finalitate a demonstraţiei. Fenomenele universului sunt prezentate de Eminescu ca materie, ce dispune de forţe „latente“, prin „libera­rea“ cărora se distruge ,e­­chilibrul altor puteri“. Ma­teria se poate uza prin „o cheltuială de puteri“, i se poate schimba forma, nu însă şi nimici. Eminescu pune in discuţie şi aici problema e­­chilibrului, care formează una din temele fundamen­tate , ale însemnărilor sale ştiinţifice. In final poetul face şi elogiul capacităţii creatoare a omului, care prin invenţiile sale işi aduce contribuţia la progresul so­cietăţii. Transcriem in note inter­venţiile lui Eminescu, ope­rate în text in timpul elabo­rării, spre a avea o imagine şi asupra laboratorului său de creaţie D. Vatamaniuc 2264 340 Fenomenele universului văzut se pot dizolva in materie şi mişcare. Unite for­mează forţa şi materia insăşi s-a considerat intr-o analiză metafizică ca rezultat şi semn al echilibrului forţelor. Ele sunt d­­in perpetuă curgere şi circulaţiune. Omul nu poate nici crea, nici nimici o părticică de materie, nici poate schimba cantita­tea forţelor ce există in lume. El nu are decit facultatea de-a modifica modul manifestării lor, direcţia şi repartiţia lor. Forţa e latentă in materie şi el o poate libera (dezlega) prin distrugerea echilibrului altor puteri cari o ţin in repaos. El o poate efectua aceasta din­ direcţie unei puteri neatirnate ce repaosa pin­ acum in magazinul naturii, care putere, după ce şi-a împlinit misiunea, reintră in echilibru cu una sau mai mutle din puterile eliberate, pentru a persista in repaos pină ce iar o trezeşte spre acţiune. Orice cheltuială de putere condiţionează o uzare a materiei, nu o nimicire ci o modificare a formei. Pentru a produce intr-o baterie galvanică 2) o masă 3) oarecare de căldură şi de lumină spre a trimite o telegramă de la New York la Buffalo, o cantitate oarecare de zinc (cositor) trebuie să arbă prin acid şi să se prefacă intr-un oxid. Pentru a mina o sută de mile o luntre cu 339 vapor, o cantitate de­­/ cărbuni de pămint trebuie să se descompue in gaz şi ce­nuşă şi o cantitate anumită de apă cată să se prefacă în abur. Pentru a executa o mişcare musculară a corpului omenesc, creerul bateria galvanică a organismului­­ omenesc, trebuie să-şi trimeată solia de-a lungul liniilor telegrafice animalice, a nervilor, şi să cheltuiască prin aceasta o parte a substanţei sale. Şi muşchiul, ascul­­tind ordinul, sufere o modificare, prin care o parte a substanţei sale perde­a­ cali­tăţile sale vitale, se desparte de partea vie, unindu-se cu oxigen şi se schimbă in materie anorganică şi e eliminat din sistem. Cind ţiparii electrici din America de Sud sunt iritaţi a da mai multe descărcări se sleiesc aşa, incit­aiii poate pipăi cineva fără pericol. Le trebuie repaos mult şi hrană suficientă pentru a-şi reciştiga puterea galvanică pe care au pierdut-o. Acelaş fenomen se constată şi la om, deşi nu in acelaş grad. Manipularea telegrafului electro-magnetic­e cunoscută. Un număr de plăci de zinc şi de aramă stau in şir alternativ peste­olaltă intr-un vas umplut cu acid. Dacă cele două capete ale acestui aparat se pun în legătură printr-o nouă sirmă de-o 324 lungime oricît de mare se naşte­­/o reacţiune chemică pe suprafaţa zincului şi de-a lungul sîrmei se mină o putere, prin care suntem in stare a ridica greutăţi, a pune roţi in mişcare, a despărţi aliajuri care au cea mai mare afinitate intre­olaltă. In clipa in care se rupe continuitatea sîrmei şi se împiedecă circulaţia, puterea dis­pare şi reacţiunea acidului asupra zincului încetează numaidecit. Cum se restabileşte comunicaţia, reacţiunea acidului asupra zincului reîncepe şi puterea dispărută reapare în energia ei primitivă. Substanţa sirmei nu e altfel decit conducătoarea pu­terii şi nu participă de loc la manifestările ei 6). Analoagă e treaba omului in pri­vinţa materiei şi puterilor naturale. El nu servă decit pentru a le pune in circulaţie fără a inmulţi sau împuţina cantitatea lor. Persoana lui nu e decit o scenă in drama activităţii lor, în care ele intră şi iese şi joacă cele mai deosebite roluri, sprijinind uneori transformări de putere, provocîndu-le altă dată ; ele sunt insă nemuritoare in esenţa lor şi-n nesfîrşita varietate fac ocolul prin multe aplicaţiuni folositoare în­treţinerii vieţii şi promovării mijloacelor de subsistenţă. ') urmează : pururea, şters. 2) urmează : de, şters. 3) în text : massă. 4) scris deasupra : iniţial, şters. corpului. 5) urmează : putere vitală, şterse. 6) urmează : Servă numai pentru a o pune în circulaţie fără a o înmulţi sau împărţi, şterse. Inedit: 16 IUNIE 1979 Patru cîntece de dor a fost invitat la un concurs de for­maţii corale din Ucraina, manifestare de mare amploare in această ţară, a cărei tradiţie durează de pe la sfir­­şitul veacului trecut. Concursul se desfăşura într-un teatru de vară, pe aproape de ,,Pecerska lavra“ din Kiev, însoţitorul meu, criticul lite­rar şi traducătorul de literatură română, Vla­­dimir Pianov, mi-a explicat că asistăm la faza finală a zece coruri de amatori din diferite re­giuni ale Ucrainei. Repertoriul era foarte bogat, compunindu-se din cintece populare autentice şi prelucrări de renumiţi compozitori : Hulak Artemovski, Leontovici, Stetenko, Lisenko, Maiboroda etc. Un cor bărbătesc din Jitomir şi prezentat printre altele şi două cintece popu­lare autentice din renumitul compartiment fol­cloric „tujlîvi pisni“ (cîntece de dor), pe melodii tinguitoare de stepă, foarte apropiate de cîn­­tecele lui Taras Şevcenko din perioada tinereţii sale literare. Cele două cîntece considerate drept populare de către corul bărbătesc din Jitomir mi-au produs o puternică impresie, dar şi o totală nedumerire. Textele acestor piese corale nu erau altceva decit transpunerea foarte aproape de original a poeziilor lui Mihai Emi­nescu De ce nu-mi vii şi de lingă plopii fără soţ. Abia după producerea acestui cor mi-am dat seama de ce insistase atît de mult priete­nul meu Vladimir să vin la concursul coral de la Teatrul de vară. După concert, dirijorul formaţiei corale băr­băteşti, un profesor de muzică la o şcoală din Jitomir, ne-a spus că un repertoriu său ,auten­tic, mai sunt şi Ce te legeni codrule şi Mai am un singur dor... Din cercetările efectuate am ajuns la conclu­zia că traducerea textelor eminesciene a fost publicată in 1904, dimpreună cu Scrisorile în volumul Poezia veacului al XIX-lea, apărut la Liov. (în acest volum au mai apărut traduceri din C. Boliac, D. Bolintineanu şi V. Alecsandri). Traducătorul şi îngrijitorul ediţiei a fost tinărul poet Vasil Şciurat, mai tîrziu , profesor la ro­manistică la Universitatea din Liov şi membru al Academiei ucrainiene. Totuşi, răspîndirea acestor opere ale lui Mihai Eminescu pe teri­toriul Ucrainei, devenind cîntece populare „autentice“ constituie pentru mine o enigmă. Ediţia de poezie universală a lui V. Şciurat a apărut in imperiul austro-ungar, intr-un tiraj restrîns (circa 1 000 exemplare) şi răspîndirea ei pe întreg teritoriul Ucrainei era improbabilă. Cu atît mai mult, cu cit scrisul naţional in Ucraina din imperiul ţarist era interzis cu de­­săvîrşire. Explicaţia enigmei mi-a venit mult mai tîrziu, in 1973, cînd aflîndu-mă in Liov, i-am făcut o vizită fiului lui V. Şciurat, Stepan, pen­sionar, fost cercetător la Institutul de litera­tură a filialei Academiei ucrainene. Stepan Şciurat mi-a relatat că înainte de a fi publicate in volum, cele patru poezii ale lui Mihai Emi­nescu au fost tipărite in două calendare orto­doxe, de pus pe perete editate la Cernăuţi, pe vremea cind tinărul poet­ funcţiona ca redactor la revista „Bucovina“. Aceste calendare se bu­curau de o mare răspîndire prin regiunile din jur. Astfel, poeziile lui Mihai Eminescu au pă­truns in numeroase case de ucraineni, iar cu timpul au devenit cintece de dor „populare“. Stelian Gruia a

Next