Luceafărul, ianuarie-iunie 1979 (Anul 22, nr. 1-26)
1979-01-06 / nr. 1
L-am cunoscut pe TUDOR ARGHEZI Acvila amintirii Taci. Nu te mişca. Din întunericul meu s-a deşteptat Şi zboară-n văzduhul înstelat Acvila amintirii.ceste magnifice versuri ale DENIEI CU CLOPOTE îmi răsună totdeauna in evanescenta fosforescentă a plutirii spre noaptea inalta cind gindurile mele se îndreaptă către Tudor Arghezi. Sint si acuma, după trecerea unui ciclu fatidic de unsprezece ani, de cind i-am văzut ultima dată in universul îngust al camerei in care a murit, dintr-odată secerat ca cei drepţi, cu ochii dilataţi de taine si de tristete. Am îndrăznit în zorile ultimei zile a lui să-l întreb despre semnificaţia morţii pe acela care trecuse de acum pe apele lumii departe. Nu am primit nici un răspuns, nici atunci, nici astăzi când acvila albastră a amintirii a crescut imensă, acoperind cu aripile ei întregul răsărit. Cum aş putea, acum, în atit de palide şi nesemnificative cuvinte, să evoc pe cel de-al doilea munte magic al poeziei româneşti, lingă care am avut înaltul privilegiu de a sta, asistind la cea de a doua splendidă înviere a sa : „Nu-s prin urmare-nstrăinat Pe totdeauna de trecutul meu Mai e nădejde, mai e mingîiere, Mai colindă o umbră albă prin tăcere“ Niciodată Tudor Arghezi nu se va înstrăina, nu va fi uitat, marea lui umbră albă va interfera, tutelar, orice mărturisire a spiritualităţii româneşti, totdeauna copleşind de emoţie pe aceia care îl vor evoca, inscriindu-1 între marile faruri de veghe ale poeziei. Atunci cînd ne-am apropiat, în adolescență, de versurile sale, am fost fascinat, in primul rînd, de etapele itinerariului său, de la anii primului simbolism macedonskian la perioada de claustrare în solitudinea creatoare a * mănăstirilor, la călătoriile din Franţa şi Elveţia, cu erupţia primă a versurilor sale, pe care, în 1910, prietenii săi, Gala Galaction şi N. D. Cocea aveau să Ie salute, cu entuziasm, încredinţaţi pe deplin că aparţin „poetului celui mai revoluţionar al timpurilor noastre“. Creaţia lui era pentru noi a unui mare spirit neliniştit esenţial, a unui înger rebel care nu se mai putea înălţa la cerurile îndepărtate, tîrînd în pulberi luminoase, marile aripi frinte. înţelegeam atunci bătaia la marile porţi de mister ale lumii, fiorul Profund care putea să interfereze undele neliniștite ale alienării agnostice, ecoul de bronz al întrebărilor fără răspuns. îmi plăcea, ca cineva care începuse să cunoască rudimentele literaturii italiene, să cred că Dumnezeul poetului român nu păstrează numai caracteristicile oceane ale metafizicii, ci că se învecinează panteistic, cu divinitatea lui „poverello di Cristo“ cel logodit cu „Madonna Poverta“. San Francisco d’Assisi, acela care cînta, în cele mai directe versuri, pe „fratele soare“ şi pe luminoasa „soră luna“. Am mai făcut această afirmaţie : veghea neliniştită argheziană a modernismului său pendulează între credinţă şi negaţie, între polii îndoielii şi dorinţei de a afirma, între starea titanică a omului care poate respinge concepţia mistică a unei nebuloase entităţi metafizice exilată, în ceruri îndepărtate şi reci. Şi freamătul de ape clare şi umile ale rugăciunii în asceză. Coexistă permanent ipostazele stării de candoare a copilăriei în care imaginile sunt dilatate infinit de ochii plini de mari mirări, cu peregrinarea care se opreşte totdeauna în faţa marilor porţi care închid mistere şi la care orice bătaie este zadarnică. _ Pentru noi atunci, in FLORI DE MUCIGAI, care a izbit atit de puternic în conformismul spiritual, putea să fie surprinsă • o dilatare ,3., poeticei enunţată in TESTAMENTUL arghezian, •. o sete de real si de concret, care, desigur, nu exclude starea fantastică, echivalentă de atîtea ori, cu poezia şi cu visul. Infernul arghezian mi este cel dantesc şi el nu îndepărtează speranţe. Infernul arghezian este un infern social, in care toate elementele vibrează îndelung de presimţirea,unor cutremure viitoare. A venit războiul în care adolescenta noastra s-a maturizat brusc. Şi ne plăcea, in anii aceia grei, să purtăm, ca o emblemă, versurile protestatare ale lui Arghezi. Aşa erau FLAUTUL DESCÎNTAT, expresie clară a neaderării artei la regimurile asupririi. CINTECUL DE FAUR, în care marele poet stigmatiza, cu cuvinte de foc, la stiloul infamiei, pe pseudoartistul devenit unealta tiraniei, vestejind toate minunatele daruri ale firii si ale vieţii. In anii aceia aspri, de fier si de singe, au fost publicate si versurile unor fabule sapienţiale ca poemele CIND VENIRĂ. ALTADATA. NU-NTELEGEAM, în care sunt conturaţi rembrandtesc, cu expresii voit patriarhale, cu întorsături stilistice şi lexicale de rezonanţa cronicilor şi a bibliei, „furii“ care au pătruns şi au cotropit liniştita ogradă, simbolică, a ţăranului muncitor. Şi va fi stat lingă Tudor Arghezi (am mai scris-o), în anul acela, 1941, luminoasa umbră alui Mihai Eminescu, vor fi răsunat vastele ecouri de avertisment calm ale lui Mircea din SCRISOAREA A III-A, în finalul poemului arghezian în care „furii“, cotropitorii sunt sfătuiţi, cu liniştea profundă a aceluia căruia îi aparţine integral dreptatea, să părăsească „izvoarele si tara“ dobîndite cu „sufletul si pieptul“ de locuitorii ei de veacuri, tara care nu se poate înstrăina cu nici un preţ de pe lume. Aceste versuri „esopice“, publicate uneori trunchiat sau circulînd in manuscris, erau strălucit completate de BILETELE DE PAPAGAL, de pamfletele scrise, ca acea capodoperă a genului intitulată BAROANE, expresia cea mai directă a protestului poetului şi care avea să-l ducă în lagărul antifasciştilor de la Tîrgu-Jiu. Detenţiunea între sîrmele ghimpate a fost fecundă literar şi intr-un ciclu al anului 1943, vibrează imensa, nesfîrşita durere a poporului aservit, peisajul halucinant, de dezolare al ţării pustiite. Poetul a devenit cronicarul direct al acelor cumplite vremi, prozodia sa aminteşte lamentaţiile largi ale bocetelor populare dar cu frînturi, în care izbucneşte violent protestul, ca în APOCALIPS, în care, poetul zguduie putredele coloane ale unui templu profanat, identificat cu orinduiri trecute. Aci se pot descifra şi alte sensuri noi, în echivalarea între omul creator şi demiurg, preanunţînd noua orientare a poeziei argheziene în al cărui centru de vibraţie se va afla de acum înainte, omul faber, liberul creator al vieţii şi al istoriei. Aşa se profila pentru noi Tudor Arghezi, comparabil cu Mihai Eminescu, îngemănaţi în acelaşi binom astral, luminînd păminturile armonice ale României. Niciodată arta argheziană nu a fost un joc secund, nu a fost evadare in turnurile înalte ale alienării şi nici act creator gratuit. Halucinaţia şi grotescul au fost o ramă în care se înscriau liniile viguros trasate ale „semnelor“ vieţii transfigurate în atelierul de frumuseţi al poeziei. De aceea, anii de neaderenţă a unui dogmatism rigid la „pulberile de fum“, la seninătatea şi căutarea armoniei pierdute a versurilor lui Arghezi, hiatusul impus apariţiei şi nu creaţiei care a continuat să fie fecundă, au însemnat pentru noi o nelinişte continuă, o izbire de ziduri invizibile. Dar Mărţişorul continua să existe în sufletele şi mintea tuturor celor îndrăgostiţi de poezie ca simbolul zborului înalt către zonele libertăţii spirituale. Acolo nu putea să trăiască decât cu intensitate acela care se ridicase împotriva limitării zborului uman, care nu putea să fie un resemnat. Acolo se trăia într-o imensă combustiune interioară, meditînd împotriva dogmatismului care căuta să sacralizeze, împotriva tuturor predicilor formal retorice, împotriva instrumentalizării Arghezi era un afirmator al adevărului transfigurat de harul inefabil al marelui său talent Existau pelerinaje meditative către incinta mirifică, către Patrulaterul magic al atolului de frumuseţe care era Mărţişorul, edenul poeziei româneşti contemporane. Starea de mesager al spiritualităţii profunde româneşti a lui Tudor Arghezi nu a încetat niciodată. El era aidoma acrilor antichităţii care-şi intonau versurile, cu vocea lor gravă atunci cînd scrisul nu avea încă magica facultală a timpurilor Galaxiei Guttenberg. El nu a renunţat niciodată, pe întregul său arc existenţial la nobila învestitură spirituală de a fi veriga de aur a lungului lanţ al conştiinţei româneşti, profundul, sensibilul ecou al contemporaneităţii sale. Nu a fost un foc solitar, ci un astru care şi-a revărsat lumina asupra tuturor celor care aspirau spre magia poeziei. Nu vom uita niciodată ziua din aprilie 1955 cînd Miron Constantinescu, vicepreşedinte al guvernului, mi-a comunicat că s-a hotărît să fie marcată împlinirea a 75 de ani de la naşterea lui Arghezi, a cărui înaltă artă el o preţuia în toate structurile profunde ale spiritualităţii sale. După ani de tăcere, vocea clară încărcată de gravitate şi de frumuseţe a marelui poet trebuia să se facă auzită cu toată intensitatea ei. Am primit sarcina ca să fac să apară în cadrul Editurii de stat pentru literatură şi artă (ESPLA) un volum care să sublinieze reluarea cursului scrisului public arghezian, apt acest volum să intereseze și pe aceia care mai păstrau în amintirea lor, accentele de defăimare ale unor articole, aruncate acum la coşul de hîrtii al istoriei literaturii. Atunci l-am vizitat pe Arghezi, l-am cunoscut îndeaproape pe omul care încarna poezia, pe pragul vîrstei care-mi părea ameţitoare, de aproape opt decenii. El era însă ca şi Ungaretti (care mă atrăgea atit şi cu care s-ar putea întîlni pe itinerarii spirituale), doar tinărul care putea să aibă de patru ori cite douăzeci de ani ! I-am ascultat freamătul continuu, în perpetuă violaţie, grava lui voce care evoca alternanţa anotimpurilor şi inexorabila tăcere. Am fost adine emoţionat să-mi dau seama de extraordinara suavitate Evocare de ALEXANDRU BĂLĂCI a profundului martor şi confesor al omului şi al istoriei româneşti, să cunosc forţa elementară a cuvîntului său, strigătul unanim, sensibilitatea îndurerată, marea dragoste pentru familie şi universul său domestic, modulaţiile noi, aderarea sa la realitatea perenă a vieţii. O dată mai mult, ca şi în cazul estetic al lui Ungaretti, am avut impresia că marii poeţi „suferă“ şi „strigă pentru toţi“. Am „lucrat“ împreună, în după amiezile unui aprilie solar in paradisul grădinei Mărţişorului la volumul Pagini din trecut. Pentru a da o altă dovadă de semnificaţia entuziasmului de a-1 reavea pe Tudor Arghezi in librării, transcriu din Caseta tehnică a volumului de aproximativ cinci sute de pagini — Responsabil de carte, B Elvin, Tehnoredactor, S. Alexandrescu-Toscani, corector M Ștefănescu. Dat la cules — 11 V 1955. Bun de tipar — 14 V 1955. Tiraj 22 000+3 100 ex. etc. Iată aşadar, o carte de 500 de pagini într-un tiraj de 25 000 exemplare apărute în numai trei zile prin cinstea tipografilor de la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii. Pe această carte el mi-a scris o dedicaţie care este pentru mine justificarea unei activităţi de editor, care are şi semnificaţia unui document de istorie literară ce merită să fie cunoscut. „Domnul Alexandru Bălăci, înzestratul cu felurite sfinte haruri, are şi pe acela, că ştie să scoată la lumină şi morţii subiectivi, peste care au aruncat, gunoaie şi impndice toate lopeţile autorizate. De înviere, îngăimatorul crîmpeielor de faţă îi răspunde, cu o vastă însufleţită îmbrăţişare, că morţii nu sunt întotdeauna uituci. 21 mai 1956 MĂRŢIŞOR 21 mai 1955 MĂRŢIŞOR T. Arghezi Sincronic, peste exact un an, avea să-mi scrie pe acel complex poem cosmogonic, CÎNTARE OMULUI, o dedicaţie în versuri, pe care o reproduc, cu sfială, doar pentru a sublinia excepţionala suavitate a celui care ştia să modeleze versurile ca adierea uşoară care înclină fragilitatea crinilor : „Carte, vreai să fii frumoasă. Fii curat de tiparoasă. Că ţi-a dat de sus lumină Să te-nalţi şi să te-mbraci, Mulţumeşte-i şi te-nchină Alexandrului Bălăci. T. Arghezi Dar Arghezi avea să fie restituit integral în Ediţia de VERSURI publicată pe hîrtie velină biblie, avînd drept responsabil de carte pe Liviu Călin. Peste puţini ani, marele său admirator şi prieten, poetul Ion Bănuţă, avea să iniţieze monumentala ediţie în zeci de volume, menită să ofere culturii româneşti, întreaga, complexă statură a celui de-al doilea munte al poeziei româneşti. După apariţia PAGINILOR DIN TRECUT, Arghezi începuse să frecventeze cu regularitate ESPLA, ţinîndu-ne ore întregi de neuitat, sub vraja verbului său. Era un povestitor extraordinar, impresionant prin facultatea fantastică a memoriei, prin conturarea precisă a personajului descris, a faptului de viaţă şi de artă, redat cu o putere plastică parcă tridimensională. Istoria literaturii contemporane româneşti era comentată de cea mai autorizată voce a spiritualităţii sale. Cu am regretat că nu am putut să imprimăm pe bandă magnetică impresiile sale de o senină luciditate dar nu lipsite de patos. Pentru că Arghezi iubea cu intensitate oamenii, şi violenţa sa pamfletară se îndrepta numai împotriva acelora pe care nu-i considera demni de înaltul cuvînt, om. El considera că intelectualii trebuie să colaboreze totdeauna pentru salvarea demnităţii umane. Deceniul care s-a scurs pînă la trecerea sa în istorie a fost marcat de înclinarea către toate problemele care agitau contemporaneitatea. Este falsă imaginea acelora care-l situează pe Arghezi în incinta senină a Mărţişorului dincolo de tumulturi. El dorea să cunoască totul şi să participe, exaltînd pe omul liber, pe descendentul lui Prometeu. Trecerea sa spre noul umanism, spre noua viziune a omului şi a istoriei, nu este un „compromis ideologic“ al marelui scriitor, ci rezultanta de apogeu a unei existenţe intense, care nu aducea, desigur, incă, rezolvarea definitivă a tuturor neliniştilor existenţiale. Ii plăcea mult să călătorească şi a revăzut Geneva tinereţii sale alături de „tribul“ său, Palosul, Germania ori Austria. Păstrez în mărturiile mele cele mai emoţionante scrisorile sale din prmpluri spirituale, dintre care, pentru a demonstra vioiciunea excepţională a spiritului cel mai lucid al poeziei contemporane româneşti, aş vrea să reproduc una, transmisă din Moscova (duminică, 9 septembrie, 1956). Iubite domnule Bălăci şi dragă Patron, Sper să vă fi ajuns o cartă poştală fotografică, expediată după sosirea delegaţiei la puii cloştii) şi la icoanele de aur ale Maicii Preciste Maria. De astădată utilizez plicul, ca să vă şoptesc că mi-e dor adevărat. Dacă nu v-aş arunca un avion citeva slove aş continua să simt un gol neîmplinit. Pornind din gara Mogoşoaia pe o zi frumoasă, cum am apucat puţine la Moscova, Leningrad şi Peterhof, tovarăşii Chivu Stoica şi d-na Constanţa Crăciun mi-au repetat sfatul să mă odihnesc şi să mă caut. De căutat am căutat să mă caut. La monumentala policlinică a Kremlinului am fost întors pe toate părţile şi ceva mai mult de către numeroasele Doamne medice, în fel de fel de servicii şi la tot soiul de aparate, şi mă întorc la domiciliu documentat ca un fosil. Dar tratamentul e identic cu cel recomandat in gara Mogoşoaia. Ar fi trebuit să mă internez într-o casă de odihnă- iarăşi halate albe, spital, termometre, ciocănituri in spinare şi coaste. Mi-e oroare de medicină, de pat, de odaie, de cadavrul meu. Aştept să mă odihnesc în Bucureşti. De altfel, cum aş fi putut fugi de marele spectacol in care trăiesc de o lună de zile toţi actorii sufletului meu, încremeniţi ? Am băut din el, cit am putut mai mult, horcăind, cu toate tulumbele mele. Aş fi vrut să mai fac două zile şi nopţi obositoare, pînă la Odessa, să ne examineze şi Filatov după atiţia secunzi şi terţi. încet, încet, ochii şi ai Paraschivei şi ochiul meu, cit mi-a rămas, incep să ne lase. Dar Filatov a plecat undeva în vacanţă şi la 90 de ani nu mai pare dispus să primească. In citeva zile vă telefonez din Mărţişor. De fapt nu v-am scris decit ca să vă îmbrăţişez şi să sărut in mijlocul ei o frunte dăruită. T. ARGHEZI In rîndurile mele, palide, am încercat să subliniez profunda sensibilitate şi suavitate a marelui poet, înclinarea sa către oameni, cu atita bunăvoinţă şi înţelegere, neconsiderîndu-se niciodată un mandarin închis în turnuri de fildeş, ci un creator animat de o vastă generozitate intelectuală, de o raţională deschidere către lume. El a considerat totdeauna literatura, în ale cărei facultăţi a avut totală încredere, aptă să transforme destinul omului, să modeleze condiţia umană, să accelereze mersul ireversibil al timpului. El a respins retorica, săpînd in durele zăcăminte ale vieţii, ale memoriei, ale chinului, chemînd spre arta verbului, spre poezie, spre valorile perene ale spiritualităţii româneşti. *) Făcea parte din delegaţia de oameni de cultură care au adus de la Moscova o parte din patrimoniul artistic, încredinţat autorităţilor ruseşti, spre păstrare, în timpul primului război mondial. Un discurs poetico» 2.2. Cînd G. Călinescu se întreba dacă „o poezie trebuie oare înţeleasă, redusă la o schemă de idei“ (s.n.) şi răspundea negativ la această interogaţie, criticul avea dreptate întrucît limbajul figurat al poeziei trebuie analizat cu metode deosebite. Spuneam mai înainte că textul poetic al lui Ion Gheorghe din „Dacia Femks“ ar putea părea la prima lectură şi pentru un neavizat o „bizarerie lingvistică“. In fond, ca să reamintim lucruri elementare, în poezie, „limba“ nu poate să fie înţeleasă altfel întrucît „cuvîntul“ nu are în acest caz funcţia de comunicare obişnuită ; cuvîntul poetic nu e un produs spontan al comunicării şi de aici se poate deduce uşor „rezistenţa“ acestuia la consumul cotidian. Integrîndu-se intr-un sistem cultural mai larg, producţia poetică a unei epoci se codifică treptat, în forme modelatoare, constituindu-se apoi în tradiţia literară. „Lectura“ unui text poetic presupune atunci achiziţia de către consumator (lector) a acelei tradiţii, astfel că orice cititor nu va mai participa la actul lecturii în mod pasiv şi va deveni un posibil „producător de limbaj“, cum spune Barthes. Pentru poet (scriitor în general), repet o banalitate: cuvîntul nu mai este un simplu instrument de comunicare, ci o structură. Or, conceptul de structură implică atit formalizarea modelatoare a „cuvintelor“ intr-un sistem poetic constituit, cit și sedimentarea acestora în procesul diacronic al tradiţiei literare. Prin folosirea conştientă a acestor structuri-cuvinte autorul nu va face o referinţă directă la realitatea fizică, ci în primul rînd, va trimite la tradiţia literară codificată în cuvîntul poetic. Barthes vorbeşte chiar de un super-cuvînt „pentru care realul e numai un pretext“, căci, dincolo de semnificaţia contextuală, i se adaugă atîtea alte semnificaţii cite a acumulat în timp prin uzanţa poetică. Dar să cităm din Ion Gheorghe : „Trimis fiind de părintele său dup-o oaie pierdută, / Căzută pe undeva în vreo rîpă, ori luată de lup / Umblă Dealul, văile cercetă, făcu mare ocol, şi pierdu / Calea. / Către amiază dete de-o peşteră , răcoare, neînţeleasă ispită / II trage intr-acolo ; intră şi vede o laiţă. / Iesle scobită-ntr-o lespede ; calcar de multe cochilii. / In leagănul lui Zeus, o, fericitul, fericitul Se urcă ; / Trainice încă pielea de urs aşternută pe cetina / Vie , încă lînoasă şi înspicată velinţa de blană de lup ; / Ca şi Basareus trase pielea fiarei De sine, pînă la barbă ; / Căpătîiul de piei stufoase de iepuri şi vulpi ; / Mult roşu pătat alb-argintiu sub capu-i pletos / Orîndui. / In Peştera lui Zeus trase un somn uriaş , ani / Şaptezeci hălădui în oul Dealului Dara“ (p. 429). Cred că este uşor de urmărit cum în acest text „cuvintele“ în accepţia lui Barthes se prezintă lectorului ca nişte structuri constituite, am putea spune chiar ca nişte „metacuvinte“, continînd şi transmiţînd ca „semne lingvistice“ (atit prin învelişul semnificant, cît şi Prin semnificat) ,acel proces de modelare poetică îndelungată în care se reflectă chiar naşterea literaturii. In contextul dat ele devin nişte invariante, conservînd o întreagă istorie iniţiatică : pe aceasta poetul nu o comentează, ci procedează ca şi cum toţi ar cunoaşte-o (şi o cunosc), decodificînd naşterea poemului ca semnificant, iar nu sensul său („schema de idei“, cum zice Călinescu), care apare deductibil conform cu sistemul de lectură întrebuinţat : antropologic, sociologic, psihanalitic, mitologic etc. Ion Gheorghe îşi instruieşte însă lectorul şi-l avertizară asupra modalităţii de lectură spre a nu face confuzia între diversele întrebuinţări ale limbajului : „Pregăteşte-te că vreau să te umplu de zeu. / Eu vin în tine. Eu sunt pe cale să cobor în Cine Află-Şi-Cîntă / Cercetează NU lăsa lucrurile cum par. / Expresiile Loto-Astrale se scriu de la stingă / încep cu sfîrşitul şi se termină cu începutul. / Multe mersuri are citirea şi pătrunderea-n ele“. Poetul înţelege prin „zeu“ (desigur că nu este exclusă nici accepţia platonică dată cuvîntului) chiar acel poteritrai de forme de expresie, identificabile în experienţa antropologică a snetei, pe Care Se angajează să le „exprime“. Desigur că această „experienţă antropologică“ nu se oferă direct spre decodificare ca un text informativ obişnuit, scriitura poetică cerind o cheie de lectură. Cel care va citi textul nu ca pe un discurs poetic, ci ca pe o ideologie sau filosofie (există şi acestea dar nu explicit), deducînd imediat de aici o doctrină sau o exunicaţie ştiinţifică a lumii (care la fel sunt posibile dar numai a posteriori) va cădea în cea mai mare eroare. Căci, limbajul poetic nu informează, ci învăluie, inaugurînd o ambiguitate fertilă care trebuie descifrată şi analizată cu mijloace adecvate. Criticul englez Empson stabilea în acest sens „şapte, tipuri de ambiguitate“ detectabile în discursul poetic. 3.1. Julia Kristeva susţine că „a lucra în limbă implică în mod necesar întoarcerea la germenul în care se deschid (finalizează) sensul şi subiectul său“, arătînd că „cei ce vorbesc sunt vorbiţi“. Poetul nu „vorbeşte“, aşadar, cînd se exprimă în limba versurilor, ci este vorbit de poezie. „Zeul“ platonic se află în el ca formă de expresie şi „vorbeşte prin el“. Platon spunea despre poezie, folosind o metaforă, ceea ce spun semiologii astăzi. Această practică semnificantă o descoperim şi la Ion Gheorghe : „Urmează-mă-n prima Expresie, de la stingă la dreapta, / întotdeauna să pui înainte răul / AZOIFIOSARMESZERNOIPLATMOZIOZOBUAZIS. / Cerem îngăduinţă Zeului Logosului să facem următoarele despărţiri / A-ZOI-FIO-SARMES-ARMES-MESZERERNOI-PLAI-MOZIOS-ZO-BUA-OBUA-ZIS. /„./ Zău ! să zic ce-am zis şi Expresia nu-i încă pe de-a-ntregul scrutată. / Vechii Feţi-Logofeţi desfăceau Expresia intr-un infinit număr de noi Forme de Logos / Ei erau Inspiraţi. Eu sunt greoi la minte. Terestru şi-abia mă aflu la-nceputul Iniţierii, „ îmi pare destul cît am înţeles...“ (p. 15—16). Poetul, „tălmăcind echivalentele“, ne apare în ipostaza unui depozitar al formelor poetice, adică al unui sistem semnificant ereditar. El transmite nişte mesaje formale redescoperite în memoria cuvintelor-structuri care există în experienţa sa culturală ca modele preexistente, transformînd limbajul poetic din infinitate potenţială în infinitate reală de semnificanţi. Poezia e deci o practică semnificantă ; structurile ei se organizează in mod autonom dezvăluind prezenţa unor modelări anterioare. Poetul nu face altceva decit să le selecteze şi apoi să le exprime, actul său fiind analog cu cel al operatorului sau tehnicianului. Cu cit modelele semnificante alese sint mai complexe, dînd ocazia decodificării a cît mai multe mesaje, cu atit textul va putea fi validat ca operă de valoare. 3.2. Că Ion Gheorghe procedează ca un operator lingvistic conştient se poate constata de către oricine şi o spune el însuşi de atîtea ori : „Într-adevăr Adunări şi împărţiri de silabe-am făcut. / Expresia Logo-Astrală-i un Infinit Nume de Nume, / Ale Lui, ale Infinitului Numit-Nenumit“. El operează cu un şir de unităţi fonematice pe care le combină în „structuri“ poetice autonome. Citindu-le cînd de la stingă la dreapta, cînd de la dreapta la stingă, Ion Gheorghe inventează numiri şi expresii nu totdeauna lizibile şi are ambiţia de a demonstra legile care stau la baza acestei „gramatici“ poetice, ceea ce trebuie să recunoaştem, şi reuşeşte în ansamblu. „Variantele“ de lectură înlesnesc familiarizarea cu o articulare dificilă a limbajului. Dacă „alfabetul“ său nu dă prea multe dificultăţi la lectură, aceasta este o consecinţă a faptului că poetul asociază gestului de operator lingvistic pe acela de cunoscător şi depozitar al tradiţiei poetice. După ce anunţă expresia, iniţial neinteligibilă pentru profan, trece la „traducerea“ ei, inteligibilă acum la nivelul iniţierii hermetice : „Numele meu este SZAMROZ . Expresia se divide in SZAM — şi-n ROZ, întrucît sint zicerea Dublei — Doimi. / Sint exprimarea Doimii alcătuită din jumătăţi de natură terestră. / Iată SZAM cît şi ROS sint echivalenţele Pămîntului şi ale Rusticului — / Zise ca jumătăţi similare ale întregului pămîntesc — / Aceasta, întrucît Pămînt şi Rustic sint termenul unu şi termenul doi numind aceeaşi realitate ; / Insă Pămînt-Rustic este o unitate alcătuită din două Similitudini. / Unitatea aceea este jumătatea-parte a Unicului Iniţial.“ Din textul citat se desprinde capacitatea extraordinară a lui Ion Gheorghe de a rămîne în interiorul textului poetic, transferînd în realitate concretă acea realitate convenţională, cumulată in tradiţia abstractă a hermetismului. El „citeşte“ concret simbolurile hermetice ca și cum ar opera cu elementele palpabile ale universului real. Universul imaginar al poetului se convertește în realitate totalitară prin lectura expresiilor, traduse ad-hoc. Concretul abolit e reîntemeiat prin retroversiune. Poetului nu i se pare nimic greu de tradus în sau din limba poetică şi orice cuvînt de azi îşi găseşte „echivalenţa“ intr-un segment runic („expresie Logo-Astrală“). Astfel, procesul de traducere este şi reciproc : se operează cu mijloace poetice o retroversiune permanentă. Pe de o parte, prin majuscularea cuvintelor pe care le vehiculăm în comunicarea cotidiană, poetul le transferă pe acestea din simple nomina în semne cu putere absolută : substantivele comune devin Peștera. Broasca. Laptele. Casa. Sîmburele. Oul. Oierul. Porcul. Dealul. Apa. Pasărea. Lupul, adică reprezentări abstracte pentru alfabetul iniţiaţilor. In altă ordine, noţiunile abstracte ortografiate astfel : Kalitatea. Ideea. Kosmosul. Timpul. Iniţialul. Teorea. Viziunea. Numărul Forma. Similitudinea. Suma. Alfa. Semnul. Originea etc. (printr-o dublă maii sculare) capătă corporalitate, născîndu-se concret odată cu manevrarea retortelor spacifice ale limbii de către poet. Rezultatul acestei operaţii continue de retroversiune este o polifonie de mesaje instaurînd pe parcursul întregii Cărţi o viziune totalitară în care realul şi expresia lui abstractă nu mai pot fi separate. Prin sondajul temerar întreprins în miezul material al cuvîntului poetic Ion Gheorghe relevă infinitatea capacităţilor semnificante ale acestuia. „Expresiile" poetice sunt „Logo- Astrale“, adică sunt rostiri fundamentale prin care vorbeşte cosmosul însuşi prin citeva uriaşe „deschideri de gură“ ; reciproc, cuvintele obişnuite participă la procesul de retroversiune instituit, fiind întîi „traduse“ în alt cod şi traducînd apoi codul expresiilor Logo-Astrale. 3.3. La o lectură atentă se poate constata că Ion Gheorghe ca poet modern, este foarte aproape de ideea lacaniană, împărtăşită de mulţi semiologi, conform căreia semnificantul anticipează sensul. Frecventa întrebuinţare a cuvîntului majuscular „Forma“ şi contextele in care apare ne face să deducem că pentru poet acesta are valoarea conceptului aristotelic. La Aristotel Forma este un principiu activ ce-şi subordonează materia. Toate cele cincizeci şi şase de „expresii“ traduse de Ion Gheorghe in cele 440 de pagini ale epopeii sale nu sunt decit nişte coagulări de forme latente în aşteptarea sensului (lecturii) pe care li-l dă poetul. Conţinuturile (înţelesurile) sunt chemate la viaţă de Formele ce se organizează cosmogonic : limba poetică devine astfel o modalitate de ordonare în expresie a lumii, împlinind dezideratul absolut al poeţilor „Mai are-nţelesul despre Ziua A, începutul Luminii. / Cum a ieşit Pămîntul din Ape, mai întîi în Forma Sfîrcului cu lapte pentru copil. / Aceasta înseamnă Forma dealurilor Sacre ale iniţiaţilor Geniei Lupoaica / Sint Dealurile Mameloane. / Se zice că pe acolo ies" Laptele Mamei să-l hrănească pe Fiul Cerului. I Se zice despre naşterea primelor pămînturi. — / Ca şi cîntecul Lupoaicei pe care se văd sfîrcurile Unicului Mamelon , / Pe-acolo ieşeau Focul şi Apa începutului.“ 4. Prin discursul său poetic Ion Gheorghe reactivează funcţia semnificantă a limbajului reauizînd o sinteză a tuturor experienţelor sale lirice de pînă acum. Riscul întrevăzut al unei asemenea construcţii este nulverizarea definitivă a poeticului prin fragmentarea şi divizarea infinită a discursului. Refăcînd Litera ideală a poeziei, poetul modern se îndepărtează (ceea ce nu se întimplă în cazul de faţă) de rostul întreprinderii poetice care este acela de a instrui despre lucrurile esenţiale cum spunea fericit Ion Barbu. Prin „gramatica“ poetică ,,Dacia“ lui Ion Gheorghe se aseamănă cu Anatolida lui Ion Heliade Rădulescu. De aici abia discuţia critică despre poezia sa devine interesantă. Marin Mincu Tiberiu Bente : „Ana" 6 IANUARIE 1979 ARGUMENT Urmare din pag. I respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate. Dacă ar trăi din nou Eminescu şi din nou s-ar apuca să evite, şi din nou ar frăminta limba, ca să o reînvie intr-o urzeală de zale cu luminişuri de oţel necunoscute (...) ar fi numaidecît contestat de un Bianu, criticat de un Dragomirescu, concurat de un Eftimiu, insultat de un Banu, birfit de un Lăcusteanu, izmenit în proză şi versuri de nişte ucenici furibunzi, care-l vor recunoaşte cel mult ca un egal“. Să mi se îngăduie să sprijin in acest citat justificarea afirmaţiei ce va urma . Pe Arghezi avem încă datoria a-1 cunoaşte şi a-1 face cunoscut în ţară şi in lume. Chiar dacă poetul „işi are vecia lui deosebită, închisă“, chiar dacă „a vorbi de poet este ca şi cum ai striga intr-o peşteră vastă“, vorba neputind să ajungă pină la el „fără să-i supere tăcerea", numai graiul coardelor puţind „să povestească pe hartă, şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă“ (cum se rostea despre Eminescu, scriind poate cele mai tulburătoare şi pătrunzătoare gînduri despre cel căruia urma să-i fie tovarăş în veşnicie). Dar, să revin la motivaţia acestui încă un drum propus către Poetul Arghezi. De multă vreme m-am surprins cercetat adesea de cuvintele sale : „Mă numesc unul din oamenii in viaţă, care l-au văzut pe Eminescu...“ Cuvinte care, imediat, ne vor îndemna să constatăm că amintirile venite pînă la noi de la cei ce l-au cunoscut pe Eminescu, pe Eminescu Omul şi Poetul, nu sunt atit de numeroase şi, mai ales, nu întotdeauna atit de semnificative. Imaginea Poetului, aşa cum o proiectează în timp Opera, n-are adesea decit de cîştigat, se poate înnobila chiar prin evocarea omului care a creat o, cînd această evocare este ea însăşi ivită dintr-o conştiinţă sensibilă şi capabilă de descifrări adinei, pînă şi în fapte şi situaţii, în replici aparent obişnuite, conjuncturate. Cel ce va voi să-l imagineze, azi, pe Eminescu tinăr, pe cel ce şi-a petrecut viaţa cu fruntea mult înălţată peste statura contemporanilor, dar fără a se manifesta îndepărtat de aceştia („dispreţul lui faţă de unii era manifestarea iubirii lui către alţii“, scria Slavici) nu o va putea face fără a se afunda şi în (din păcate, puţine) rîndurile memorialistice ale lui Caragiale : „Era o frumuseţe o figură clasică încadrată de nişte piele mari, negre , o frunte inaltă şi senină, nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zimbet blind şi adine melancolic. Avea aerul unui sfint tinăr coborit dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedeascrisul unor chinuri viitoare“. Citind asemenea cuvinte, dăruite pentru totdeauna posterităţii, şi îndreptăţirea a exclama : „Să vină pictorii şi sculptorii, să înceapă lucrarea lor !“. Tudor Arghezi este mult mai aproape de noi în timp. Parcă ieri-alaltăieri, cobora din legendarul Mărţişor şi se arăta privirilor şi sufletelor noastre, înfiorindu-ne — ca-n faţa oricărei unice, inimitabile privelişti — în faţa omului care, voevod al cuvîntului, l-a întinerit şi îmbogăţit, veşnicindu-i. Oameni de artă şi cultură, de la veneratilii noştri maeştri pină la mai tinerii creatori, oameni politici, oameni simpli au avut privilegiul de a se afla, în împrejurări dintre cele mai diferite, in preajma marelui poet. Un asemenea privilegiu se poate constitui, un timp, intr-o avuţie spirituală. Cu condiţia de a deveni, prin evocare, un bun al tuturor, pentru azi şi viitorime Aceste considerente, poate nu îndeajuns de cuprinzător formulate, izvorind din conştiinţa unei datorii patriotice ce ne revine în a dărui memoriei hirtiei sentimentale păstrate în memoria unora dintre contemporanii noştri, ne-au îndemnat la inananarea, in revista ,luceafătul", a rubricii „L-AM CUNOSCUT PE TUDOR ARGHEZI“, acum aproape de Centenarul naşterii poetului.