Luceafărul, ianuarie-iunie 1979 (Anul 22, nr. 1-26)

1979-01-06 / nr. 1

L-am cunoscut pe TUDOR ARGHEZI Acvila amintirii Taci. Nu te mişca. Din întunericul meu s-a deşteptat Şi zboară-n văzduhul înstelat Acvila amintirii.­ceste magnifice versuri ale DENIEI­ CU CLOPOTE îmi răsună totdeauna in evanescenta fosforescentă a plutirii spre noaptea inalta cind gindurile mele se îndreaptă către Tudor Arghezi. Sint si acuma, după trecerea unui ciclu fatidic de unsprezece ani, de cind i-am văzut ultima dată in universul îngust al camerei in care a murit, dintr-odată secerat ca cei drepţi, cu ochii dilataţi de taine si de tristete. Am îndrăznit în zorile ultimei zile a lui să-l întreb despre semnificaţia morţii pe acela care trecuse de acum pe apele lumii de­parte. Nu am primit nici un răspuns, nici atunci, nici astăzi când acvila albastră a amintirii a crescut imensă, acoperind cu aripile ei întregul răsărit. Cum aş putea, acum, în atit de palide şi nesemnificative cuvinte, să evoc pe cel de-al doilea munte magic al poeziei româneşti, lingă care am avut înaltul privilegiu de a sta, asis­­tind la cea de a doua splendidă înviere a sa : „Nu-s prin urmare-nstrăinat Pe totdeauna de trecutul meu Mai e nădejde, mai e mingîiere, Mai colindă o umbră albă prin tăcere“ Niciodată Tudor Arghezi nu se va înstrăina, nu va fi uitat, marea lui umbră albă va inter­fera, tutelar, orice mărturisire a spiritualităţii româneşti, totdeauna copleşind de emoţie pe aceia care îl vor evoca, inscriindu-1 între marile faruri de veghe ale poeziei. Atunci cînd ne-am apropiat, în adolescență, de versurile sale, am fost fascinat, in primul rînd, de etapele itinerariului său, de la anii pri­mului simbolism macedonskian la perioada de claustrare în solitudinea creatoare a * mănăstiri­lor, la călătoriile din Franţa şi Elveţia, cu erup­ţia primă a versurilor sale, pe care, în 1910, prietenii săi, Gala Galaction şi N. D. Cocea aveau să Ie salute, cu entuziasm, încredinţaţi pe deplin că aparţin „poetului celui mai revo­luţionar al timpurilor noastre“. Creaţia lui era pentru noi a unui mare spirit neliniştit esenţial, a unui înger rebel care nu se mai putea înălţa la cerurile îndepărtate, tîrînd în pulberi lumi­noase, marile aripi frinte. înţelegeam atunci bătaia la marile porţi de mister ale lumii, fiorul Profund care putea să interfereze undele neli­niștite ale alienării agnostice, ecoul de bronz al întrebărilor fără răspuns. îmi plăcea, ca cineva care începuse să cunoască rudimentele litera­turii italiene, să cred că Dumnezeul poetului român nu păstrează numai caracteristicile oc­eane ale metafizicii, ci că se învecinează pan­­teistic, cu divinitatea lui „poverello di Cristo“ cel logodit cu „Madonna Poverta“. San Fran­cisco d’Assisi, acela care cînta, în cele mai di­recte versuri, pe „fratele soare“ şi pe luminoasa „soră luna“. Am mai făcut această afirmaţie : veghea neliniştită argheziană a modernismului său pendulează între credinţă şi negaţie, între polii îndoielii şi dorinţei de a afirma, între starea titanică a omului care poate respinge concepţia mistică a unei nebuloase entităţi me­tafizice exilată, în ceruri îndepărtate şi reci. Şi freamătul de ape clare şi umile ale rugăciunii în asceză. Coexistă permanent ipostazele stării de candoare a copilăriei în care imaginile sunt dilatate infinit de ochii plini de mari mirări, cu peregrinarea care se opreşte totdeauna în faţa marilor porţi care închid mistere şi la care orice bătaie este zadarnică. _ Pentru noi atunci, in FLORI DE MUCIGAI, care a izbit atit de puternic în conformismul spiritual, putea să fie surprinsă • o dilatare ,3., poeticei enunţată in TESTAMENTUL arghezian, •. o sete de real si de concret, care, desigur, nu exclude starea fantastică, echivalentă de atîtea ori, cu poezia şi cu visul. Infernul arghezian mi este cel dantesc şi el nu îndepărtează speranţe. Infernul arghezian este un infern social, in care toate elementele vibrează îndelung de presim­ţirea,unor cutremure viitoare. A venit războiul în care adolescenta noastra s-a maturizat brusc. Şi ne plăcea, in anii aceia grei, să purtăm, ca o emblemă, versurile protes­tatare ale lui Arghezi. Aşa erau FLAUTUL DESCÎNTAT, expresie clară a neaderării artei la regimurile asupririi. CINTECUL DE FAUR, în care marele poet stigmatiza, cu cuvinte de foc, la stiloul infamiei, pe pseudoartistul devenit unealta tiraniei, vestejind toate minunatele da­ruri ale firii si ale vieţii. In anii aceia aspri, de fier si de singe, au fost publicate si versurile unor fabule sapienţiale ca poemele CIND VE­NIRĂ. ALTADATA. NU-NTELEGEAM, în care sunt conturaţi rembrandtesc, cu expresii voit patriarhale, cu întorsături stilistice şi lexicale de rezonanţa cronicilor şi a bibliei, „furii“ care au pătruns şi au cotropit liniştita ogradă, sim­bolică, a ţăranului muncitor. Şi va fi stat lingă Tudor Arghezi (am mai scris-o), în anul acela, 1941, luminoasa umbră a­­lui Mihai Eminescu, vor fi răsunat vastele ecouri de avertisment calm ale lui Mircea din SCRISOAREA A III-A, în finalul poemului arghezian în care „furii“, cotropitorii sunt sfătuiţi, cu liniştea profundă a aceluia căruia îi aparţine integral dreptatea, să părăsească „izvoarele si tara“ dobîndite cu „su­fletul si pieptul“ de locuitorii ei de veacuri, tara care nu se poate înstrăina cu nici un preţ de pe lume. Aceste versuri „esopice“, publicate uneori trunchiat sau circulînd in manuscris, erau stră­lucit completate de BILETELE DE PAPAGAL, de pamfletele scrise, ca acea capodoperă a ge­nului intitulată BAROANE, expresia cea mai di­rectă a protestului poetului şi care avea să-l ducă în lagărul antifasciştilor de la Tîrgu-Jiu. Detenţiunea între sîrmele ghimpate a fost fe­cundă literar şi intr-un ciclu al anului 1943, vi­brează imensa, nesfîrşita durere a poporului aservit, peisajul halucinant, de dezolare al ţării pustiite. Poetul a devenit cronicarul direct al acelor cumplite vremi, prozodia sa aminteşte lamentaţiile largi ale bocetelor populare dar cu frînturi, în care izbucneşte violent protestul, ca în APOCALIPS, în care, poetul zguduie putrede­le coloane ale unui templu profanat, identificat cu orinduiri trecute. Aci se pot descifra şi alte sensuri noi, în echivalarea între omul creator şi demiurg, preanunţînd noua orientare a poeziei argheziene în al cărui centru de vibraţie se va afla de acum înainte, omul faber, liberul creator al vieţii şi al istoriei. Aşa se profila pentru noi Tudor Arghezi, com­parabil cu Mihai Eminescu, îngemănaţi în ace­laşi binom astral, luminînd păminturile armoni­ce ale României. Niciodată arta argheziană nu a fost un joc secund, nu a fost evadare in turnurile înalte ale alienării şi nici act creator gratuit. Halucinaţia şi grotescul au fost o ramă în care se înscriau liniile viguros trasate ale „semnelor“ vieţii transfigurate în atelierul de frumuseţi al poeziei. De aceea, anii de neaderenţă a unui dogmatism rigid la „pulberile de fum“, la seninătatea şi căutarea armoniei pierdute a versurilor lui Ar­ghezi, hiatusul impus apariţiei şi nu creaţiei care a continuat să fie fecundă, au însemnat pentru noi o nelinişte continuă, o izbire de ziduri invizibile. Dar Mărţişorul continua să existe în sufletele şi mintea tuturor celor îndrăgostiţi de poezie ca simbolul zborului înalt către zonele libertăţii spirituale. Acolo nu putea să trăiască decât cu intensitate acela care se ridicase împotriva limi­tării zborului uman, care nu putea să fie un resemnat. Acolo se trăia într-o imensă combus­­tiune interioară, meditînd împotriva dogmatis­mului care căuta să sacralizeze, împotriva tu­turor predicilor formal retorice, împotriva in­­strumentalizării Arghezi era un afirmator al adevărului transfigurat de harul inefabil al ma­relui său talent Existau pelerinaje meditative către incinta mirifică, către Patrulaterul magic al atolului de frumuseţe care era Mărţişorul, edenul poeziei româneşti contemporane. Starea de mesager al spiritualităţii profunde româneşti a lui Tudor Arghezi nu a încetat niciodată. El era aidoma acrilor antichităţii care-şi intonau versurile, cu vocea lor gravă atunci cînd scrisul nu avea încă magica facultală a timpurilor Ga­laxiei Guttenberg. El nu a renunţat niciodată, pe întregul său arc existenţial la nobila învestitură spirituală de a fi veriga de aur a lungului lanţ al conştiinţei româneşti, profundul, sensibilul ecou al contemporaneităţii sale. Nu a fost un foc solitar, ci un astru care şi-a revărsat lumina asupra tuturor celor care aspirau spre magia poeziei. Nu vom uita niciodată ziua din aprilie 1955 cînd Miron Constantinescu, vicepreşedinte al gu­vernului, mi-a comunicat că s-a hotărît să fie marcată împlinirea a 75 de ani de la naşterea lui Arghezi, a cărui înaltă artă el o preţuia în toate structurile profunde ale spiritualităţii sale. După ani de tăcere, vocea clară încărcată de gravitate şi de frumuseţe a marelui poet trebuia să se facă auzită cu toată intensitatea ei. Am primit sarcina ca să fac să apară în cadrul Editurii de stat pentru literatură şi artă (ESPLA) un volum care să sublinieze reluarea cursului scrisului public arghezian, apt acest vo­lum să intereseze și pe aceia care mai păstrau în amintirea lor, accentele de defăimare ale unor articole, aruncate acum la coşul de hîrtii al istori­ei literaturii. Atunci l-am vizitat pe Arghezi, l-am cunoscut îndeaproape pe omul care încarna poezia, pe pragul vîrstei care-mi părea ameţitoare, de a­­proape opt decenii. El era însă ca şi Ungaretti (care mă atrăgea atit şi cu care s-ar putea întîlni pe iti­­nerarii spirituale), doar tinărul care putea să aibă de patru ori cite douăzeci de ani ! I-am as­cultat freamătul continuu, în perpetuă violaţie, grava lui voce care evoca alternanţa anotimpu­rilor şi inexorabila tăcere. Am fost adine emoţio­nat să-mi dau seama de extraordinara suavitate Evocare de ALEXANDRU BĂLĂCI a profundului martor şi confesor al omului şi al istoriei româneşti, să cunosc forţa elementară a cuvîntului său, strigătul unanim, sensibilita­­tea îndurerată, marea dragoste pentru familie şi universul său domestic, modulaţiile noi, aderarea sa la realitatea perenă a vieţii. O dată mai mult, ca şi în cazul estetic al lui Ungaretti, am avut im­presia că marii poeţi „suferă“ şi „strigă pentru toţi“. Am „lucrat“ împreună, în după amiezile unui aprilie solar in paradisul grădinei Mărţişorului la volumul Pagini din trecut. Pentru a da o altă do­vadă de semnificaţia entuziasmului de a-1 reavea pe Tudor Arghezi in librării, transcriu din Ca­seta tehnică a volumului de aproximativ cinci sute de pagini — Responsabil de carte, B Elvin, Tehnoredactor, S. Alexandrescu-Toscani, corector M Ștefănescu. Dat la cules — 11 V 1955. Bun de tipar — 14 V 1955. Tiraj 22 000+3 100 ex. etc. Iată aşadar, o carte de 500 de pagini în­­tr-un tiraj de 25 000 exemplare apărute în numai trei zile prin cinstea tipografilor de la Combina­tul Poligrafic Casa Scînteii. Pe această carte el mi-a scris o dedicaţie care este pentru mine justificarea unei activităţi de editor, care are şi semnificaţia unui document de istorie literară ce merită să fie cunoscut. „Dom­nul Alexandru Bălăci, înzestratul cu felurite sfinte haruri, are şi pe acela, că ştie să scoată la lumină şi morţii subiectivi, peste care au aruncat, gunoaie şi impndice toate lopeţile autorizate. De înviere, îngăimatorul crîmpeielor de faţă îi răspunde, cu o vastă însufleţită îmbrăţişare, că morţii nu sunt întotdeauna uituci. 21 mai 1956 MĂRŢIŞOR 21 mai 1955 MĂRŢIŞOR T. Arghezi Sincronic, peste exact un an, avea să-mi scrie pe acel complex poem cosmogonic, CÎNTARE OMULUI, o dedicaţie în versuri, pe care o re­produc, cu sfială, doar pentru a sublinia excep­ţionala suavitate a celui care ştia să modeleze versurile ca adierea uşoară care înclină fragilita­tea crinilor : „Carte, vreai să fii frumoasă. Fii curat de tiparoasă. Că ţi-a dat de sus lumină Să te-nalţi şi să te-mbraci, Mulţumeşte-i şi te-nchină Alexandrului Bălăci. T. Arghezi Dar Arghezi avea să fie restituit integral în Ediţia de VERSURI publicată pe hîrtie velină biblie, avînd drept responsabil de carte pe Liviu Călin. Peste puţini ani, marele său admirator şi prieten, poetul Ion Bănuţă, avea să iniţieze mo­numentala ediţie în zeci de volume, menită să ofere culturii româneşti, întreaga, complexă sta­tură a celui de-al doilea munte al poeziei româ­neşti. După apariţia PAGINILOR DIN TRECUT, Ar­ghezi începuse să frecventeze cu regularitate ESPLA, ţinîndu-ne ore întregi de neuitat, sub vraja verbului său. Era un povestitor extraordi­nar, impresionant prin facultatea fantastică a memoriei, prin conturarea precisă a personaju­lui descris, a faptului de viaţă şi de artă, redat cu o putere plastică parcă tridimensională. Isto­ria literaturii contemporane româneşti era comentată de cea mai autorizată voce a spiritualităţii sale. Cu­ am regretat că nu am putut să imprimăm pe bandă magnetică im­presiile sale de o senină luciditate dar nu lip­site de patos. Pentru că Arghezi iubea cu inten­sitate oamenii, şi violenţa sa pamfletară se în­drepta numai împotriva acelora pe care nu-i considera demni de înaltul cuvînt, om. El consi­dera că intelectualii trebuie să colaboreze totdea­una pentru salvarea demnităţii umane. Deceniul care s-a scurs pînă la trecerea sa în istorie a fost marcat de înclinarea către toate problemele care agitau contemporaneitatea. Este falsă ima­ginea acelora care-l situează pe Arghezi în incinta senină a Mărţişorului dincolo de tumulturi. El dorea să cunoască totul şi să participe, exaltînd pe omul liber, pe descendentul lui Prometeu. Tre­cerea sa spre noul umanism, spre noua viziune a omului şi a istoriei, nu este un „compromis ideo­logic“ al marelui scriitor, ci rezultanta de apogeu a unei existenţe intense, care nu aducea, desigur, incă, rezolvarea definitivă a tuturor neliniştilor existenţiale. Ii plăcea mult să călătorească şi a revăzut Ge­neva tinereţii sale alături de „tribul“ său, Pa­­l­osul, Germania ori Austria. Păstrez în mărturiile mele cele mai emoţio­nante scrisorile sale din pr­mpluri spirituale, din­tre care, pentru a demonstra vioiciunea excep­ţională a spiritului cel mai lucid al poeziei con­temporane româneşti, aş vrea să reproduc una, transmisă din Moscova (duminică, 9 septem­brie, 1956). Iubite domnule Bălăci şi dragă Patron, Sper să vă fi ajuns o cartă poştală fotografică, expediată după sosirea delegaţiei la puii cloştii­­) şi la icoanele de aur ale Maicii Preciste Maria. De astădată utilizez plicul, ca să vă şoptesc că mi-e dor adevărat. Dacă nu v-aş arunca un a­­vion citeva slove aş continua să simt un gol neîmplinit. Pornind din gara Mogoşoaia pe o zi frumoasă, cum am apucat puţine la Moscova, Leningrad şi Peterhof, tovarăşii Chivu St­oica şi d-na Constanţa Crăciun mi-au repetat sfatul să mă odihnesc şi să mă caut. De căutat am căutat să mă caut. La monumentala policlinică a Kremlinului am fost întors pe toate părţile şi ceva mai mult de către numeroasele Doamne medice, în fel de fel de servicii şi la tot soiul de aparate, şi mă întorc la domiciliu documentat ca un fosil. Dar tratamentul e identic cu cel recomandat in gara Mogoşoaia. Ar fi trebuit să mă internez într-o casă de odihnă- iarăşi halate albe, spital, termometre, ciocănituri in spinare şi coaste. Mi-e oroare de medicină, de pat, de odaie, de cada­vrul meu. Aştept să mă odihnesc în Bucureşti. De altfel, cum aş fi putut fugi de marele spec­tacol in care trăiesc de o lună de zile toţi ac­torii sufletului meu, încremeniţi ? Am băut din el, cit am putut mai mult, horcăind, cu toate tulumbele mele. Aş fi vrut să mai fac două zile şi nopţi obosi­toare, pînă la Odessa, să ne examineze şi Fila­tov după atiţia secunzi şi terţi. încet, încet, ochii şi ai Paraschivei şi ochiul meu, cit mi-a rămas, incep să ne lase. Dar Filatov a plecat undeva în vacanţă şi la 90 de ani nu mai pare dispus să primească. In citeva zile vă telefonez din Mărţişor. De fapt nu v-am scris decit ca să vă îmbrăţişez şi să sărut in mijlocul ei o frunte dăruită. T. ARGHEZI In rîndurile mele, palide, am încercat să sub­liniez profunda sensibilitate şi suavitate a mare­lui poet, înclinarea sa către oameni, cu atita bunăvoinţă şi înţelegere, neconsiderîndu-se nicio­dată un mandarin închis în turnuri de fildeş, ci un creator animat de o vastă generozitate intelec­tuală, de o raţională deschidere către lume. El a considerat totdeauna literatura, în ale cărei facultăţi a avut totală încredere, aptă să trans­forme destinul omului, să modeleze condiţia u­­mană, să accelereze mersul ireversibil al timpu­lui. El a respins retorica, săpînd in durele zăcă­minte ale vieţii, ale memoriei, ale chinului, che­­mînd spre arta verbului, spre poezie, spre valo­rile perene ale spiritualităţii româneşti. *) Făcea parte din delegaţia de oameni de cul­tură care au adus de la Moscova o parte din patrimoniul artistic, încredinţat autorităţilor ruseşti, spre păstrare, în timpul primului război mondial. Un discurs poetico» 2.2. Cînd G. Călinescu se întreba dacă „o poezie trebuie oare înţeleasă, redusă la o sche­mă de idei“ (s.n.) şi răspundea negativ la a­­ceastă interogaţie, criticul avea dreptate întru­­cît limbajul figurat al poeziei trebuie analizat cu metode deosebite. Spuneam mai înainte că textul poetic al lui Ion Gheorghe din „Dacia Femks“ ar putea părea la prima lectură şi pentru un neavizat o „bi­zarerie lingvistică“. In fond, ca să reamintim lucruri elementare, în poezie, „limba“ nu poa­te să fie înţeleasă altfel întrucît „cuvîntul“ nu are în acest caz funcţia de comunicare obişnui­tă ; cuvîntul poetic nu e un produs spontan al comunicării şi de aici se poate deduce uşor „re­zistenţa“ acestuia la consumul cotidian. Integrîn­­du-se intr-un sistem cultural mai larg, produc­ţia poetică a unei epoci se codifică treptat, în forme modelatoare, constituindu-se apoi în tra­diţia literară. „Lectura“ unui text poetic pre­supune atunci achiziţia de către consumator (lector) a acelei tradiţii, astfel că orice cititor nu va mai participa la­ actul lecturii în mod pasiv şi va deveni un posibil „producător de limbaj“, cum spune Barthes. Pentru poet (scriitor în general), repet o ba­nalitate: cuvîntul nu mai este un simplu in­strument de comunicare, ci o structură. Or, con­ceptul de structură implică atit formalizarea modelatoare a „cuvintelor“ intr-un sistem poe­tic constituit, cit și sedimentarea acestora în procesul diacronic al tradiţiei literare. Prin fo­losirea conştientă a acestor structuri-cuvinte au­torul nu va face o referinţă directă la realita­tea fizică, ci în primul rînd, va trimite la tra­diţia literară codificată în cuvîntul­ poetic. Barthes vorbeşte chiar de un super-cuvînt „pen­tru care realul e numai un pretext“, căci, din­colo de semnificaţia contextuală, i se adaugă atîtea alte semnificaţii cite a acumulat în timp prin uzanţa poetică. Dar să cităm din Ion Gheor­­ghe : „Trimis fiind de părintele său dup-o oaie pierdută, / Căzută pe undeva în vreo rîpă, ori luată de lup / Umblă Dealul, văile cercetă, făcu mare ocol, şi pierdu / Calea. / Către amiază dete de-o peşteră , răcoare, neînţeleasă ispită / II trage intr-acolo ; intră şi vede o laiţă. / Iesle scobită-ntr-o lespede ; calcar de multe cochi­lii. / In leagănul lui Zeus, o, fericitul, fericitul Se urcă ; / Trainice încă pielea de urs aşter­nută pe cetina / Vie , încă lînoasă şi înspicată velinţa de blană de lup ; / Ca şi Basareus tra­se pielea fiarei De sine, pînă la barbă ; / Căpă­­tîiul de piei stufoase de iepuri şi vulpi ; / Mult roşu pătat alb-argintiu sub capu-i pletos / O­­rîndui. / In Peştera lui Zeus trase un somn uriaş , ani / Şaptezeci hălădui în oul Dealului Dara“ (p. 429). Cred că este uşor de urmărit cum în acest text „cuvintele“ în accepţia lui Barthes se pre­zintă lectorului ca nişte structuri constituite, am putea spune chiar ca nişte „metacuvinte“, con­­tinînd şi transmiţînd ca „semne lingvistice“ (atit prin învelişul semnificant, cît şi Prin semnifi­cat) ,acel proces de modelare poetică îndelun­gată în care se reflectă chiar naşterea literatu­rii. In contextul dat ele devin nişte invariante, conservînd o întreagă istorie iniţiatică : pe a­­ceasta poetul nu o comentează, ci procedează ca şi cum toţi ar cunoaşte-o (şi o cunosc), de­­codificînd naşterea poemului ca semnificant, iar nu sensul său („schema de idei“, cum zice Călinescu), care apare deductibil conform cu sis­temul de lectură întrebuinţat : antropologic, so­ciologic, psihanalitic, mitologic etc. Ion Gheor­­ghe îşi instruieşte însă lectorul şi-l avertizară asupra modalităţii de lectură spre a nu face confuzia între diversele întrebuinţări ale lim­bajului : „Pregăteşte-te că vreau să te umplu de zeu. / Eu vin în tine. Eu sunt pe cale să cobor în Cine Află-Şi-Cîntă / Cercetează NU lăsa lucrurile cum par. / Expresiile Lot­o-Astra­le se scriu de la stingă / încep cu sfîrşitul şi se termină cu începutul. / Multe mersuri are citirea şi pătrunderea-n ele“. Poetul înţelege prin „zeu“ (desigur că nu este exclusă nici ac­cepţia platonică dată cuvîntului) chiar acel po­­teritrai de forme de­ expresie,­ identificabile în experienţa antropologică a snetei, pe Care S­e angajează să le „exprime“. Desigur că această „experienţă antropologică“ nu se oferă direct spre decodificare ca un text informativ obiş­nuit, scriitura poetică cerind o cheie de lectură. Cel care va citi textul nu ca pe un discurs poetic, ci ca pe o ideologie sau filosofie (e­­xistă şi acestea dar nu explicit), deducînd ime­diat de aici o doctrină sau o exunicaţie ştiin­ţifică a lumii (care la fel sunt posibile dar nu­mai a posteriori) va cădea în cea mai mare eroare. Căci, limbajul poetic nu informează, ci învăluie, inaugurînd o ambiguitate fertilă care trebuie descifrată şi analizată cu mijloace a­­decvate. Criticul englez Empson stabilea în a­­cest sens „şapte, tipuri de ambiguitate“ detec­tabile în discursul poetic. 3.1. Julia Kristeva susţine că „a lucra în limbă implică în mod necesar întoarcerea la germenul în care se deschid (finalizează) sen­sul şi subiectul său“, arătînd că „cei ce vor­besc sunt vorbiţi“. Poetul nu „vorbeşte“, aşa­dar, cînd se exprimă în limba versurilor, ci este vorbit de poezie. „Zeul“ platonic se află în el ca formă de expresie şi „vorbeşte prin el“. Platon spunea despre poezie, folosind o metaforă, ceea ce spun semiologii astăzi. A­­ceastă practică semnificantă o descoperim şi la Ion Gheorghe : „Urmează-mă-n prima Ex­presie, de la stingă la dreapta, / întotdeauna să pui înainte răul / AZOIFIOSARMESZERNOI­­PLATMOZIOZOBUAZIS. / Cerem îngăduinţă Zeului Logosului să facem următoarele despăr­ţiri / A-ZOI-FIO-SARMES-ARMES-MESZER­­ERNOI-PLAI-MOZIOS-ZO-BUA-OBUA-ZIS. /„./ Zău ! să zic ce-am zis şi Expresia nu-i încă pe de-a-ntregul scrutată. / Vechii Feţi-Lo­­gofeţi desfăceau Expresia intr-un infinit număr de noi Forme de Logos / Ei erau Inspiraţi. Eu sunt greoi la minte. Terestru şi-abia mă aflu la-nceputul Iniţierii, „ îmi pare destul cît am înţeles...“ (p. 15—16). Poetul, „tălmăcind echiva­lentele“, ne apare în ipostaza unui depozitar al formelor poetice, adică al unui sistem semnifi­cant ereditar. El transmite nişte mesaje forma­le redescoperite în memoria cuvintelor-structuri care există în experienţa sa culturală ca mo­dele preexistente, transformînd limbajul poetic din infinitate potenţială în infinitate reală de semnificanţi. Poezia e deci o practică semnifi­cantă ; structurile ei se organizează in mod au­tonom dezvăluind prezenţa unor modelări an­terioare. Poetul nu face altceva decit să le se­lecteze şi apoi să le exprime, actul său fiind analog cu cel al operatorului sau tehnicianu­lui. Cu cit modelele semnificante alese sint mai complexe, dînd ocazia decodificării a cît mai multe mesaje, cu atit textul va putea fi va­lidat ca operă de valoare. 3.2. Că Ion Gheorghe procedează ca un ope­rator lingvistic conştient se poate constata de către oricine şi o spune el însuşi de atîtea ori : „Într-adevăr Adunări şi împărţiri de silabe-am făcut. / Expresia Logo-Astrală-i un Infinit Nume de Nume, / Ale Lui, ale Infinitului Numit-Ne­­numit“. El operează cu un şir de unităţi fo­­nematice pe care le combină în „structuri“ poe­tice autonome. Citindu-le cînd de la stingă la dreapta, cînd de la dreapta la stingă, Ion Gheor­­ghe inventează numiri şi expresii nu totdeauna lizibile şi are ambiţia de a demonstra legile care stau la baza acestei „gramatici“ poetice, ceea ce­ trebuie să recunoaştem, şi reuşeşte în ansamblu. „Variantele“ de lectură înlesnesc familiarizarea cu o articulare dificilă a limbaju­lui. Dacă „alfabetul“ său nu dă prea mul­te dificultăţi la lectură, aceasta este o consecinţă a faptului că poetul asociază gestu­lui de operator lingvistic pe acela de cunoscător şi depozitar al tradiţiei poetice. După ce anunţă expresia, iniţial neinteligibilă pentru profan, trece la „traducerea“ ei, inteligibilă acum la ni­velul iniţierii hermetice : „Numele meu este SZAMROZ . Expresia se divide in SZAM — şi-n ROZ, întrucît sint zicerea Dublei — Doimi. / Sint exprimarea Doimii alcătuită din jumătăţi de na­tură terestră. / Iată SZAM cît şi ROS sint echi­valenţele Pămîntului şi ale Rusticului — / Zise ca jumătăţi similare ale întregului pămîntesc — / Aceasta, întrucît Pămînt şi Rustic sint termenul unu şi termenul doi numind aceeaşi realitate ; / Insă Pămînt-Rustic este o unitate alcătuită din două Similitudini. / Unitatea aceea este jumăta­­tea-parte a Unicului Iniţial.“ Din textul citat se desprinde capacitatea extraordinară a lui Ion Gheorghe de a rămîne în interiorul textului poetic, transferînd în realitate concretă acea realitate convenţională, cumulată in tradiţia abstractă a hermetismului. El „citeşte“ concret simbolurile hermetice ca și cum ar opera cu elementele palpabile ale universului real. Uni­versul imaginar al poetului se convertește în realitate totalitară prin lectura expresiilor, tra­duse ad-hoc. Concretul abolit e reîntemeiat prin retroversiune. Poetului nu i se pare nimic greu de tradus în sau din limba poetică şi orice cu­vînt de azi îşi găseşte „echivalenţa“ intr-un segment runic („expresie Logo-Astrală“). Astfel, procesul de traducere este şi reciproc : se ope­rează cu mijloace poetice o retroversiune per­manentă. Pe de o parte, prin majuscularea cu­vintelor pe care le vehiculăm în comunicarea cotidiană, poetul le transferă pe acestea din simple nomina în semne cu putere absolută : substantivele comune devin Peștera. Broasca. Laptele. Casa. Sîmburele. Oul. Oierul. Porcul. Dealul. Apa. Pasărea. Lupul, adică reprezentări abstracte pentru alfabetul iniţiaţilor. In altă or­dine, noţiunile abstracte ortografiate astfel : Kalitatea. Ideea. Kosmosul. Timpul. Iniţialul. T­eorea. Viziunea. Numărul Forma. Similitudinea. Suma. Alfa. Semnul. Originea etc. (printr-o dublă maii sculare) capătă corporalitate, născîn­­du-se concret odată cu manevrarea retortelor spacifice ale limbii de către poet. Rezultatul acestei operaţii continue de retroversiune este o polifonie de mesaje instaurînd pe parcursul în­tregii Cărţi o viziune totalitară în care realul şi expresia lui abstractă nu mai pot fi separate. Prin sondajul temerar întreprins în miezul material al cuvîntului poetic Ion Gheorghe relevă infinitatea capacităţilor semnificante ale acestuia. „Expresiile" poetice sunt „Logo- Astrale“, adică sunt rostiri fundamentale prin care vorbeşte cosmosul însuşi prin citeva uriaşe „deschideri de gură“ ; reciproc, cuvintele obiş­nuite participă la procesul de retroversiune in­stituit, fiind întîi „traduse“ în alt cod şi tradu­­cînd apoi codul expresiilor Logo-Astrale. 3.3. La o lectură atentă se poate constata că Ion Gheorghe ca poet modern, este foarte aproape de ideea lacaniană, împărtăşită de mulţi semiologi, conform căreia semnificantul antici­pează sensul. Frecventa întrebuinţare a cuvîn­tului majuscular „Forma“ şi contextele in care apare ne face să deducem că pentru poet acesta are valoarea conceptului aristotelic. La Aristotel Forma este un principiu activ ce-şi subordo­nează materia. Toate cele cincizeci şi şase de „expresii“ traduse de Ion Gheorghe in cele 440 de pagini ale epopeii sale nu sunt decit nişte coagulări de forme latente în aşteptarea sensu­lui (lecturii) pe care li-l dă poetul. Conţinutu­rile (înţelesurile) sunt chemate la viaţă de For­mele ce se organizează cosmogonic : limba poe­tică devine astfel o modalitate de ordonare în expresie a lumii, împlinind dezideratul absolut al poeţilor „Mai are-nţelesul despre Ziua A, începutul Luminii. / Cum a ieşit Pămîntul­­ din Ape, mai întîi în Forma Sfîrcului cu lapte pentru copil. / Aceasta înseamnă Forma dealu­rilor Sacre ale iniţiaţilor Geniei Lupoaica / Sint Dealurile Mameloane. / Se zice că pe acolo ies" Laptele Mamei să-l hrănească pe Fiul Cerului. I Se zice despre naşterea primelor pămînturi. — / Ca şi cîntecul Lupoaicei pe care se văd sfîrcu­­rile Unicului Mamelon , / Pe-acolo ieşeau Focul şi Apa începutului.“ 4. Prin discursul său poetic Ion Gheorghe reactivează funcţia semnificantă a limbajului reauizînd o sinteză a tuturor experienţelor sale lirice de pînă acum. Riscul întrevăzut al unei asemenea construcţii este nulverizarea definitivă a poeticului prin fragmentarea şi divizarea in­finită a discursului. Refăcînd Litera ideală a poeziei, poetul modern se îndepărtează (ceea ce nu se întimplă în cazul de faţă) de rostul între­prinderii poetice care este acela de a instrui despre lucrurile esenţiale cum spunea fericit Ion Barbu. Prin „gramatica“ poetică ,,Dacia“ lui Ion Gheorghe se aseamănă cu Anatolida lui Ion Heliade Rădulescu. De aici abia discuţia critică despre poezia sa devine interesantă. Marin Mincu Tiberiu Bente : „Ana" ­ 6 IANUARIE 1979 ARGUMENT Urmare din pag. I respecta pe Eminescu este o dovadă de imbecilitate. Dacă ar trăi din nou Eminescu şi din nou s-ar apuca să evite, şi din nou ar frăminta limba, ca să o reînvie intr-o urzeală de zale cu lumi­nişuri de oţel necunoscute (...) ar fi numaidecît contestat de un Bianu, criticat de un Dragomirescu, concurat de un Eftimiu, insultat de un Banu, birfit de un Lăcusteanu, izmenit în proză şi versuri de nişte ucenici furibunzi, care-l vor recunoaşte cel mult ca un egal“. Să mi se îngăduie să sprijin in acest citat justificarea afir­maţiei ce va urma . Pe Arghezi avem încă datoria a-1 cunoaşte şi a-1 face cunoscut­ în ţară şi in lume. Chiar dacă poetul „işi are vecia lui deosebită, închisă“, chiar dacă „a vorbi de poet este ca şi cum ai striga intr-o peşteră vastă“, vorba neputind să ajungă pină la el „fără să-i supere tăcerea", numai graiul coar­delor puţind „să povestească pe hartă, şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă“ (cum se rostea despre Eminescu, scriind poate cele mai tulburătoare şi pătrunzătoare gînduri des­pre cel căruia urma să-i fie tovarăş în veşnicie). Dar, să revin la motivaţia acestui încă un drum propus către Poetul Arghezi. De multă vreme m-am surprins cercetat ade­sea de cuvintele sale : „Mă numesc unul din oamenii in viaţă, care l-au văzut pe Eminescu...“ Cuvinte care, imediat, ne vor îndemna să constatăm că amintirile venite pînă la noi de la cei ce l-au cunoscut pe Eminescu, pe Eminescu Omul şi Poetul, nu sunt atit de numeroase şi, mai ales, nu întotdeauna atit de semnificative. Imaginea Poetului, aşa cum o proiectează în timp Opera, n-are adesea decit de cîştigat, se poate înnobila chiar prin evocarea omului care a creat o, cînd această evo­care este ea însăşi ivită dintr-o conştiinţă sensibilă şi capabilă de descifrări adinei, pînă şi în fapte şi situaţii, în replici apa­rent obişnuite, conjuncturate. Cel ce va voi să-l imagineze, azi, pe Eminescu tinăr, pe cel ce şi-a petrecut viaţa cu fruntea mult înălţată peste statura contemporanilor, dar fără a se manifesta îndepărtat de aceştia („dispreţul lui faţă de unii era manifestarea iubirii lui către alţii“, scria Slavici) nu o va putea face fără a se afunda şi în (din păcate, puţine) rîndurile memorialistice ale lui Cara­­giale : „Era o frumuseţe o figură clasică încadrată de nişte piele mari, negre , o frunte inaltă şi senină, nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru: un zimbet blind şi adine melancolic. Avea aerul unui sfint tinăr coborit dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea­­scrisul unor chinuri viitoare“. Citind ase­menea cuvinte, dăruite pentru totdeauna posterităţii, şi îndrep­tăţirea a exclama : „Să vină pictorii şi sculptorii, să înceapă lucrarea lor !“. Tudor Arghezi este mult mai aproape de noi în timp. Parcă ieri-alaltăieri, cobora din legendarul Mărţişor şi se arăta privirilor şi sufletelor noastre, înfiorindu-ne — ca-n faţa oricărei unice, inimitabile privelişti — în faţa omului care, voevod al cuvîntului, l-a întinerit şi îmbogăţit, veşnicindu-i. Oameni de artă şi cultură, de la ven­eratilii noştri maeştri pină la mai tinerii creatori, oameni politici, oameni simpli au avut privilegiul de a se afla, în împrejurări dintre cele mai diferite, in­ preajma marelui poet. Un asemenea privilegiu se poate constitui, un timp, intr-o avuţie spirituală. Cu condiţia de a deveni, prin evocare, un bun al tuturor, pentru azi şi viitorime Aceste considerente, poate nu îndeajuns de cuprinzător for­mulate, izvorind din conştiinţa unei datorii patriotice ce ne re­vine în a dărui memoriei hirtiei sentimenta­le păstrate în me­moria unora dintre contemporanii noştri, ne-au îndemnat la inanan­­­area, in revista ,l­uc­ea­fătul", a rubricii „L-AM CU­NOSCUT PE TUDOR ARGHEZI“, acum aproape de Centenarul naşterii poetului.

Next