Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)

1979-07-07 / nr. 27

— Cartea de la care vom pleca este Un caz de iubire la Hollywood. Ce v-a îndreptat, stimate coleg, către noua formulă ? Două lucruri : realitatea despre care scriam și epoca în care ne găsim. Este evident pentru oricine, cred, că o povestioară pe de-a-ntregul inventată, care nu se, raportează deloc la realitate, cu oricită fantezie ar fi ticluită, oricîtă virtuozitate stilistică ar manifesta, nu mai interesează azi pe absolut nimeni. Trăim într-o vreme în care realul asaltează cu atîta forță universul nostru lăuntric incit el e cit se poate de firesc să fie încorporat, uneori chiar direct, netransfigurat, în opera de artă. După cum, asta mai ales, trebuie mereu şi mereu subliniat, omul tehnicizat, computerizat, contemporanul nostru, nu a încetat să viseze, să iubească, nu şi-a pierdut cu totul starea de ingenuitate şi, tot aşa, opera de artă nu poate, sau greşeşte profund dacă o face, să uite acest lucru. Aşadar, noutatea Cazului de iubire la Hollywood e determinată, ca să fac un joc de cuvinte, de noutatea iubirii care... iată, nu s-a învechit după atîta noian de milenii, ba lumea e tot mai însetată de ea, şi de noutatea Hollywoodului. O seamă de critici şi o mare poetă Nina Cassian, cărora le exprim gratitudinea mea, au remarcat noutatea de fond a cărţii, nu doar faptul că îmbinam ficţiunea cu documentul şi cotidianul, ci acela că duceam caii Călăului cel bun în vacarmul supertehnicizat al Hollywoodului, că dădeam drumul hergheliilor de mustangi într-o lume însetată de propria-i inocență pierdută. Căci la urma urmei fiecare ducem dorul unui cal sălbatic. Cartea aceasta care mi-a produs mari bucurii, elogios primită de critică, cu un succes de pubric fulgerător, mi-a adus şi o mare tristeţe : 200 de Daeini din manuscrisul iniţial n-au putut fi publicate din raţiuni care mă depăşesc. UN CONFRATE CĂRUIA îi DATOREZ FOARTE MULT: PETRE ISPIRESCU — Nici prozatorul Vasile Stebreanu n-a ferit critica literară de surprize. Prozatorul care se impusese după două volume de proze scurte cu romanul de filieră tradiţională Casa, a virat brusc către o literatură cu alt statut estetic : vezi Călăul cel bun. Schimbarea formulei literare a fost urmată şi de o schimbare de atitudine şi de optică a criticii ? — La întrebarea aceasta am mai răspuns odată în Tribuna, dar se vede că trebuie să revin. N-am virat deloc. Pe vremea aceea, şi în literatură ca şi pe şoselele publice, semnele de circulaţie erau mult mai rare decât azi. După părerea mea foarte sinceră (dar nu contest deloc dreptul criticilor de a avea alte păreri), romanul meu Casa era încărcat la rîndul său de simboluri — însuşi motivul casei care se dărîma era un simbol — după cum Călăul cel bun era saturat de realism. Insă aveţi perfectă dreptate, o schimbare de atitudine şi de optică a criticii s-a produs, intr-adevăr. S-a produs, din păcate, dintr-o candidă necunoştinţă de cauză. Pentru că veniseră la modă tot felul de imitaţii ale valurilor noi (după ce acestea se şi învechiseră), ceea ce scriam eu a fost fatalmente integrat în acea pornire aproape generală spre noutatea cu orice preţ. Ca să fim bine înţeleşi despre ce discutăm, mă găseam într-o perioadă care începuse, de altfel mai de demult şi care nu s-a sfîrşit nici acum, de explorarea acelei lumi fabuloase şi fără sfîrşit care e folclorul românesc. ■Bineînţeles că exegeţi docţi, cu opera completă a ultimului nume la modă în degetul mic, nu !, avuseseră timp să studieze şi antichitatea noastră clasică, păstrată ce-i drept nu pe piele de viţel ori de miel, ci transpusă din gură în gură de către cei ce creşteau mieii şi viţeii din mierea cărora Europa avea, atîta nevoie să-şi fabrice preţioasele pergamente. Necunoscînd folclorul nostrudupă opinia mea condiţia primă pe care cineva să-şi edifice cultura naţională şi universală , bineînţeles că nu reduc folclorul la chiuitură şi la sentimentalismul suburban, ci îl văd în dimensiunile lui adevărate, aşa cum l-au văzut Brâncuşi şi Mircea Eliade, şi mai înainte de toţi Eminescu), dar spiritele ultra subţiri şi supraelastice, necunoscînd folclorul, au raportat Călăul cel bun la toate sursele posibile. — Din cite se vede, „sindicatul spiritelor fine“ nu vă entuziasmează. — Mă amuzam imaginindu-mi pe cutare critic scoţînd din rafturile bibliotecii personale alte şi alte sertare cu fişe, trăgind din ele ca plantele la iarmaroc, fericit că a descoperit încă o coincidenţă fie cu Aristotel, fie cu Kafka, fie cu oniricul numărul trei sau patru. Am avut curiozitatea să număr „izvoarele“ Călăului şi suma acestora se ridica la aproape 150, sau dacă vreţi cifra exactă 148. Nevenindu-mi totuşi să cred că Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, ca să numesc doar pe una din cele mai mari capodopere produse de geniul uman, e atît de necunoscută, am recurs la un experiment — şi aşa era epoca tuturor experimentelor — am publicat o parabolă intitulată Ideal în care, pe scurt, era vorba despre necurmata căutare a acestei fantasme ce se îndepărtează tocmai în clipa în care trăieşti iluzia că ai atins-o. Rezultatul : alţi zeci de autori aduşi ca într-o şedinţă de spiritism să depună mărturie că părţi întregi din scurta naraţiune le aparţine. Realitatea era că în afara titlului nici eu nu-mi revendic paternitatea acestei intr-adevăr capodopere, dar nici lungului şir de nouă-vălurişti nu le-o recunosc. Transcrisesem cuvînt cu cuvînt, fără adausuri și fără omisiuni, o povestire pe care, student, o ascultasem la un curs în amfiteatrul Odobescu și care între timp se difuzase, înregistrată pe disc, în sute de mii, dacă nu,în milioane de exemplare de către Electrecord, una din cele mai răspîndite piese folclorice. Ciobanul care şi-a pierdut oile. După cum vedeţi, eu tiu mi-am schimbat formula, dimpotrivă, încercam să reînviu formule foarte vechi, poate uitate, dar pe care le consideram foarte proptii firii noastre, modului nostru de a vedea lumea,, ba care, la o adică, se dovedeau nu învechite, nu perimate, ci, ați văzut, atît de moderne incit li se căutau originile pe toate meridianele, cel preferat fiind unul putm mai încoace de Greenwich, cel care trece prin Montmartre. . — E vorba, totuși, de o formulă nouă în proza lui Vasile Rebreanu, indiferent de vechimea și prestigiul modelului. — Ca să răspund, în sfîrșit, la întrebare, se produsese într-adevăr un șoc, dar acesta nu din cauza unei formule foarte noi găsite de mine, ci din pricina surprizei provocate de întîlnirea cu basmul de care iată că lumea bună uitase. Mă îneînt s-o spun că experienţa a prins, şi-a găsit repede imitatori, deşi în Călăul cel bun foloseam un simbol exact atît de vechi ca însăşi civilizaţia, calul, acesta, la rîndul său, a părut atît de inedit încît revistele, plachetele de versuri şi de povestiri, pînă şi filmele, s-au umplut de cai, care de care mai simbolici. Nu ştiu dacă am reuşit să spun suficient de clar că nu mă pot lăuda cu salturi spectaculoase în scrisul meu, că, dimpotrivă, acesta urmează un curs consecvent cu sine, că deci Casa şi Călăul cel bun aparţin în egală măsură aceluiaşi autor, aceleiaşi viziuni, iar surprizele de care vorbeaţi şi care au existat proveneau, cum am spus, dintr-o lacună, e drept, regretabilă, a culturii generale a unora dintre cei ce mi-au făcut favorul să se ocupe de cărţile mele, uitîndu-l însă pe un confrate căruia personal îi datorez foarte mult, Petre Ispirescu. — întreaga proză românească trece in anii în care apare Călăul cel bun printr-o fază de tranziţie extrem de interesantă şi, discutînd cazul cel mai singularizat dintre toate, proza lui Vasile Rebreanu, vorbim şi despre mutaţia semnificativă a prozei din deceniul 7. Chiar în opera unor colegi de generaţie, ca o evoluţie aparent mai lină, Fănuş Neagu şi D. R. Popescu, se observă o modificare de optică în aceeaşi perioadă. Intre povestirile din Ningea în Bărăgan şi cele din Vară bumacă (1967) este nu numai o distanţă de ani ci şi o modificare a perspectivei artistice. La fel între cărţile de început ale lui D.R. Popescu şi Dor (1966) sau Umbrela de soare (1967) apar note noi care definesc o orientare nouă. Cu alte cuvinte, vrem să ştim dacă aveţi conştiinţa că evoluţia prozei dumneavoastră închide în sine în mod spectaculos şi semnificativ una din cele mai caracterizante experienţe literare postbelice. — Mă flataţi văzînd în mine „cazul cel mai singularizat al deceniului 7“ şi, in mod curent, în faţa unei asemenea ademenitoare caracterizări, se adoptă o atitudine de modestie disimulată. N-o s-o fac ! Dacă stăm să privim lucrurile în faţă, aceasta şi trebuie să facă un scriitor : să fie fiecare un caz singular, să închidă în sine în mod spectaculos propria experienţă literară, să vină cu noutatea sa care, fireşte, şochează, să vină cu demonii personali care, ulterior, vor deveni de largă circulaţie, ba, uneori, ei pot intra în cotidian, pot deveni clasici şi chiar nemuritori. Cu lumea mea am venit şi eu în literatură. Cu lumea mea din Transilvania. Pentru cei obişnuiţi cu acel gen de literatură înglobată sub eticheta de proză ardelenească, modalitatea mea diferită, aş zice de avangardă, a putut produce nedumerire şi chiar , cum afirmaţi dumneavoastră, perplexitate. Aşadar eu vin cu universul meu pe care îl simt şi-l consider deopotrivă românesc şi european, cum, ca să rostim nume sacre, Ion Barbu e tot atît de apropiat de Mallarmé ca și de Anton Pann. Generația mea a fost în avangardă atunci cînd a mișcat nu doar roata ci osia aces,.,,tui uriaș,..^.^.ubljim^angT.epaj care e literatura română,.și .trebuie s-o spun ($i aici vorbește autorul Casei, dacă vă nlage să-l distingeit de cel al Călăului sau al Cazului de iubire) noi am împins-o nu ne orizontală, sau la vale, nici nu i-am băgat beţe între spite, ci am împins-o la deal !... Și acum, numai pentru că am repetat prea mult cuvîntul avangardă, poate ar trebui să se stabilească odată că literatura română a fost întotdeauna în avangardă şi că adevăraţii avangardişti sunt marii ei ctitori şi nicidecum locuitorii pripăşiţi cu statut de flotanţi prin periferiile ei. Discutînd la această rubrică despre angajamentul actual al romanului românesc, un prozator spunea : „Astăzi prozatorii trebuie să acopere un spaţiu dublu. Cel ce le revine prin propria biografie şi cel ce n-a fost desţelenit la vreme de înaintaşi“. Ce părere aveţi despre „spaţiul dublu“, despre „nedesţelenirea“ adusă în discuţie ? — Sunt de acord cu Fănuş. Avem destule spaţii de desţelenit, duble, triple... Poate că îmi revine și mie sarcina obștească de a lucra în grădina publică. Cert este că nimeni nu-mi va putea lucra grădina mea. CURAJUL DE A TRAGE IN ȚINTE DE CARTON — Conchizînd inevitabil că perioada anilor cincizeci a însemnat prin programul ei literar rigid un exces de natură a face pe mai mulţi scriitori să înceapă romane pe care să le lase la volumul întii, unele căpătîndu-şi continuarea mai tîrziu, altele niciodată, consideraţi că este firesc ca unui exces să i se răspundă cu un alt exces ? Ca unei proze de reţete să i se răspundă cu o proză tot de reţete dar pe dos ? Etc. etc. Apar unele cărţi care prezintă acest nou stereotip la care m-am referit intr-o cronică , o întoarcere pe dos a vechiului roman cu activişti roz şi descurcăreţi. Şi dacă este firesc ca unui exces să i se răspundă cu altul, conform antitezei care răspunde tezei, de ce se prelungeşte peste marginea firească momentul realizării sintezei ? — A apărut în ultimii ani o literatură care, riscînd să nu fiu pe placul unei părţi a criticii, pe mine nu m-a îneîntat peste măsură. Oricîtă dexteritate ai avea, să vii azi şi să mitraliezi nişte ţinte de carton situate cu decenii în urmă, şi asta să ţi se mai şi considere drept curaj, ţinută etică, verticalitatea coloanei etc., chiar că n-am înţeles. Care etică şi care verticalitate ? Totul se face cu aerul unui nou sosit care nu se poate mira îndestul de ce s-a putut petrece în ţara românească pe la mijlocul secolului şi cum am putut noi tolera aşa ceva. Junii inocenţi bat şi ei în jur de 50 de ani, la vremea respectivă trecuseră demult de statutul debutantului şi cu toate acestea încă nu cunoaştem un roman document zguduitor scris atunci şi scos astăzi în librării în care vitejii noştri de după război să ne arate bravura lor, nu cea de acum, de după, să ne arate curajul, de care fac atîta caz, manifestat atunci. I-am tot auzit plîngîndu-se că nu se puteau exprima, dar şi neputinţa exprimării e de foarte multe feluri. Nu te poţi exprima că ai gura plină, sau pur şi simplu pentru că nu poţi, există şi asemenea oameni, nu se pot exprima, n-ai ce să le faci. Cit despre curaj, şi acesta se poate manifesta în fel şi chip, un mod fiind acela de a vota prin ridicarea mîinii cu condiţia tragerii storurilor şi stingerii lămpii, sau, vorba Conului Leonida , revoluţie cu autorizaţie de la poliţie. Partea foarte nostimă e că aceşti romancieri in postura lor preferată, de teoreticieni, deplîng într-una penuria literaturii de actualitate, faptul că tot frontul scriitoricesc, cu excepţia plutonului lor, fireşte, evită, se teme să abordeze marile şi gravele probleme ale actualităţii. Norocul istoriei literaturii române de la origini pînă azi e că există ei, în maşina, lor de salvare cu sirena mereu sub presiune, cu săculeţii de glucoză gata de perfuzii să mai învioreze cit de cit proza de actualitate în grea suferinţă. Sceneta a şi prins, un număr de critici s-au şi grăbit să aştearnă lungi foiletoane şi să organizeze intime mese rotunde-triunghiulare în care să laude cu glas înalt cursele salvării. Ba şi publicul, în general cu un fler aproape infailibil, care depistează cu repeziciune falsul, părea să se lase fascinat de desele incursiuni pe strada mare a maşinii cu sirena mereu ţiuitoare. Pînă cînd, tot el, publicul mai întii, apoi şi cea mai mare parte a criticii literare s-au lămurit, în scurt timp, că această aşa-zis literatură de actualitate nu are în vedere deloc ce se întîmplă azi în jurul nostru, ci scriitorii de pe maşina salvării de fapt trăgeau cu gloanţe oarbe îndărăt, la distanţă de cîteva decenii. In scurtele lor pauze dintre incursiuni, arborează o figură spăsită de martiri ai neînţelegerii oficiale, căzniţi din cauza grijii pentru triumful adevărului, cu ochii încercănaţi de suplicii imaginare, suplicii materializate din cind în cînd în cite un premiu literar sau o călătorie de consolare prin Occidentul sfîrşit şi el de atîtea contradicţii, tresărind de speranţă la auzul sirenei maşinii lor de salvare. Schimbarea unei reţete cu alta se face îndeobşte de către cei obişnuiţi cu reţeta. Pe Fănuş Neagu, pentru că l-am pomenit în acest interviu, ca şi pe D.R. Popescu, ca şi pe alţii, nu-i ştiu scriind după reţetă nici la începuturile lor, cum nu le pot descifra nici azi vreo reţetă decit o profundă şi viguroasă originalitate. Aş putea adăuga aici un vast tablou de puternice şi cu adevărat, curajoase nume, preocupate cu gravă responsabilitate de soarta literaturii noastre. — Chiar atunci cînd declară că nu ţine seamă ţine critică, scriitorul ţine totuşi seamă de ea, deoarece critica produce un climat căruia foarte puţini i se pot sustrage. Cum este comentariul prozei ? Care credeţi că e punctul lui tare şi care cel slab ? — Atunci cînd critica literară încetează să mai fie conştiinţă, şi trebuie să spunem că se mai intîmplă, repercusiunile nefaste nu-1 privesc numai pe criticul in cauză şi pe scriitorul nedreptăţit (nedreptăţit că e negat subiectiv, sau nedreptăţit că e făcut mare fără să fie) ci, asemenea poluări, infectează întregul mediu. N-aş fi sincer dacă nu aş recunoaşte că şi pe mine critica m-a pus de destule ori în derută. V-am povestit cum mă amuzam inventariind cei 143 de coautori ai Călăului cel bun. Ei bine, nu numai mă amuzam. Mă şi miram şi mă şi speriam. Ce-o fi cu oamenii ăştia ? ! mă întrebam. Eram tînăr. Vreau săspun că acrobaţiile criticii pe tineri îi pot deruta, pot chiar desfigura sau anihila destine. Eu am încetat să mă tem, dar am încetat să mă şi amuz. Cu bucurie, sau poate cu tristeţe, constat că am trecut de vîrsta cînd o recenzie „cu tîlc“ mă mai poate mişca. între timp am decodificat atîtea „tîlcuri“ incit e greu să mai poată apărea unul care să mă inducă în eroare. Firește, mă bucură o cronică comprehensivă despre o carte a mea, după cum una care se preface a nu pricepe despre ce e vorba, reglîndu-și tirul după o schemă tactică, pasămite secretă, cunoscută de fapt de toată lumea, nu e în stare să mă aducă intr-o dispoziţie de jubilaţie. Pentru că, aşa cum zic, suntem la o vîrstă a marilor răspunderi, observaţi că nu discut nici relaţiile mele cu critica literară ci vorbesc de rolul criticii într-o literatură, de ceea ce ar trebui să fie ea chiar acum în literatura noastră. Aţi observat şi dumneavoastră, a observat toată lumea că de-o bună bucată de vreme critica e cuprinsă de un narcisism suspect, care la femei nu apare decit după pragul vîrstei critice. Se contemplă pe sine, se autoanalizează, uitînd a cui conştiinţă e, uitîndu-şi propriul obiect, propria raţiune de a exista, uitînd proza, poezia. De dramatxxrgie nici nu mai pomenesc. — Cit de disociate silit cu adevărat criteriile de judecată valorică ? Sint ele străine oricăror fel de imixtiuni sau fac rabat unor judecăţi extraliterare ? La afirmaţia dintr-un interviu precedent asupra valorii lui Mihai Beniuc mi s-a adus obiecţia că poezia lui Mihai Beniuc nu poate fi premiată pentru că a fost preşedintele Uniunii scriitorilor in perioada dogmatică. Dar premiul nu se dă pentru funcţii foste sau prezente. Cred că în cazul poeziei lui Mihai Beniuc circulă o judecată de valoare extraiterară care n-are nimic comun de-a face cu „puritatea“ criteriului estetic. — Am spus mai înainte că eu nu disociez ţinuta etică a scriitorului de valoare estetică a operei sale, dimpotrivă pe prima o găsesc chiar o condiţie sine qua non a unei opere de valoare. N-o să mă convingă nimeni niciodată că Edgar Poe a fost un beţiv sau Rimbaud un vagabond. Dincolo de accidentele, spectaculoase sau cu totul comune, ale biografiei, n-a existat , mare scriitor care să nu fie şi o mare conştiinţă, chinuit de întrebările esenţiale asupra existenţei. Spuneţi-mi dumneavoastră acum numele unui mare scriitor care în viaţa de toate zilele era un om de nimic sau un escroc şi renunţ la tot ce am spus in acest interviu. Mă bucur că aduceţi în discuţie tocmai numele unui poet foarte drag inimii mele, un mare poet al acestui neam, Mihai Beniuc. A confunda virtuţile unei opere cu resorturile epocii in care aceasta a fost scrisă înseamnă a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Istoria Uniunii scriitorilor e una interesantă şi ea, nu neg, şi cine o va scrie, va consemna de cînd pînă cînd a fost Beniuc preşedinte, ce a făcut, ce n-a făcut. Dar istoria literaturii este alta şi acolo există un mare poet, Mihai Beniuc, alături de alţi mari poeţi care n-au fost preşedinţi niciodată, poate nici in Consiliul Uniunii. Nu despart aşadar opera de autorul ei dar ciitica trebuie să se ocupe de operă, indiferent de poziţia socială sau alfabetică a autorului. Sigur, poezia lui Beniuc merită, nu un premiu oarecare, ci, ar merita un mare premiu internaţional. Cei ce il judecă pe Beniuc, aşa cum spuneţi, şi-ar putea reaminti ce făceau ei în epoca respectivă, ce scriau, ba chiar ce premii luau, în minate, de cine credeți ? — chiar de către Mihai Beniuc. — Romanul Casa s-a oprit la volumul întii. E un fapt despre care n-am vorbit. Cel de al doi. Ica n-a mai fost scris niciodată. Supoziția mea de critic care reface istoria literară a perioadei este că părăsirea acestui proiect e un răspuns faţă de rigidităţile unui program literar curent şi uniformizator în acea vreme. Văd în întreaga evoluţie ulterioară a prozei pe care aţi scris-o un protest la tentativa de a reduce pe scriitor la un cadru restrîns de acţiune. Mai exact spus nu un protest antitematic ci unul antireţetard. Sînteţi împotriva propunerii de teme sau de reţete artistice ? — întrebarea este foarte bine venită, deşi sunt convins că pusă la vot unanimitatea celor prezenţi ar fi împotriva oricăror reţete, nici unul pentru şi nici o abţinere. Deşi o parte din electori în realitate te învaţă cum trebuie să respingi reţetele, cum să te fereşti de ele, cum să scrii ca scrisul tău să nu intre în reţetă, şi în felul acesta îţi fabrică o reţetă perfectă, din care, cum ai îndrăznit să ieşi au şi dus fluieraşul la gură şi te-au sancţionat. De ce ? Cum că te-ai făcut culpabil de a scrie după reţetă (adică de a nu i-o respecta pe a lui). — Sînteţi de părere că proza scurtă e un impas şi are nevoie de o relansare ? — înainte de a răspunde la această întrebare, aş vrea să mai adaug încă ceva. A propos de Beniuc. Unora le place nespus de mult roba neagră care însă aduce mai mult a uniformă de mare inchizitor decit a însemn al justiției, acuzînd, făcînd rechizitorii. Oricum, postura aceasta, în literatură, ,e cam stinjenitoare moral, ca să mă exprim eufemistic. Aceşti procurori îmi amintesc de alţi procurori din epoca proletcultistă cînd în şedinţele de la aşa-zisa şcoală de literatură, datorită acelor rechizitorii se leşina literalmente în sală. Norocul e că acum nu-i mai ia prea mult nimeni în seamă, iar „acuzaţii“ nu mai sînt atît de slabi de înger ca să leşine. Unii pledează pentru repararea unor injustiţii literare, tot din epoci trecute, ca aceeaşi reparatori să comită alte injustiţii, vezi cazul Beniuc. Dar vezi şi cazul Lăncrănjan, care chiar dacă nu vor unii, este şi rămîne un mare prozator. Toată chestia asta prin marea ei încărcătură de ură şi subiectivism, prin pornirea ei fanatică, îmi aminteşte de vânătorile de vrăjitoare. Cred că e nevoie de mai multă generozitate, nobleţe, frumuseţe a spiritului în viaţa noastră literară. Prea ne-am obişnuit să ascultăm de monştrii care nu prea sunt sacri. Şi tot revenind la o întrebare a dumneavoastră anterioară, referitoare la critica literară, am putea discuta în ce măsură critica literară se poate constitui în conştiinţă a literaturii, cînd ea se complace adesea în rolul de agent publicitar, şi ca să nu generalizăm, putem da exemplu unica opinie expusă sistematic de trei acerbi combatanţi, cu exact acelaşi punct de vedere. Fadul serial lăţit pe două pagini de revistă ne făcea impresia unui meci de fotbal în care echipele luptă din răsputeri pentru ca în final golurile să se cumuleze, totul încheindu-se cu o frenezie generală, că toţi jucătorii de pe teren au ieşit formidabil de învingători. Asta în timp ce conspiraţia tăcerii lucrează din greu şi tacit (sic !) Nu spune nimeni că un organ de presă al unei uniunii de creaţie să se ocupe în egală măsură de toţi membrii titulari şi stagiari ai obştii. Dar, nici să ocupi un spaţiu care, oricît ar suna de retoric, aparţine scriitorilor in totalitatea lor, cu toasturi ditirambice despre aceleaşi şi aceleaşi două trei cărţi, despre aceiaşi şi aceiaşi trei-patru confraţi, nu cred că e serviciul cel mai dezinteresat pe care o revistă îl aduce literaturii. Dar, să recunoaştem, în istoria literaturiii poţi intra nu numai pentru meritele tale mai mari sau mai mici, ci, şi pentru injustiţiile comise. Să nu ne alarmăm însă. Se cunosc cazuri ilustre de prozatori şi poeţi care au scris despre cărţile confraţilor lor, uneori citindu-le mai exact decit criticii înşişi şi procedeul se impune să fie reluat. Institutorul Ion Ştefănescu, deşi nu era critic sau teoretician literar, a fost primul om care, chiar înaintea lui Maiorescu, a spus despre domnul Mihai Eminescu că este cel mai mare poet al românilor. E drept că răspopitul cu asemenea insolite opinii a rămas în literatură sub numele de Creangă. Revin la ceea ce am spus, cred, de mai multe ori în acest interviu. Există critici foarte buni pe care îi stimez, le port chiar o afecţiune, mă leagă de ei mari aspiraţii comune. Sper că nu despre acest aspect al criticii aţi fi vrut să discutăm, ci despre anomaliile existente. Cit priveşte proza scurtă, îmi face plăcere să fac o trimitere la strălucitele reflecţii ale lui D.R. Popescu consemnate în cartea de interviuri Cu microfonul dincoace şi dincolo de Styx pe care am scos-o împreună cu poetul Miron Scorobete. Şi ce spun acum se leagă chiar de ce ziceam adineauri, încă nu am citit sub semnătura unui teoretician literar un mai frumos, mai exact, mai pătimaş elogiu adus schiţei decit cel formulat de acest mare prozator. — La această rubrică de Biografie a cărţilor noastre, a apărut un interviu de incontestabil ecou, ceu dat de prozatorul Fănuş Neagu, interviu care s-a impus prin turnura lui neconvenţională. Ce părere v-a lăsat ? — Interviul lui Fănuş Neagu nu a făcut decit să confirme încă o dată, dacă mai era nevoie, că acceptîndu-l sau nu, figurînd sau nu în Cartea sa cu prieteni, suntem contemporanii unui mare prozator, aş zice, dacă Fănuş n-ar fi atît de firesc, de spontan, de el însuşi, un clasic. De fapt, fără să ne temem de cuvinte şi fără să ne jucăm cu ele, Fănuş Neagu este cu certitudine de pe acum un scriitor clasic, minus morga pe care termenul o presupune. Interviul său din Luceafărul e el însuşi o operă, şi mă gîndesc aici la operă nu ca artă doar, ci ca esenţă a unei gîndiri de mare profunzime, a exprimării cu francheţe a uiei concepţii estetice, a unei mari responsabilităţi faţă de propriul scris şi faţă de destinele literaturii române, formularea exemplară a unui crez. Valoarea acestui interviu creşte cu atît mai mult cu cit vine într-o perioadă cînd tot felul de confraţi (vitregi) mai bătrîni sau imberbi, sau de puşti bătrîni, cum ar zice poetul Negoiţă Irimie, se adună cete-cete şi pe-ncete, pe-ndelete, mai în şoaptă, mai ţipînd, prin şedinţe şi pe lingă şedinţe, încearcă să tulbure apele, nu liniştite pentru că sunt ale unui puternic rîu de munte, dar curate ale literaturii noastre. în această Perioadă deci, cînd autori de Literatură orală difuzată după criterii de-a dreptul antiestetice (deşi, vezi doamne,, se dau drept estetizanţi) încearcă să producă confuzie umilind false valori, ridiculizînd sau trecînd sub tăcere valorile adevărate, inventariind şi croind din cuţite boante şi pahare cu sifon istoria literaturii, în această perioadă, iată, cineva cu bărbătească ţinută, iată, vine cineva şi spulberă spuza din care mai sus nenumiţii îşi imaginaseră că durează un grandios edificiu. — Se poate scrie o istorie literară în atari condiţii ? — Există o injustiţie a reprezentării literaturilor naţionale în tabloul culturii universale. Se ştie foarte bine că sunt literaturi cărora, fără să ne gîndim nici o clipă să le minimalizăm rolul, dar se bucură de regim preferenţial în timp ce altele, ca-n Micul Larousse, abia dacă sunt pomenite şi aceasta de regulă eronat. Se tinde spre o nouă ordine economică mondială, se aspiră la o democratizare a vieţii politice internaţionale , fără a pleda pro-domo, pentru realizare unei viziuni exacte asupra profilului spiritual al omenirii una din misiunile importante ale viitorului apropiat va fi aceea de a acorda, in concertul universal, fiecărei culturi naţionale locul meritat, potrivit cu aportul său la evoluţia spirituală a lumii. Istoria va avea de corectat multe din paradoxurile sale. între altele, un popor ca al nostru nu este suficient de bine cunoscut în lume, deşi este creatorul unei strălucite culturi, pentru simplul fapt că de-a lungul existenţei sale nu a cucerit alte popoare cărora să le impună limba şi odată cu ea literatura sa, ba, dimpotrivă a ţinut el piept valurilor de năvălitori, ferindu-i pe alţii de jafurile acestora. E normal ca unul care stă la casa lui, îşi vede de ale sale, înalţă monumente de o frumuseţe unică, înaripează văzduhul cu cîntecele sale şi preschimbă plaiul cu fantezia sa într-unul de poveste să aibă pentrutoate acestea răsplata ignorării, ceea ce nu s-ar fi întîmplat dacă îşi încărca şoldurile de pistoale şi dădea buzna asupra altora ? Am văzut Louvre-ul şi alte cîteva zeci de muzee de aceeaşi valoare, nici vorbă să nu retrăiesc şi acum extazul încercat la New York sau Paris, sau la Londra, sau la Florenţa. Dar cu aceeaşi intensitate retrăiesc regretul simţit acolo de fiecare dată imaginîndu-mi cu cită strălucire pot fi puşi alături de acele mari capodopere : Grigorescu, Luchian, Petraşcu. Tot ce spun aici ar putea suna a lamentaţie dacă experienţa nu ar valida întrutotul aceste dorinţe. Brâncuşi a ajuns acolo şi se ştie locul său în scara valorilor universale. Mărimea talentului nu e direct proporţională cu mărimea unei colectivităţi, înzestrarea excepţională a poporului nostru — şi asta nu e nevoie să o spunem noi, din decenţă nici nu o prea spunem, o spun cei ce ne cunosc, şi din fericire numărul acestora creşte — are tot dreptul pe plan universal la un destin literar de excepţie. M. Ungheanu VASILE REBREANK: „Adevărata avangardă a literaturii române sunt marii ei ctitori* — E drept că nu sunt mulţi, dar cinci fac gălăgie cu cincizeci. Nu-i uneşte un ideal estetic, nici macar un nobg comun, o pasiune nevinovată cum ar fi pescuitul, filatelia, arta abţibildurilor ; nu, pe dînşii singurul liant ce-i ţine grămadă e propria neputinţă. Şi neputinţa să nu credem noi că nu poate nimic, poate foarte mult, poate crea false scări de valori şi trambuline, chiar pînă în manualele şcolare. Acuma, asemenea fenomene nu sunt deloc inedite, au existat totdeauna şi tocmai perenitatea lor în loc să ne îngrijoreze ne relevă şi zădărnicia lor. Scriitorii au, ca şi grupa sangvină, propria cotă valorică inconfundabilă şi de neschimbat care, chiar contestată de amatorii topurilor literare, îşi urmează steaua sa. Revenind la Fănuş Neagu, nu uit să adaug că marile lui merite nu-i sunt totuşi exclusive, ci îl integrează generaţiei sale care mă mîndresc că e şi a mea, şi care, nu mă sfiesc s-o spun, duce pe umeri, în momentul de faţă, literatura română. Avem, bineînţeles, întreaga veneraţie faţă de marii noştii seniori ai literelor, după cum privim cu simpatie şi speranţă spre cei ce vin. Limpede este însă că greul, ca să zic aşa, îl duc acum, ca totdeauna, cei aflaţi între 40 şi 50 de ani, vîrsta de altfel pe care o aveau Sadoveanu şi Rebreanu, Arghezi şi Blaga tocmai în ipostaza spre care admiraţia noastră se îndreaptă cu precădere. — Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a vorbit la Neptun scriitorilor despre necesitatea ca literatura să-şi asume zone ale realităţii româneşti ignorate sau insuficient tratate. E vorba de istoria politică a ţării, de marile confruntări dintre partidele politice, de viaţa clasei muncitoare in acest timp, de existenţa şi de evoluţia F.C.R. Rescuxx, de o penoapa istorică ale cărei aspecte nu-s limpezi nici pentru istoricii de specialitate. Fănuş Neagu a dat în interviul său un răspuns care vădeşte responsabilitatea scriitorului faţă de acest apel. Care e răspunsul dumneavoastră ? — Răspunsul meu este acela care, sunt convins, este al întregii noastre obşti. Cum am mai spus şi eu, şi cum s-a spus de repetate ori cu îndreptăţire, literatura română de la primele ei începuturi, de la Învăţăturile lui Neagoe, Jurîxa,al lui Nicolae Mitescu, sa zicem, trecind prin glorioasele perioade (spun glorioasele fără emfază şi fără gustul superlativului, giminauimă cu obiectivitate la ce sunt aceste perioade şi la vitregia vremurilor în care ele au existat, la adversităţile colosale pe care au avut să le înfrunte ca ele să existe), perioada cronicarilor, a Şcolii ardelene, secolul eminescian, perioada interbelică, toată literatura noastră, deci, e legi^ Q C AT I Epo organic de istoria naţională, e, prin esenţa ei, LITERATURA ROMÂNĂ E PRIN .............. ........... .... , prin vocaţie, politică.. Nu ,e o, simplă, întîmplare faptul că monarhii diferitelor puteri, mari şi mici, au rămas în istorie prin faima luxului cu care au ştiut să-şi amenajeze cabinetele, palatele şi parcurile, dintre voevozii şi marii oameni politici români istoria literaturii aşează la loc de cinste pe unii din marii ei ctitori : Neagoe Basarab, Dimitrie Cantemir, Kogălniceanu, autori, în acelaşi timp de civilizaţie statală şi de opere nepieritoare intrate încă de la apariţie in circuitul de valori europene. Scriitorii de azi, ca şi înaintaşii lor, aşadar, nu pot face abstracţie, odată de marile transformări prin care trece acest prezent, ca şi de epocile istorice încă insuficient luminate. îndemnul secretarului general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, nu e resimţit astfel de către scriitori, ca un imperativ dinafară, ci, ca o cerinţă proprie, intimă, a fiinţei lor însăşi. Nu avem încă marile opere literare ale celui de al doilea război mondial, conflagraţie în care România şi-a adus, raportat la dimensiunile ei, o contribuţie uriaşă la înfrîngerea fascismului, după cum ne lipsesc încă romanele care să trateze cu obiectivitate şi nuanţă istoria mişcării noastre muncitoreşti, aportul diferenţiat al variatelor formaţiuni politice la salvgardarea fiinţei naţionale, precum o seamă de momente cruciale ale istoriei noastre pe care ni le-au reamintit aniversările recente, iniţiate de conducerea superioară de partid, mă gîndesc la : 1877, Procesul Memorandumului, 1818, momente foarte vii în memoria poporului, dar prea puţin oferite acestuia prin intermediul cărţii literare. Excepţii fericite, ca excelentele romane şi dramele lui Paul Anghel, un prozator, dramaturg, gînditor de o forţă şi fineţe cu totul ieşite din comun, tocmai prin singularitatea lor ar fi fost firesc să atragă atenţia criticii, literare ceea ce mi-ar place să spun în mod inexplicabil, dacă modul, din păcate, n-ar fi foarte explicabil, nu s-a întîmplat. Aş vrea însă să extind puțin răspunsul la această întrebare atît de importantă. — Ce aţi vrea să mai adăugați ?