Luceafărul, ianuarie-iunie 1980 (Anul 23, nr. 1-26)

1980-01-05 / nr. 1

r l - am cunoscut pe TUDOR ARGHI «Un tinerel se închină la dihanie» Evocare de Paul Lahovary ■— I l -am cunoscut pe Tudor Arghezi la 10 April, 1930, în Bucureşti. A notat-o , poetul, el însuşi, cu litere mărunte ca-n cărţile de rugăciune din­ Mediu-Ev, intr-un exemplar al ediţiei a 3-a,, CU­VINTE POTRIVITE, legat în pergamoil purpu­riu, deasupra poemului TESTAMENT. Era la „Cartea Românească“, unde mă aflam în compania unei doamne, muziciană şi scriitoa­re, prietenă cu poetul, rudă cu mine.. O întîlnire intim­plătoare — totul e intîmplare şi-n viaţă, şi-n univers. Aflînd că nu de multă vreme mă inapoiasem din Franţa cu diplomă de maturitate „Latin-Langues vivantes-Philosophie“, şi cîteva premii de compoziţie franceză, şi că ,—­ glumi doamna C. — citeam cu sîrguinţă gramatică ro­mână şi clasicii noştri spre a nu rămîne un bon­jurist, cu sau fără idei de reformă, poetul îşi împlîntă ochii vioi şi zîmbitori, de după oche­larii de businessman newyorkez intr-ai mei şi rosti cu glasul lui oleacă tremurat de mare iro­nist : „M-ar bucura să mă acceptaţi drept dascăl de prozodie, că despre partea moralei nu cred c-ar fi bărbile de acord, bărbile moralităţii ro­mâneşti !“. Tudor Arghezi ceru pe loc un e­­xemplar în librărie, scrise dedicaţia : „Domnului Paul Lahovary, cîteva flori de hîrtie transpa­rentă. Tudor Arghezi (subliniat). 10 April 1930. Bucureşti“. Precizie meşteşugărească şi magie în cinci cuvinte ca intr-un rubag persan. „O voiu ceti de multe ori“, spun cu evlavie. Eram uluit. Nu purta plete. Nu avea ochii melancolici. Nu gesticula molatec. Monologul ce urmă era, în­florit de epigrame improvizate şi de fulgere ver­bale, de o radiaţie ce entuziasma. La despărţire îmi spuse : „Pentru proză vă recomand o carte apărută de curînd, CRAII DE CURTEA-VECHE. O carte epocală“. Alergai pînă în strada (pe atunci) General Lahovari unde, la numărul 10, locuia Petru Co­­marnescu. Voiam să-i arăt darul primit de la Tudor Arghezi. Pe fața lată, de Buda, a lui Co­­marnescu trecu un zîmbet radios. Cercetă prin rafturile bibliotecii lui enorme şi-mi înfăţişă un exemplar la fel cu al meu în care poetul scrisese drept dedicaţie două versuri din poemul „Poar­ta cernită“ : „Piuliţa de aramă — luceşte ca un astru solitar“. „Vezi, zise amicul, meu, cu mine n-a fost la fel de duios, în­ chip subţire mă face pisălog. Cred că e o mică răzbunare. El simte că admiraţia mea are rezerve cind scriu despre el“.Aveau să treacă şase ani pînă la o nouă întîl­­nire, pînă la noi întîlniri, cu Tudor Arghezi. A­­vusesem timp să recitesc şi CUVINTE POTRI­VITE şi alte cărţi ale poetului drag, dar şi gra­matică românească. Citind pe Arghezi care ştiuse să dea grai văilor şi dealurilor, luncii şi riului, gorunilor şi vîntului de pe meleagurile mele ar­­geşene, unde îmi petreceam lunile de vară, pri­cepeam de-acum că la poeţii mari cuvintele, sânt mai mult decit cuvinte. Sunt înseşi lucrurile, fi­inţele, ca şi cum gîndul nu s-ar fi desprins încă de obiecte, de realitatea fizică. Mi se nălucea că din cartea unui poet nu pot ieşi fapte nemăsu­rate, nepotrivite, răul din lume : prigonirile, bombele, executările capitale. Din CUVINTE POTRIVITE izvorăşte măsură, respect faţă de demnitatea omului şi de misterul vieţii. Şi unde mai dăinuie armonia, măsura, ne mai aflăm in paradisul mitic al fericirii. In 19­36 hotărîsem, împreună cu un alt tînăr, Dan Smântânescu,­­ „nou sămănătorist“ şi fost elev al lui Nicolae Iorga — să scoatem o revistă cu anchete deschise printre cele mai de seamă personalităţi ale vieţii culturale româneşti. S-o scoatem, se înţelege, cu fonduri proprii, fără cel , mai mic cîştig în perspectivă. Dezinteresarea câ­teodată reuşeşte. Revista noastră, „DA ŞI NU“, culese numai elogii în toată presa românească, „ar­treprizii şi harnicii redactori“ ; „O revistă încă de la­ primul număr ,­înţelegător pornită pe drumul literaturii româneşti“, „O revistă anima­tă de un suflu dinamic“ ; „Doi tineri publicişti ce se căznesc să dea un lucru bun“, scriau cro­nicarii. Colaboratorii erau numai oameni de sea­mă : N. Iorga, M. Eliade, Dan Botta, profesorii Rădulescu-Motru, S. Mehedinţi, Camil Petrescu,­­ Petru Comarnescu, Cicerone Teodorescu, Ovi­­diu Papadima. Problemele dezbătute pre­zentau un material mai puţin exploziv. Pe atunci nu se preocupa nici publicistul, nici citi­torul de ameninţarea vieţii organice“, de „cer­cetarea iraţionalului“ sau de „chemarea ritmului cosmic“. Pe atunci, antagoniştii care îşi încruci­şau spadele sau, mai precis, condeiele în coloa­nele revistei „DA ŞI NU“ căutau să-şi impună punctele de vedere, bunăoară, în chestiuni ca a­­ceasta : „Este problematica tinerei generaţii, idee de import“... Nicolae Iorga, intrebat în ce crede, răspundea : „Cred în omul din interior. In forme nu cred. In niciuna !...“ Mircea Eliade, în dezbaterea despre „Destinele culturii româ­neşti“, exprima păreri ce ar putea fi încă dez­bătute şi azi ...Romanul românesc va triumfa de­finitiv cind va izbuti să impună literaturii uni­versale măcar două-trei personagii-mituri. E vorba de un personagiu care să participe cit mai total la drama existenţei , să aibă destin, să-l doară carnea, să ştie lupta cunoaşterii... Nu sim­plă reproducere de personagii , ci creaţie­ de oameni noi, adică de oameni care participă la eforturile de cunoaştere ale contemporaneităţii. Personagiile romanului românesc sunt lipsite, încă, de o conştiinţă teoretică a lumii şi tot aşa sunt lipsite de conştiinţa propriului lor destin... In romanul românesc nu există nici un mistic, nici un exaltat, nici un cinic. Drama existenţei nu se coboară pină la rădăcinile fiinţei. Persona­giile româneşti sunt încă departe de a participa la marea bătălie contemporană care se dă in jurul libertăţii, a destinului omului, a morţii şi a ratării“. Datorită acestor colaborări, revista „DA ŞI NU“ putu să se menţină vreun an şi jumătate. In numărul 7, din 5 octombrie 1936, apărea dez­­baterea cu titlul : „Trebuie poezia să fie mora­lă ?“ Dan Smântânescu adoptase fireşte răspun­sul negativ, eu, iarăşi fireşte, pe cel pozitiv. Aşa­dar, „Cuget Clar“ contra „DA ŞI NU“. N. Iorga contra T. Arghezi ! O bătălie ce se eterniza ! Cum articolul meu avu drept rezultat o nouă apropiere între Arghezi și mine, voiu reda mai jos. în întregime, răspunsul meu la anchetă , io polemică din nou iscată în jurul poetului care a stârnit atâtea până azi, îmi apare deadreptul derizorie. Zadarnic s’au trudit bătrânii cenzori să ceară pentru el rugul infamiei. El, asemenea le­gendarului rapsod, tovarăşul Argonauţilor, îşi înalţă lin cântarea ce farmecă. S’au turburat aceşti bătrâni cu suflet feciorelnic că, în arsenalul lor prăfuit, nu au aflat măsuri cu cari să cântăreas­că poezia aceasta de o ţesătură infinit de pură, săpată cu dalta în profil, oglindită numai in ea însăşi, ajungindu-şi sieşi. Fiindcă aducea cu ea propriile-i legi şi măsuri, fiindcă nu se invoia calapoadelor centimetrate, canoanelor sacrosan­­te de până acum, prin care natura era filtrată de toate impurităţile, detractorii modului arghezian au alergat la morală. Dar speci că morala mi poate fi cum nu este nici ştiinţa o condiţie a poeziei. Singur importă actul creaţiei, integrarea cât mai completă a poetului in armoniile şi di­sonanţele naturii. Notaţia rară, muzica silabică desprinsă din această cuminecare a sufletului cu cosmosul, cristalizarea vibraţiei interioare in siave de o nespusă spontaneitate şi vigoare con­feră poeziei argheziene strania ei putere de in­­cantaţiune. Tudor Arghezi, întunecat şi singura­tec ca un profet, presimţind că numai timpul, mistuitor de granituri, îl va întregi pentru cei mulţi, ne face in stihuri luminate parcă de un răsunet biblic, melancolică spovedanie : ,,Un om, trudit ş’acela, imi va deschide mâine / Mormân­tul pomenirii cu măna-i preacurată, / Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine, / Şi fraţilor din urmă şoptind să mă împartă“ (NEHOTARIRE). Intr-adevăr glasul lui nu adu­cea cu niciunul din cele auzite vreodată în patria poeziei noastre, — şi tinerele generaţii, însetate după alte ceruri poetice au ascultat cu recule­gere cântecul înflorit pe buzele acestui călugăr certat cu toate canoanele. I-au recunoscut gla­sul ; era acela pe care-l aşteptau, şi au râvnit, şovăelnic, a-1 pricepe. Uneori un acuzator pleşuv, sau chiar unul imberb mai îndreaptă un deget ameninţător spre Tudor Arghezi. Ba unul dintre aceştia, acum un deceniu, a mers pînă acolo în­cât i-a adus pe lângă învinuirea de imoralitate şi pe aceea de simplism, dovedind aceiaşi tristă neînţelegere a unui Faguet taxând pe Baudelaire „poet arid al banalităţii“ (!) Mă întreb cum e cu putinţă ca asemenea cuvinte să se fi rostit. Dar revin la prima acuzaţie, aceea de imoralita­te, de trivialitate, de obscenitate adusă domnu­lui Arghezi, îmi vine în minte o luminoasă figu­ră a unui tînăr critic mai elocventă decât multe goale teorii : „elemente triviale, scria d-sa in a­­ceiași polemică sunt făcute poezie de temperatura inaltă la care sunt iscate...“ Acest verde limbagiu dă vestmânt unui suflet cu „atributele scării lui Iacob, cu un capăt in noroiul pămintului, cu ce­lălalt capăt in cerul Sfântului Duh“. Şi Tudor Arghezi în TESTAMENT, proclamă misiunea Să transfiguratoare . „Din mucigaiuri, bube şi no­roi, / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“„ Totuşi, acuzaţia pare a rămine întreagă. Inspiraţia înal­tă, transparenţa şi sonorităţile de cristal, perfec­ţiunea,­intr-un cuvânt a poeziei d-lui Arghezi nu spală păcatul de scandal, pentru care Sfânta Scriptură s’a arătat atât de vitregă. Dar am mai spus că poezia nu poate fi condiţionată decât de ea însăşi. Poetul nu poate înăbuşi de dragul unor sterpe teorii ecourile adânci care-i tulbură esen­ţa sufletului. Trebue oare să se stingă soarele inspiraţiei de frica blestemului eristic , vai ! de acei cari vor păgâni sufletul copilului. Dar răul impetuos nu-şi opreşte apele pentru nepricepu­tul pas. Mai sunt oare azi oameni cumplit de naivi, aidoma tiranului persan, cari ar fi gata să pună apa vie în lanţuri şi s’o biciuiască ? Perniţioasele văluri ale moralei sunt sfâşiate de fulgerele adevăratei poezii cum se risipesc um­brele nopţii în preajma zorilor. Dar fiindcă am ajuns pe aceste primejdioase tărâmuri, unde este cutezător să înalţi un glas stingher, mă va spri­jini cel mai vrednic dintre tinerii poeţi, domnul Dan Botta. Moral, scrie d-sa, în acel limbagiu de o limpiditate azurată, este ceea ce răsfrînge su­fletul şi armonia lumii, moral este ceea ce exaltă ideia perfecţiunii umane, moral este ceea ce con­firmă orgoliul şi puterea mea de creaţie, moral este ceea ce relevă zeul pe care-l ascund. Imo­rală este arta reflexelor simple. Chiar de-ar ri­dica un imn ideilor morale, intoarceţi-vă de la ea !“ Astfel morala rămîne veşnic exterioară sfe­rei translucide, inviolabile a creaţiunei artistice. Poezia nu se poate avea drept ţintă decât pe ea însăşi. Această desrobire atât de târzie nu este decât o etapă firească din evoluţia ideilor de li­bertate în istorie. Dar mi se pare că adesea se face o confuzie de valori când se vorbeşte despre pornografie in opera domnului Arghezi. Imoral a fost asemuit eu apoetic, cu prozaic. Se contes­tă că orişicare cuvânt poate avea acces în do­meniul literaturii. Ni se înfăţişează azi o listă de cuvinte care de care mai urâte, spicuite conşti­incios, din volumele FLORI DE MUCIGAI şi POARTA NEAGRA. Astfel de mutilări nu pot fi convingătoare. Valoarea, frumuseţea nespusă a mozaicurilor, bizantine nu poate fi judecată dintr-un pumn de cioburi de sticlă grosolană, desprinse din părete. Aceste fărâme de lut au participat, aşezate maestru­, la splendoarea ope­rei întregi. La Vieille Heaulmiére de Rodin, Sfânta Magdalena în deşert de Donatello, Sébas­tien, măscăriciul lui Filip IV de Velasquez ră­nim capodopere necontestate, dincolo de diso­nanţa, vulgaritatea, urâtul elementelor inspira­toare. Opera de artă, am spus-o, nu se justifică decât prin ea insă­şi. Pascal ar spune : Poezia îşi râde de poezie. Sub aparenţele vulgare, zace, ca intr'o gangă, aurul adevărurilor interioare. Spar­ge învelitoarea de argilă şi-l vei afla. Iată cina hoţilor : „Livizi ca strigoii şi şui, / Strâmbaţi de la umeri, din şold şi picior, / în blidul fierbinte, cu aburi gălbui, / îşi duc parcă singele lor“. Şi iată, in 13 cuvinte, cumplitul chin sexual al puşcăriaşului, obsedat până la halucinaţie : „Când se vâră’n uşă cheia / Parcă scrâşneşte fe­meia / Pătrunsă, despletită / Şi neistovită“. Dar domnu­l Tudor Arghezi este neântrecut zu­grav de fresci funerare. Sunt viziuni cumplite ce ţi se întipăresc în minte, apăsător, evocându-ţi peisagii danteşti : „Ies morţii... / Subt bolta cu clopot a porţii. // Portarul in drum i-a oprit / Şi-i numără’n boltă cu băţul / Mort pare şi calu'n­­lemnit. / Şi omul ce mânie hăţul“. Şi, pentru încheiere, evoc geniul dansului : Rada. Nu cunosc în literatură reânviere mai plastică, mai sărbătorească, a dansului. O sensua­­litate puternică, sănătoasă, aproape sălbatecă. O interferenţă stranie de imagini graţioase şi bru­tale, de concret şi de abstract. Unele cuvinte în­drăzneţe, surprind poate, fără să jignească. Ele participă din fluidele poeziei, ale muzicei, ale dansului , parcă însu­şi obicinuitul lor continui, — evanescent, nu mai poate redeştepta acum decât fiorul frumuseţii pure. Morala nu are ac­ces in acest ordin al esenţelor. FLORI DE MUCIGAI sunt rezultatul unei crize. Atmosfera de coşmar in cari înfloresc a­­ceste versuri — aceste flori otrăvitoare asemă­nătoare celor baudelairiene — încheie o lungă perioadă de misticism, de înaltă sbuciumare. Criza a tăcut. In STIHURI DE SEARĂ, poetul parcă obosit de propriu-i scepticism caută refu­giu in narcotica viaţa pastorală. STIHURILE DE SEARĂ sunt de o tristeţe senină, de o gingăşie de eglogă. Prin ele răzbate fiorul pur al doine­lor străvechi. Poetul a căpătat starea de graţie. Cât drum de la BLESTEME şi de la PSALMURI la acest CÂNTEC DIN FLUIER, din STIHURI DE SEARA : „Inima mi-e drumul cu ploile, / Mi-e drumul cu praful şi oile, / Drumul sterp dintre copaci, / Mi-e via strâmbă cu haraci, / Mi-e satul cu câinii, mi-e bătătura, / Cenuşa din brazde şi arătura. / Mi-e cireada care paşte pă­­mint, / Mi-e cârdul de ciori din vânt, / Mi-e bivolul sculat din noroi / Cu capul greoi / Şi care se uită în golul mare. / In toate inima bate şi tresare“». Tudor Arghezi se grăbi să-mi mulţumească prin scrisoarea — era cit pe aci să scriu poemul — pe care o transcriu : „Luni, 19 octombrie, 1936, Bucureşti (5) Strada Mărţişor 37. Stimate dom­nule Lahovary, Vă mulţumesc pentru exempla­rul „DA ŞI NU“ pe care aţi binevoit să mi-l tri­miteţi. Eram de 15 zile bolnav şi căderea neaş­teptată a petalelor Dv., intr-un timp cind florile sunt veştede şi incîlcite, au pogorît în odaia mea un val de prospeţime vioaie. Fac totală abstrac­ţie că articolul îmi este elogios şi-mi permit să vă felicit pentru linia superior nivelată la care l-aţi susţinut. Pentru un scriitor e o biruinţă. Am o singură părere de rău, iarăş sau invers , nu pentru că mi-ar fi desavantagioasă — am depăşit fazele de mult — o simplă părere de rău de ar­tist, relativ la controversa simetrică, mulţumită cu satisfacţii umblate. Datoria esenţială a con­deiului ce trebuie să fie ori de cite ori atinge hîrtia neprevăzut şi nou, nu trebuie pierdută din vedere şi orice atitudine o implică — Perfectă stimă, T. Arghezi“. Comentariile să fie ale cititorilor. Eu mă voiu abţine de a le face. Dar în „CUGET CLAR“ al domnului Iorga, din 18 noiembrie, la paginile 300—301, după redarea textului integral al răs­punsului „smântânesc“, Nicolae Iorga nu se putu abţine de a adăuga un codicil în care, cu degetul cel gros strivind o muscă­­ supărătoare, îmi da verdictul său crunt, de împărţit cu Arghezi. Iată textul : „Alături, un tinerel se închină însă la dihanie. Are un nume frumos şi se pare că a învăţat carte. Ii va trece... (N. I.)“. Nicolae Iorga s-a înşelat. Nu mi-a trecut. Do­vadă că în 1975, 8 ani după moartea lui Tudor Arghezi, fiind invitat să conferenţiez la o seară literară românească organizată la Stockholm de Asociaţiile culturale suedeze afiliate la P.E.N. (vezi informaţia despre acest eveniment în „Tri­buna României“ nr. 65/1975), am ales pe T. Ar­ghezi şi pe Lucian Blaga. Acest pios omagiu pri­mului meu dascăl de literatură română doresc a-l reproduce parţial aci, în traducere româ­nească. II dedic memoriei lui Tudor Arghezi, la finele acestui modest articol, şi mi-ar fi drag să-l semnez : „Un tinerel se închină la dihanie“. Conferinţa a durat vreo trei ore. S-au cetit în traducerea mea nouă poezii — şi Muzele erau S — de Tudor Arghezi acoperind întreaga sa o­­peră pe care am avut fericirea s-o aflu în raf­turile Bibliotecii Alfred Nobel la Stockholm.­­ „Răspunzînd cu recunoştinţă propunerii ce mi s-a făcut de a contribui d­in cadrul conferinţe­lor PEN-clubului, la o mai bună cunoaştere des­pre lirica românească, am ales pe marele poet Tudor Arghezi, pe care l-am intîlnit cîndva, pre­cum și pe Lucian Blaga, aceştia fiind contem­porani — Arghezi născut 1880, decedat 1967, Lu­cian Blaga născut 1895, decedat 1962, îndeobşte ei nu au prea multe trăsături în comun, afară nu­mai aceasta , că ei pot concura cu cei mai proe­minenţi poeţi ai vremii noastre : Claudel, Eluard, Thomas Stearns, Eliot, Lorca. Ca şi aceştia, cei doi poeţi români sunt de clasă mondială, având însă dezavantajul de a aparţine unui teritoriu lingvistic mai mic“. Ştiu că Tudor Arghezi este azi destul de cu­noscut în Suedia. S-a scris despre dînsul în pre­sa suedeză ca despre unul care ar fi de dorit să primească premiul Nobel. O seamă de poezii ar­gheziene au fost traduse de Arne Högqvist în 1965. Aş dori să precizez din capul locului că a existat in România (cel puţin sub vechiul regim politic) un aşa numit „caz Arghezi“, ceea ce în­seamnă că Arghezi a provocat aprige dezbateri pro şi contra Arghezi, dintre cei ce nu puteau ori nu voiau să-l înţeleagă ca poet şi cei ce de mult timp îl socoteau a fi de aceeaşi treaptă cu marele său predecesor din veacul al XIX-lea, Mihai Eminescu. Cauza acestei „neînţelegeri“ faţă de poet se află in originalitatea lui atît de mare cit şi în descătuşarea sa faţă de tradiţiile şi convenţiile liricei tradiţionale. O altă cauză a adversităţii ce-l întâmpină pe poet are determinante sociale­­elice, anume o reacţie împotriva pamfletistulu­i ce încă din anul 1910 începuse să scrie în ziarul „Facla“ atacând întreaga ordine burgheză. Iată şi ce lămureşte faptul că timp de 34 de ani, de la 1910 la 1944, în ciuda bogatei sale productivi­tăţi şi notabilităţi, atît în România cit şi peste hotare, Tudor Arghezi nu a primit nici o distinc­ţie şi nici n-a fost propus membru al Academiei Române. Nu cred că poetul se sinchisea pr­ea mult de astfel de distincţii şi „onoruri“ ; în ziua când el, în sfirşit, începu să le primească masiv — după marea răsturnare politică din 1944 — le primi ca un poet ce a fost întotdeauna şi în tot ce făcea — cu modestie. Cu începere din acel an 1944 acest vrăjitor, a cărui poezie, precum arca lui Noe, cuprinde toate fiinţele lumii, auzi in jurul său o muzică cu care nu era obişnuit. In ziua de 20 mai 1960 — cind poetul împlineşte 80 de ani, naţiunea întreagă, căreia îi grăise atîţia ani, îl aclamă. Unul dintre academicienii români rosteşte cuvintele : „Noi suntem convinşi că acum 80 de ani s-a născut cel mai însemnat poet al veacului XX, aci in Munte­nia, ca unul care a trăit în mijlocul poporului său a cărui limbă el a îmbogăţit-o, a cărui artă el a ridicat-o, a cărui suferinţe el te-a înţeles, a cărui luptă el a susţinut-o“. Cel ce vă vorbeşte a avut cinstea de a-l vizita în modesta sa casă d­e grădină de pe înălţimile ce domină capitala. I-am văzut camera de lucru, o celulă mînăstirească (Arghezi a avut şi timp să fie călugăr vreo cinci ani!), o cameră cu o măsuţă din lemn de brad, o etajeră cu cîteva cărţi şi o fereastră ce da spre oraş, o fereastră orientată spre oameni, spre muncitorimea cu care el s-a simţit întotdeauna apropiat. Căsuţa de pe deal nu era vreun „turn de fildeş", după cum nici munca lui nu a fost un „joc“ de intelectual, o „evaziune", ci felul său de viaţă, felul său de a exista şi este caracteristic pentru poezia şi proza sa, pentru întreaga sa operă că ceea ce scrie e legat de o intîmplare concretă, trăită de el ; că ceea ce scrie constituie întotdeauna un răspuns, o reacţie faţă de problemele, de sbuciumul aflat la vieaţa de toate zilele. Nu este vorba in opera sa de ceea ce s-a numit tradiţional „contempla­ţie“. A luptat spre a obţine. Nu a primit nimic fără luptă. Abia în 1947, în vîrstă de 67 de ani ( !) el va obţine premiul naţional de literatură. Abia în 1956, la vîrsta de 76 de ani (!) a intrat la Academia Română (...) Unul din biografii lui Tudor Arghezi scrie : „El este, în definitiv, un eclectic care nu se voieşte legat de nici o şcoală literară. S-ar putea afirma că el este o persona­litate faustiană in care toate contradicţiile omu­lui modern sunt reprezentate". Totuşi, suntem îndrituiţi a ne întreba dacă există vreun deno­minator comun puţin, include toate aceste as­pecte ale personalităţii argheziene şi măreaţa sa operă de poezie. In definitiv ce il inspiră în creaţia sa ? Germinaţiile eterne în natură dar şi răsturnările sociale-etice (vezi ClNTAREA O­­MULUI). El este un autentic fiu al vremii sale prin aceea că revalorizează lumea toată şi prin aceea că voieşte să facă dreptate, cum o spune, celor suferinzi, celor urîţi, celor goi, ceea ce însemnează : dreptate proletariatului, dreptate prizonierilor politici, dreptate copilului şi femeii. Pentru aceştia el a resimţit totdeauna duioşie şi a visat mereu despre ziua in care ordinea socia­lă în care atîţia ani trăise şi pe care o judecase absurdă, haotică, nedemnă de om, va fi înlocuită cu altă ordine, conformă dreptăţii. Se poate spu­ne că Arghezi s-a străduit să creeze o nouă re­naştere etică şi literară avind în centru pe om, un om nou intr-o lume cu temelii noi. Aşadar pu­tem conchide spunînd că denominatorul comun la Arghezi este „umanismul socialist“. El este cheia personalităţii şi creaţiei sale“. p . 4 5 IANUARIE 1980 I — Farcurgîndu-ţi bibliografia, se pare că nu eşti grăbit să-ţi stringi in volum scrierile. De ce, intr-un moment in care majoritatea autorilor caută să adune aproape tot ce scriu între coperţi de cărţi, Corneliu Vadim Tudor întirzie să-şi con­stituie o bibliografie voluminoasă ? — Mă declar pentru prudenţă, aşteptare şi se­lecţie, foarte riguroasă. Publicarea unei cărţi, fie ea bună sau proastă, rămîne un act de istorie literară, care va fi consemnat şi judecat ca atare de către generaţiile viitoare. Aş fi putut strînge, din tot ceea ce am publicat pînă acum, cel puţin 4—5 volume de poezii, eseuri, interviuri, repor­taje — însă, pe de o parte, au acţionat motivele enunţate mai sus, iar pe de altă parte mă gindesc că actualitatea e atit de fierbinte şi galopantă, incit pur şi simplu nu-mi stă capul să mă închid atît de repede între coperţi de cărţi. —Există mulţi scriitori care cred că gazetăria este improprie scriitorului. Per­sonal, ai scris multe articole politice. Cum explici pasiunea faţă de această practică ? — Aici intrăm deja într-un teritoriu foarte drag inimii mele. Asta pentru că genul de gaze­tărie de care vorbeşti angajează, atunci cind e practicat cu sinceritate şi pasiune, rădăcini mult mai adinei decit poţi să-ţi închipui la prima ve­dere. In tot ceea ce scriu, atunci cind sint in faţa foii albe de hîrtie, nu uit nici o clipă adevărurile elementare ale fiinţei mele , că sunt tînăr, că trăiesc în România unui sfârşit de veac şi de mi­leniu, că epoca pe care o traversăm este funda­mentală pentru viitorul ţării, îmi iubesc ţara şi partidul — ele sunt entităţi vitale ale rostului nostru în lume. Insă aceasta nu e o dragoste obnubilată, ci cit se poate de lucidă. Patria are nevoie, mai mult decit de laude, de ajutorul nostru. Hotărît, sunt împotriva festivismului, gratuităţilor, entuziasmului facil. Astea erau poate bune acum două-trei decenii, dar astăzi, în condiţiile noi impuse de revoluţie, în climatul extern nesigur al recesiunii mondiale şi al impe­rialismului, cu „ura şi la gară !“ nu facem nimic. Iată cum văd eu gazetăria politică şi de ce o iubesc nu numai ca pe o profesie, ci şi ca pe un mod de a trăi. — Pentru că piesele de teatru nu sunt încă strinse în volum, eşti mai puţin cu­noscut ca dramaturg. Care este tematica de predilecţie a dramaturgului Corneliu Vădim Tudor ? Ştiu că ai scris două piese referitoare la Ştefan cel Mare şi, respec­tiv, Tudor Vladimirescu. Există o alergie a unor comentatori de literatură provocată de tematica istorică a unor scrieri actuale. Ea pleacă de la ideea că aceste scrieri sint uneori o maculatură. Este orice scriere inspirată de istorie o scriere condam­nabilă ? — Am să-ți răspund pe segmente. Intîi, am să-ți spun că am strîns în volum mai multe piese ale mele, de fapt niște parabole politice. Timp de doi ani la rînd chiar am figurat în pla­nurile Editurii „Cartea Românească“, însă volu­mul a rămas pierdut pe acolo. Asta era prin anii 1971—1972, dacă nu mă înşel. Noroc, însă, cu radio-ul care mi-a valorificat pînă în prezent patru din cele douăsprezece producţii dramatice pe care pot conta astăzi. Două piese sunt inspirate din actualitatea imediată a ţării, a construcţiei socialiste, iar celelalte, după cum ai spus, din galeria marilor bărbaţi ai istoriei noastre. Pentru că ai pomenit de o anumită alergie a unor spirite (poţi lua cuvântul în ce sens doreşti !...) faţă de literatura de factură istorică am să-ţi răspund că adevărul e, cumva, la mijloc. Pe de o parte, sunt de acord cu criticii care condamnă literatura is­torică de slabă calitate, rezistă pînă la vulgari­zare. în acest caz, e mai bine să-i lăsăm pe iluştrii noştri morţi să-şi doarmă somnul în pace, iar pe cititori (sau spectatori) să-şi vadă de alte treburi. A existat, din nefericire, o inflaţie de li­teratură de această factură, în ebuliţia stearpă a căreia falsele valori clamau neconvingător şi deformat nişte adevăruri dureroase şi atît de scumpe ale istoriei noastre. Pe de altă parte, însă, nu sunt de acord cu drăguţii de aristocraţi şi snobi­­ce vînt i-o fi purtat pe la noi, in sinul acestui popor de muncitori, ţărani şi intelectuali cinstiţi ?!“, care se oripilează cind aud de Mihai Viteazul sau de Brâncoveanu. Ei nu sunt mulţi, fireşte, îi numeri pe degetele de la o mină, şi anume de la o mină anchilozată. Această alergie a lor nu e produsă, de fapt, de literatura istorică în sine, ci are resorturi mult mai întristătoare. Mă pronunţ pentru o dramaturgie istorică in care, dincolo de caratele scriiturii şi de autenti­citate, să ţîşnească un puternic filon educativ, în sensul bun, major, patriotic, al termenului. Asta pentru că, spre deosebire de­ alţii, noi avem cu ce ne mîndri. Avem un­, spate două milenii de istorie românească şi alte cîteva de civilizaţie antică şi protoistorică. Există încă multe locuri neacoperite literar din tulburătoarea noastră istorie : tînjesc după piese scrise alert, modern şi, totodată, cu gravitate, despre viata românilor in aşa-numitul mileniu întunecat, despre un strălucit erou cum a fost Grigore Ghica al IlI-lea, cel care a plătit cu viaţa protestînd îm­potriva Tratatului de la Palamuta, despre marii tribuni ardeleni, etc. — Care sint, în poezia pe care o scrii, zeii tutelari sau reperele personale ? — Ii iubesc pe Eminescu, ca român ce sint, şi ca tînăr poet. Insă nu pe cel din cărţi, nici pe cel intrat în conştiinţa naţională şi în cea univer­sală, ci pe Eminescu al meu, trăit de mine, topit in alchimia sufletului, iluminat de proiecţiile inimii mele. Adeseori mi-l închipui ca pe un masiv cu doi versanţi : unul înflorit şi împădu­rit, cu pîraie şi poteci accesibile ; celălalt de gheaţă, învineţit de viscole şi tenebre, inaccesibil acelora care n-au echipamentul necesar. Primul e cel din romanţe, sonete şi scrisori, cel de-al doilea e din cosmogonii, din sistema filosofică, din tran­scendenţa întregii lui fiinţe. Apoi, am intrat cu smerenie în înaltele academii poetice ale lui Blaga, Goga, Bacovia — poeţi tiranici, ca şi Eminescu, care au pîrjolit cu flama lor de geniu aproape­­totul în jur. Labiş este o mare dragoste de-a mea şi, cel puţin în anii adolescenţei, o recunosc,, m-a marcat copleşitor. Alte repere personale (care sunt şi zei tutelari) sunt câţiva mari poeţi străini: mă nutresc spiritual, de mulţi ani, citindu-i pe Horaţiu, Petrarca, Michelangelo şi Shakespeare (din sonete), Hölderlin, Goethe, Byron şi neferi­citul Shelley, apoi Poe, Rilke, Dylan Thomas şi Saint-John Perse (cel din poemele de tine­reţe) şi pe­ acela care navighează cel mai fru­mos, cu pinzele sus, prin lagunele aortei mele, Esenin. Aş vrea să fac aici o remarcă. In jurul tuturor marilor poeţi, soarta a făcut să existe cîmpuri minate. Trebuie să fii ori foarte precaut, ori foarte stăpîn pe tine ca să te poţi apropia de ei fără să cazi în capcanele mimetismului şi transplantului poetic. — Care este aspiraţia poeziei pe care o scrii, cui se adresează ea ? — Aproape de fiecare dată cind scriu mă gin­desc la un mare adevăr rostit de Mikel Dufrenne: important este, pentru poet, nu atît să resimtă el o stare poetică, atunci cind scrie, ci să fie con­vins că va induce un cititor această stare. Mă uit cu bucurie la confraţi de-ai mei de generaţie, care înţeleg rosturile artei şi poartă în frunte steaua de jad a creativităţii. Dar mă uit cu tris­teţe la cei nechemaţi, la mimetici, la negativişti de dragul negării. Nu poţi dărîma ceva dacă nu ai şi vocaţia de a construi altceva în loc, sau, mă rog, poţi s-o faci,, dar fă-o la tine acasă, even­tual în oglindă, nu pe hîrtia statului şi nervii cititorilor, cîştigînd (culmea coteriei !) şi premii literare. Ştiu ciţiva astfel de premiaţi care, în­­cercînd să deturneze gustul şi criteriile publicu­lui, dacă şi-ar citi inepţiile gingăvite (calificati­vul e încă prea blind !) în faţa muncitorilor din­­tr-o uzină, sau a ţăranilor cu palme jupuite de arşiţi şi ger ca nişte noduroase troiţe de lemn — ar face o figură jalnică. Printr-o reducţie simplă, este drept ca unui om care iţi dă punea cea de toate zilele, sau unui oţelar cu cămaşa macerată în spate de sudoarea muncii, sau unui ostaş care înmărmureşte lingă piatra de hotar, sau unui veteran de război, care a fost la un pas de moarte pentru ca tu, răsfăţatul de azi, să trăieşti liber şi să vorbeşti româneşte — este drept să le dai în schimb produsul „muncii“ tale, adică incongruenţă, jocuri psihedelice de cuvinte, vacuum de idei, emoţii disimulate, elucubraţii pretins metafizice şi alte pîrgnii ale lipsei de ruşine ? In ceea ce mă priveşte, am scris şi voi scrie, cit voi trăi, pentru cei mulţi. Aura sfîntă a patriei — iată ceea ce cint în poezia mea ! Ea, ţara aceasta care ne-a născut şi ne ţine pe toţi la sinul ei, are nevoie de noi, poeţii, cum şi noi avem nevoie organică de ea. Aspir, aidoma ma­jorităţii covirşitoare a fiilor ţării, către omenie şi pace în lume, către puritate morală, adevăr şi dreptate. Poezia are un mare rol în promovarea acestor valori, nn împlinirea năzuinţelor omului de a trăi în demnitate şi tihnă. — Ai răspuns, parţial, la întrebarea pe care doream să ţi-o Pun in încheiere : ce ne poţi spune, ca unul dintre tinerii expo­nenţi ai liricii patriotice, despre prezenţa acesteia in actualul context literar ? — Atît ca urmare a marii tradiţii pe care o are poezia patriotică la noi, cit şi datorită acestei epoci de largă respiraţie şi augmentare a mîn­­driei naţionale, lirica in speţă este astăzi o pre-­ zenţă viguroasă şi necesară în peisajul actual al spiritualităţii noastre. Aş putea spune că avem de a face cu o pleiadă de aur a „poeziei de ţară“, cu o eflorescenţă de opere şi­ destine poetice care, in alte condiţii, poate s-ar fi eşalonat pe­ lungimea unui veac întreg. Ei, toţi aceşti poeţi­­cetăţeni, sunt şi activişti ai partidului, emisia lor spirituală fiind pe lungimea de undă a idealuri­lor supreme ale naţiunii române : apărarea in­dependenţei şi suveranităţii patriei, a cuceririlor revoluţionare ale poporului, prezervarea şi cinsti­rea gloriei strămoşeşti, înscrierea civilizaţiei noastre pe orbita de valori perene a civilizaţiei mondiale, unitatea de rocă în jurul Tricolorului, al partidului şi al marelui nostru Erou naţional, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Ei, aceşti poeţi, sunt naturi entuziaste, pentru că nu te poţi ridica la marile adevăruri fără entuziasm. Deşi celebrează aceeaşi patrie, aceleaşi entităţi şi aspiraţii, toţi aceşti poeţi sunt personalităţi distincte, au re­gistre lirice bine delimitate. Personal, îmi place să cred că intru în rezonanţă cu poezia patriotică foarte bună scrisă de Mihai Beniuc, Ion Brad, Ion Gheorghe, Virgil Carianopol, Ioan­ Alexan­dru, Adrian Paunescu, Vasile Nicolescu, Nichita Stănescu, Teodor Balş, Constanţa Buzea, Gheor­­ghe Pituţ, Petre Ghelmez, Grigore Hagiu­, Ana Blandiana, Nicolae Dragoş, Nicolae Dan Frunte­­lată,­ Mara Nicoară, Daniela Crăsnaru, Dan Verona şi alţii.. Te rog să-i observi cu atenţie pe aceşti poeţi , vei vedea cum, dincolo de lustrul şi uzura publicitară a numelor lor, fiecare în felul său şi-a creat un univers româ­nesc propriu, un teritoriu de simţăminte, era­­bieme heraldice şi transfigurări artistice care este numai al lor. Şi, ca o dovadă grăitoare că poezia ,­patriotică, nu exclude lirica de altă fac­tură, ba din contră, o stimulează şi o irigă cu iz­voare subterane, este faptul­ că dacă­ mi-ai cere să ţi-i enumăr pe acei poeţi contemporani care au cîntat cel mai frumos dragostea, care sunt cei­ mai adinei şi mai îndrăzneţi în debordarea tipa­relor, ei, bine, ţi i-aş aminti tot pe ei. De­ fapt, lirica bună românească este, prin excelenţă, pa­triotică, în intenţie, sau în finalitate, sau nu amîndouă la un loc. Chiar atunci cind e o simplă notaţie caligrafică a sinuozităţilor sufleteşti, chiar atunci cind ancorează în golfuri aparent îndepăr­tate de simţămîntul iubirii de ţară, poezia, dacă este cu adevărat valoroasă, are şi funcţii patrio­tice, contribuind, ca într-un atelier de şlefuit diamante, la înfrumuseţarea conştiinţelor. Şi asta nu e puţin. Reporter CORNELIU VĂDIM TUDOR: «Aura sfîntă a patriei — iată ceea ce cînt!» Fişă biobibliografică . S-a născut la 28 noiembrie 1949, în Bucureşti. • Absolvent al Facultăţii de filosof­ie (secţia sociologie) a Universităţii din Bucureşti • Redactor la Agenţia română de presă „Agerpres“. • Bursier al Premiului „Gottfried von Herder“ pe anul 1978 • Debut „Poezii“, Editura Eminescu (1977) • „Epistole vieneze“, Editura Eminescu (1979) • „Colindul puiului de cerb “ (1968), „Secerişul de iarnă“ (1976), „Domnul Tudor din Vladimiri“ (1977) și „Adevărul la puterea intîi“ (1979) (scenarii radiofonice) • Colaborator la Scânteia, România Liberă, Scinteia Tineretului, Luceafărul, Ro­mânia literară, Flacăra, Femeia, Magazin, Teatru, Amifiteatru, Informaţia, Argeş, Astra, Lumea, Ac­tualitatea românească, Contemporanul, Săptămîna • Premiul pentru poezie politică și patriotică al revistei „Săptămîna“ pe anul 1979. ■B

Next