Luceafărul, iulie-decembrie 1980 (Anul 23, nr. 27-52)

1980-07-05 / nr. 27

Portretul in păcate — îmi spunea academi­cianul Emil Condurachi răspun­­­zîndu-mi la una din zece întrebări pe care i le-am pus pe tema „Da­cia şi naşterea unui popor“ —, nu ni s-a păstrat nici măcar un portret idealizat al lui Burebista. Ni-l putem însă închipui ca pe un bărbat faime, aşa cum apar unii nobili daci din statuile atît de expresive, realizate în epoca lui Traian şi Hadrian şi păstrate astăzi în muzeele de la Na­poli, Florenţa şi Roma. Am putea merge şi mai departe, dar nu este bine să dăm frîu absolut liber întregii noastre imaginaţii... Evident, savantul nu se poate conduce decît după rigori sever ştiinţifice, orice afirmaţie fără acoperire în documente, în demonstraţii infaili­bile pârindu-i-se în mod firesc hazardată, ne­demnă de luat în consideraţie. Dar eu trăiesc obsedant amintirea unui drum la Roma, pe care l-am străbătut sub povara aparatului meu de filmat şi a fişicurilor cu role de peliculă, încer­­cînd să ridic un colţ din umbra uitării aşternută peste memoria tezaurizată în piatra Forumului lui Traian, ori în giganticul osuar de marmoră risipit din scheletul timpului prin cimitirul re­licvelor mute de la Fori Imperiali, îmi căutam strămoşii dinţii, aflîndu-i ici, colo, în statui cio­­pliţite de sabia secolelor, în basoreliefuri roase de vînt, în scenele alegorice de pe arcurile de triumf, în spirala de pe Columnă — acel „act de naştere“ a poporului român cioplit de Apo­­lodor din Damasc. Pe un zid din Via dei Fori Imperiali, spre Colosseum, patru hărţi în mozaic ale imperiului roman se aştern consemnînd evoluţia puterii Eternei Cetăţi întinsă peste întreg sudul conti­nentului european, la cumpăna numărătoarei anilor din succesiunea epocilor, şi una dintre ele indică apogeul expansiunii marilor hegemoni ai antichităţii. Cea în care este cuprinsă Dacia, supranumită „Felix“, întru cucerirea căreia s-au purtat războaie cu umilitoare înfrîngeri şi, mai tîrziu, cu îmbătătoare victorii pentru legiunile romane, uitaţi fiind cei o sută patru­zeci de ani de neputinţă a puterii în faţa dîrzei rezistenţe a dacilor, de la temutul Burebista, pînă la ne­­îngenunchiatul Decebal. Este imaginea carto­grafică a gloriei sacralizată prin amintirea ma­rilor festinuri ce s-au consumat la Roma după cucerirea Daciei, şi totodată refuzul amintirii timpurilor cînd lăncile imperiale s-au tot sfărî­­mat în inexpugnabilitatea Carpaţilor păziţi de neînfricatul braţ al dacilor. Romanii aveau însă bunul obicei de a-şi respecta rivalii ce li s-au impus prin vitejie, şi nu o dată le-au imorta­lizat chipurile in marmoră. Mi se pare îndoiel­nic ca, tocmai lui Burebista, să nu-i fi păstrat undeva portretul. Dacii se numără cu sutele în reprezentările enorii de către arta monumentală romană. Iar muzeele de antichităţi din Italia de azi găzduiesc zeci de statui ale unor geto-daci rămaşi anonimi. Sunt tarabostes, nobili, coman­danţi de oşti, nu doar prizonieri ca în metopele monumentului de la Adamclisi, oameni cărora numai hazardul a făcut să li se­ piardă numele, ştiută fiind ireprosibila înclinaţie a scribilor Eternei Cetăţi spre birocraţie. Şi totuşi, s-au dus in uitare. Impune ţinuta lor. Mereu dîrji, frumoşi, niciodată caricaturizaţi de sculptori, ba din contră, idealizaţi într-un anume fel, prin incontestabilele virtuţi morale ce se lasă ghicite din înfăţişarea lor. Unul dintre ei, aflat la Roma, în Piazza del Popolo, tăiat cu fineţe, degajînd determinare şi înţelepciune, fălnicie şi dîrzenie, surprins într-un gest al elocinţei argumentată prin ridi­carea mîinii drepte spre inimă, prin privirea penetrantă şi prin trăsăturile feţei emanînd o gravă dar serenă concentrare, pare să-l sugere­ze pe Burebista. Nu oricine poate fi acest dac din Piazza del Popolo, nu orice caracter se pu­tea impune sculptorului cu atîta forţă de su­gestie, nu oricine putea să degaje o mai mare majestuozitate izvorîtă dintr-o patetică şi in­vincibilă putere interioară. El să fie ? Aş fi în stare s-o afirm, dar îmi răsună în urechi cuvin­tele savantului prevenitor... Şi totuşi... Dar ce alt portret să mai căutăm a afla decît cel dăltuit de veneraţie în inimile noastre, şi care s-a dovedit capabil a rezista uitării două milenii şi încă o jumătate de secol? Bunului obicei al romanilor de a-şi respecta rivalii, îm­podobind cu chipurile lor monumentele unor incontestabile vremuri de glorie ce au aureolat Eterna Cetate, îi corespunde replica folcloru­lui nostru, a mitologiei populare, chiar şi a poe­ziei culte încărcată de respect şi veneraţie faţă de „cultul“ făcut „armoniei“ daco-romane din episodul „Felix“. El a fost perpetuat de-a lungul veacurilor, transformat ulterior în mod surprin­zător în însuşi „cultul“ propriului duşman şi cotropitor al pămînturilor strămoşilor noştri. Uluitor fenomen, aproape fără precedent în is­toria popoarelor. „Idilizarea“ începută încă din vremea romană, preluată şi amplificată în epoca renaşterii, reluată apoi chiar în chip excesiv de şcoala latinistă a secolului trecut, nu a fost amendată în aspectele ei excesive decît de Ni­colae Bălcescu. Tot Emil Condurachi îmi răs­pundea la această chestiune în modul cel mai elocvent posibil: „Nu cred că putem cere soco­teală cîntăreţilor populari şi creatorilor de artă populară că n-au învăţat «bine» istoria cotroni­­rii romane. S-a petrecut un proces de lungă du­rată şi de remodelare a unor imagini de mult cristalizate, incit sintem­ singurul popor în al cărui folclor se subliniază binefacerile «părin­telui» nostru Traian, care este pus alături de Burebista şi Decebal. In fond, poporul român are printre alte merite şi acela de a se prezenta în faţa lumii cu o deplină unitate de limbă, de tradiţie şi istorie“. Şi, aş adăuga, cu o deplină unitate de inimă. Salut, daciile din Piazza del Popolo! Mi-a plă­cut să cred că eşti tu! SPECTACOLUL LUMII Văzut de Ioan Grigorescu MMHHI De la cultura populară la mitul dacic C­ ultura populară (materială şi spiritua­lă) este o parte din acel ansamblu pe care-l numim cultura şi civilizaţia ro­mână. Aceasta este o constatare neu­tră şi judicioasă. De aici se pot însă naşte două atitudini polemice şi extreme: una care infirmă că esenţial este numai orizontul arhaic şi popu­lar arhetipuri fundamentale şi alta care, din contra, negînd orice valoare a filoanelor stră­vechi tinde către un modernism mereu necon­­formist. Sînt evident aici exagerări dar şi in­tr-un caz şi în celălalt ele denotă ponderea pe care fenomenul folcloric (cu deschiderea lui spre prezent şi trecut) o are în orice discuţie despre profilul şi specificul artei şi civilizaţiei­ noastre. Iar lucrul acesta poate fi demonstrat şi statistic prin numeroasele lucrări dedicate acestui do­meniu şi apărute în librării în ultimul deceniu. A face aici o prezentare a tuturor cărţilor care au ca obiect cultura populară românească este prea mult; a scrie numai despre acela care in­vestighează orizontul mitologic popular este prea puţin. De aceea voi încerca să alcătuiesc un succint bilanţ al acelor apariţii care sunt mai mult sau mai puţin implicate in problematica mitologiei, cu referiri precise la spaţiul dacic autohton, înşiruirea lor nu ar putea fi decit o plicticoasă probă de conştiinciozitate filologică. Mult mai utilă îmi pare însă schiţarea cîteorva direcţii esenţiale ale acestui domeniu de cerce­tare, punctînd cu această ocazie cele mai intere­sante cărţi şi studii pe care le-am putut citi în ultimii ani (iar dacă vor fi omisiuni, ele nu implică nici o judecată de valoare şi nici o ati­tudine polemică: ele se datorează spaţiului restrîns al acestui articol precum şi timpului mult mai îndelungat pe care l-ar cere elabora­rea unui asemenea tablou de ansamblu). Orice discuţie asupra studiilor de mitologie ro­mânească nu poate să omită numeroasele cărţi dedicate problemelor de arheologie dacică. Chiar dacă istoricul are de-a face doar cu elementele culturii materiale, deducţiile şi ipotezele sale vizează şi datele referitoare la universul spiri­tual al strămoşilor noştri. Iată de ce studierea substratului arhaic al civilizaţiei române se in­terferează cu eforturile depuse de savanţi pen­tru a descoperi şi descifra documentele şi măr­turiile trecerii timpului. Majoritatea lucrărilor apărute în ultimul de­ceniu şi care au ca obiect al cercetării cultura populară românească, au, în mare măsură, un caracter descriptiv. Lucrul acesta este evident (şi chiar firesc) în ceea ce priveşte cărţile cu conţinut etnografic: ele prezintă, descriu amă­nunţit şi analizează funcţionalitatea tuturor obiectelor create de mina omului. Din bogata bibliografie a domeniului, cîteva titluri mi se par a fi reprezentative. Este vorba în primul rînd de cărţile semnate de Romulus Vulcănescu: Măştile populare (1970) — o amplă prezentare a tipologiei bogate a acestor elemente culturale; Coloana cerului (1972) tot o lucrare cu caracter morfologic, al cărei obiect este, de data aceasta, cultul copacului şi apoi al substitutelor sale ri­tualică, corelat cu analizarea textelor literare şi a contextelor ceremoniale în care apar aseme­nea atestări etnografice. Tot aici trebuie men­ţionată şi lucrarea , lui Vaier Butură (Etnografia poporului român — 1978) , încercarea de sinteză a tuturor aspectelor culturii materiale româ­neşti. De asemenea, în orizontul aceloraşi preo­cupări se înscriu şi alte două apariţii şi anume Enciclopedia de etnobotanică românească (1979), fascinantă incursiune în spaţiul utilizării prac­tice şi al credinţelor magice făurite de gîndirea populară despre universul plantelor (autor tot Vaier Butură) şi Ornamentica tradiţională com­parată (1979) semnată de Nicolae Dunăre, stu­diu tipologic plin de­ ipoteze îndrăzneţe. In toate aceste cărţi, există numeroase trimiteri către mitologia românească, dar ele nu constiuie obiectul esenţial al cercetării, cît rodul unor observaţii, profunde şi exacte, dar marginale faţă de linia analizelor respective. Cu alte cu­vinte, găsim aici mai ales sugestii şi mai puţin ansambluri interpretative coerente. Dacă ne oprim acum asupra studiilor dedicate folclorului literar, ar trebui să menţionăm întîi acele apariţii ce pot fi considerate ca restituiri ale unor texte esenţiale pentru familiarizarea cu acest domeniu. Este vorba aici despre repu­blicarea monumentalei lucrări a lui Lazăr Şăi­­neanu. Basme române (1978), care chiar dacă veche de aproape o sută de ani, rămîne, pînă la apariţia unei alte lucrări de sinteză, cea mai completă clasificare a acestui gen popular. Fundamentale sînt de altfel, şi alte cîteva cărţi cu caracter tipologic şi prezentativ: Tipologia folclorului (1970) realizată de Ion Muşelea şi Ov. Bîrlea după răspunsurile la chestionarele ei, B.P. Haşdeu, Datini şi eseuri populare de la sfirşitul secolului al XIX-lea, în care Ad. Fochi publică şi sistematizează răspunsurile la chestio­narele lui Nicolae Densuşianu, precum şi stu­diul lui Tache Papahagi, Mic dicţionar folclo­ristic (1979), o prezentare exactă, făcută din perspectivă comparatistă, a câtorva din fiinţele fabuloase ce populează universul imginarului românesc. Fără aceste cărţi, nimeni nu ar putea porni la cercetarea serioasă a mitologiei româ­neşti şi a ecourilor arhaice ce răzbat prin ea. Se găsesc aici toate fiinţele, locurile şi acţiunile cu caracter mitologic sau magic ce pot fi întîlnite in multiple forme de manifestare, obiceiuri, cre­dinţe, texte literare, texte magice etc. Roadele acestei activităţi de sistematizare şi tipologizare sunt inestimabile, dar ele aşteaptă încă cercetă­rile cu caracter interpretativ, analizele de profun­zime a mitologiei populare. Şi tot aşteptate ră­­mân încă (în ordinea reeditărilor) alte texte de valoare documentară, cum ar fi cele publicate la începutul veacului de Simion Florea Marian, Tu­dor Pamfile, E. Niculiţă-Voronca şi mulţi alţii. Deosebit de utilă cercetătorului este cartea sem­nată de I. Muşelea (Cercetări etnografice şi de folclor 1972) in care cercetarea descriptivă se in­­tîlneşte cu exegeza mitologică. Capitolele de­dicate Mioriţei şi obiceiului „junilor braşoveni" reprezintă pietrele de hotar pentru orice studiu al rezonanţelor arhaice ale folclorului româ­nesc. Tot aici trebuie amintită restituirea Stu­diilor de folclor (1979) ale lui B.P. Haşdeu, pre­cum şi lucrarea de sinteză semnată de Ov. Bîr­lea, Mica enciclopedie a poveştilor româneşti (1976), deosebit de importantă prin materialul prezentat. Dacă vom zic­ce pasul ce nu va trece dincolo de etapa descriptivă şi tipologizantă, către mo­mentul exegetic al interpretării mitologice prop­riu zise, lucrul pe care-l vom semnala, în pri­mul rînd, va fi puţinătatea titlurilor pe care le putem invoca, precum şi absenţa din rindul lor a unor cărţi semnate de tineri cercetători, for­maţi, în ultimii ani în contact cu ultimele des­coperiri ale antropologiei culturale contempora­ne. Ne vom opri mai întîi asupra a două lucrări, cu caracter mai general, lucrări semna­te de Pompiliu Caraion (Geneza sacrului — 1976) şi de Constantin Prut (Fantasticul în aria populară românească — 1972). Tot aici trebuie menţionată o carte interesantă şi anume Lingvis­tică şi mitologie (1978) de Anca Irina Ionescu, o foarte amănunţită prezentare a fiinţelor mitolo­gice româneşti care se aseamănă sau se trag din fondul mitic al vechilor slavi. Cu adevărat ana­litice şi interpretative sunt însă cărţile semnate de Gheorghe Muşu (Zei, eroi, personaje — 1971 şi Din istoria formelor de cultură arhaică — 1973), fascinante incursiuni în orizontul cultelor vegetaţiei, ale noului an şi ale divinităţilor stră­vechi care mureau şi renăşteau odată cu veni­rea iernii şi apoi a primăverii. De altfel, capi­tolele dedicate personajului popular din colinde numit „Crăciun" şi zeului trac Sabazius pot fi considerate ca unele dintre cele mai adinei inursiuni făcute în mitologia strămoşilor noştri, incursiuni avînd ca punct de plecare textele lite­raturii populare române. Tot aici se situează şi lucrarea scrisă de savantul român Octavian Bu­­hociu (Folclorul de iarnă, Ziorile şi poezia păs­torească — 1979), lucrare care se axează îndeo­sebi pe analizarea rădăcinilor arhaice ale bala­dei Mioriţa, privite din perspectiva mitologiei indo-europene. Şi, în sfîrşit, Forme străvechi de cultură poporană românească (1977) de Traian Herseni, carte care prezintă, analizează şi în­cearcă să găsească fondul mitologic al manifes­tărilor textuale şi ceremoniale prilejuite de obi­ceiul colindatului in zona Făgăraşului. Deosebit de interesante sunt aici ideile legate de caracte­rul sacral al cetei de feciori care ar apăra satul de forţele magice ale răului, idei ce vin în în­­tîmpinarea unor studii analoge, dedicate organi­zării cetelor de războinici daci, semnate de Mir­­cea Eliade într-o binecunoscută carte dedicată Mihai Coman Continuare în pag. a 7-a — Ti­m Eugen Popa: „Inscripţii pe drapel" (Din expoziţia „2050 de ani de la întemeierea primului stat dac centralizat şi independent") LAUS BUREBISTA I. IV. Cind de amindouâ miini e legată o muzică, noaptea, întrebi, o, doamne, ce pasăre ciuguleşte colţurile lunii, ce ochi priveşte inlăuntrul lui şi nu vede decît inafară ?, cînd alunecată e liniştea in sîngele tău şi numără, numără cit se poate cuprinde, cu ochiul liber, cerul,­­ cînd se apropie lucrul de cuta mîinii şi firea cauta-n umbră prelungirea-i, cînd e un singur loc, in amînare, dulce fagure, cind au heraldicele pietre şi plaiuri de nume Dacia. N­. O, atunci mă apropii şi zic : priviţi-mă cît de largi îmi sint munţii, dar cît de veşnici îmi sint, dar cit de ai mei imi sint, priviţi-mă,­­am o atit de aruncată privire, prin irişi lumina, prin irişi măduva de crug, cît de a mea este lumina, priviţi-mă întru întregul tot şi intru toate : o, atunci zic­­cind de amindouâ miini e legată o muzică, ce pasăre ciuguleşte colţurile lunii, ce ochi priveşte inlăuntrul lui şi nu vede decît inafară ? ,­­ cît de largi imi sint umerii... III. Ca intr-o rugăciune aşez stîlpii hotarelor, rugina înţelepciunii imi cade pe trup, prefac in ecou depărtarea, caută cuvintul limba maternă şi-şi scutură straiele-n Babiloane, pe rînd, cind cine apropie zicerea de ziuă-o, Dachie, ca luna te împlineşti, rotundă, întreagă, ca o mamă vrind să-ţi trăieşti pruncii alăptaţi la destinu-ţi... Cînd voi avea şi-n nume numele tău şi-n carne-ntregul tău vis, cind voi aştepta sub o stea să te apropii, mina mea va lăsa liberă muzica şi pasărea aceea se va înmorminta in lună şi luna inveşmintată în halou imi va săruta fruntea şi, ca numele de trup, nu ne vom mai desparte, cind voi avea şi-n nume numele tău şi-n carne-ntregul tău, nedespărţit ca verdele de munţi voi fi de tine Dacie, voi fi ,­­vei fi şi-n somnul meu, sprijinindu-mi-te, ca pe o spinare de zeu, crescind, inălţîndu-te, o, atit de liberă I V. Largă încolăcire a nourului, dezbrâcindu-şi un ochi, dind in lacrimă ,­­ aruncaţi cu săgeţile in trupul lui să vi se umple privirile de rod ! Sâminţa, ca fiinţa in prelungire, odată cu palmele pe faţa sărutată a piinii, pe trupul Daciei, înverzind liberă ! VI. Loc stăpînit de ochi, deschizătură a miinilor dincolo de orizont - linişte pentru linişte, ca într-o mânuşă mina olarului. Distanţa sigură a ecoului, dintr-o naştere, coborind prin auz, foc şi fluier, ale graiului. Sămînţă prelungită prin rod, gust dulce al lucrului desăvîrşit, mare a liniştii purtindu-şi catargele. Fierul ascuns al cuvintului, tăiuşul pe muchie, marginea nechezatului de cal, arsele copite aşezate pe faţa pămîntului . - - A venit o vreme să ne asemuim, cum arborele cu pădurea. Gellu Dorian privesc, semnele mîinii un foc în ­­ ­­ ongevitatea, numărul şi numele unui popor se socotesc nu numai în funcţie , de cei vii la un moment dat, ci după şirul nesfîrşit de generaţii precedente care s-au aşezat cu blîndeţe la temeliile sale. Trebuie să fii lipsit cu totul de orice fior meta­fizic pentru a nu-ţi putea imagina norii aurii de dinaintea e.n. deasupra cetăţilor dacice plan­tate, din necesităţi de apărare, de cele mai multe ori pe piscuri şi, datorită credinţei timpului, cu zidurile îngropate în cerul din care credeau acei strămoşi c-au venit. Un exemplu care-mi stă la îndemînă sînt cetăţile de la Costeşti, a căror construcţie presupune un grad înalt de civili­zaţie şi o reală putere economică. Dar astfel de vetre civile şi strategice se găsesc presărate pe întreg teritoriul locuit de urmaşii lor. Cîntece şi colinzi, ritualuri şi datini, credinţe* Si deprinderi s-au păstrat de la ei pînă in zilele noastre ; pacifismul, toleranţa incomparabilă şi sufletul bun în relaţiile cu ceilalţi, moştenite, constituie o zestre morală specifică la care po­porul nostru tine In cel mai înalt grad. Dacii înşişi dealtfel erau oamenii cei mai paşnici, dar atacaţi fiind se apărau cu cea mai mare dîrzenie. Faptul că solii daci sau romani se înţelegeau cu căpeteniile militare fără interpreţi incită azi la ipotezele cele mai cutezătoare privind o ori­gine comună a celor două popoare. Pe vremea lui Cezar, numai moartea neaşteptată a acestuia î-a împiedicat pe romani de a porni războiul îm­potriva lui Burebista. Statul organizat de Burebista se bucura deci de o mare faimă de vreme ce însuşi Cezar plă­nuia o expediţie în Dacia. Regele dac Burebista a reuşit, ca nimeni altul pînă la el, să concen­treze puterea, flamura cu cap de lup fîlfîind peste întreaga geografie de azi a tării noastre si încă mai departe. In relaţiile lor cu vecinii, dacii participau cu competenţă la schimburile mate­riale si de valori ale timpului si în acest sens viata statului dac a constituit o prezentă bine­făcătoare si importantă pentru progresul din veacurile următoare ale acestei părţi de lume. Hotărîrea partidului nostru iniţiată de tova­răşul secretar general Nicolae Ceauşescu de a sărbători 2050 de ani de la întemeierea statului dac sub conducerea lui Burebista, vine să subli­nieze adevărul despre vechimea şi continuitatea poporului nostru, să aniverseze viaţa unui popor de care suntem­ mîndri că stă la temelia naşterii poporului român. Considerăm această aniversare ca pe un în­ceput ce va trebui continuat abia de acum înainte prin cercetări şi contribuţii revelatoare care să reînvie amintirea şi faima legendară a vieţii dacilor, strămoşii noştri. Gheorghe Pituţ Aniversarea vieţii wmmmmmmmmmmmmA Un geniu al antichităţii Urmare din pag. 1 mai ,tineri au putut contura mai exact civilizaţia dacică şi să-i fixeze locul ce i se cuvine în ca­drul civilizaţiei antice, să stabilească din ce în ce mai precis aportul adus de strămoşii noş­tri la îmbogăţirea tezaurului universal. Cercetările de care vorbeam au demonstrat cu prisosinţă că societatea daco-getică va intra în­tr-un ritm rapid de dezvoltare. Din se­colul al IV-lea î.e.n datează cîteva te­zaure de podoabe de aur şi argint bo­gat ornamentate cu motive animaliere ve­getale şi antropomorfe cum sunt cele de la Băiceni, Agighiol, Peretu, Coţofeneşti, Brăi­­uţa, etc. care stau mărturie cu privire la pros­peritatea economică a daco-geţilor. Despre ace­eaşi prosperitate şi dezvoltare ne vorbesc nu­meroasele tezaure monetare de argint descope­rite pe tot cuprinsul Daciei, atestînd multiplele legaturi comerciale cu diferite meridiane ale lumii. în a doua jumătate a sec. IV î.e.n. vor circula monedele regilor macedoneni (Filip II și Alexandru cel Mare) pentru ca în sec. III­­II î.e.n. să fie înlocuite cu cele proprii dacilor, a căror cantitate sporește treptat. Nenumăratele descoperiri făcute in spaţiul Intra sau extracarpatic ne dovedesc că în sec. Ill'll î.e.n. civilizaţia dacică este deplin forma­tă şi unitar răspîndită pe întreaga arie de lo­cuire, înscriindu-se prin elementele ei definitorii între cele mai remarcabile ale Europei, neinclu­­să între fruntarii greco-romane. La vechiul fond autohton s-au adăugat bunuri preluate din civi­lizaţia­ altor neamuri cu care strămoşii noştri au venit in contact. Acestea au fost prelucrate crea­tor şi integrate într-o sinteză ce se dovedeşte a fi profund originală, cu rădăcini bine şi adine înfipte pînă în epoca bronzului. Este neîndoielnic că fierul, metalul care a re­voluţionat omenirea, a avut un rol important în dezvoltarea societăţii dacice. Ultimele desco­periri vin să arate că el este cunoscut la noi încă din sec. XIII î.e.n. reprezentînd limita es­tică a unui centru sud-vest balcanic în care se producea fier atît de timpuriu. Sigur este faptul că în sec. II î.e.n. obiectele de fier s-au gene­ralizat. Au fost descoperite numeroase cuptoare pentru redus minereul de fier situate în zonele bogate în materie primă cum sunt de exemplu : Mehedinţiul ori Bazinul Ciucului. In toate aces­tea se foloseşte o tehnologie înaintată. înaltul grad de dezvoltare se evidenţiază în marile ate­liere de fierărie descoperite şi în nenumăratele unelte de fier cuprinse în depozite mai mari ori mai mici încredinţate spre păstrare pămîntului ori răspîndite în sutele de aşezări cunoscute şi scoase la lumină de arheologi ori de intîmplare. Ele se referă la multiple domenii de activitate şi diverse meşteşuguri care cunosc acum o deo­sebită dezvoltare. Fierul a pătruns şi în agri­cultură, ocupaţia de bază a daco-geţilor ceea ce a făcut să sporească considerabil producţia de cereale pe care le exportau în lumea greco-ro­­mană. Dovada în acest sens ne este­­ oferită, pe lingă cîteva menţiuni literare şi de marea canti­tate de monedă străină intrată în tezaurele ce s-au descoperit în Dacia. Orientarea comerţului dacic se îndreaptă mai duţi geamă spre oraşele greceşti de pe ţărmul răsăritean al Mării Adria­­tice : Dyrrhachiuih şi ApblibhHP şi­ dir­ ce în ce mai insistent spre Italia. Au fost descoperite, după o statistică recentă, 38 000 monede de ar­­­­gint ce făceau parte din 180 tezaure cu drahme din Dyrrhachium şi Apollonia la care se adaugă 230 tezaure cu descoperiri de monede republi­cane fără să mai vorbim de sutele de piese des­coperite izolat. Dezvoltarea rapidă a forţelor de producţie va aduce cu sine o sporire considerabilă a popu­laţiei. In afară de creşterea numerică a aşeză­rilor, acum se înregistrează şi o înmulţire a acelor aglomerări de tip protourban pe care dacii le numesc Dava, iar grecii le spun Polis. Marea bogăţie de materiale descoperite în Dave, diversitatea lor sunt dovezi grăitoare ale unei re­marcabile prosperităţi şi a faptului că stadiul pri­mitiv sătesc a fost de multă vreme depăşit. Multe dintre datele cunoscute azi pe întreg cuprinsul Daciei îşi încep existenţa din secolul al IV-lea î.e.n., altele vor lua naştere numai din secolul II. Printre cele mai importante, mai in­tens cercetate pe calea săpăturilor sistematice, se cuvin amintite cele de la : Poiana, Piatra Neamţ, Răcătău, Brad, Cîrlomăneşti, Popeşti, Piscul Crăsani, Zimnicea din spaţiul extra-car­­patic, Pecica, Sighişoara, Arpaş, Şercaia, Cugir, Tilişca, Piatra Crai­­, din Transilvania, subli­niind că numărul lor este cu mult mai mare. Toate cele arătate converg în a dovedi o ra­pidă şi efervescentă dezvoltare economică pe toate coordonatele şi pe întinderea tuturor teri­toriilor daco-getice. Cu privire la stratificarea socială stau măr­turie pe lingă texte literare și descoperirile arheologice. Intre acestea merită amintite bo­gatele morminte princiare ce contrastează cu cele ale oamenilor de rînd cum este de exem­plu cel pe care l-am descoperit în toamna anu­lui trecut în apropierea Davei de la Cugir (jud. Alba) identificată cu Singidava antică. Mormîn­­tul este de incineraţie cu tumul ce a aparţinut fără îndoială unuia dintre marii nobili ce locuia în cetatea din imediata apropiere. El a fost aşezat pe rugul funerar într-un fastuos car, bogat îm­podobit, tras de doi cai. A fost sacrificat şi un al treilea cal, cel ,de călărie. Ca îmbrăcăminte războinicul nostru a avut un splendid coif de fier de tip grecesc, o cămaşe de zale, iar ca ar­mament a fost dotat cu tot ce se cunoştea în antichitate : (sabie lungă, pumnal, sica) cu mi­ner curbat, armă specifică dacilor, scut, lancie şi arc. Din zestrea funerară făceau parte nume­roase podoabe de argint şi de aur. In cele de aur s-a păstrat o aplică de mari dimensiuni aco­perită cu mici conuri în relief şi terminată în­tr-un cap de animal stilizat. Pe lingă arme, po­doabe, piese de car, din inventarul mormîntului princiar de la Cugir mai făceau parte un splen­did vas de bronz produs în Italia şi o mare fructieră ce aparţine ceramicii dacice de lux. Vechile orînduieli ale comunei primitive nu mai erau capabile să asigure mersul vertiginos înainte al societăţii daco-getice. Se impunea tre­cerea la o formă superioară de organizare : cea statală era o necesitate istorică şi Burebista a fost promotorul noului, a fost personalitatea care a validat-o. El este cel care a reuşit să unifice întregul neam de pe vasta lui arie de locuire înscrisă între Balcani, Carpaţii Nordici, Dunărea mijlocie şi litoralul de vest al Mării Negre şi să creeze primul stat dac centralizat şi independent, cea mai puternică forţă a Europei nesclavagiste din secolul I î.e.n. capabilă să se opună politicii de expansiune a romanilor. Burebista ştia bine că Roma va încerca să-l supună şi de aceea va pune să se construiască în centrul Daciei, în Munţii Sebeşului un vast complex de fortificaţii care a uimit anchitatea şi stîrneşte admiraţia vizitatorilor de azi prin monumentalitatea ei deosebită. Asemenea gi­gantice construcţii, legitim comparate cu pira­midele egiptene, au fost durate în piatră de calcar ori în roca dură de andezit, ele nu se puteau realiza prin munca unui trib ori uniuni de triburi oricît de puternică să fi fost. Este ro­lul eforturilor unite ale întregului neam daco­­getic. Toate descoperirile făcute pînă acum în numeroasele cetăţi, forturi ori turnuri de pază ce aveau menirea să apere cetatea cea mare de la Grădiştea de munte ni-l arată pe Burebista ca cel care a gîndit şi realizat acest vast com­plex înscriindu-se printre operele lui durabile şi de execepţie. Sînt puţine acele popoare ale Europei zilelor noastre care se pot mîndri cu strămoşi ce, cu peste două milenii în urmă să fi trecut la o for­mă politică superioară, cea statală, şi să fi dat personalităţi de talia lui Burebista, care şi-a în­scris numele printre geniile antichităţii, şi a fost domnul rival a lui Caius Iulius Cezar. 5 IULIE 1980

Next