Luceafărul, iulie-decembrie 1983 (Anul 26, nr. 26-52)

1983-11-12 / nr. 45

12 NOIEMBRIE 1983 gazetăria este una din marile dimensiuni ale istoriei literaturii române. . Mulţi scriitori au fost şi străluciţi gazetari intrând in antologia profesiei la locul de frunte. Nu există aproape nici o mare gazetă sau acţiune gazetărească în România care să nu cuprindă un scriitor, între aceştia Mihai Eminescu nu este, deci, excepţia. El a făcut gazetărie ca pe o obligaţie civică şi intelectuală şi n-a fost singurul în epocă. O gazetărie la fel de angajată, de altitudine intelectuală, de superioară informaţie a făcut şi B.P. Haşdeu, a cărui contribuţie de articlerist politic, economist, etc. se uită prea des. El ar putea fi considerat, desigur în marginile adevărului, unul din modelele urmate de poet. Opoziţia dintre , Haşdeu şi Junimea nu are de ce să ne inşele. Există poziţii care comunică intre ele în ciuda aparentei ireductibilităţi care le marchează. Sigur este că dacismul eminescian işi are o parte din surse in cercetările de dacistică ale lui B.P. Haşdeu, iar odată probată comunicarea in acest plan ea poate fi urmărită şi in altele. Gazetăria lui Eminescu nu este un fapt singular In epocă şi în istoria literaturii române. Ea este o constantă a întregii lui activităţi, îi descrie in mod remarcabil traiectoria, mai greu de surprins pe curba poeziei, unde datările sunt foarte aproximative. Tîrzia valorificare a gazetăriei eminesciene este explicabilă mai ales prin absenţa unei ediţii convingătoare. Interesul pentru ea s-a produs în momentul în care textele articolelor au fost scoase la lumină, din vechi colecţii sau din manuscrise. Actualul interes faţă de articleria eminesciană este resuscitat tot de o ediţie, de marele corp de opere Eminescu, care a ajuns la capitolul gazetărie, după cel al poeziei şi prozei, şi tinde să ofere o imagine cuprinzătoare a întinsei activităţi jurnalistice a foetului Mihai Eminescu. Cartea lui Al. Oprea,n căutarea lui Eminescu-gazetarul corespunde noului stadiu de interes şi cunoaştere a problemei şi reia cele mai importante teme şi litigii pe care gazetăria lui Eminescu le-a oferit criticii şi istoriografiei literare româneşti. Revelaţia produsă de gazetăria eminesciană după 1900 se datorează condiţiilor speciale de epocă. Marele succes literar al deceniului precedent fuseseră poeziile lui Mihai Eminescu, ceea ce lăsase cu totul în umbră orice altă contribuţie a acestuia. Chiar proza lui propriuzisă a avut de suportat impactul defavorabil cu marele succes al primului volum de poezii ale lui Eminescu. Gazetăria poetului de la Timpul, pentru care Eminescu era apreciat şi admirat în chip declarat chiar de adversarii de idei politice, intrase într-un con de umbră, cu atit mai mult cu cit nu fusese semnată. Scoaterea la lumină a acestor pagini a impresionat nu numai ca o coardă complementară, dar şi prin întindere şi prin consecvenţă. Marile probleme de la 1900 erau problema ţărănească şi cea naţională. Gazetăria eminesciană a fost citită in acest context problematic, şi i s-a acordat o funcţionalitate concordantă cu necesităţile de epocă. Am zice că n-a fost citită în sine, ci în funcţie de marile preocupări şi idealuri ale momentului. Citită mai puţin in cadrul operei eminesciene ea a fost adesea aşezată înaintea poeziei acestuia şi transformată în capul de pod al unei ideologii active pe teme naţionale. O modificare de perspectivă şi de înţelegere s-a produs după realizarea marelui ideal naţional de la 1918, fără a înlătura cu totul receptarea autonomă a gazetăriei eminesciene, fetişizarea ei ideologică şi politică. Ceasul de astăzi al receptării contribuţiei politice eminesciene este cel al integrării ei în contextul propriei epoci de germinaţie şi a contextului întregii opere eminesciene, întreprinderea lui Alexandru Oprea răspunde tocmai acestei noi deschideri a cercetării. Cercetătorul reface itinerarul gazetăresc al lui Eminescu. Unitatea şi diversitatea acestuia, poziţiile antijunimiste şi junimiste, concepţia politică la diversele etape ale angajamentului de presă al scriitorului. Problema naţională, dezbătută de Eminescu pe toate feţele cerute de împrejurările la care se referă, ocupă şi la Alexandru Oprea locul cerut de importanţa ei in gindirea eminesciană. Alexandru Oprea mai întreprinde şi o recapitulare a gindirii social-politice eminesciene, cu gîndul mărturisit de a vedea în ce măsură controversele stîrnite de articolele lui Mihai Eminescu sint urmarea unor acte reale sau sint produsul unor lecturi discutabile. Autoritatea spirituală a poetului fiind foarte mare iar afirmaţiile sale atit de apodictice, s-a născut inevitabil şi tendinţa de a diminua importanţa unei personalităţi care s-a pronunţat in egală măsură asupra unor chestiuni de sociologie, de economie politică, de doctrină naţională, filozofie şi aşa mai departe. încercarea multora de a lua paginile gazetăriei lui Eminescu şi a le da o altă întrebuinţare decit cea gîndită de autor a stirnit şi ea reacţii. Cartea lui Alexandru Oprea despre gazetăria lui Eminescu, se aşează la distanţă de toate aceste poziţii şi excese încercind o discuţie ştiinţifică, cu toate argumentele pe masă, asupra ţesăturii de idei eminesciene, asupra implicaţiilor politice ale acestor idei, asupra influenţei pe care ele le-au produs. Intr-o publicaţie interbelică unde tipăreau şi mulţi publicişti de stingă. Cuvîntul liber, tema Eminescu a fost deseori dezbătută, întrebările pe care şi le puneau semnatarii de la Cuvintul liber priveau capacitatea de doctrinar, de economist a poetului, atitudinea faţă de evrei şi altele. Titluri ca Eminescu — Iulian? sau Eminescu — corporatist? atrăgeau atenţia mai ales asupra încercării de a manipula gazetăria eminesciană o altă direcţie decit cea pe care o conţinea. Alteori in faţa unor tentative similare, soluţia a fost de a nega competenţa eminesciană, altfel zis Eminescu n-a fost nici un economist, nici un doctrinar de referinţă. Faţă de asemenea rratări polemice, cercetarea şi analizele lui Alexandru Oprea, care beneficiază şi de noile contribuţii ale bibliografiei eminesciene, are avantajul unui studiu senin, la obiect, care face faţă doar chestiunii în sine. Hotărîtoare pentru înţelegerea publicisticii eminesciene este desprinderea ei de prejudecăţile de epocă, care au reuşit să depăşească cadrele temporale şi să se instaleze, uneori in lucrările ştiinţifice dedicate gazeteriei lui Eminescu. De aceea procedeul principal al criticului şi istoricului literar este apelul la fapte, la texte, reexaminarea lor, ca şi a concluziilor moştenite. în căutarea lui Eminescu-gazetarul este de aceea o carte de atitudine şi de opinie, în măsura in care este orice carte de studiu obiectiv şi comprehensiv. Alexandru Oorea a mărit raza cercetării aducînd în spaţiul discuţiei şi fapte care n-au fost introduse încă pină acum în ea. Cercetarea întreprinsă de autorii cărţii în căutarea lui Eminescu-gazetarul propune nu numai un nou examen al materiei şi informaţiei, adesea sporit, ci şi o serie de concluzii noi mai conforme faptelor de care se ocupă. Refuzînd epitete şi caracterizări moştenite, Alexandru Oprea nu ne oferă numai o altă atitudine şi o altă imagine a temei studiate ci şi o ripostă în numele metodei. în căutarea lui Eminescu gazetarul înseamnă o întoarcere de la teorii la realităţi, o retragere din cîmpul frazelor generale oricît de frumos formulate de terenul ferm al textelor, cu alte cuvinte Alexandru Oprea ne propune nu un Eminescu inventat sau reinventat, ci unul propus de propriile lui texte. Titlul cărţii, în căutarea lui Eminescu-gazetarul, sugerează că o asemenea cercetare nu se sfîrşeşte niciodată. M. Ungheanu CRONICA LITERARĂ AL. OPREA: «în căutarea lui Eminescu - gazetarul» D IN TREACĂT Greşeli de mină, greşeli de tipar C el mai mare chin il aveam cu directorul revistei, Zaharia Stancu. Publica pe atunci, număr de număr, „Rădăcinile sunt amare“ care apăreau dispi- Cat în paginile de mijloc ale „Gazetei.“ Cu pagina in care apăreau „Rădăcinile“ nu prea aveam dificultăţi — autorul dădea „materialul“ din timp dar la „Sînt amare“ nu era aşa. Fireşte, aveam „materie“, totul era cules, paginat, ordonat in sensul corecturii. Dar de cite ori nu mă auzeam ţipînd cu o voce care mă mira şi pe mine desprînzînd-o pe a secretarului de redacţie : «Doar „Rădăcinile“ la calandru, „Sînt amare“ mai tîrziu!» Şi mă duceam cu amîndouă paginile sub braţ la Z. Stancu, director pe atunci şi al Teatrului Naţional şi avînd biroul apropiat, aflat pe atunci lingă bufetul, restaurantul sau hotelul „Union“ (nu ştiu precis, localul vreau să zic, din lipsă de bani şi de voinţă nu bat şi mă abat prin locanţele centrale). Treceam cam rufos şi avînd nişte pantaloni de dimie roşie-cărămizie printre solicitanţi şi solicitante cu aspect, zăboviţi pînă la oră fără ceas, in faţa uşii directorului, cu o mindrie nedisimulată şi intram fără să antesamblez — după plecăciunile de rigoare ale secretarei — direct in birou. Caz că acesta avea pe cineva acolo, îl amina, il repezea sau îi spunea ceva vorbe acolo, mereu retezate, iuţite ori de amăgire dulce. Nu știu, n-am fost niciodată atent. Mie îmi smulgea paginile, se uita circular — abstract la ele, cu o privire iritată ori severă ori duioasă (liniile feţei i se amestecau) şi după ce citea un timp, un timp de..... mă băga în seamă şi pe mine, mă ruga stînjenit să iau loc, şi dacă se mai destindea îmi comanda o cafea cu sifon. Mai citea, mai se destindea (ii cam plăcea să se auto-citească) făcea o pauză, îmi spunea că cea care mi-a adus cafeaua face parte diritr-un neam de princiar autohton şi că a angajat-o anevoios. Şi iar citea. Pe urmă iar făcea o pauză şi mă întreba dacă am intrat în vreo gaşcă, dacă da, — mă trimite să pasc gîşte pe Argeş, in sus. Deci, nu mă uitase, mă gîndeam eu (Aici fac o mică paranteză : Tată de Mircea Micu, care se plînge orgolios că Stancu mereu îl uita, şi-l cam biciuia verbal, eu cu acelaşi orgoliu ţepos, pot zice că Stancu nu m-a uitat niciodată, nu pentru că n-aş fi şi eu urît, dar poate că eu am orînduire fizică mai ciudată, mai interesantă, capul mai mare, un ochi mai căzut, ehe, bine că omul nu-şi poate vedea în vis chipul în somn, altfel... altfel ce? l-aş visa pe Mircea şi tot in sudori de singe şi spaimă m-aş trezi !). Deci, Stancu nu mă uitase şi asta poate şi datorită faptului că în prima zi a angajării mele la „Gazeta literară“ a trebuit să mă prezint directorului celor două instituţii şi la cabinetul de la Teatrul Naţional am rămas înţepenit între cele două uşi capitonate pe care le zgîlţîiam neîndemînatec şi furios, degeaba, şi a venit însuşi directorul şi secretara şi m-au scos rîzînd de acolo. Cred şi acum că uşile erau defecte sau aveau un „clenci“ făcut pentru timizi. Atunci Stancu, directorul, m-a noftit pe un fotoliu, mi-a oferit iar cafea cu sifon, atenţionîndu-mă ca şi acum (care acum? — acest acum cînd îi dădeam paginile — e de mult atunci, e un timp săgetat, infiltrat şi răpus de timp) că aceste cafele sînt făcute excelent de o fostă prinţesă, şi mi-a spus că mi-a citit povestirile, reportajele şi recenziile literare, şi că i-au plăcut fugura — ca să folosesc un termen blajin : odată că nu publicasem decit o povestioară — e drept „Poarta“ si e drept că în Gazetă — iar despre celelalte ele erau anemice si risipite prin reviste studentesti. I-am trîntit si eu un compliment si mai gras, mai gogonat, spunindu-i că am făcut lucrarea de stat despre dînsul. De fapt era despre Slavici. Dar nici nu prea minteam, — făcusem o lucrare de seminar despre „Desculț“, așa că eram pregătit în caz de cumva ceva vreo chestionare. Stancu și-a bătut obrazul, degetele de la o mină (gest inimitabil, irepetabil, inegalabil) — a mormăit ceva, eu m-am înroșit de minciuna mea, pe urmă m-am înfuriat pe mine că mă înroşisem şi m-am înroşit şi mai rău. Şi tot aşa. Credeam că deschide cumplita uşă dublă şi capitonată şi mă dă afară şi odată cu asta mă zboară şi din plăpindul şi fragedul meu post. Da de unde?!? A mai chemat un rind de cafele şi o picătură de... n-aş putea spune nici acum dacă era vodcă sau alte drăcii. A picat în reverie, am picat şi eu. M-a întrebat ceva despre literatura universală, l-am comentat (parşiv) pe Knut Hamsun, interzis, „epurat“ atunci, dar citisem cîteva nuvele ale acestuia traduse chiar de Stancu. Am ridicat pe urmă fruntea îmbrobodită de sudoare, ruşinată,şi l-am întrebat despre sinceritate şi nesinceritate în literatură, mi-a răspuns ceva evaziv, cu ochii atirnaţi parcă de un desen de pe pereţii biroului şi a început să-mi povestească mie, aproape un necunoscut, fragmente din viaţa lui. Nu ştiam atunci că el îşi scrie o parte din cărţile sale cu nuanţă memorialistică în urechea şi pe pielea mea — sau a oricui. Mă socoteam mîndru, ales. Aşa că atunci cind, după încă o cafea şi o picătură de... cînd directorul îmi spunea un amănunt picaresc, autentic, sau atunci improvizat din viața sa m-am avintat și eu... neghiob cutezător . — Presupun, știu, mă transpun în stările dumneavoastră, de atunci, dar acuma sînteţi deputat şi nui mai. sínt de îngăduinţă casele alea de atunci— ‘ " ■ — Și ? mi-a răspuns rece. — Păi sínt plin de amenzi de la miliţie pentru lipsă de viză de flotant, acuma dorm pe nişte mese cu Nichita şi poate mă gîndesc că m-aţi putea ajuta. De data asta l-am trezit brutal din reverie, m-a luat totuşi blind pe după umeri şi m-a dus spre uşă spunindu-mi cu un patetism rece, ori duioşie cinică că nici eu nu ştiu cum să-i zic azi, deşi vorbele pe care le reproduc sunt exacte, şi-mi stăruie nealterate, netrunchiate cu text şi unduire sonoră în memorie : — Du-te iar la miliţie. Miliţia e-a noastră, a poporului. A noastră, a poporului, e miliţia. Miliţia e-a noastră, a poporului. A noastră, a poporului e miliţia.De ce să nu te duci? Dacă ea e a noastră, a poporului? Du-te la miliţie. Şi a tot repetat propoziţiile aşa schimbind după tehnica-i verbală şi scrisă doar ordinea cuvintelor, sporindu-le numai cum Stancu ştia patetismul incit era să mă duc. Dar să mă întorc. Deci, Zaharia Stancu, își citea paginile atent, niciodată iritat de greșelile de tipar. Cel mult în locul unui cuvînt prost cules mai seria trei. De asta mă zbăteam eu să nu calandrăm „Sînt amare“ pentru că acolo poate ne mai răminea un spațiu. — E, acu să vedem ! Citea literele capestare, aici n-ar trebui să explic ce înseamnă aceste semine-convenţii, pentru că de ce adică doar medicii să aibă limbaj incifrat şi noi nu ? De ce adică acest mare, generos doctor radiolog şi eminent scriitor Nicolae Neagu, cu o vioiciune şi tinereţe încărunţită parcă şi poate din cochetărie — de ce să-i spună unui buboi al meu celulită (sau cam aşa ceva) iară nu — găieştean fiind — el, nu buboiul meu — pe numele popular acceptat. Bine, cedez eu — şi spun litera ca o stare este una mare — adeseori desenată, înzorzonată grafic, cu care începe intr-o publicaţie sau chiar carte un paragraf, un fragment sau un episod cu o anumită relativă autonomie epicâ sau lirică. Zaharia Stancu era obsedat de aceste litere. Le citea pe orizontală, pe verticală, pe o diagonală şi îndărăt ca nu cumva ordinea lor, să dea vreo sugestie, vreun înţeles suspect. P.N.L. ori P.N.Ţ. ar fi sugerat şi readus în memorie partidele politice de odinioară, SUA ori USA şi mai rău, citite şi răscitite şi răsucite aceste blestemate litere şi în două pagini mari de gazetă erau multe. Şi începea rescrierea textului, repaginarea şi, rar, recalandrarea. De asta, repet, mă străduiam cit puteam să ţin împreună cu ceilalţi. „Sînt amare“ în rezervă, mai mutam o literă ca o stare de acolo, pînă dincolo şi ne ieşea uşor. Dar cred că ajunge despre greşelile de tipar, mina mea care intr-adevăr e inflamată are o... am si uitat cum i-a zis doctorul Neagu şi cere odihnă ca să nu facă greşeli de tot felul sau chiar greşeala de mină. Nicolae Velea BREVIAR ■ ECHINOX NR. 4. Numărul 4/1983 din revista studenţească „Echinox“, aflată de puţin timp sub conducerea lui Aurel Codoban, înfăţişează un număr de preocupări intelectuale mai adinei şi actuale. Revista şi-a păstrat caracterul ei bilingv, (conţinînd şi pagini literare în limba maghiară), a conservat rubrici anterioare obligatorii la un periodic „de cultură“, promovînd în continuare semnături tinere (ori, mai bine zis, de acum promovează cu preponderenţă nume noi). Din acest număr al „Echinoxului“ semnalăm un foarte incitant eseu al lui Virgil Leon (intitulat „Lecţia de raţionalism“), cric tinăr care ne reţinuse deja atenţia prin cîteva intervenţi lucide. (una despre „generaţia’80“) , un solid studiu, „Marx omul“, semnează cunoscutul sociolog Adam Miu, iar Toader Nicoară cimentează o temă din ce în ce mai interesantă pentru crucii noştri : „istoria mentalităţilor ş l lteratura comparată“. O traducere din Mareea Eradle, („Un nou umanism“), recenzii de C. Zărnescu, Livi Malţa, Carmen Negulei, o „cronică Fterara“ de Ioan Milea, un interviu cu Marin Sorescu şi grupaje de poezii şi proză scurtă completează în chip fericit sumarul acestui nou „Echinox“ mneresc, inc’tant, vou. a ISTORIE şi CONŞTIINŢA. Din seria de convorbiri a revistei „Orizont“ remarcăm (în nr. 43) un foarte dens interviu cu istoricul Al. Zub, un nume de primă mînă al istoriografiei româneşti de azi. Ca şi în alte intervenţii publicate în presă, şi aici autorul vine cu o problematică acută şi actuală, dovedind o profundă documentare în teorie şi practica istoriei, aşa cum se prezintă ele la această oră pe plan internaţional S-ar putea ca, din acest interviu, numeroase pasaje memorabile, însă el trebuie citit în întregime şi ca un document de conştiinţă a unui intelectual de azi. ■ TRIBUNA MUZICALA RADIO. Foarte interesantă, ca de obicei, ediţia din 31 oct. 1983 a emisiunii „Tribuna muzicală radio“. Realizată de Dorus Popovici, această foaie de temperatură a vieţii muzicale de azi e o fericită combinaţie de muzică şi de literatură, pigmentată cu cronici muzicale, eseuri teoretice, poeme, exemplificări din creaţia unor muzicieni şi scriitori de azi. Dealtfel, nici o surpriză : realizatorul emisiunii, Doru Popovici recent distins cu înaltul titlu de comandor al Republicii Italiene, ilustrează la un mod remarcabil coexistența muzicii cu literatura. ■ ISTORIE LITERARA ÎN DOCUMENT. Continuă în „Amfiteatru“ nr. 9 și 10/1983 o excelentă serie de comentarii de istorie literară semnate de M. N. Rusu. Autorul, un scotocitor de arhive şi un mare curios în ce priveşte faţă nevăzută a literaturii ne dă într-un rînd „date inedite despre Urmuz“, constînd din elemente biografice şi, mai apoi, cîteva ştiri de epocă reunite sub titlul: „Automobilul lui Matheiu I. Caragiale“. Documentaţia absolut remarcabilă, mergînd pînă la detaliul obscur, ca şi stilul atrăgător al acestor eseuri, fac din ele un eveniment. ■ PENTRU EMINESCU. O excelentă cronică la volumul lui Al. Oprea „în căutarea lui Eminescu gazetarul“ (una dintre cele mai tulburătoare apariţii ale ultimilor ani), semnată de Petru Poantă în „Tribuna“ (nr. 43), conţine aceste propoziţiuni judicioase despre însemnătatea acţiunii de editare a operei eminesciene, întreprinse de Al. Oprea: „Istoricul literar şi criticul Al. Oprea nu a devenit eminescolog peste noapte. Bătăliile sale, prin ani, pentru restituirea exhaustivă a lui Eminescu sunt cunoscute cercetătorului de bună credinţă, şi, se pare, judecind după ritmul de apariţie al „Operelor“, continuînd ediţia lui Perpessicius, că lucrurile merg destul de bine, numai să nu se fi creat un precedent în „vocaţia“ noastră pentru fragmentarism, prin apariţia volumului XIV . UN ESEU, în două numere succesive ale revistei Argeş — (nr. 9 şi 10 din ’83) — poetul Horia Bădescu, care este şi un bun eseist, publică un studiu despre „Meşterul Manole sau imanenţa tragicului“. Concluzia celei de-a doua cărţi, despre „fondul istoric“, este în subtext şi o pledoarie pentru valorile tradiţiei autohtone: „Nicăieri, în nici o altă întruchipare artistică a motivului, nu există o căutare a începuturilor, o mărturie a înlănţuirilor constructive, a reîntemeierilor succesive, în afara variantelor româneşti. Aici şi numai aici totul începe prin căutarea „unui zid învechit şi neisprăvit“, căci reîntemeierea nu se poate face oriunde ci numai acolo unde există mărturia unei succesiuni ce se cuvine şi trebuie continuată“. a PENTRU RECUPERĂRI. Interesantul interviu acordat de Mihail Diaconescu revistei „Convorbiri literare“ (nr. 10 din 1983), conţine în principal un elogiu al unor personalităţi mai puţin cunoscute ale culturii româneşti: Pârvu Pârvescu Mutu, un mare pictor, retorul Lucaci, Ioan Căianu-Valahus, Gabriel Ivui din Caransebeş etc. ; o nouă probă a sforţărilor pe care acest romancier, foarte productiv, le face pentru o mai dreaptă cinstire a trecutului cultural. PRINTRE STRĂBUNI. Prolificul poet Ion Văduva Poenaru publică la Ed. Ion Creangă un volum de lirică patriotică „Printre străbuni“. Dincolo de arghezianisme şi de o mică naivitate mimată, aşa cum stă bine liricii pentru copii, există la acest poet cîte un fragment, de o remarcabilă puritate, care merită reţinut: „Aveam în loc de mîini păduri de ram / Şi Dunăre în lacrimă eram / Cînd s-a uitat la mine Baiazid, / pe fruntea lui a apărut un rid“ !... „ Cu tot ce e în mine şi afară / îl cotropea scăpînd de vămi o ţară / Şi astăzi Mircea dă speranţei chip / Prin veacuri eu în Mircea , mă-nfirip / S-aştern mereu cu pensula un rid, / peste oricare falnic Baiazid“. A. S. Istorie literară şi atitudine Urmare din pag. 1 mismul, Momentul Sadoveanu, (căruia îi consacră trei cărţi), la care se adaugă numeroase studii mai ample sau mai reduse despre Grigore Alexandrescu, Caragiale, Gherea, Macedonski, Tudor Arghezi, Bacovia, Calistrat Hogaş, Iosif şi Anghel, Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Călinescu, Zaharia Stancu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Al. Piru sau eseuri de sinteze ale unor teme ori genuri ca : Nuvelişti români la începutul secolului XX, Ţăranul în literatura română, Poezia, dramaturgia şi critica interbelică într-o nouă interpretare, Unirea ţărilor române şi poezia vremii, Unitatea naţională în literatura română, Ideologia literară a paşoptiştilor, Romanul românesc în secolul XIX. Pompiliu Mareea ajunge într-un moment plenar al vieţii şi activităţii sale să acopere cam tot spaţiul literaturii române (cu excepţia literaturii vechi) să-i cunoască legile, etapele, polemicile, sinuozităţile şi dramele. , In al doilea rind trebuie remarcată, pentru criticul actualităţii, larga comprehensiune faţă de valorile artistice contemporane, adeziunea sa la ideea diversităţii de stiluri şi tendinţe din literatura noastră în curs. Cu egal interes va scrie despre poeţi, prozatori, critici, eseişti români,, de ..azi, indiferent de opţiunile, formulele, gusturile, orientărilelor diferite, chiar opuse în disputele,, literele din vremea noastră.. Imaginea pecare vrea s-o acrediteze este aceea a unei contribuţii diversificate la „tezaurul spiritual naţional“. Pentru viziunea sa asupra literelor actuale, trimitem la succintul eseu Trei etape ale literaturii române contemporane, precum şi la cele intitulate : Romanul românesc de azi, Literatura în mers etc. Apoi, însuşi spiritul polemic de care spuneam că sunt animate volumele sale de critică e înţeles de Pompiliu Mareea ca o necesitate in cadrul unui climat al valorilor eterogene şi al opiniilor tot eterogene despre aceste valori. „Nu de diversitate, de înfruntare, de confruntare a opiniilor avem a ne teme, ci, dimpotrivă, de monotonie şi uniformitate, de alinierea comodă, convenţională, de apatie in cultură. Evident, cu o condiţie de la sine înţeleasă : atitudinea pe care o adoptăm, să fie animată de o perfectă bună credinţă, de dragoste pentru adevăratele valori spirituale, indiferent din partea cui vin, prieteni, rude, necunoscuţi, adversari“. Desigur, din „controversele“ lui P. Mareea, ca din ale oricărui alt critic, nu lipsesc reacţiile temperamentale, replicile ascuţite, din care se nasc observaţii inedite, uneori sclipitoare, dar şi altele, numai parţial îndreptăţite. De pildă, intervenţia sa pe tema semioticii, care, deşi nu poate pretinde să înlocuiască vechea critică literară, întemeiată pe cultură, gust, talent, intuiţie, ea, totuşi nu poate fi ignorată ca teorie literară şi chiar ca o filozofie a culturii, bine elaborată în lucrările unor reprezentanţi superiori ca Roland Barthes sau Umberto Eco (Introducere in semiotică). In ansamblu însă, pathosul implicat în „controverse“ ni s-a părut de o noutate, salutară in scrisul lui Pompiliu Mareea, adăugindu-i un plus de persuasiune, voinţă, credinţă în afirmaţiile sale, sporindu-i astfel efectul şi audienţa în rindul cititorilor. Pe de altă parte, faptul mai denotă o asimilare organică a dezideratelor literaturii noastre, o trăire profundă a marilor probleme ale culturii, care se confundă nu, o dtă cu coordonateleexistenţei naţionale..Aşa se face căintervenţiile criticului pe teme sensibile confi sînt : ediţia de Opere, Vol. 1 , IX, din Eminescu, apărarea lui G. Călinescu de tendinţele fannimatizatoare," campania sa pentru reeditarea monumentalei opere a lui Nicolae Iorga, opoziţiile sale ferme în faţa încercărilor de răstălmăcire şi discreditare a unor valori din literatura noastră actuală, capătă însemnătatea şi amploarea unor gesturi cu profunde rezonanţe sufleteşti, care-şi vor prelungi ecoul şi in timpul generaţiilor viitoare. Nu putem încheia acest articol fără a ne referi la cel mai curios eseu din Concordanţe şi controverse, intitulat Homo res sacra..., o interpretare în răspăr cu toată exegeza anterioară a baladei Meşterului Manole. Cum se ştie, aceasta s-a întemeiat pe ideea că „nimic durabil nu se poate crea fără sacrificii“, pe „îălţimea morală“ a idealului lui Manole, care-şi sacrifica soţia şi copilul etc. Culmea este, spune Mareea, că nu lipsesc exegezele în care este lăudat şi Negru Vodă pentru „ambiţia“ de a lăsa posterităţii ceva durabil, care să „înfrunte veacurile“. Şi, jucînd rolul falsului, naiv, care se face a nu şti de milenara simbolistică a sacrificiului, afirmă cu candoare un adevăr prea firesc din unghiul civilizaţiei şi al moralei elementare, anume că „nici măcar un singur om nu trebuie sacrificat, pentru nimic în lume, inclusiv pentru un edificiu de cult, pentru zeci de edificii de orice fel. Cu atit mai mult 12 suflete, ca în celebra baladă. Căci, mergînd pe firul „nobleţei sacrificiului“, s-ar putea să acceptăm sacrificiul întregii lumi“. Şi încheie cu maxima lui Seneca : „Homo res sacra homini“. Desigur, raţionamentul lui P. Mareea nu se inscrie într-o metodologie adecvată unei juste interpretări a baladei, un schimb devine foarte expresiv pentru spiritul profund democratic şi etic al criticului, şi al opţiunilor sale. Iar nouă ne aminteşte în plus o propoziţie a lui Vasile Pârvan care, enumerînd valorile culturale, conchidea că nici una nu-şi poate asuma supremaţia în existenţa umană, şi că scopul culturii şi al vieţii „trebuie să fie însăşi viaţa în totalitatea ei“. Sanda Sărămât : „Peisaj" Secretul Doamnei de zăpadă Urmare din pag. 1 Dimineaţa l-am căutat pe administrator şi i l-am predat fără să dau prea multe explicaţii. Am aflat că în ziua precedentă fusese cineva de la procuratură care inventariase camera dispunind să fie anunţată familia. Timp de o săptămînă o echipă de alpinişti au căutat-o in Peşteră încercind zadarnic să coboare pe hornul îngust care sfredelea muntele în adine. Cîinii special dresaţi se învîrteau în jurul ochiului negru şi adine scîncind neînţeles Zadarnic au coborît alpiniştii. Zadarnic au aprins lămpi puternice luminind adîncurile. Doamna de zăpadă dispăruse fără urmă. Primăvara am urcat spre schitul lui Trifon. .Cîinii m-au întîmpinat lătrînd. Am trecut podețul de lemn așteptînd să se arate, ca de obicei, in pridvorul de lemn. în locul lui a apărut un călugăr mult mai tinăr care m-a privit curios intrebindu-mă pe cine caut. — Vreau să vorbesc cu Trifon. — Trifon a plecat, a răspuns necunoscutul. — Unde a plecat ? — Nu ştiu. Nimeni nu ştie unde. Călugărul tinăr se întoarse şi intră în chilie. Am rămas în mijlocul curţii, nedumerit şi trist. Pădurea înmugurea. Nori albi, ca o diademă, încoronau stînca ce străjuia intrarea Peşterii. Proptite de perete, skiurile Doamneide zăpadă se odihneau în acelaşi loc ca şi cum Trifon le-ar fi aşezat cu o clipă mai înainte acolo. Punctul de echilibru Urmare din pag. 1 tului perfect din lucruri, intuiţia mişcărilor rectilinii fundamentale. Să urmărim, de pildă sentimentul zborului pe diverse arii geografice dintre „covorul fermecat“, acest dreptunghi care se deplasează pe deasupra deşerturilor, şi calul lui Făt-Frumos“ ce se înalţă boltit peste păduri şi virfuri de munţi este o diferenţă esenţială Egiptenii, apoi, populaţie de teren plat, n-au „inventat“ piramida ca expresie a pătratului şi a triunghiului ? Să o comparăm cu monumentele religioase de la noi, de exemplu, unde arcul de cerc este preponderent şi unde unghiul aproape că nu este admis. Sportul, ca şi arhitectura, exprimă un spirit al locului, un sentiment specific, comun, al istoriei. Sentimentul timpului, apoi, diferă esenţial ; între „eternul“ piramidei şi „perenul“ bisericii din lemn este deosebirea dintre pătrat şi cerc : prima este construită o dată pentru totdeauna, cea de-a doua este totdeauna reconstruită pentru odată, pentru pomenire. Piramida — şi, pe „meridianul“ ei, catedrala gotica, săgeata — ţinteşte cerul, tinde să se rupă de pămint, in timp ce biserica din lemn — din Moldova, din Ucraina sau de aiurea — are tainice legături cu glia (simbolizate, organic chiar, prin altarul ei care este trunchiul unui copac) nici nu concepe o despărţire de ea. Dintre jocuri, fotbalul tinde să devină universal pentru că reuşeşte să imbine, figurile geometrice dominante din zone diferite : pătratul şi cercul. Este o sinteză, rezultatul unor căutări îndelungi. A-i epuiza posibilităţile de combinare este utopic, precum a rezolva problema cvadraturii cercului. Jocul de rugbi, pasiunea lui D. Manoileanu, este mai dur şi mai cavaleresc în acelaşi timp, are reguli mai multe, cere un public avizat, mai apropiat de teren (chiar mingea, ovală, apropie mai mult ovalul tribunelor de gazon). Prin rugbi pătrunzi mai adine în sondarea psihologiei jucătorilor şi a jocului în general , prin fotbal cunoaşterea se opreşte la un nivel mediu de unde este complinită mai departe prin trăire. Am făcut această digresiune, sugerată şi de lectura unei părţi din „opera rugbistică“ a lui D. Manoileanu, pentru a ajunge la cartea de faţă care nu poate fi înţeleasă fără resortul intim pe o animă. El nu face literatură programatică. Sau propagandistică ci se găseşte spontan acolo unde alţii se chinuie să ajungă ; el porneşte de la universalii pe care le află verificate in particular. „întoarcerea“, prima nuvelă, este un splendid mit păstoresc trăit pe viu ; un mit în aparenţă creat, provocat de povestitor pentru a-1 trăi. Lipseşte convenţia trecerii în alt timp ; avem o întîmplare reală, petrecută acum şi aici, in care eroul intervine cu presentimentul acelui rullo tempore? regăsindu-1 ca într-un spectacol in care este spectator şi protagonist în acelaşi timp. O zi de toamnă pe malul mării, într-un loc cu păduri de măslini sălbatici, cu o turmă de oi fără cioban, un ciine care latră chemînd pe cineva in ajutor şi soarele care „îneca cerul la orizont intr-o baltă de singe.“ Elementele „întîmplării pe care o presimţeam vibrind acolo în văgăună“ sunt definite simplu şi, pe urma presentimentului eroului, a soarelui care cere o jertă şi, a cîinelui care latră în mijlocul turmei de oi, cititorul işi imaginează repede că va fi vorba de o viaţă in primejdie. Tot convenţional, eroul anunţă de la început că rătăcea pe ţărm gîndindu-se la primii stăpîni ai acestor locuri, la ciobanii sciţi care priveau marea. Intrarea sa in „joc“, in mit, reprezintă mobilul acţiunii ■£ se împrieteneşte mai intîi cu dulăul, apoi, il urmează în hăţiş,, cade printre rădăcinile copacilor şi se trezeşte dintr-o dată în întuneric. Urmează, apoi, un drum iniţiatic (călăuzit numai de simţuri)pină va găsi ciobanul leşinat, munca pentru a-1 scoate de sub bulgării depămint şi a-1 aduce pe plajă, efortul de a-1 readuce la viaţă (totul sub privirile cîinelui) după care află chiar din gura omului ce s-a întîmplat şi ce trebuie făcut mai departe : „Du-te şi adu oaia. Trebuie să fie pe aici, pe aproape. Clinele a găsit-o şi o să te călăuzească la ea... Cred că mai trăieşte şi fără ea nu plec de aici... A muşcat-o şarpele şi s-a prăvălit în rîpă... Am coborit după ea, şi... Dacă nu poţi s-o scoţi, omoa- r-o !“ Eroul va aduce jertfa cerută pentru „deznodămintul“ întîmplării. Totul în această nuvelă este tensiune şi aşteptare : astrul zilei nu poate să-şi urmeze cursul lăsînd în urmă un omor neîmplinit, o „murdărie“ pe faţa pămîntului pe care o anunţă prin pata de singe ce-l ţine la orizont (vizual, iar clinele lansează semnale auditive ; în drumul său prin întunericul hăţişului eroul se va orienta numai după văz şi auz prelungind aceste impulsuri din lumea de deasupra în acţiune) ; luna răsare deasupra apelor şi graba cucare se ridică la orizont cere Împlinire grabnică a lucrurilor pentru ca ziua să nu se transforme in noapte ; ciobanul, el însuşi, cînd îşi revine vrea să alerge spre oaia lui s-o salveze sau s-o sacrifice. Este o situaţie incertă anunţată cosmic, strigată în lumea animală, pe care eroul o va rezolva ca simplu instrument ; prin el se reaşterne liniştea în cele două regnuri. După executarea jertfei va dormi într-o linişte interioară ciudată toată noaptea şi abia cînd soarele răsare din nou se va trezi limpezindu-şi gindul : astrul zilei apare curat, fără urma de singe ce i-a întirziat apusul, semn că jertfa a fost primită. „Tocmai in clipa aceea soarele Îşi sălta biruitor din opere globul de foc şi siluieta Îndepărtată a necunoscutului se topi dintr-o dată într-o mare de flăcări. Am simţit cum mi se umplu ochii de lumină şi atunci l-am văzut aşa, scăldat într-un nimb de aur, sus, pe culmea cea mai înaltă a ţărmului pustiu, gigantic şi încremenit ca o statuie...“ Eroul descoperă ciobanul scit la care se gindea înaintea întîmplării ; procesul cunoaşterii se derulează numai în conştiinţa sa, lucrurile din jur răminind nemişcate in mişcarea lor veşnică , ciobanul îşi vede de treabă de cum şi-a revenit (pleacă să-şi păzească oile), cîinele, de asemenea,, nimeni nu-l mai ia în seamă pe cel care a „împăcat“ cosmosul. Drumul său iniţiatic l-a condus către un spectacol la care nu participă din afară, ci dinăuntru, care-i trezeşte în suflet trăiri esenţiale ce-l leagă de viaţa cosmică. Tot o implicare în mit va fi nuvela următoare, „La Corlăteşti“, pentru ca cealaltă, care dă şi titlul volumului, „Lăstunii“, să pună problema posibilităţii omului de a evada din istorie, de a trăi aici şi acum acel „illo tempore“. Doi tineri, soţ şi soţie, se hotărăsc să treacă clandestin frontiera şi, pentru aceasta, se refugiază într-o grotă pe ţărmul pustiu al mării şi fac exerciţii de înot timp de două săptămîni , vaporul străin va veni la data fixată şi ei trebuie să parcurgă cîţiva kilometri prin apele teritoriale înot. Ziua se odihnesc în grotă, pe o piele de oaie, iar noaptea ies în larg. Bărbatul, fost aviator (acţiunea se petrece imediat după război), dornic de performanţe, femeia urmîndu-l orbeşte — amindoi reconstituie, prin condiţiile de viaţă pe care şi le impun, cuplul edenic căutind libertatea absolută. Nu ţara vor ei s-o părăsească, ci un prezent angoasant, un timp tulbure, timpul însuşi ; simplitatea şi simplicitatea gindirii şi a acţiunii lor trimit intenţionat la omul primitiv. Punctul de vedere al autorului este categoric : din istorie individul nu poate ieşi decit in destinul propriu. Un destin care-şi arată cu atîta evidenţă semnele potrivnice incit pare o necugetare să-1 încerci. Semnele vin din lumea păsărilor in vecinătatea căreia cei doi şi-au făcut • lumea lor.'încercarea va eşua tragic, un curent , rece, de toamnă, prinzîndu-i pe cei doi in larg. Rămine grota amenajată ca o adăpost — dar furtunile o vor şterge iar grănicerii vor găsi, in cele din urmă, resturile pielii de oaie ce le-a servit de aşternut şi le vor îngropa mimînd un ritual creştinesc pentru trecerea în amintire a unor anonimi. înseşi elementele nu le-au permis evadarea din sinul lor oprindu-i definitiv — oprire pentru care nici bărbatul nici femeia nu se revoltă, pe care o acceptă ca destin. Personajele lui D. Manoileanu au o anumită frumuseţe a trupului şi a comportării ce emană linişte, sănătate, încredere ; dinspre ele se răspândeşte in peisaj aceeaşi undă a umanului blind, cald, atrăgător ; nimic strident in aceste căutări, esenţele apar de la sine, ca o umbră necesară a scrisului însoţindu-i pas cu pas. Cartea este, credem, un început de drum pe această creastă a echilibrului dintre cele două fete ce se întilnesc în personalitatea autorului.