Luceafărul, iulie-decembrie 1984 (Anul 27, nr. 27-52)

1984-11-10 / nr. 45

10 NOIEMBRIE 1984 r CRONICA LITERARĂ E. LOVINE­SCU: «Mihai Eminescu» e­ xistenţa unei colecţii cum este Emi­nesciana Editurii Junimea, înseamnă un gest salutar. Seria de volume tipă­rite pînă acum cuprinde culegeri de studii şi de articole sau monografii dedicate poetului Mihai Emirtescu de-a lungul timpului. Sunt restituite, pentru prima oară, la un loc, contribuţii de o mare semnificaţie şi valoare în bibliografia eminesciană, cum sunt cele dato­rate lui G. Ibrăileanu, N. Iorga, G. Călinescu, Tudor Vianu, Mihai Dragomirescu, D. Caracos­­tea. Importanţa lor rezidă în strîngerea laolaltă a unor exegeze care au circulat pînă acum se­parat. Ele proiectează asupra operei poetului şi personalităţii lui o lumină insistentă şi, în ace­laşi timp, ele ne oferă o perspectivă nouă asu­pra exegeţilor. Foarte grăitoare pentru cariera lui Nicolae Iorga este culegerea de articole şi studii închinate lui Mihai Eminescu, după cum şi aceea semnată de Mihail Dragomirescu. Meritul colecţiei Eminesciana este acela de a crea noi puncte de reper, în bibliografia proble­mei. La scrierile româneşti se adaugă şi inte­resul străinilor pentru poezia lui Mihai Emi­nescu, exprimat în studii şi cărţi de mare în­tindere, pe care colecţia Eminesciana le-a pus în faţa cititorilor români. Totodată, seria coor­donată de Mihai Drăgan a promovat şi studii recente, contemporane asupra operei lui Emi­nescu, în totalitate, seria propusă de Editura Junimea constituie un reper semnificativ al atenţiei pe care, după 1944, istoria şi critica li­terară românească o acordă lui Mihai Emi­nescu. Ultima apariţie, in colecţia Eminesciana, este o culegere de texte scrise de E. Lovinescu despre Mihai Eminescu. Ca şi în alte cazuri, îngrijitorul ediţiei, Ion Nuţă, aşează, unul după altul, articolele sau capitolele consacrate lui Mihai Eminescu de criticul antologat. Ne aflăm în faţa unei încercări de a crea, ca şi în cazul N. Iorga sau Mihail Dragomirescu, un nou punct de reper al bibliografiei eminesciene. Risipite în presă şi în diverse cărţi, textelor semnate de E. Lovinescu despre Mihai Eminescu li se oferă şansa unei cariere noi. Dar dacă în ca­zurile amintite recolta era bogată şi pregnantă, nu aceeaşi este şi situaţia culegerii E. Lovines­cu — Mihai Eminescu. Criticul de la Sburătorul a scris despre Mihai Eminescu cu prilejul a­­bordării altor teme, mai generale, unde perso­nalitatea, opera și ideile poetului au fost în­corporate ilustrativ. Critica lui E. Lovinescu nu este o critică literară în care exegeza emines­ciană să fi găsit un loc de prim ordin. Din acest motiv, credem că este bine să ne întoar­cem la profilul seriei Eminesciana. Ediţia alcătuită de Ion Nuţă este tipică pen­tru maniera inerţială a unor reeditări postbelice. Prezenţa contribuţiei lovinesciene în seria Eminesciana este mai puţin importantă decit alte contribuţii care n-au intrat încă în atenţia editurii. Desigur că în mod firesc în limitele acestei serii poate intra, şi trebuie să intre, tot ce s-a scris mai important despre poet. Şi in cele din urmă şi textele datorate lui E. Lovi­nescu, care n-au constituit niciodată texte fundamentale de referinţă în biografia emines­ciană. Faptul este explicabil şi îl ilustrează, efect involuntar, chiar ediţia alcătuită de Ion Nuţă, care scoate la suprafaţă contribuţii de aspect lateral privind opera eminesciană, con­tribuţii contradictorii ca atitudine şi opţiune. Pentru a realiza un corp de pagini convingă­tor, sunt extrase din Istoria literaturii române contemporane, din Istoria civilizaţiei române moderne şi din Titu Maiorescu şi contemporanii lui toate referinţele la Mihai Eminescu. Cea mai importantă secţiune este cea din Titu Ma­iorescu şi contemporanii lui, care reprezintă practic, o biografie a poetului, apărută însă după Viaţa lui Eminescu de G. Călinescu, şi, fatalmente, în umbra acesteia. Ea însumează circa 138 de pagini şi marchează prezenţa cea mai substanţială din volum. Majoritatea celor­lalte extrase se ocupă cu precădere de ideologia poetului, a cărei caracterizare în viziunea lui E. Lovinescu suportă, credem, necesare discuţii, pe care ediţia de faţă nu le are în vedere. Alte titluri se referă la ediţiile Eminescu şi sunt urmarea unei polemici dintre E. Lovinescu şi G. Ibrăileanu asupra modalităţii în care ar trebui restituit poetul. Cele mai puţine pagini sunt cele privitoare la operă, îndoielnice ca putere de cuprindere şi caracterizare, cum este cazul paginilor inedite asupra romanului Geniu pustiu sau precizările asupra filozofiei lui Eminescu. Ne aflăm în faţa unor producţii de tinereţe, etapă în care atitu­dinea lui E. Lovinescu faţă de clasicii noştri este ezitantă. Precizări asupra filozofiei lui Emi­nescu, articol apărut întîi în Flacăra, procedează la o evaluare de-a dreptul minimalizantă a poeziei de aspect filozofic la marele poet. în­trebarea era dacă întemeindu-ne pe comentarii critice de o valoare relativă în bibliografia emi­nesciană, putem trece la alcătuirea unui volum de profilul celor pe care ni le-a oferit seria Eminesciana pînă acum. Pe scurt, E. Lovinescu a scris intermitent şi condiţionat despre marele poet apelînd rareori la o analiză şi circumscriere profundă a operei lui. Multe pagini din culegerea lui Ion Nuţă sînt urmarea unor litigii de opinie între E. Lo­vinescu şi alţi critici, opera poetului avînd ro­lul de material de disecţie demonstrativă. Scopul este demonetizarea unor critici adverşi. E. Lovinescu a bătut înaltă monedă pe tema analizei pe care Mihail Dragomirescu o face Somnoroaselor păsărele, încercînd să facă din exegeza criticului de la „Convorbiri critice“ o operaţie comică. De la palierul epocii noastre, sistemul estetic dragomirescian, ca şi analizele sale critice sunt privite cu alţi ochi decit au făcut-o E., Lovinescu şi contemporanii. Mai mult decit atit, culegerea precedentă din colecţia Eminesciana, pe a cărei copertă stă numele lui Mihail Dragomirescu, acordă cu argumente toată atenţia acestei analize. Este mai curînd­ vorba aici despre o predilecţie polemică care are in vedere critici contemporani, decit valo­rificarea lui Mihai Eminescu. Nu altfel se pe­trec lucrurile atunci cînd Lovinescu abordează maniera modernă în care D. Caracostea rezolvă analizele eminesciene. Este evident că intenţia principală răm­ine compromiterea lui D. Cara­­costea, şi nu de a-l pune în cea mai bună lu­mină pe Mihai Eminescu. Şi în acest caz, optica de azi asupra contribuţiei lui D. Caracostea este diferită de cea a lui Lovinescu care încerca să minimalizeze prin ridicul un demers critic de tip modern al literaturii române. Aşa stind lu­crurile cu situaţia exegezei lovinesciene asupra operei marelui poet naţional, încercarea lui Ion Nuţă poate fi considerată ca inerţială , ca ur­mare a unei evaluări postbelice supradimensio­nate a operei critice lovinesciene, se consideră necesar ca E. Lovinescu să figureze automat în orice bilanţ al criticii literare româneşti, în cazul bibliografiei eminesciene, titlurile pe care le prezintă actuala ediţie nu echivalează însă în­semnătatea altora, , prezente în colecţia Emi­nesciana, pe­ care, criticul Sburătorului le con­testă. Aceste s­crieri şi-ar fi găsit firesc locul la rîndul lor, într-o serie de opere complete lovinesciene, serie care a şi început să apară. A-l introduce în colecţia Eminesciana Înseam­nă a-i conferi un statut exegetic pe care E. Lo­vinescu nu l-a ilustrat cu adevărat niciodată. Nu întîmplător, G. Călinescu se întreba dacă va afla vreodată ce părere avea E. Lovinescu de­spre scriitorii mai vechi şi despre clasicii lite­raturii române. Culegerea alcătuită de Ion Nuţă oferă un răspuns negativ întrebării, pentru că ea, dînd curs chestiunilor biografice şi ideolo­gice, cuprinde prea puţină materie exegetică, valabilă, actualizabilă întru totul astăzi. Cînd am folosit termenul „inerţial“ ne-am gindit şi la faptul că anume texte, privitoare la Mihai Emi­nescu, sunt reproduse­ fără a fi adnotate de în­grijitor. Citatul pe care-l dăm este revelator pentru pasivitatea faţă de optica lovinesciană, preluată fără spirit critic de alcătuitorii ediţi­ilor criticului. „înăbuşită un moment, influ­enţa eminesciană şi-a răscumpărat uşor timpul pierdut : pusă in circulaţie prin mişcarea semă­­nătoristă, continuată apoi prin oameni şi acţi­uni felurite, ea supravieţuieşte şi astăzi în unele manifestări xenofobe sau fasciste ce se reclamă încă de la «actualitatea lui Eminescu»“. Legătura pe care o face E. Lovinescu între Emi­nescu şi fascism este mecanică şi născută din necesităţi polemice contemporane mai mult decit din necesităţile impuse de chiar configu­raţia operei eminesciene. Aceste rînduri sunt scrise în 1926 şi reflectă o tensiune ideologică personală a criticului şi mai puţin un adevăr bizuit pe textul eminescian. De altfel, apelul la aserţiune, absenţa demonstraţiei ar fi trebuit să alerteze pe cei care au reeditat pasiv acest text de mai multe ori. Ajunşi în acest punct, credem că este nime­rit să aruncăm o privire asupra efectelor pe care inerţiile reeditărilor le pot produce în climatul literaturii contemporane. Ion Nuţă reproduce în cartea sa un text care a mai fost reprodus de cîteva ori prin intermediul unor ediţii postbelice anterioare, ediţii cu tiraj de masă. Preocupările de ideologie eminesciană la E. Lovinescu nu sunt întîmplătoare, el însuşi reprezentînd o ideologie politică care este aceea a dreptei libe­rale din România. A reproduce această ideolo­gie, fără aparat critic, ştiinţific, înseamnă, a promova fără spirit critic ideologia unui partid politic defunct. Iar dacă adăugăm că ideologia stîngii liberale, a foştilor socialişti trecuţi prin sinul partidului liberal, unde alcătuiau extrema stingă, vezi cazul operelor lui G. Ibrăileanu, exponent al direcţiei democratice de la Viaţa românească, în tiraje nesatisfăcătoare, este ca­zul să ne punem întrebări asupra tabloului de istorie literară rezultat din pasivităţile şi iner­ţiile editoriale. Bine intenţionat în punctul său de plecare, util desigur prin biografia lui Emi­nescu de E. Lovinescu, gestul editorial al lui Ion Nuţă este discutabil prin pasivitatea şi iner­ţia reeditării. M. Ungheanu PETRU CREŢIA: «Poezia» έn absenţa unei vîrste antice, culte, de­­ felul clasicismului grec şi latin, lite­ratura română se sforţa o vreme a restitui din tradiţie ceea ce corespun­dea, cu datele proprii, acelui moment, şi desco­peri, după cum era previzibil, în chip de clasi­cism vechi autohton, creaţia populară. Pentru mulţi, dintre vechi (de soiul lui D. Cantemir), paşoptişti, însă şi moderni, precum Eminescu, Blaga şi Sadoveanu, mitul poporan devenit mi­tul antic, anonimul popular fu înălţat la dimen­siunile marilor greci şi­­ ale latinilor. Această revigorare periodică, în baza unui clasicism lo­cal, nu­ cu mult diferit de acela care a creat cultura europeană, e, s-ar zice, o caracteristică a literaturii române, getismul ei însemnînd un adine­a simţ al organicităţii, substanţa sufletească o dată exprimată în forme de acum canonice. Totuşi, dintr-o astfel de nostalgie, a clasicis­mului, fără formele verificate la alţii însă cu forme proprii, a putut ieşi citeodată şi o ten­dinţă determinată de clasicistm­ul cult, antic, în­ţeleasă ca o necesitate de a completa tabloul canonic de literatură europeană şi a împiedica literatura să înainteze, pornind de la presupuse goluri. Că a fi lipsit de antichitate, de elemen­tele greco-latine nu e un vid ci o trăsătură ori­ginală, din moment ce ele au în loc miturile neguroase­­, cred, în afara discuţiei, însă, din moment ce literatura a voit nu o dată să pună alături de tradiţia organică şi o tradiţie recreată, de esenţă ficţionalistă,­­înseamnă că fenomenul există şi el trebuie valorizat. Acest latinism, uneori extravagant porneşte de la cronicarii (al cărora model stilistic sunt istoricii vechi), înain­tează prin Şcoala Ardeleană şi mai apoi prin grămăticii secolului trecut, de felul lui Massim şi Laurian, însă e, de asemenea, detectabil şi în lirism nu doar în tendinţele generale. Cei care fac la noi­­parnasianism sunt, deşi puţini, nişte clasicişti fără tradiţie, însă cu reminiscenţă an­tică fictivă. Mult din simbolism valorifică anti­chitatea. Alţii, precum Ion Al. George, Hilde­brand Frollo, Pius Serviem fac lirică cu datele antice, ca şi bucolicii şi felul lui Ion Pillat şi al pillatienilor pînă la Blaga, cel din „Mirabila să­mînţă“. Ca în orice proces reconstitutiv, această serie a clasicităţii fictive include numeroase imitaţii, exerciţii mai cu seamă prozodice, şi are un caracter­ scolastic considerabil. A recrea in româneşte antichitatea ar fi mai întâi a re­face la români formele greco-latine şi sunt destui aceia care le-au refăcut. Nu acesta e cazul lui Petru Creţia, admirabil eseist cu dicţiune antică, festivă, în „Epos şi logos“ (unde şcoliile se întîlnesc cu memorabile­­eseuri teoretice, despre exotism, de exemplu) ; ei ilustrează în „Norii“ şi în „Poezia“ (ed. Car­tea Românească, 1983), o asimilaţie spirituală a clasicismului pentru care forma creşte, abia perceptibilă, dintr-o materie în adîncul ei cla­sică. Poetul, căci avem­ a face cu un poet ade­­vărat, e un extatic şi, în poemele în proză, un de tot admirabil creator de lirism antic recon­stituit, însă prin aceasta şi un modern, în gus­tul Valéry şi, mai înainte de el, Mallarmé (ca şi acela, el vede poezia „impunător de tulbură­toare în imanitatea ei“). Pentru el, poezia e sensul suprem, ultimativ, al lumii, care nu re­zultă din creaţie, întrucît e o realitate obiectivă: „Poezie, pasăre augustă şi nevăzută, pasăre in zbor nesfîrşit peste, pustiul unor mări uşoare şi calde şi pline de şoapte, sărbătoare auzită a nevăzutului, revelare ocultă, bucurie, simulacru divin !...! Dar nu. Nu această vorbire deşănţată, nu acest limbaj încărcat de tropi echivoci, de concepte impure e menit să dea seama de tine , numai tu însăţi. Numai tu însăţi in căderea ta de lavină, în absurditatea ta aurorală, in miş­carea ta neoprită spre un punct arbitrar şi in­descifrabil, numai tu, fecioară în zale, copil, an­drogin, sibilă tînără veşnic, înger vechi, dio­­timă, stea“. Dacă lumea e nemăsurată şi impalpabilă, poe­zia e „sîngele“ ei, „marea interioară“, „lumina“, ea întruchipează esenţele. Explicarea poeziei, care nu se poate explica, ar fi de aceea, numai o descripţie de proces făcută de poet prin largi desfăşurări de analogii. Un astfel de agnosti­cism emoţional (poezia, fiind emoţie, ea este ireductibilă) e memorabil prin încordarea pate­tică. Ea trăieşte în om şi iese la suprafaţă în rare clipe euforice însă nu-l caracterizează pe acesta, căci este expresia unui „al treilea regn“, transfiguraţie. Şi din această mişcare ba­rocă, de „palingeneză şi palinodie din acelaşi elan“, poetul a făcut un principiu. Realitatea, crede el, se pierde în imaterialitatea literaturii, aptă aceasta a restitui lumii sensul mai pur, aparent nevăzut, „barbian“ : „Tu eşti întîlnirea, metatopicul loc unde are loc, unde se săvîrşeşte, întilnirea, îmbinarea fierbinte şi castă, infinit roditoare, de regnuri şi vise, de timpuri, se­minţe şi gînduri, de zei şi culori, de esenţe şi aparenţe, etern iarmaroc al fiinţei şi morţii, neocolită răspîntie a oricărui drum. Şi aşa se poate gîndi, şi aşa şi nu altfel, poezie, libertate, belşug nevăzut şi fără zăgaz, etern fără ţărm şi pedeapsă, turn babilonic şi artă“. NU e multă materie inedită sub raport con­ceptual aci, căci Petru Creţia nu pune în poezie un tratat ştiinţific, însă lirismul lui este o artă poetică şi un practic „univers al poeziei“ în acelaşi timp. Cu neputinţă de cunoscut în esenţă, poezia ar fi, zice Petru Creţia, descriptibilă prin formele ei între care şi acestea : „Poezie in timp ce vo­latilă şi vie te exali o dată cu răsuflările noastre sub cer, eşti totodată în înalt şi în departe, ze­nit absolut şi orizont mişcător împreună cu dis­tanţa finitudinii însăşi“, ea este şi o erotică, izvorînd din extaz necondiţionat : „poezie, ca­­sandră şi hierodulă, infinită cetate, doamnă în­tunecată şi sacră brodată cu semne, chip zugră­vit cu durere in ochiul soarelui însuşi, există prilejuri mai aspre, cînd muşcăm pulberea la picioarele tale, cînd gîfîim în lumină, cînd ne cutremură spaima“. Fără această prozopopeizare barocă s-ar zice că Petru Creţia înaintează pe o inteligentă linie călinesciană, căci şi G. Căli­nescu se credea spiritualiceşte grec (în muite puncte şi era), însă pretutindeni mitul clasicităţii antice este la Petru Creţia foarte viu. El compune în româ­neşte un „threnos“, face un „exerciţiu metric“, o „antifrază“. Chiar şi un „cîntec de lume“ (care nu seamănă cu ah­turile balcanice anton­­panneşti), e tot un exerciţiu antic, ca şi un „cin­­tec în stil naiv“. Poetul elogiază „Tîrnava“ ro­mânească, urmînd tipicul anticilor, care divini­zau riurile şi le dedicau poezii. Sunt aici probe parţiale de lirism, mai aride totuşi din pricina exactităţii exerciţiului scolastic, sub nivelul poe­melor în proză căci Petru Creţia e, cu „Triumf“, autorul unuia dintre cele mai frumoase poeme de acest fel care s-au scris în literatura română. Dar această lunecare de propoziţiuni izvorîte din substanţa propriului extaz nu este la noi fără precedent, înainte de „Triumful“ acesta, Pârvan dăduse, prin „Memoriale“, un admirabil exemplu de imnie antic şi, în general, poetul e, prin patetism şi prin cultul poeziei, un Alecu Russo extrem de estetizant, cu psihologia lui Ma­­cedonski: „Te vei ivi în bolta zilei mari, te vei ivi difuză şi eternă ? Iată, te priveşte soarele şi ochii şi aerul tăcut şi sufletul tăcut şi marile ape amare şi bietele stele, toate te pîndesc poe­zie, să vii, să fii aici pretutindeni, ca mierea şi sarea luminii“. Artur Silvestri 1 Simpozion: «100 lui V. Voiculescu» . Sub egida Societăţii de ştiinţe filologice, în organizarea Filialei Buzău, în ziua de 6 nov. a.c. a avut loc o sesiune de comunicări ştiinţifice consacrată Centenarului V. Voiculescu. Conduse de prof. dr. Ion Hangiu, secretarul Societăţii de ştiinţe filologice, la lucrările simpozionului au fost prezentate numeroase şi interesante comunicări : Ion Rotaru : Actualitatea operei voiculesciene, Mihai Zamfir : Personalitatea lui V. Voiculescu in contextul literaturii române, Gheorghe Ciompec, V. Voiculescu, tehnica povestirii, Nicolae Ciobanu, Mitologie autohtonă şi fantastic în naraţiunea voi­­culesciană, Cezar Tabarcea, Structuri narative în proza lui V. Voiculescu, Ioan Constantin Mun­­teanu, Semnele arhaicităţii la V. Voiculescu şi BREVIAR de ani de la naşterea Fănuş Neagu, Viorica Nebel, V. Voiculescu şi Pa­­nait Istrati sau poezia plaiurilor buzoiene, Aure­lia Andrei, Contribuţii documentare la cunoaşte­rea vieţii lui V. Voiculescu, Paul Marinescu, Con­sideraţii privind psihologia personajelor voicules­ciene, Ion Mănoiu, Mit şi realitate în opera lui V. Voiculescu, Alexandru Duţu, Rezonanţe folclo­rice în povestirile lui V. Voiculescu, Ana Voinea, Aspra frumuseţe a poeziei lui V. Voiculescu, Tra­­ian Cristea, Satul în poezia voiculesciană, Con­stantin Petcu şi Filofteia Petcu, Dimensiuni tem­porale şi efecte epice în proza fantastică voicu­lesciană, Luminiţa Dima, Natura in poezia lui V. Voiculescu, Camelia Budan, Totemul acvatic la V. Voiculescu, Mioara Bîrzănescu, Spaţiul scenic al pieselor lui V. Voiculescu, Savina Vlăduţi, Artă poetică In „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare“, Tatiana-Doina Mănoiu, Ipostaze ale valorificării folclorului în opera lui V. Voiculescu. După bogata sesiune de comunicări, în ziua de 7 nov, participanţii s-au întîlnit cu elevii Şcolii ge­nerale din Pîrscov, comuna de naştere a scriito­rului, unde a avut loc un moment literar-muzical în cadrul căruia au citit din versurile lor poeţii Bucur Chiriac, Gheorghe Andrei, Constantin Petcu. A fost ascultată cu mult interes poezia La noi acasă de Gheorghe Andrei, ca un ecou la Casa noastră a poetului aniversar. Cităm cîteva versuri din poezia lui Gheorghe Andrei : „Chiar acum cu tîmplele albite / Vara noi venim la casa noastră, / Să copilărim pe sub fereastră, / Ori pe dealuri blînde, însorite // Orice vîrstă peste noi se lasă, / Satul îl avem mereu în pas / De aceea cel mai mic răgaz / îl copilărim la noi acasă“. După asemenea versuri menite să trezească atmosfera voiculesciană „la ea acasă“, s-au vizitat casa pă­rintească a poetului din Pîrscov și Tabăra de sculptură în aer liber Măgura din apropiere. Cronicar d PROBABIL­ POSIBIL Almanahul „Anticipaţia“ —1985 e cîţiva ani revista „Ştiinţă şi teh­nică“ editează un almanah dedicat în întregime literaturii de anticipaţie. Principalul animator al acestei valo­roase iniţiative este Ioan Albescu, redactor şef al revistei. „Almanahul anticipaţia“ vine să compenseze absenţa unei publicaţii de specia­litate, să umple golul creat de încetarea, în 1974, a apariţiei „Colecţiei povestiri ştiinţifi­­co-fantastice“, încă în precedentele sale apariţii „Almanahul anticipaţia“ a dovedit că este consecinţa unei strategii lipsită de ambiguităţi, care poate fi uşor înţeleasă citind lista consultanţilor, aşa cum apare ea la sfîrşitul almanahului : Sorin Antohi, Dănuţ Bărăgan, Ion Doru Brana, Mi­hail Grămescu, Ion Ilie Iosif, Viorel Marineasa, Dan Merişca, Alexandru Mironov, Adrian Ro­goz, Cornel Secu. După cum se poate vedea, cei care sintetizează personalitatea almanahului sunt, in marea lor majoritate, oameni tineri, ilustraţi mai ales ca literaţi amatori. Singurul autor profesionist inclus printre consultanţi este „patriarhul“ Adrian Rogoz. Un loc special îl ocupă, fireşte, Alexandru Mironov. Chiar fără să fi perseverat în publicarea unor texte de ficţiune, el s-a făcut cunoscut prin texte de popularizare ştiinţifică, precum şi prin co­mentariile pe care le susţine în ultima vreme pe teme de ştiinţă la televiziune. Este clar, deci, că almanahul a fost gindit să ofere cîmp de manifestare mai ales amatorilor valoroşi, persoanelor talentate, care s-au apropiat de literatura de anticipaţie din pasiune, dar întîm­­pină dificultăţi atunci cînd este vorba să îşi publice producţiile. O asemenea strategie are şi dezavantaje. Eu însumi am fost nedreptăţit de una dintre re­verberaţiile ei. Deşi am oferit almanahului de anul trecut un text inedit, am avut surpriza să văd că apare o variantă iniţială a uneia din­tre prozele mele vechi. Fără să îmi ceară con­­simţămîntul, cum este uzual, redacţia almana­hului mi-a republicat textul respectiv la rubrica „Retro“, ca şi curţi ar fi fost vorba­ despre un autor care nu mai scrie demult, care s-a ilustrat şi el cîndva, într-un trecut pe care actualii lu­ceferi ai genului şi-l mai amintesc cu mare greutate... Amintirea acestei flagrante lipse de fair play nu mă va împiedica însă să remarc buna ţinută a actualei ediţii a „Almanahului anticipaţia“. Remarc în primul rînd cîteva povestiri ale unor autori români. Printre ele : „Cîntecul li­­belungilor“ de Mihail Grămescu, un text de o halucinantă poezie, al cărui destin literar pare a fi dintre cele mai promiţătoare : „Artele mar­ţiale moderne“ de Alexandru Ungureanu, o ex­trapolare de o mare­ inventivitate a unor sec­venţe ale tehnicilor japoneze de luptă indi­viduală. Dintre prozele traduse (la un nivel de flu­enţă întrutotul satisfăcător) menţionez tulbură­torul roman SF „Picnic la marginea drumului“ de Arkadi şi Boris Strugaţki, precum şi „Are­na“ de Frederic Brown. Mai sunt prezenţi, cu texte de valoare medie, dar oricum in­teresante, Isaac Asimov, Herbert Franke, Robert Silverberg ş.a. Foarte incitante sunt cele cîteva articole pe teme de ştiinţă, unde oameni de ştiinţă dezbat unele preocupări ale cercetării actuale. Un eseu atrăgător este cel semnat de Ale­xandru Mironov : „Noi, roboţii“. Sectorul de critică şi istorie literară conţine texte în general interesante. Dacă informa­ţiile despre­­ literatura SF din alte ţări sunt meritorii prin desime, nu acelaşi lucru se poate spune despre calitatea exegezei. Alături de judecăţi nuanţate se află şi teribilisme zadar­nice, precum şi expresiile unui paternalism de­plasat, întemeiat în principal pe ideea naivă că stăpînirea limbii engleze şi lectura unor cărţi SF scrise în această limbă duc în mod automat la obţinerea unui „blazon“ intelectual. Voicu Bugariu EDwym­ FOLCLOR DIN ŢARA DE SUS Dintr-o nobilă şi persu­asivă iniţiativă a Editurii Minerva, căreia redac­torul credincios Ioan Şerb i se dedică permanent cu însufleţire şi discernă­­mint, folclorul îşi are prăznuirea lui cuvenită şi momentele sale festive, ce îmbogăţesc tezaurul ’­edit al culturii noastre naţionale. După apariţia masivului volum „Folclor din Maramureş“, datorat profesorului Vasile T. Do­­niga, iată şi pe acela in­titulat „Folclor din Ţara de Sus“, la fel de impre­sionant prin amploarea culegerii, care vine să cinstească memoria profesorului Vasile G. Popa de la liceul „N. Gane“ din Fălticeni, acel care a influenţat în mare măsură evoluţia Strălucito­rului său elev Nicolae Labiş, determinîndu-l, la începuturile studiilor sale, să devină un auten­tic folclorist, detector, culegător şi comentator. Din păcate, emeritul dascăl Vasile Popa nu a mai apucat să vadă opul tipărit al strădaniilor sale, perioada investigaţiilor sale dorind mai bine de treizecişicinci de ani (1945—1970) şi acu­­mulînd un material folcloric fabulos, inventariat şi selectat minuţios în şapte dosare voluminoase de cîteva mii de pagini, însumînd : I. Strigături şi chiuituri ; II. Urâturi fălticenene ; III. Oraţii şi conăcării ; IV. Cîntece, doine, scrisori ; V. Bo­cete, descîntece, blesteme ; VI. Teatru folcloric ; VII. Diverse, la care se adaugă şi intenţia alcă­tuirii unui volum de proză (povestiri şi poveşti), rezolvat parţial. Prin amabilitatea familiei marelui folclorist Vasile G. Popa (1912—1976), Corpusul fălticenean, colecţii de literatură populară din Bucovina şi Moldova nordică, alcătuite de I. G. Sbierea, al acestuia, care vine să se adauge grandioaselor S. FI. Marian, D. Dan, Elena Sevastos, Elena Niculiţă-Voronca, M. Friedwagner, Leca Mora­­riu­­ş.a., marchează tezaurizarea spiritualităţii populare din aproximativ cincizeci de localităţi ale zonei respective. Această primă ediţie de la Minerva (1983) s-a bucurat de îngrijirea, ordonarea, clasificarea edi­torială, şi jlrefa­rea Măriei Luiza Ungurean«» cu, o pioasa gri­ja. Căci, intr-adevăr, distinsul profesor, despre care Labiş pomenea adesea cu nespusă evlavie îndeolaltă cu „singaporeanul“ meu conviv Ghiţă Mărgărit,, a fost un folclorist de înaltă vocaţie, antgrenînd în activitatea sa hăruită atît parodul rapsozilor populari cit şi pasiunea propriilor săi elevi şi prieteni, păstrîndu-i-se o­­amintire neîn­tinată. Dintr-o scrisoare a fostei sale eleve Constanţa Zaharia, aflam cîndva cite ceva din sîrguinţa supremă, pe­ cit de anonimă, a regretatului pro­fesor : „Pe masa lui de lucru, alături de marii clasici ai literaturii universale, se aflau presti­gioasele culegeri de folclor românesc. Citea şi recita din cărţile populare în care găsea o adîncă filosofie specifică oamenilor acestor locuri, o artă poetică demnă de a sta alături de marile valori spirituale ale lumii. Şi pentru ca nimic să nu se piardă din literatura populară, profesorul nostru cobora din tîrgul Fălticeniului spre oamenii sate­lor din rîndul cărora se înălţase, în mai multe rinduri, in vacanţă, ne-a luat şi pe noi în pere­grinările lui prin satele Ţării de Sus a Moldovei. Cit i-am fost de utili în această muncă este greu de apreciat, dar sigur putem spune că în mod plăcut urmărea să ne apropie „pe viu“ de fol­clor. Eram poftiţi in casele oamenilor, mergeam la hore, ne amestecam printre săteni“. . Asemenea evocări patetice veneau într-un armonios consens cu versurile de mai tirziu ale folcloristului de la Mălini, Nicolae Labiş : „Bă­tăile versului am prins a deprinde / Nu din cărţi, ci din horă, din danţ ! / Rimele, din bocete şi colinde, / Din doinele seara cîntate pe şanţ !“ Orientarea crucială, fie către filonul folcloric, fie către cel cult al literaturii noastre clasice temeinice, a stat dintotdeauna la baza opţiunii sale şi învăţămintului său de tandru pedagog, dar şi a propriei înfiorări de substanţă şi struc­tură, pentru care har, eternă fie-i pomenirea folcloristului Vasila G. Rupa ­ VIAŢA CĂRŢILOR PROZEI POVESTEA PREZENTULUI LEGENDAR în cele m­ai multe ca­zuri trecutul legendar este o noţiune situată în­tre adevăr şi transfigura­re estetică, între istorie şi imaginar. Ion Andrei­­ţă,ne propune însă o că­lătorie prin prezentul legendar, intr-un anumit punct de pe „harta ro­mantică a ţării“. Scriso­rile de la Şantierul Tine­retului Dunăre — Marea Neagră dezvăluie, sub aparenţa modestă a unui procedeu bine ştiut în literatură, naşterea legen­dei sau mai exact coexistenţa ei cu realitatea. Literatura noastră primea în dar, acum mai bine de 40 de ani, o legendă a unui rîu scrisă sub mantia grandiosului, a cosmicului, a eter­nului. Cartea Oltului era povestea unui rîu voinic în faţa căruia oamenii se închinau cu modestie. Natură vie cu baracă este povestea unor oameni voinici (dar cită delicateţe în su­fletele lor !) în faţa cărora Canalul se înclină cu grandoare. Am numi această culegere epistolară, un re­portaj, dacă acest termen pe cit de vag pe atît de uzat, n-ar ridica împotriva lui pedeapsa excluderii din arta literaturii. Am numi această carte un roman, dacă acest termen n-ar trezi în sufletul cititorului un alt orizont de aştepta­re. Am numi aceste pagini, de un lirism vibrant, poem în proză, dar ce depărtare de canoanele lui. în fine, cititorul ar putea vedea în acest volum scenariul unui film în acelaşi timp docu­mentar şi de ficţiune, în care dinamismul luptei cu „vrăjmăşia pămîntului creator al­ Dobrogei“, alternează cu stop-cadrele şi talentiurile mişcării interioare a oamenilor, în care masivitatea ma­şinilor se umanizează sub atingerea degetelor care le mînuiesc, din toate acestea rezultînd o sinteză a grandiosului cu fragilul. Epopeea canalului scrisă de Ion Andreiţă oco­leşte tonul solemn ; cu toate acestea, desfăşu­rină povestea1:'unor''oameni:[ des­. . .. . l­reil&lin­eaStae ]__ chWe porţile unei legende care "îşi desâvîrşeşte con­turele sub ochii noştri. Este­ aici o "legendă care, născută ţapăpârte legende (|6e|ă a Bi­­.câ'ZUTui, a PofţiTor iu te Fier .bri;.â ^fai^făgără­­şanului) completează cartea £n Îtuss.. elabo­rare a istoriei noastre contemporane. Canalul este pentru cei care îl construiesc, aventura vieţii lor „dar nu o aventură ca oricare alta, ci una anume, adevărata aventură, acea odisee pornită în căutarea unei odinei statornicii“. Ion Andreiţă doreşte să-şi asume această aventură transcriind şi transfigurînd viaţa, lupta şi­­speranţele acestor oameni, descriind amănunţit dramatica măreţie a ceea ce este Canalul Dunăre-Marea Neagră. Se întîmplă, ca şi în acest „certificat de maturitate“, să pătrun­dem mai întîi în tărîmul vrăjit al visului, ce reia evenimentele copilăriei. Traseul autorului se limpezeşte deci : sondaje adinei în memoria eroului, schimbări ale regis­trelor stilistice, naraţiune condensată, care tră­dează romancierul ascuns, pendulare între mo­nologul interior şi dialogul viu cu ceilalţi. In acelaşi timp realitate directă şi transfigurare, roman şi lirism, reportaj al faptului cotidian şi menţionare a evenimentului ieşit din comun. Aproape acelaşi traseu ii putem întîlni şi în alt text remarcabil : Lectra Haul. „Lectra Haul nu există._ Lectra Haul este o poveste frumoasă. Ea se intîmplă departe într-o ţară a minunilor acolo unde numai corbii pot duce veştile... Lectra Haul există. Lectra Haul este o poveste frumoasă. Ea se întîmplă aici, alături de noi, la o bătaie de inimă“. Putem înţelege parcur­gând capitolul că Lectra Haul — această maşină uluitoare — este visul unui copil, care după tristeţi şi suferinţe, se materializează. Visul co­pilului este să devină şofer, dar o afecţiune congenitală la picior îl împiedică să parcurgă drumul firesc şi pare a-l îndepărta de aspira­ţiile sale. Iată însă că „epopeea Canalului“ se realizează cu oameni şi pentru oameni. Con­stantin Popa primeşte, pentru meritele sale, mirajul oricărui tânăr , o maşină extrem de pu­ternică pe care numai un şofer priceput ştie şi poate să o strunească. în acelaşi timp împli­nirea acestui vis consacră definitiv calităţile omului de excepţie de lingă noi, iar tînărul ştie că acesta este preţul efortului­­şi al voinţei şi împărtăşeşte experienţa sa mai tinerilor prieteni de la o şcoală de recuperare. „Lectia Haul este intr-adevăr o maşină, aşa cum v-am mai spus, dar ea este în acelaşi timp o minunată poveste! O poveste despre vis şi realitate, despre voinţă şi curaj, pe care voi n-o cunoaşteţi Încă...“. Mai toţi eroii lui Ion Andreiţă sunt oameni obişnuiţi, cu defecte şi calităţi, cu visuri şi greu­tăţi şi cu o viaţă sufletească aparte. Ei au me­reu un demon de învins , o timiditate, un de­fect fizic, un eşec, o spaimă. Scriitorul ne des­coperă aceste suflete cu o duioşie reţinută. El ne descrie victoria acestor personaje realizată prin muncă aspră, cu dinţii încleştaţi, pentru transpunerea în viaţă a unui vis grandios. ...Aceşti eroi, reali şi legendari totodată, înving pe cont propriu şi laolaltă cu ceilalţi! Roman şi poem, epopee şi reportaj, scenariu de film şi legendă. Natură vie cu baracă se impune ca o carte care se citeşte cu sufletul la gură şi care declanşează dăruirea entuziastă a participării. Cristian Popescu

Next