Luceafărul, ianuarie-iunie 1989 (Anul 32, nr. 1-25)

1989-01-14 / nr. 2

u­ i V.­­ Ultimul avatar al „Luceafărului“ a a arătat cu mai multe prilejuri că, potrivit unor convingeri ca şi În­născute, nici o operă dintre cele ce publicase nu i se părea lui Eminescu „încheiată“, încă in anii de după debutul la Familia. Îşi exprima faţă de prieteni regretul de a se fi pripit cind a păşit „în publicitate“. Iar de la acestea pornind, ori de la felul cum i se confiscau pentru Convorbiri... manu­scrisele din care citea uneori la Junimea, şi pină la cutremurătoarea alegaţie cu „Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit...“ din finalul Scrisorii IV, sentimentul de insatisfac­ţie faţă de ceea ce scria rămîne o constantă a poetului. Dar parcă numai pină la publica­rea Scrisorii IV răminea astfel, adică pină la 1 septembrie 1881 . Nimeni n-a acordat atenţia ce se cuvenea, după cum de asemeni am arătat în diferite rînduri, celor ce dezvăluia G. Bogdan-Duică încă de mult, in studiul Despre „Luceafărul“ lui Mihail Eminescu (Braşov, Tipografia A. Mu­­reşianu, 1925, p. 18) , că Eminescu „ne-a lăsat, in citeva vorbe, în manuscrisul academic 2 257, p. 429 (verso) dovada că celebrul filosof al re­naşterei [Giordano Bruno — n.n.] a influenţat Luceafărul. Nota-i scurtă zice : «Legenda Lu­ceafărului (modificat şi cu mult... ?... sfîrşitul ) la Giordano Bruno.»“ Dezvăluirea a rămas fără urmări notabile, poate din pricină că Bogdan­ Duică nu descifrase complet „nota scurtă“, dar mai cu seamă pentru că nu-i în­ţelesese finalitatea. O atribuise unei intenţio­nalităţi creatoare timpurii, cînd Luceafărul era încă în starea de variante succesive, trecind-o — cum s-a întîmplat şi cu însemnarea emi­nesciană despre principalul „izvor“ al poemu­lui — în rîndul celor menite a indica influen­ţele cîte s-au exercitat asupra celebrei scrieri, pînă la varianta publicată în Almanahul... stu­denţilor români din Viena. Ce-i drept, Per­­pessicius menţiona şi el amintita notă, des­­cifrînd-o integral şi cronologizînd-o mai exact, adică situînd-o în răstimpul de după trimite­rea poemului la „România Jună“­­ (ulterior datei­­ de 28 octombrie 1882, cînd — aşa cum nota Maiorescu în însemnări zilnice — poemul, „şlefuit", fusese citit în Junimea bucureştea­­nă) : „Din aceeaşi vreme a stărilor febrile şi a sănătăţii inegale, ce şi-a imprimat foaia de temperatură în numeroase manuscrise [sfîrşitul anului 1882 — întîia jumătate a anului 1883 — n.n.], datează şi însemnarea din ms. 2 257, 429 V. ; „Legenda Luceafărului (modificată şi cu mult înnălţat sfîrşitul â la Giordano Bru­no)“ (Cf. M. Eminescu. Poezii tipărite în timpul vieţii, II, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1943, p. 453). Iar după asemenea menţiune, făcută în treacăt la capătul aparatului critic despre variantele Luceafărului şi suspectînd însemnarea de a-i fi venit în minte poetului sub influenţa „stărilor febrile şi a sănătăţii inegale“, era într-un fel de înţeles ca intenţia lui Eminescu, altminteri , cit se poate de ex­plicită, să nu fie luată în seamă. D. Mură­­raşu cita şi el nota în discuţie, înţelegînd-o ca şi Bogdan­ Duică în privinţa datării , adică luminînd o influenţare care e de identificat în versiunea publicată a Luceafărului. Iar cît priveşte natura influenţei, Murăraşu era de părere că ea nu vizase „setea de libertate din Dell infinito, universo e mondi", cum crezuse antecesorul său, ci felul cum interpretase Schopenhauer — în Aforisme — o cugetare a lui Giordano Bruno : „Atîţia oameni din cei ce au vrut să guste pe pămint viaţa cerească, au zis într-un glas : dacă m-am depărtat fugind şi am rămas în singurătate“ (Cf. M. Eminescu, Poezii, III, ediţie critică de D. Mu­răraşu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 336). In ceea ce ne priveşte, in citeva articole mai dinainte, dar îndeosebi în studiile din Eminescu şi eminescianismul (Bucureşti, Editura Mi­nerva, 1987), ne-am exprimat convingerea că intenţia lui Eminescu de a modifica poemul şi de a-i înălţa „cu mult“ sfîrşitul viza un avatar (sau cine ştie cite !) purcezind din ver­siunea publicată in aprilie 1883 în Almanahul „României June“. Fiindcă, după cum opinam încă în Hyperion, I, potrivit unor constatări pe care cercetători recenţi tind să le lărgească pe baza unor date biografice ivite între timp, „foaia de temperatură“ la care se refereau Perpessicius şi alţii e de luat în seamă cu mai multă relativitate decit s-a făcut. Iar în privinţa preocupărilor lui Eminescu referitoa­re la Luceafărul, cuvintul hotăritor îl au ma­nuscrisele, în Eminescu şi eminescianismul, am arătat cum însuşi sensul cel mai adînc al devenirii variantelor depăşea incomensurabil accepţia „alegorică“ hotărîtă Luceafărului prin timpuria însemnare eminesciană din manu­scrisul 2 275 B, iar ştanţele finale îndeosebi din această cauză deveneau inadvertenţe şi i-au pus în încurcătură pe mai toţi comenta­torii. Din jurnalul maiorescian rezultă cu toată evidenţa că poemul trebuia încheiat (în pofida ezitărilor poetului în legătură cu fi­nalul) înainte de 28 octombrie 1882, ca să fie prezentat „şlefuit“ în Junimea bucureşteană şi apoi trimis la Viena, spre a nu primejdui apariţia la timpul prevăzut a Almanahului „României June“. Iar aşa fiind, această parte finală a fost finisată în felul îndeobşte ştiut (cu metamorfoza indicată în Eminescu şi emi­nescianismul, la paginile 28—44), deşi in ver­siunea a doua a poemului fusese aproximată o ipostază a lui Hyperion-Luceafărul de a luci „cu bunătate“ asupra lumii pămîntene, iar în versiunea a treia (penultima) era prezentat ri­­dicindu-se „peste-a lumii dulci dureri“. In pre­lungirea unor asemenea ipostaze conchideam, în Eminescu şi eminescianismul, că „foarte probabil, cu limpezime superior revelatoare ar fi apărut el în sfîrşitul «înălţat» din plănuita versiune de după publicarea poemului“. Şi iată că recent, cu bine cunoscuta-i pă­trundere, Edgar Papu a prezentat în Lucea­fărul (nr. 46, 1988, p. 1, 6), cartea Eminescu şi abisul ontologic a Svetlanei Paleologu-Marta, apărută în 1988 la Editura „Nord“ din Aarhus (Danemarca). Promptitudinea şi caldele apre­cieri cu care Edgar Papu a dat seamă despre această carte ce s-a împărtăşit dintr-o infi­nită dragoste pentru Eminescu şi pentru români le găsim perfect îndreptăţite şi credem potrivit, la rîndu-ne, să scriem cu amănun­ţime despre ea, într-un viitor apropiat. Fiindcă este una dintre cărţile fundamentale scrise despre Eminescu în ultimele decenii. Pentru moment, ne mărginim numai la a semnala ceea ce a observat Svetlana Paleologu-Marta în legătură cu partea de la urmă a Luceafăru­lui. Metamorfoza lui Cătălin, care în recen­tele cercetări de la noi tinde a fi examinată tot mai stăruitor, „repune în chestiune — ob­servă autoarea, cu rară pătrundere — și fi­nalul Luceafărului şi anume, ultimul vers «nemuritor şi rece». Nemurirea se referă de­sigur la geniul care nu moare niciodată. In ea se înscrie insă şi dorinţa secretă a fiecărui om de eternitate.“ (p. 201). Iar într-o reluare şi mai sugestivă : „dragostea, oricare ar fi obstacolul, continuă drumul ei la infinit... Şi cei care se iubesc cu adevărat, se regăsesc mereu. Şi astfel şi finalul binecunoscut al Luceafărului este contrazis de textul unei postume. Şi oare tot n-aţi înţeles ?..., variantă redactată în momentul finisării Luceafărului: «Şi totuşi va luci în veci / Aprins de Zeul Amor / Şi ale sale raze reci / Pe frunte lu­­mina-m­or.» Cuvîntul «rece» are aici­ un sens cu totul diferit. Nu mai e vorba de «indife­renţă», ci de ceva esenţial, de suflul rece al tragicului. El învăluie destinul uman prin moartea mereu prezentă, prin «simburele crud» al acesteia ascuns în viaţă (Memento mori), dînd anticipat acea suferinţă ori «sfîşie­­re absolută». In cuvîntul rece se înscrie aceas­tă suferinţă tragică, de unde şi frecvenţa acestui cuvînt la Eminescu.“ (p. 202). Iar intr-o concluzie la cele de pînă acum : „Actul pri­mar şi procesul nesfirşit «aprins de zeul Amor» este pentru Eminescu o încoronare a vieţii. Forţa înălţătoare a dragostei rămîne in el, pînă la urmă, dominantă.“ (p. 204). Ceea ce e cu totul remarcabil în asemenea observaţii (şi în altele, subsecvente, pentru care momentan nu dispunem de spaţiu) e că ele au rezultat dintr-o analiză imanentă a poe­mului, a variantelor sale şi a — cum îi zicea Perpessicius, inadvertent (cf. op. cit., p. 453) — „colateralei“ Şi oare tot n-aţi înţeles 7... Deşi de o mare onestitate şi acribie în refe­rinţele bibliografice din carte („ciclopice“, le califica Edgar Papu), Svetlana Paleologu-Marta nu dă vreun semn că ar fi reţinut însemnarea eminesciană cu privire la „modificarea“ poemu­lui şi la „înălţarea“ sfîrşitului acestuia (De ar fi reţinut asemenea intenţionalitate a poetu­lui, dată fiindu-i autoarei marea scrupulozi­­tate argumentativă, nu­ ar fi invocat-o 71). Fără a insista, Svetlana Paleologu-Matta a reţinut însă altceva nu mai puţin preţios : că Şi oare tot n-aţi înţeles ?..., ca şi — adăugăm noi — Ochiul tău iubit (douăsprezece versiuni). Dacă iubeşti fără să speri. Să fie sara-n asfinţit. Un farmec trist şi ne-nţeles nu sínt „colaterale“ Luceafărului, iar ca datare — cum îndreptăţit, de, astă dată, arăta Perpessicius (op. cit., passim) — sínt „ulterioare“ versiunii trimise la „România Jună“. Ele sunt variante ulterioa­re celei apărute în Almanahul... studenţilor români de la Viena, ţintind se pare de foarte departe — ca un căzut distanţei dintre Oda pentru Napoleon şi Odă (un metru antic) — „modificarea“ poemului şi „înălţarea“ finalu­lui acestuia. Ce şi-a propus Eminescu, prin urmare, în însemnarea din manuscrisul 2 257, începuse să înfăptuiască, sfidînd sabia lui Damocles atîrnată deasupra-i. Iar despre raţiunile mai adinei care îl determinau pe poet nu numai la „înălţarea“ finalului, dar şi la „modifica­rea“ întregului poem, vom putea da cîte des­luşiri se cuvin­e în Hyperion, II. George Munteanu *) Fragment (adaptat pentru publicarea în revistă) din Hyperion, II. Biografia interioară eminesciană. „EMINESCU" sculptură de Gabriela Manole Adoe 1­ A­I septembrie 1879 apăreau in Convorbiri literare trei poezii de Eminescu : De cîte ori, iubito..., Ru­­­găciunea unui dac şi Atît de fragedă-Critica a făcut, în legătură cu textul In discu­ţie, observaţii subtile, pe linia încadrării, de regulă, a poeziei în „ciclul veronian“ şi anume în tema „despărţirii“, cu implicaţiile ei­ ro­mantice în general şi eminesciene în special : timpul, visul, resemnarea, amintirea, dezamă­girea, moartea. Intr-o analiză „tehnică" şi beneficiind de cîştigurile exegetice mai noi, pe criteriul des­chiderii nelimitate a textului şi a „esteticii receptării“, se pot distinge alte şi alte semnifi­caţii. Instanţa anamnezei se instituie încă din primul vers : „De cîte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte“. Locuţiunea adverbială „de cîte ori“ indică natura recurentă ciclică a aces­tei „rememorări“ contemplative. (Mi s-a mai întîmplat, mi se intîmplă şi mi se va mai in­­tîmpla cu siguranţă ; existenţa mea se contu­rează veşnic în raport cu Noi, dar Noi şi-ar pierde sensul în lipsa Ta). Anamneză este aceea care declanşează discursul absenţei şi are o dublă semnificaţie : Tu — femeia iubi­tă, dar şi nu­­ „zburdalnica vîrstă a tinereţii“, cum o numea Creangă. In orice caz, „iubita“ nu trebuie să inducă in eroare. Ambiguitatea limbajului discursiv nu lasă, deci, posibilitatea opţiunii, ci sugerează o atitudine ninistă, o asumare a ambelor identificări. O astfel de asumare însă, are ca efect contopirea celor două dimensiuni, prin care imaginea vîrstei de aur se va erotiza, iar imaginea iubitei va fi învăluită în melancolie. (Discursul absenţei sunt sortit să-l derulez Eu, cel care rămîn. Tu eşti în stare de perpetuă plecare. Tu eşti, prin vocaţie, migratoare, disparenţă ; Eu, cel care iubesc,“ sînt prinn vocaţie, inversă, sedentar, imobil, „la dispoziţie“, fixat pe loc, în sufe­rinţă... Termenul Eu, mereu prezent, nu se constituie decît în raport cu Tu, neîncetat absent­. Barthes afirmă că discursul absenţei nu se îndreaptă decit într-un singur sens ; în fapt, rostirea acestui discurs influenţează am­bele entităţi. In plan istoric, discursul absenţei implică principiul feminin. Femeia e sedenta­ră. Bărbatul e vinător ; ea e credincioasă (aşteaptă), el este nestatornic (hoinăreşte, în­tinde capcane) . Femeia este cea care întru­pează absenţa — ţese şi cîntă ; cintecul fusului exprimă prin zgomotul monoton al vîrtelniţei imobilitatea şi, totodată, absenţa (în depărtare, tropot de cai şi vuietul mării). Rezultă că în orice ins care rosteşte absenţa celuilalt, trans­pare o doză de feminin ; acest iis care aşteap­tă şi suferă este miraculos feminizat. în poem această devenire întru absenţă e perceptibilă pe fondul unei mişcări încremeni­te. Eu­ locutor revendică pentru sine simpto­­mele unei mişcări blocate, ale unei deveniri neclintite : „oceanul cel de ghiaţă“, „mii de sloiuri de valuri repezite“, „mă-ntunec şi în­gheţ“, discursul are două efecte simultane şi contradictorii : pe de o parte, confirmă dina­mismul îngheţat al locutorului, al acestui Eu feminizat, prin faptul că e subiect al rememo­rării invocatoare ; pe de altă parte, reprezintă absenţa celuilalt ca proces în curs, ca absenţă care nu încetează a se desăvîrşi, ca iminenţă veşnic amînată, a acelei absenţe supreme care este moartea. „Perechea“ absentă a subiectului locutor nu este absenţă pur şi simplu ; ea nu încetează de a se pierde într-un prezent care este al rememorării şi al Invocaţiei : „O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, / Pe cînd a ei pere­che nainte tot s-a dus / C-un pilc întreg de păsări, pierzindu-se-n apus.“ Eu îi desfăşor, la nesfirşit, celui absent discursul propriei lui absenţe , situaţie cu totul insolită — celălalt e absent ca referent, prezent ca locutor. Din această distorsiune curioasă se naşte un fel de prezent ce nu poate fi susţinut. Sunt blocat între două timpuri : al referinţei şi al locuţiei. Această „stare“ de „şi — şi“, „nici — nici“ a fost numită de Barthes, in Le mythe, au­jourd’hui, ninism. „Numesc ninism această figură mitologică ce constă in a pune două contrarii şi în a-l balansa unul pe celălalt. In felul de a le arunca pe ambele... Regăsim aici figura balanţei“. La Martin Heidegger ninis­­mul apare ca tonalitate afectivă a lui mise en abîme. Aceasta este­ angoasa, iar în angoasă „plutim în suspensie“. Structura ninistă a „imaginarului melancolic“, după expresia Juliei Kristeva, dubla pendulare intre „și — și“, „nici — nici“, se relevă aici prin citeva simpto­­me : 1. dinamismul blocat („oceanul cel de ghiaţă“ este şi mobil şi imobil, nici mobil nici imobil, „pasărea­­care­ pluteşte cu aripi ostenite“ este o izomorfă a emblemei niniste a balanţei ; lexi­­calizată, această structură apare în versul „Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare“ ; moartea e formulată aici ca transcendentă care rezolvă dilema ninistă, ca identitate a contra­riilor, între care psihismul ninist ezită să op­teze) ; 2. nivelul cel mai cuprinzător al structurii niniste este însăşi postularea simultană a ab­senţei fiinţei reale şi a prezenţei ei provocate de actul locutor discurs (şi absentă şi prezen­tă, nici absentă nici prezentă). Deci Eu sunt nevoit să îndur absenţa. Voi încerca, aşadar, s-o manipulez : să schimb distorsiunea timpului în du-te-vino, să produc ritm, să deschid scena limbajului (Lacan — Ricoeur : limbajul se naşte din absenţă, copilul şi-a meşterit un soi de ghem pe care îl azvîrle şi îl apucă iar, mimînd plecarea şi întoarcerea mamei , Lacan ( prezenţa şi absenţa işi află una în cealaltă chemarea). Această înscenare de natură ling­vistică îndepărtează ţi amină moartea celuilalt. In versul 14 : „Cînd tu te pierzi în zarea eter­nei dimineţi“ se regăseşte procesul in curs al „pierderii“ al cărui veşnic prezent în desfă­şurare e atestat de prezentul indicativ al ver­bului „te pierzi“ (Foarte interesantă recuren­ta verbului „a se pierde“ care apare într-o primă ipostază în sintagma „pierzîndu-se-n apus“, iar, apoi, într-una al cărei sens este schimbat datorită determinantului : „Te pierzi în zarea eternei dimineţi“). „O pasăre pluteşte cu aripi ostenite“ răspunde, parcă, afirmaţiei lui Rirkegaard : „sufletul meu e o pasăre ce pluteşte deasupra unei mări moarte“. Emoţia absenţei s-ar putea reduce la un singur verb : „a suspina“... Procesul în curs al pierderii din ultimul vers exprimă dimensiunea temporală pe care o scontează procesul recurent al anamnezei enunţate în primul vers : Tu, fiind absentă. Tu, pierzîndu-te fără să disbari eu totul. Eu îmi pot aduce aminte de tine din cînd în cînd , pentru că Eu îmi aduc aminte din cînd în cind de tine, adică totdeauna. Tu nu încetezi de a te pierde, adică nu te pierzi cu totul, amîni la infinit acest moment cînd absenta provizorie a ceea ce nu încetează de a se pierde, basculează în absenţa provizorie a ceea ce a murit cu adevărat, adică a încetat a se mai pierde. Ultimele trei versuri, citate, sunt singurele in care o anume mişcare pare că se realizează (adverbul şi locuţiunea adverbială „tot“ şi „din ce in ce“ sunt cele care fac perceptibilă aceas­tă glisare interminabilă şi în direcţii absolut contrare). Această acţiune, sfîşietor de nesfîr­­şită, permite o lectură a poemului­­ racourd­, desfăşor discursul absenţei tale, astfel incit existenţa mea se va defini ca veşnică anam­neză (aş putea deci descrie poemul „mereu, iubito, de noi mi-aduc aminte“). Această re­memorare îmi va stîrni angoasa : Tu eşti şi prezentă şi absentă. Din această dilemă nu am cum ieşi : trebuie să mi-o asum. Asumîn­­du-mi-o. Înţeleg să te chem la nesfirşit, de vreme ce ai plecat, că, de vreme ce îţi vorbesc eşti demult aici, că prezenţa ta fictivă se su­prapune fiinţei mele, că Tu face deja parte din mine, că Je est an autre, că Eu sunt aproape Tu. La acest nivel al lecturii, poemul De cite ori, iubito... va putea fi receptat ca o contemplaţie ce nu încetează a deveni narcisiacă. Dan Preda *) Note despre poezia „De cîte ori, iubito..., de M. Eminescu. Timpul și visul“ 99" Metafora mării in Sfera mea venit cu greu / Ca să-ţi Urmez chemarea / Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea !“. Cu această rostire, din lăuntrul destinului său şi într-o asemenea di­mensiune cosmică, debutează dialogul astru­lui atoatecuprinzător cu o fiinţă pămîn­­tească în celebrul poem „Luceafărul“. Parcă vedem urmele venirii sale din cerurile care nouă ne scapă şi-i auzim rădăcinile, altele decît ale noastre, trăgîndu-şi seve adinei şi sclipitoare, dintr-o altă materie, aceea a sfe­relor necontenite. Tot ce-i pămîntesc e sortit clipei şi poate de aici bogăţia de o neliniştită şi caldă frumuseţe. Pe cită o vreme dincolo e veşnicia, e frumuseţea rece şi străină atinge­rii sufletului. Şi totuşi Eminescu a împăcat aceste două lumi prin hotarul care nu le desparte ci le uneşte : marea. Nu marginea, nu limita ei, care poate fi şi o formă a ilu­ziei, a disperării grave şi ultime ca o nostalgie fără sfîrşit cum este în poezia „Mai am un singur dor“, ci întinderile vaste, nemărginite, in care se cuprinde tot. Este o metaforă a naşterii, marea, şi a mişcării nedesprinse de sine. „Am coborît cu-al meu senin / Şi m-am născut din ape“ spune Luceafărul. Pentru ochii pămînteni el are ochiul care-ngheaţă. Dorinţei fierbinţi şi neasemuite, dar pămîn­­teşti în toată alcătuirea şi pornirea sa, el nu-i poate oferi decît desfăşurarea rece şi stranie a frumuseţilor depărtate, originare. „El asculta tremurător / Se aprindea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se scufunda în mare“. Deci, iată hotarul acestor două lumi, iată fe­reastra prin care se întîlnesc ele : marea. Luceafărul, ca să poată veni pe pămint şi să vorbească, trebuie să treacă prin mare şi poate că aici este chiar simburele înţelegerii, o lume venind în întîmpinarea alteia, fie ea pămînteană sau cosmică, trebuie mai întîi să se purifice, cunoaşterea are şi acest sens al purificării în sine şi faţă de sine. Există în acest sens o idee eminesciană a mării, după cum o idee eminesciană a cosmosului pluteşte poate peste toată întinderea poeziei româ­neşti. De observat : rîurile, lacul reprezintă nos­talgice şi trecătoare stări omeneşti, ca şi frunza codrului, ca iarba, pe cită vreme ste­lele, aştrii, marea formează acea unitate indivizibilă a cosmosului, întregul care ne absoarbe şi prin care abia dacă ne mai între­zărim, ca o amintire a cerului pe care nici nu l-am părăsit dar pe care nici nu l-am putut îmbrăţişa de tot. De la „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă / Tresă­rind în cercuri albe / El cutremură o barcă“, şi pînă la „Dar un luceafăr răsărit / Din li­niştea uitării / Dă orizont nemărginit / Singu­rătăţii mării“, este distanţa nu de stări sufle­teşti şi de timp fragmentat şi supus aminti­rilor, ci de memorie, de acel spaţiu originar pierdut şi regăsit în întregul acestei memorii, este cosmosul în echilibrul său iniţial. De aceea, marea şi metafora mării la Eminescu au acea energie de graniţă cosmică şi nealte­­rabilă, purificatoare pînă la a ne putea naşte din nou. Ideea eminesciană a mării este cin­tecul, marele cîntec al dorului, al încercării de a ne naşte din nou. O spune, în limbajul ros­tirii pămînteşti, şi cu strălucirea de foc a silabelor sale de acolo, de sus, din străfundu­rile memoriei lumii gindite şi trăite însuşi Luceafărul : „Din sfera mea venii cu greu / Ca să-ţi urmez chemarea / Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea“. A. I. Zăinescu Exerciţii de interpretare S­tăteam de vorbă zilele trecute cu un prieten, distins traducător şi fin cunoscător de poezie, despre dificul­tăţile, adeseori insurmontabile, ale transpunerii intr-o altă limbă a marilor poeţi. Obstacolul cel mai important, îmi spunea el, n-ar fi, cum am putea crede, metafora com­plicată, sinesteziile, euforiile şi nici chiar idiotismele (a nu se confunda cu idioţeniile) ci simplitatea esenţială, transparenţa perfectă, ai zice, a imaginii poetice. Participase, îmi po­vestea, la un colocviu cu traducători sovietici ai lui Eminescu şi discuţia se purta in jurul versiunii în limba rusă a poeziei De ce nu-mi vii. Se găsea acolo, spunea amicul, aproape tot : şl rîndunelele, şl frunzele de nuc, şi bruma, şl sinul, şi amintirea, şi ochii, şi scinteile... Un singur lucru lipsea, dar acela era fundamental : acel ml In dativul posesiv din „De ce nu-mi vii“. Deci nu De ce nu vii, nici De ce nu mai vii, nici altfel, ci tocmai De ce nu-mi vii. Că este altceva, e sigur, dar este — m-am întrebat — intr-adevăr funda­mental acest mi pentru impactul emoţional al poeziei ? Şi mi-am răspuns. Pentru a urmări mai uşor „răspunsul", reproduc in întregime poezia : DE CE NU-MI VII Vezi, rîndunelele se duc. Se scutur frunzele de nuc, S-aşează bruma peste vii De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ? O, vino iar in al meu braţ. Să te privesc cu mult nesaţ, Să razim dulce capul meu De sinul tău, de sinul tău ! Ţi-aduci aminte cum pe-atunci Cind ne plimbam prin văi şi lunci Te ridicam de subsuori De-atitea ori, de-atitea ori 7 In lumea asta sunt femei Cu ochi ce Izvorăsc scintei.„ Dar, oricit ele sunt de sus, Ca tine nu-s, ca tine nu-s ! Căci tu Înseninezi mereu Viaţa sufletului meu. Mai mindră decit orice stea, Iubita mea, iubita mea ! Tirzie toamnă e acum. Se scutur frunzele pe drum, Şi lanurile sunt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii 7 Versuri — nu-i aşa 7 — simple, care nu spun sau, mai exact, nu par a spune decît ceea ce spun. Totuşi, citeva semne de întrebare şi exclamare (ale cititorului, nu ale poetului) rămîn la sfîrşitul unei lecturi atente. 1. — Deşi titlul poeziei este o interogaţie, el nu este urmat de semnul corespunzător. De ce ? Mai cu seamă că aceeaşi formulare (repetată) din finalul primei strofe şi al ultimei are ceea ce trebuie, adică semnul întrebării. Deci nu este vorba de o neglijentă a poetu­lui, ci de un gest deliberat. Așa a vrut Emi­nescu ! De ce ? Las, deocamdată, întrebarea fără răspuns. 2. — Primele trei versuri ale strofei întîi re­compun, din citeva elemente, imaginea — s-ar zice — unui cadru natural familiar cuplului de îndrăgostiţi. Invitaţia la rememorare („Vezi“) are, în acest caz, drept consecinţă logică întrebarea care cere răspuns din versul patru: „Traducînd", ar fi : cînd vezi că totul este acum la fel ca atunci, de ce nu vii pentru a fi cum a fost ? Dacă aceasta este interpretarea corectă (şi, de altfel, la îndemînă) interogaţia de aici este echivalentă cu aceea pe care Cătălina o adre­sează prima oară lui Hyperion în Luceafărul: „De ce nu vii tu ? Vină !“. Similitudinea mer­e­ge chiar mai departe, căci strofa a doua din De ce nu-mi vii conţine şi ea o chemare : „O, vino“.1. Ar fi putut deci Cătălina să spună „De ce nu-mi vii 7“ cu acel mi posesiv, care presupune o etraordinară intimitate ? Nu ! Pentru că în Luceafărul intimitatea trebuie abia ciştigată, in timp ce în De ce nu-mi vii ea a fost deja pierdută, îndrăgostitul de aici încearcă să facă reversibil ireversibilul, să re­găsească un timp pierdut, dar care i-a apar­ţinut cîndva. L-a trăit şi a fost trăit de el. De aceea poate întreba : „De ce nu-mi vii ?“ Dar nu este doar asta ! 3. — Sugestia ireversibilităţii temporale, a timpului care „creşte-n urma mea“, ca In Trecut-au anii..., dar, aici, fără consecinţa în­tunecării, este conţinută în versul „Vezi, rin­­dunelele se duc“. Cînd rîndunelele pleacă, speranţa reîntoarcerii rămîne intactă. Cind rîn­dunelele se duc, timpul refuză ciclicitatea. Şi atunci : „Pierdut e totu-n zarea tinereţii / Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri“. Aşadar, primele trei versuri ale strofei luu­i nu re­compun un cadru natural familiar cuplului de îndrăgostiţi (vezi 2.), ci sugerează un peisaj in­terior al singurătăţii dezolante. Ea, iubita, trebuie să vină, aşa-zicînd, acestei singurătăţi : „De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii 7“ Altfel spus, existenţa iubitei capătă înţeles doar prin rapoartare la suferinţa eroului liric. Nu întîmplător, aici, ea nu are chip şi nici ini­ţiativă. Ea este pentru că el este. Şi atunci, desigur : „De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii 7“ 4.­­ Două sunt ipostazele iubitei, pe care eroul liric le selectează din „trecutul vieţii“. Prima dintre acestea este idealizată, pentru a răspunde nevoii de contemplaţie şi adoraţie, începutul strofei a doua anunţă un joc erotic („O, vino iar în al meu braţ“), dar ceea ce urmează este de o infinită pudoare. Erotismul devine extatism : „Să te privesc cu mult nesaţ / Să razim dulce capul meu / De sinul­­tău, de sinul tău“. O dorinţă foarte puternică („mult nesaţ“), sublimată în privire şi urmată de rezemarea castă a capului pe sin înseamnă mai degrabă un gest de veneraţie decît de posesiune. A doua ipostază, concurentă primei, căci poetul va alege între ele, este senzuală, deşi aparenţele contrazic această interpretare. Intr-adevăr, strofa a treia evocă plimbările cuplului „prin văi şi lunci“ şi ridicarea iubitei de subsuori. Ca în familiale fotografii de album, aş zice. Totuşi, plimbarea prin văi şi lunci presupune coborîre, urcare, mers pe drum drept, iar coborîre... Vreau să spun — o anu­mită repetitivitate şi­ „mecanice cadenţe“. Ca, de altfel, şi ridicatul de subsuori „De-atitea ori, de-atitea ori 7“ 5. ■— Strofele patru şi cinci operează o nouă reducţie (acea opţiune despre care vorbeam mai înainte) în „portretul“ iubitei. Este re­ţinută ipostaza celestă „Mai mindră decît orice stea“­ pentru că numai aşa sufletul lui va fi înseninat mereu. Am subliniat „mereu“ pentru a atrage atenţia că ipostaza cealaltă, pămîn­­teană, să-i spunem, ca în Floare albastră („Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul / Mi-oi desface de-aur părul / Să-ţi astup cu dinsul gura“) este îndepărtată printr-un act mental, căci gindita ca neîndestulătoare sufle­tului, dar nu dispreţuită. 6. — Ultimul vers al strofei a cincea („Iubi­ta mea, iubita mea“) este de o deosebită im­portanţă pentru interpretarea propusă. Iubita mea, aceea mai mindră decît orice stea, aceea cum altele nu-s, căci doar ea îmi Înseninează viaţa sufletului, numai pe aceea, a mea, o chem / întreb : „De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?“ 7. — Şi aceea („Femeie intre stele şi stea între femei“) nu va veni (de fapt nu-i va veni). Deşi singurătatea este tot mai copleşi­toare („Şi lanurile sunt pustii..."), iar întreba­rea din finalul poeziei răsună ca un strigăt disperat, dar în deșert. Nu va veni / răspunde nu pentru că nu mai este, ca in Din valurile vremii..., nici pentru că­ iubirea s-a stins, ca nu S-a dus amorul, ci pur și simplu fiindcă n-a existat vreodată decit ca o himeră. Ea este pentru că el este. Ea este pentru că în­trebarea o cheamă fără speranţă : „De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?“ 8. — înţelegem acum de ce titlul poeziei nu are semnul întrebării. El este, de fapt, un răspuns. — De ce nu-mi vii ? — De ce nu-mi vii. Motivaţiile acestui fel de răspuns se găsesc în poezie, care abia trebuie din nou citită : „Vezi, rîndunelele se duc..." 9. — Cită simplitate, atita profunzime ! Valentin F. Mihăescu JURNAL DE POET Chipul lui Eminescu P­ e colinele Romei se află Intr-un muzeu zeci de busturi, statui ale vechilor latini virtuoşi dintre stră­moşii noştri. Ei, după ce mureau, deveniţi eroi, păzeau vatra casei, a satului, a oraşului. In frumuseţea sa romană îl avem întru­chipat în piatră şi bronz, în lemn şi pinză, în nenumărate ipostaze pe marele poet erau un sens roman, pe tot cuprinsul ţării. Revista „Luceafărul“ şi-a propus în acest an. Centenar să prezinte cititorilor săi această moştenire, chipul lui Eminescu in opere de artă însoţite de cîte un cuvînt. Astăzi îl privim pe Eminescu prin bronzul din faţa Ateneului, datorat sculptorului Gheorghe Anghel. Este numai mîini uriaşe, lucrătoare şi pi­cioare tot aşa care au bătut toată planeta pămintului românesc, paşi grei de bronz, ca nişte limbi de clopot şi înfăţişarea frunţii înalte peste ochi milostivi, iar toată această catedrală o alungă pe verticala dreaptă cu cele trei degete, triadic, pogorînd mirul frun­ţii pe crucea pieptului supt, ca al cerbului însetat după ce a mistuit întreg­­arpele cu creştetul de otravă. Nu întru floare fruntă s-o cuprindă potirul miinii A candelă l'Luceafărul să-l culeagă din adîncul fîntînii. loan Alexandru ianuarie ’89. A existat A existat risipă de vis din visul său ne-am stinge intr-o clipă de n-ar visa mereu a existat dar nai ne naştem inainte cind timpul inapoi se-ntoarce prin cuvinte a existat ţi parcă mai singerâ pe strună de ce să se intoarcă poetul ţi să-ţi spună aici e marea mea ţi cine-s eu de lingă cind ochii mei ar vrea ţi nu mai pot s-o ptingă fiind din totdeauna mişcare ţi repaos de ce să-mi cadă una o lacrimă din haos cind voi cind cer risipă de vis din visul meu aţi fi pieri­ ntr-o clipă de n-aţ visa mereu. Ion Nicolescu Cronică In anul de graţie una mie opt sute ţi cincizeci a venit la domnia cuvintului Mihai Eminescu... şi ne-a învăţat graiul stelelor ţi al izvoarelor ţi al codrilor, dar mai ales ne-a învăţat să cuvintâm nemurirea... ţi dintr-odată munţii s-au umplut de străbuni peste tronuri de piatră, văzduhul de mireasma teilor, cerul de stele de nuntă ţi lună plină ţi aţa a fost scos in lumină cuvîntul acasă ţi aţa s-a făcut că ne-am sprijinit sufletul de floarea cea mai albastră, iarba-i fericită că i-a imprimăvărat păsul, lacul că i-a oglindit, noi, că i-am citit adincul ţi am aflat de unde am venit, dirijind verbul a inveşnici... Singele ţopteşte intr-un grai cunoscut : Vox dei, vex populi I Valeria Deleanu (Urme de aur Pe străzile Bucureţtilor trece Eminescu, Ochii lui nasc luceferi ţi stele ; Printre visări ţi planuri rebele, Pe străzile Bucureţtilor trece Eminescu. Trece Eminescu ţi-acum. Nu-l vedeţi ? Este vară sau toamnă, primăvară sau iarnă, Privirile lui au pornit să ne cearnă Poeme evadate din mii de săgeţi. Vă spun, in momentul acesta trece Eminescu, El e faldul speranţei noastre intru­vers, De aur sunt urmele în divinu-i mers, Trestie în bătaia lunii trece Eminescu. Radu Cange 14 IANUARIE 1989

Next