Luceafărul, ianuarie-iunie 1989 (Anul 32, nr. 1-25)

1989-06-10 / nr. 23

10 IUNIE 1989 6 I CULTUL LUI EMINESCU yînfiripat acum, iată, un veac, cultul lui Mihai Eminescu, poetul naţional, a fost şi rămîne, pentru poporul român, peste graniţele politice nefireşti care l-au putut despărţi, fără să-l desfacă vreodată şi mai presus de fireştile deosebiri de tempera­ment, gust şi orientare intelectuală care-l îm­part, fără să-l dezbine, in familii de spirite, un factor şi o mărturisire de unitate. Nici o auto­ritate nu a impus, cu sceptrul sau cu sabia, a­­cest cult, nici o sabie şi nici un sceptru nu i-au putut submina autoritatea. El s-a născut spon­tan şi e practicat liber, izvorînd din credinţă. M-am întrebat şi mă întreb : de ce ? Era mai curînd, un autodidact şi, cu toată adîncimea preocupărilor sale în di­verse domenii ale cunoaşterii, un dilettante de geniu ; totuşi, oameni de cea mai strictă spe­cializare ştiinţifică îi cercetează cu pietate o­­pera şi-i invocă autoritatea. A fost un romantic, stăpinit de setea formelor perfecte şi stăpin desăvîrşit pe toate tehnicile poeticii clasice ; to­tuşi, adepţii celui mai îndrăzneţ modernism li­terar au superstiţia — dar oare numai supersti­ţia ? — de a-l omagia. Era un boem, cu o viaţă mai degrabă dezordonată ; totuşi, copiii de şcoa­lă sunt chemaţi de pedagogi severi să-l ia drept pildă. A fost, din profundă convingere, un con­servator militant şi un doctrinar al conserva­torismului românesc ; totuşi, liberali şi socia­lişti se referă la textele sale politice mai mult decit cu respect. Credinţa sa în valoarea ideii naţionale era susţinută, într-o vreme în care toate popoarele Europei vedeau intr­insa cheia de boltă, a oricărei alcătuiri de stat şi civili­zaţie, cu o pasiune care a imprimat uneori scrisu­lui său note de o extremă vehemenţă ; totuşi străini mai mult sau mai puţin învăţaţi aşezaţi între noi n-au cutezat, oricît de largi le-ar fi fost vreodată privilegiile, să azvîrle cu pietre în acela care putea să li se pară un idol etnic. De ce ? Fost-a intr-adevăr Eminescu poetul cel­ mai înzestrat al acestui neam ? A fost el mai poet decit Lucian Blaga, decit Ion Barbu, decit Va­sile Voiculescu ? Fost-a intr-adevăr Eminescu, între scriitorii români, cel mai inţelept ? A fost în el mai multă înţelepciune decît în Ion Ne­­culce, decît în Ion Creangă, decît în Mihail Sa­­doveanu ? Fost-a intr-adevăr Eminescu, întru­parea cea mai înaltă a inteligenţei româneşti ? A fost el mai inteligent decit Ion Luca Cara­­giale sau decît Ion Ghica ? Fost-a _ intr-adevar Eminescu cel mai doct dintre scriitorii noşti . A fost în el mai multă ştiinţă decît în Dimitrie Cantemir, in Bogdan Petriceicu Hasdeu, în Ni­­colae Iorga ? Fost-a intr-adevăr Eminescu fara egal in jurnalistică ? A fost el mai expresiv, mai incisiv si mai convingător în dificilul gen al conciziei cotidiene decît Tudor Arghezi sau, iarăși, decît Nicolae Iorga ? Fost-a intr-adevăr Eminescu cel mai integru dintre intelectualii ro­mâni ? N-au fost oare, prin timpuri, atîţia care au putrezit în temniţi sau au căzut seceraţi de ura­ prigonitorului pentru fidelitatea faţă, ce convingerile lor ? Fie-mi îngăduit sa martui­­sesc neputinţa mea de a răspunde hotărit prin da ori nu tuturor acestor întrebări şi chiar sa mă îndoiesc, la urma urmelor, de noima lor. De ce, atunci, acest cult ? Poate pentru că el, Mihai Eminescu, a întrunit cel dinţii toate aceste felurite însuşiri de inteli­genţă, talent şi caracter în unitatea armonioasă a personalităţii sale exemplare ? Poate că-i aşa, dar atunci valoarea sa, istorică şi paradigma­tică, i-ar justifica îndestul aşezarea in canonul clasicilor literaturii noastre, nu insă şi cultul ce i s-a consacrat. E mai mult decit admiraţie, fie cit de îndreptăţită, e mai mult decit pre­ţuire fie cit de argumentata, e mai mult de­cit recunoştinţă, fie cit de datorata, in emoţia cu care generaţii după generaţii de romani se înclină asupra paginilor lui. Sa fie, oare, din parte-ne, reacţia afectivă faţa­­de vicisitudinii­­vieţii omului fără noroc şi fara prieteni care a fost ? Compasiunea faţă de strălucitul barba care a iubit în chip nefericit o femeie n­u ma­car sclipitoare ? Indignarea faţa de condiţia pro­letară in care s-a zbătut acest prinţ al spiri­tului ". Revolta împotriva a ceea ce oamenii nu­mesc cu uşurinţă nedreptatea soartei, împotriva­­ fatalităţii care a aruncat în­­beznă, la ceasul de­­­­săvirşitei ei împliniri, o minte atit de rodnică ? fi Nici­’mila,­­nici indignarea, nici revolta nu au clădit vreodată temple. De ce, de ce, atunci, a­­cest cult ? îndrăznesc să răspund întrebării cu un cu­­vint desuet, depreciat de dintele vremii şi de u­­zul comun, un cuvint care, asemenea monedelor antice smulse de arheologi pămîntului, trebuie spălat cu acizi pentru a-şi revela adevărata va­loare : poporul român i-a închinat un cult lui Mihai Eminescu pentru că poetul l-a iubit. Mi se va spune că sînt nedrept , şi alţii l-au iubit. Au fost mulţimile de truditori cu braţele care, sub arşiţa ogoarelor şi in dogoarea ate­lierelor, i-au dobîndit, cu preţul muncii şi cu vlaga lor, dăinuirea pe acest pămînt. Au fost înfrăţirile de asceţi şi însoţirile de cărturari care, nevoindu-şi trupul, nesocotindu-şi sufletul şi încordîndu-şi mintea, i-au întărit spiritul şi i-au luminat cugetarea şi simţirea. Au fost tagmele de războinici care au căzut sau au triumfat pe timpul de onoare pentru libertăţile lui. Au fost sfaturile de dregători şi rindurile de cirmuitori care nu şi-au precupeţit liniştea pentru a-l conduce printre neliniştile acestei lumi. Aşa-i. Au fost şi sînt şi vor fi dintre toţi aceştia destui care să-l fi iubit pînă la jertfi­rea de sine. Şi totuşi, el este unic prin iubire. Deşi e din aceeaşi substanţă cu iubirea lor, iu­birea lui arde in eternitate, cu o flacără fără pereche, în chip simbolic. De ce ? Intii, pentru că a fost iubirea unui om care nu a agonisit pentru sine însuşi nimic din bu­nurile acestei lumi : nici scaun de dresătorie, nici pămînt de moşie, nici moară de morărit, nici vamă de vămuit, nici gospodărie cuprinsă, nici femeie legiuită care să-i ridice drepţi urmaşi şi moştenitori numelui şi agonisitei sale. Singura lui avere, talantul cu care fusese înzestrat de sus, avea două feţe : pe una era scrisă, porunca dăruirii integrale de sine, pe cealaltă făgăduinţa stăpînirii lumii întregi prin Cuvînt. Talant de alegere, deci de suferinţă, fără căutare la gloate şi în bazar, împlinind el porunca, s-a împlinit făgăduinţa : dăruirea a rămas a lui, stăpinirea a trecut-o limbii româneşti. Apoi, pentru că a iubit acest popor aşa cum era, pentru că era, nu pentru ceea ce avea sau trebuia să fie. L-a iubit cu toate virtuţiile şi păcatele lui, cu toate nevoile şi risipele lui, cu toate înălţările şi căderile lui. L-a iubit fără a­­măgiri de îndrăgostit şi fără pedanterii de das­căl fără ocări de stăpîn şi fără linguşiri de slugă. L-a iubit în respectul libertăţii lui şi în duhul adevărului, pentru ca să se vădească lu­mii întregi că nu se află pe lume neam de oa­meni care să nu merite a fi iubit. L-a iubit fără să caute la chipul lui altfel decât pentru a se face, din iubire, asemenea lui : moldovean cu moldovenii, muntean cu muntenii, ardelean cu ardelenii, român cu toţi românii, a fost ţaran cu ţăranii, tîrgoveţ cu tîrgoveţii, boier cu boierii şi domn cu domnii.­L-a iubit in pofida istoriei şi în pofida destinului, asumîndu-i de­plin istoria şi destinul. Există mai mult decit o tainică analogie intre hieroglifa vieţii lui şi povestea vieţii acestui popor ; ea a stăruit peste moarte in soarta operei sale, asemenea cu a neamului întreg. Ci­ elan constructiv, cita apri­­gă îndirjire, cită credinţă înflăcărată şi cita lehamite, cită resemnare, cit scepticism in omul acesta ! Cită boierie şi cită cuminţie, nu vorba sau tăcerea cu care a întîmpinat ifosele boie­riei fără minte şi obrăznicia minţilor fără bo­ierie ! Ce discrepanţă între firea lui mai mult decît excepţională şi starea mai puţin decit co­mună de care a avut parte ! Şi, în sfîrşit, iubirea lui pentru neamul ro­mânesc ne apare unică pentru că, prin curaţia şi intensitatea trăirii, prin limpezimea şi desă­­vîrşirea rostirii, ea s-a depăşit pe sine însăşi devenind, în vremuirile istoriei şi în colburile acestei răspintii de cai ale răutăţilor, semn viu şi simbol revelator al Puterii eterne şi nemăr­ginite din care purcede : al Iubirii atotcreatoare şi atotţiitoare care a chemat din nefiinţă la fiinţă cerul cu stelele, marea ,cu valurile, co­drii cu ramurile, seminţiile şi limbile pămîntu­­lui. Căci ne-a iubit cu iubire ziditoare şi însu­­fleţitoare care n-a cunoscut osteneala, îndoiala şi deznădejdea, care s-a ridicat mai presus de pravila binelui, frumosului şi adevărului, nu pentru a le jertfi slăbiciunii noastre omeneşti, ci pentru a ni le întemeia pe taina neistovitei ei tării. Un elin din vechea Alexandrie ar spu­ne că ne-a iubit aşa cum iubeşte un eon lumea în care se întrupează pentru a o reclădi. Hype­rion ! Cine poate şti ? Ştim însă toţi şi o ştiu şi aceia care nu ne iubesc şi nu-i vor că, atita vreme cit neamul şi limba românească vor dăinui, cultul lui Mihai Eminescu va fi celebrat în forurile acestei ţări, nu pentru făptura de umbră şi vis a omului trecător, ci pentru sacra­­ ardere de t­ot răscumpărătoare hărăzită lui. Scăldat în focul supremei Puteri căreia iubirea poetului pentru poporul său i-a dat chip, el ne întăreşte fiinţă naţională şi ne-o păzeşte şi azi, la un veac de la mutarea sa la cele veşnice. El ne oferă, nu, el este, pentru români, pentru toţi românii şi doar pentru români, fireşte, criteriul teribil al iubirii de neam. N. S. Tanaşoca , dominat de cel puţin două coordonate fundamentale : ethosul şi logosul, în acest spaţiu insolit, interacţiunea for­ţelor originare (lumea e recreată cu candidă în­drăzneală demiurgică ori de câte ori se dove­deşte incongruenţă moralei) şi eterne naşte tensiuni colosale. Nimic însă nu se poate sustrage instanţei bu­nului simţ. Din perspectiva acestuia, totul poate fi însă judecat, regîndit, rostit şi retrăit. Chiar şi moartea. Ivan, de pildă, o învinge în felul său, sau, dacă e să mergem mai departe în plan speculativ, învinge o anumită reprezentare a morţii. Reuşeşte, in primul rînd, printr-o de­taşare ironică faţă de sine, prin dispreţ epicu­reic şi, ceea ce e mai important, prin refuzul de a vedea lumea altfel decît din perspectiva vieţii. Pentru Ivan, moartea, ca şi răul sînt alienări ale spiritului, delicte de logică ale fiinţei su­preme (nu paradoxii !), întrucit deşi Atoatezi­­ditorul are acuitate senzorială, este cam lipsit de dreaptă judecată. Aşa stînd lucrurile, el nu-i mai presus decit Ochilă. Vede multe, pricepe puţine. Moartea e jucăria cinică a unui Dum­nezeu senil. La fel şi iadul. Ele fac parte din spectacolul lumii, îi dau culoare, nu însă şi suficientă consistenţă, întrucit devenirea a in­trat intr-un punct dominat de forţe inerte, fiind adică un angrenaj de principii formale, de ges­turi şi rituri, aborigene, goale de o semnificaţia mai adîncă. Stăpînul lumii asistă amuzat şi plictisit la spectacolul pe care şi-l oferă, viaţa părîndu-i-se un lanţ de întîmplări stereotipe, care au uitat să se mai revendice de la el. Deşi lumea i-a cam scăpat de sub control, însoţit de cite un locotenent, cel mai des de sfintul Petru, încearcă să guste efectele comediei al cărei autor total ii place să se închipuie. Şi, ca orice fiinţă fără o putere de judecare mai mare, el refuză consilierii. Să fie doar frica de a nu fi contrazis ? Pentru că, aşa cum am văzut, are încă instincte sănătoase. Are vitalitate, nu şi preaplin spiritual. De altfel, diferendul din­tre el şi Ivan tocmai­ aici se rezolvă, în sfera sensibilului. E şi pentru că­ omul nu-şi bate prea mult capul cu cele­ sfinte. Pornit prin lume haihui, fără să fie conştient deloc de bobilnacul sacru, el îşi caută mai ales menirea vitală. Epicureic şi jovial, generos din instinct, Ivan iese din normă, ignorind, cu aceeaşi dezinvol­tură, principiile binelui şi răului, fără să se situeze totuşi mai presus de ele. Se poate insă contamina, cu aceeaşi uşurinţă, atit de bine cit şi de rău. E un naiv inofensiv, o frunză-n vini. „De drumeţul care cintă, să nu te temi“ — îi spune Dumnezeu însoţitorului său. Şi nu e deloc sigur, apoi, că Atoatestăpînitorul nu-l pizmuieşte pe acest plebeu al spiritului pentru nepăsarea cu care a pornit in lume. „Dar cînţi, cînţi, nu te-ncurci“ — nu-şi poate el reprima sfînta invidie, aţinîndu-i calea lui Ivan. Dar conflictul nu se rezolvă din perspectiva unei dialectici sacre, ci din a dogmei. Ziditorul îşi conservă atributele morale, cuvintind după model biblic. E mai comod aşa. Asimilarea sa­crului in profan se face fără nici un fel de complicaţii dialectice. Lucrurile stau aşa şi nu altfel, pentru că aşa şi nu altfel au fost orin­­duite dogmatic: „Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu, zice scriptura“. Iar cuvintele sunt rostite chiar de Dumnezeu. Ar fi putut spune altfel, mai firesc, mai direct, mai fără solemnitate : „Cine dă săra­cilor, mă împrumută pe mine“. Dar s-ar fi desconspirat prea devreme, iar modul im­personal in care formulează acest precept mo­ral surprinde dialectica sacrului şi profanului în toată ironica ei prospeţime. Chiar şi Dum­nezeu e limitat de dogmă. Acţionează ca un popă cu frica transcendentului. Morala nu e deci emanaţie a dreptei sale cumpăniri, ci re­flex al spiritului dogmatic. Pare firesc deci ca moartea, instrumentul fundamental al autorităţii supreme, să fie în­vinsă de către Ivan mai întîi printr-un şiretlic, un joc rudimentar al spiritului. Ceea ce nu în­seamnă că închistarea dogmatică poate fi de­molată atit de uşor.­Nu, nicidecum. Ar fi prea puţin şi prea mult în acelaşi timp. De ce să antrenăm forţe atît de inegale acolo unde se ascund tensiuni atit de mari ? Ivan nu-şi pro­pune, de fapt, imposibilul, să învingă moartea, ci o anumită morală, promovînd-o pe a sa, morala vieţii simple, epicureice, străină de an­goase obscure („Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei ? Ba zău, nici nu mă­ gindesc“), fără inhibiţii mistice („Şi cică atunci, unde nu s-a apucat el, în ciuda morţii, de tras la mahorcă şi de chilii la ţuică şi holercă, de parcă-i mistuia focul“). E o re­voltă a cărei victorie rămîne incertă. Pentru că, uitat de moarte şi de Dumnezeu, omul cade intr-un plictis fără leac, ale cărui consecinţe sînt cam greu de evaluat. Soluţia epicureică se dovedeşte limitată („Guleaiu peste guleaiu, Ivane , căci altfel înnebuneşti de urît...“), dar e o soluţie. Şi, la urma urmei, mai importantă e revolta împotriva strîmbătăţii lumii orînduite in spirit dogmatic. fr «6* t­recerea din real în fantastic şi din ’ imanent in transcendent se face după­­ consecvente principii ale naturalului, adică in chip cit se poate de firesc : un pas, şi eşti dincolo. Dar ce pas... Lipsit de fast simbolic, de solemnitate sacră, el are to­tuşi o semnificaţie strictă, adineă. Şi pentru că trecerea e mai ales dintr-un univers moral în altul, semnificaţia momentului se consumă, cum e şi firesc, un plan etic. De aceea, ontolo­gia fantasticului la Creangă pare neglijată. Iar, de cele mai multe ori, este neglijată. (Vom vedea, mai tirziu, cit de simple şi fireşti, cit de puţin întortocheate sunt căile mirifice în cos­mos). N-ar folosi la nimic să descoperim in lumea de dincolo (nu dincolo foarte hetero­gen, de altfel) elemente ale unei realităţi vio­lent alienate, decoruri colosale, situaţii absurde un ambient şocant. Recuzita bestiarelor, atît de des întrebuinţată în alte creaţii similare, mai ales pentru a conferi individualitate lumii de dincolo, nu prea contează la Creangă. Faptul se explică, desigur, şi prin aceea că el des­cinde dintr-un univers folcloric, (în care lu­­minile coexistă în mod fire­sc, despărţite ,doar de citeva vămi uşor de trecut), nu dintr-unul al terorii mistice. Ceea ce e altfel acolo (să considerăm pasul evocat ca şi făcut), se referă mai ales la tipo­logia morală. Tenebrosul Scaraoschi are o di­rectivă simplă, dezarmant de simplă : „să vîre vrajbă intre oameni şi să le facă pacoste“. Adică să strice buna alcătuire a unui univers moral, să transforme cosmosul in haos. Nu-i puţin, desigur. E premisa strictă a unei noi alcă­tuiri a oricărei lumi ce nu vrea să se reven­dice din ruinele alteia. Fizionomia prinţului întunericului e neutră, nesemnificativă. Aproape n-are chip. Subalternii i se adresează cu „Mîrşăvia Voastră“ şi asta e destul. O simplă sintagmă înlocuieşte efortul autorului de a căuta sugestii zoomorfe şi antro­pomorfe care să ne convingă cu cine avem a face. Accentul fiind mutat de pe aventura în sine pe confruntarea morală, ar fi inutil să-l ştim altfel decât după fapte. Obiectul confruntării trebuie să fie însă co­erent şi adine individualizat. Lumea prinţului întunericului (mai precis refugiul său, ştiute fiindu-i ambiţiile atotcotropitoare) nu e una de fantome, ci dominată de acelaşi patos vital ca cea reală. Altfel, confruntarea ar fi lipsită de tensiune dialectică. Apoi, protagoniştii trebuie să poarte o mască morală, nu numai pentru a se delimita cit mai precis, ci şi pentru că, aşa cum spunea cineva, adevărurile metafizicii, dacă ai răbdare să le observi, sunt adevărurile măştilor. Iar odată masca pusă, nimic nu trebuie să pară fictiv. De aici, dezinvoltura trecerii din real în fantastic şi din sacru in profan. Grigore Traian Pop SPECTACOLUL LUMII «Eminescu şi Creangă» - tablou de Octav Bancilă CENTENAR CREANGA — 11»HM EMINESCIANA • Inscriindu-se in cadrul manifestărilor oma­giale dedicate centenarului poetului naţional, cel de-al şaptelea tom al revistei „Invăţămint şi pedagogie în România“, editată sub egida Bibliotecii Centrale Pedagogice din Bucureşti, se ocupă de-a lungul a 132 de pagini de im­portantul eveniment cultural. Volumul se deschide cu două traduceri ale „Luceafărului“ : versiunile în limbile franceză („Vesper“, semnată de Mihail Bantaş) şi cea engleză („Lucifer“, datorată regretatului poet Corneliu M. Popescu) şi se încheie, de ase­menea, cu o tălmăcire a capodoperei emines­ciene, de data aceasta în sanscrită, cuprinzind 392 de versuri, aparţinind Urmilei Răni Trikha. Intre aceste prelucrări in limbi de mare cir­culaţie a nestematei marelui maestru al liricii româneşti sunt simbolic grupate o serie de stu­dii ce au, ca prefaţă, o notă reluată din volu­mul „Mihai Eminescu“, „Junimea“ 1974, aparţi­­nând lui Tudor Vianu, privitoare la însemnarea găsită pe marginea unui manuscris eminescian, din tezaurul Bibliotecii Academiei R.S.R., pri­vind celebrul poem. I se alătură textul unei conferinţe despre Eminescu, ţinută de către G. Călinescu la Cursu­rile internaţionale de limbă, literatură, istorie şi artă, organizate de Universitatea bucu­­reşteană. Un al treilea maestru al criticii româneşti, Eugen Lovinescu, este şi el prezent cu eseul „Traducerea lui Eminescu“. In corpusul volumului figurează apoi o serie de comunicări cum ar fi : „Eminescu bibliote­car“ de Alina Bejan, „Eminescu în pedagogia română“ de Cezar Birzea sau cele privind răs­­pindirea operei sale poetice pe meridianele glo­bului, de acest aspect ocupîndu-se mai mulţi autori. Astfel, Maria Constantinescu-Condruţ, analizează traducerea în slovacă a operei poe­tice, datorate unui alt poet naţional, Ivan Kras­ko . Ana Şincai face o trecere în revistă a tra­ducerii operei eminesciene in limba engleză. Urmează : Alexandru Suter : „Eminescu în ger­mană“, Georgeta Vilău : „Eminescu în polonă“ , Hilda Burcian : „Eminescu tradus în maghia­ră“. Florica Georgescu este autoarea a două studii : „Eminescu in cultura italiană“ şi „Mihai Eminescu în Franţa“, Doina Antonie-Constanti­­nescu : „Eminescu în Uniunea Sovietică“, Mioa­ra Caragea : „Eminescu în spaniolă şi portu­gheză“, în finalul volumului, studiul lui George Anca, redactorul-şef al publicaţiei, intitulat „Docu­mente indoeminescologice“ încheie în mod fe­ricit cuprinsul, pe cit de bogat, pe atît de divers al publicaţiei, care se constituie intr-un mo­ment cultural cu ample semnificații in acest an omagial eminescian. Florin Colonaș I­K­ ­ DESPRE un PRETINS CRONICAR: AXINTE U­RICARIEL xinte Uricariul, copist de documente­­ şi cronici interne, care a activat la Curtea din Iaşi, în primele două decenii­­ ale secolului al XVIII-lea, este un nume ce, de mai bine de un veac — de cind M. Kogălniceanu a editat Letopisiţile Ţării Moldovii —, poate fi întilnit în toate sintezele de istoria, vechii literaturi şi istorio­grafii româneşti ca autor al scrierii de a doua domnie a lui Nicolae Alexandru vodă. Nimeni nu s-a întrebat însă pină acum cită îndreptăţire se află în a-i atribui acestui „simplu scriitor de documente“ — cum îl numea N. Iorga — paternitatea asupra cronicii oficiale privind a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova (1711—1716), întreprindere ce se vădeşte a fi realizată din însărcinarea directă a domnu­lui şi cu masivul concurs al acestuia pentru multe din informaţiile consemnate, atitudine nemaiîntîlnită la nici un voievod, mai ales într-o lume în care respectarea ierarhiilor so­ciale făcea inoperantă o astfel de alegere (căci cronicile oficiale ale Moldovei şi Munteniei, fără excepţie, sînt realizări ale marilor boieri, care deţineau sau deţinuseră importante funcţii în stat). O vom face noi, dînd la o parte unanimitatea părerilor cu privire la „letopiseţul de necontestat al lui Axinte Uricariul“ (I. D. Lăudat, Istoria literaturii române vechi, III, Bucureşti, 1968, p. 6), lucrare despre care „ştim sigur că aparţine lui Axinte Uricariul, pentru că ni s-a păstrat parţial manuscrisul ei autograf“ (Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini pină la 1830, Bucureşti, 1977, p. 267). Aşa să fie ? Cercetînd cele trei ediţii ale scrierii în discuţie — două aparţinind lui Mihail Kogăl­niceanu (1845 şi 1872) şi una lui loan Şt. Petre (1944) — am fi tentaţi să spunem că da ! De­oarece ambii editori ii dau ca autor incontesta­bil pe Axinte, în ediţia lui Kogălniceanu scrie­rea se deschide cu titlul „A doua domnie a lui Neculai Alecsandru Mavrocordat V. V. in Mol­dova de Acsinti Uricarul (1711—1716)“ şi se în­cheie cu precizarea „Sfîrşitul domniei a doua a lui Nicolai Mavrocordat Vodă, scrisă de Acsinti Uricarul“ (Mihail Kogălniceanu, Cronicele României, II, Bucureşti, 1872, p. 119 şi 173). In ediţia lui Ioan Şt. Petre, însoţită de un dezvol­tat studiu introductiv, aprecierile sunt catego­rice şi explicite : „Ni s-a păstrat izvodul ori­ginal al lui Axinte Uricariul în manuscrisul nr. 6 de la Biblioteca Universităţii din Iaşi (...) Avînd la îndemînă izvodul original al lui Axinte, l-am copiat in întregime literă cu li­teră (...) Prin această ediţie, am urmărit să pun la îndemînă publicului şi a specialiştilor cronica lui Axinte aşa cum ni s-a păstrat în izvodul original scris în anii 1715—1716 chiar de Axinte“ (Ioan Şt. Petre, Axinte Uricariul, studiu şi text, Bucureşti, 1944, p. 69—70). Totuşi realitatea este alta şi poate fi probată dacă cercetăm cele 15 manuscrise descoperite pină acum (nu 13 cum se afirmă în Enciclope­dia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, p. 42) care conţin — integral sau parţial — textul De a doua domnie a lui Nicolae Alexan­dru vodă. Manuscrise copiate în intervalul cuprins între anii 1715/1716 și prima jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscute astăzi prin siglele : — la Biblioteca Academiei Republicii Socialis­te România manuscrisele românești nr. : 37, 56, 58, 239, 241, 532, 1 299, 3 491, 3 532, 4 225, 5 367, 5 952 şi 81 de la filiala Cluj , — la Biblioteca Centrală a Universităţii din Iaşi manuscrisele nr. : 11-22 (fost 6) şi III-62 (fost 132). Analizîndu-le cu atenţie pe fiecare dintre acestea observăm că : 1) Nici unul dintre manuscrise nu-l indică pe Axinte Uricariul ca autor al cronicii „De a doua domnie a lui Nicolae Alexandru vodă“. 2) In nici un manuscris nu se specifică refe­ritor la această scriere că ar fi fost măcar copiată de Axinte Uricariul. 3) Nici una dintre copiile cronicii nu vădeşte grafia lui Axinte Uricariul, foarte uşor de re­cunoscut pentru cei familiarizaţi cu duetul scrierii sale de o eleganţă rară. 4) Nici unul dintre manuscrise nu reprezintă originalul scrierii, toate fiind doar copii ale acesteia. Şi atunci de unde categorica şi unanima atribuire lui Axinte Uricariul a paternităţii cro­nicii celei de-a doua domnii moldovene a lui Nicolae Mavrocordat. Răspunsul îl vom afla examinînd cel mai vechi şi mai apropiat de forma originală manuscris care o conţine : manuscrisul nr. II-22 (fost 6) păstrat la Bi­blioteca Centrală a Universităţii din Iaşi. Este manuscrisul care a stat la baza ediţiilor lui M. Kogălniceanu şi Ioan Şt. Petre, cel pe care acesta din urmă, considerîndu-l „izvodul origi­nal al lui Axinte“, l-a „copiat in întregime li­teră cu literă“. Dimensiuni : Are formatul 15X19 cm. Numără 3+375+2 file (primele 3 şi ultimele 2 sunt nenumerotate şi iniţial au fost lăsate nescrise). Dintre acestea lipsesc filele 265—266 care erau însă nescrise. Pină la fila 375 nici o filă scrisă nu lipseşte. Titlul întregului manuscris : Letopiseţul Ţării Moldovii de la Ştefan sin Vasilie Vodă încoace, de unde iaste părăsit de Miron Costin logofătul, iară acum s-au scos din izvodul lui Vasile Dămian ce-au fost 3 logofăt şi de pre izvodul lui Tudosie Dubău logofătul şi altora. In trrg in Eşi, vito 7 224 [1715] sep. 1 vă din Io Nicolae Alexandru Vodă intr-a doua domnie. Cuprinde : Letopiseţul Ţării Moldovei de la 1661 la 1709 atribuit lui Nicolae Costin (f. 1-159) — pentru autor vezi Alexandru V. Diţă, Rein­­terpretări şi adăugiri la studiul cronicilor mol­dovene, in „Revista de istorie“, nr. 5/1979, p. 875—893 . Letopiseţul Ţării Moldovei de la 1709 la 1711 operă necontestată a lui Nicolae Costin (f. 162—264) . De a doua domnie a lui Nicolae Alexandru vodă, cronica aflată aici in discuţie (f. 268—375). Primele două cronici, deci filele 1—264 au fost copiate de Axinte Uricariul, care şi pre­cizează acest fapt imediat ce termină de copiat domnia lui Dimitrie Cantemir şi „epitropia“ lui loan Mavrocordat : „Pănă aice am scris eu Axinte uricariul“ (f. 264v). După care urmează copia textului De a doua domnie a lui Nicolae Alexandru vodă în două grafii ce au aparţinut indiscutabil altor dieci decît Axinte Uricariul. Cea dinţii începe cu fila 268 şi sfîrşeşte cu fila 363, cealaltă de la fila 363 pină la fila 375. Constatăm că numerotarea filelor 1-363 aparţine în întregime lui Axinte Uricariul, ceea ce dovedeşte că intenţia sa a fost să copieze şi cronica celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova, fapt ce n-a mai avut loc din motive pe care nu le cunoaştem. Manuscrisul a aparţinut însuşi voievodului Nicolae Mavrocordat aşa cum o dovedeşte exlibrisul de la f. 3 nenumerotată unde de o parte şi de alta a stemei Moldovei se află iniţialele chirilice M­AVBMGZ, adică : Io Nicolae Alexandru voievod bojin milostiv gospodar zemli Moldavscoi (Io Nicolae Alexan­dru voievod din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei). După peregrinări prin alte biblioteci, ce au urmat morţii lui Nicolae Mavrocordat sau, mai mult ca sigur, a fiului său Constantin Mavrocordat, manuscrisul a intrat in posesia lui Mihail Kogălniceanu, aşa cum o dovedeşte însemnarea făcută de el pe fila 1 : „Acest manuscript l-am găsit la Bucu­reşti, cind mă aflam acolo in luna martie 1845 şi l-am cumpărat prin prietenul meu Gr. Ale­­xandrescu la preţ de 15. 20 august 1845, M. Kogălniceanu.“ Dat fiind că din manuscris lipseşte partea de sfirşit a cronicii celei de-a doua domnii moldovene a lui Nicolae Mavro­cordat, Kogălniceanu a copiat dintr-un alt ma­nuscris această lipsă pe cele două­ file rămase libere la sfîrşitul manuscrisului, precizind că : „Aceste file lipsind s-au scris de mine M. Ko­gălniceanu.“ Tot de mina lui Kogălniceanu au fost scrise următoarele pe fila rămasă liberă intre sfîrşitul domniei lui Dimitrie Cantemir din cronica lui Nicolae Costin şi începutul textului De a doua domnie a lui Nicolae Alexandru vodă : „A doua domnie a lui Nicolae Alexandru Mavro­cordat in Moldova de Acsinti Uricariul, 1711— 1716 (f. 2671), la fel ca in titlul celor două ediţii ale sale. Prin urmare, Mihail Kogălniceanu este cel care fără nici cel mai mic temei docu­mentar, l-a indicat pe Axinte Uricariul ca autor al acestei cronici şi, trebuie subliniat, în ciuda faptului că numai cu o filă mai înainte însuşi Axinte ţinuse să-şi imortalizeze numele şi fapta : „Până aice am scris eu Axinte uricariul“. Cel care dorea atît de mult să se ştie că el a copiat „pănă aice“, să-i fi fost indiferent dacă se menţionează sau nu că el este autorul textului ce urmează? Fireşte că nu ! In concluzie putem afirma că : 1) Axinte Uricariul nu este autorul cronicii De a doua domnie a lui Nicolae Alexandru vodă, 2) după cum nu este nici măcar copistul aces­teia (în nici una din variantele păstrate). 3) Desemnarea pretinsului autor a fost făcută în mod arbitrar de M. Kogălniceanu şi accepta­tă, pină astăzi fără control de toţi cei care şi-au intersectat preocupările cu această scriere — de menţionat că Ioan Şt. Petre, care observă şi el că „pe fila 269 (sic !) titlul cronicii lui Axinte este scris de Kogălniceanu? (Ioan Şt. Petre, Nicolae Costin, viaţa şi opera, Bucureşti, 1939, p. 238), nu sesizează improvizaţia. 4) Axinte Uricariul trebuie înlăturat dintre autorii vechii noastre istoriografii, istoria litera­turii urmind a-l menţiona de acum înainte doar in calitatea sa de copist al unor importante scrieri, cum ar fi letopiseţele lui Grigore Ureche, Miron Costin şi Nicolae Costin. 5) Pină cind cercetările ce vor fi întreprinse asupra textului nu-l vor desemnă pe autorul probabil al cronicii — noi ne-am oprit deocam­dată atenţia asupra marelui postelnic Dum­i­­trache Ramadan şi a însuşi voievodului Nicolae Mavrocordat — autorul scrierii De a doua domnie a lui Nicolae Alexandru vodă trebuie considerat anonim, iar referirea printr-un even­tual „Pseudo Axinte Uricariul“ la fel de greşită ca şi desemnarea de pină acum prin Axinte Uricariul. Alexandru V. Diță A ’m». a. V*' A ÎN CONŞTIINŢA URMAŞILOR V­iaţa lui a fost un zbucium. 40 de ani de drumuri şi lupte, încă din faşă părinţii l-au purtat de la Ipoteşti la Botoşani pentru botez — şi acest drum a rămas oarecum simbo­lic — emblematic oricum — pentru ceea ce am putea numi complexul vieţii lui Eminescu : o continuă „pendulare“ între un „Ipoteşti“ ce ex­primă verticala locului, polul nord magnetic al existenţei sale, legătura cu firele astrelor şi mie­zul cosmic, şi un „Botoşani“ ce exprimă polul nord geografic, tendinţa de deviere şi păstrare în sensuri mărunt-omeneşti, de „coborire pe pămînt“ şi chiar de „întinare“. Copil fiind, apoi, părinţii l-au luat cu ei la Dumbrăveni, iarăşi l-au adus la Ipoteşti, el însuşi intuindu-şi le­gea ne­stării pe loc s-a preumblat pe la Agaf­­ton, poate şi pe la Coşula , prin sate şi prin codri. Apoi Cernăuţii, iarăşi Ipoteştii, Blajul chemărilor neamului său, Bucureştii, Giurgiul, iarăşi ,Ipoteştii, Viena, Berlin, Oradea, Iaşi, Bucu­reşti, Odessa, Viena, din nou, Bucureşti şi Iaşi din­ nou, Botoşani — Bucureşti pentru ultima oară, din 1888 şi pînă astăzi, şi pînă în veacul veacurilor iradiind din tezaurul manuscriselor de la Academie lumina veşnică de stea ce nu mai este, stinsă în depărtări albastre... Viaţa lui Emi­­nescu este o continuă pendulare între un Ipo­teşti ideal, pe care poetu­l însuşi a încercat să-l schimbe, să-l transfere in centrul ţării­­ şi un Botoşani mereu centrifugal. Oricine, oricînd, va investiga vreodată acest ghem de drumuri şi de lupte va trebui să identifice constanta Ipoteş­­tilor — şi sorbul celorlalte direcţii în comple­xul vieţii lui Eminescu... Opera lui a fost — şi este, şi va fi — un zbucium continuu al culturii române. Peste o sută de ani, deocamdată, de lupte cu infrîn­­geri, confruntări incerte, victorii de-o clipă ori de un ceas d­intr-un cuvînt un secol de neo­­dihnă trează a spiritului acestui neam. Emi­­nescu verifică „celula neamului românesc“ (ex­presia îi aparţine, după cum ştim, lui Titu Maiorescu) la fel de bine ca marile confruntări ale istoriei. Victoria de la Rovine este — în or­dine absolută — identică cu victoria lui Emi­­nescu in cultura română. In acest sens, se poate vorbi de o revoluţie permanentă Eminescu, de un program impus în celula culturii române de codul genetic eminescian. Cercetările în curs de materializare stabilesc vasta epopee a pă­trunderii, difuzării şi păstrării operei emines­ciene in cultura română de-a lungul timpului. Suntem­ pe clina marilor bătălii. Adevărul este absorbit, deocamdată, în pagini de ziare şi de reviste —infinite ca număr. Exploziile luptei din 1911, de pildă — cînd pentru prima oară opera lui Eminescu a fost net despărţită în po­ezie şi ziaristică, impunîndu-se de către spi­ritul timpului tăcere condescendentă asupra aces­tei de-a doua laturi a ei — au tăcut, s-au lăsat absorbite, înghiţite de steaua paginii de ziar. In 1911 s-a consumat o mare bătălie pentru dislo­carea lui Eminescu din constanta „Ipoteşti“, din completitudinea şi scindarea operei sale.­­ încet, tenace, împreună cu timpul, cultura rom­ână a reuşit, pînă în 1920, să restabilească unitatea. S-a intîmplat, apoi, o a doua încercare de scin­dare cu tendinţa manifestă de a arunca la coş jumătatea incendiară a operei eminesciene,­­ aceeaşi incomodă ziaristică. In 1924 lupta se reia — apărătorii poetului fiind un Octavian Goga, un loan Slavici, un George Topîrceanu, un Mihail Sadoveanu. Şi exploziile acestui al doilea război Eminescu au tăcut, s-au­ lăsat ab­sorbite în ziare şi reviste. Destinul culturii ro­mâne pare, el însuşi, fixat de acelaşi exemplu al complexului vieţii lui Eminescu. Intr-adevar, ce înseamnă cartea — ca număr de titluri ori de exemplare — pe lingă ziar ori revistă ? Cul­tura noastră funcţionează în aceasta dualitate ontologică a cărei expresie sensibilă nare a fi imaginea icebergului : o şeptime din blocul de marmură deasupra — şase şeptimi, dedesubt sub linia de vedere. Cărţile ? — Creasta valului, partea vizibilă, pipăibilă. Mersul adevărat al ideilor, viaţa spiritului, dramatismul existenţei, zbuciumul ca neodihnă trează d­in adîncul o­­ceanului de ninsoare tipografică apare mai clar, in ziare şi reviste. Eminescu n-a scris tratate ştiinţifice, studii prinse îrn coperţi de carte­­*ă ci s-a angajat în această salahorie din adîncul, a modelat mari teorii pe care le-a infuzat în po­por prin oficiu zilnic. Pe frontispiciul ziarului Timpul stă scris : „apare în toate zilele de lu­cru.“ Ziarele, în general, reprezintă zilele de lucru ale culturii române. Către ele ne îndeam­nă exemplul vieţii lui Eminescu. Lucrarea spor­nică şi sporitoare a spiritului a ieşit totdeauna victorioasă din confruntarea cu opera lui Emi­­nescu. La 1924 putem consemna o sărbătoare a acestei munci. La 1939, prin Perpessicius, înce­peau sărbătorile continui, marile sărbători le­gitime întru Eminescu. Au fost ani cînd aceste sărbători au fost iarăşi interzise ori poleite, far­date în stridenţe de bilet. Astăzi trăim anii unor sărbători adevărate, ai unei voinţe colective, unanime, de cunoaştere şi asimilare. Oricît am vrea să închidem ochii, să ne supunem cu to­tul lui Eminescu ori să-l supunem cu totul —­­ne dăm seama, din ce în ce mai lucid, că lu­crul nu se poate. Cu Eminescu ne con­fruntăm — acesta este adevărul — ne „luptăm“ zilnic, în toate zilele de lucru. Eminescu im­pune reconsiderarea marelui nostru tezaur zia­ristic şi revuistic, rediscutarea — din punct de vedere istoric, social, cultural, sociologic, teore­tic — a secolului al XIX-lea românesc, placă turnantă la clădirea istoriei noastre. Eminescu ne cere muncă, studiu, ştiinţă de carte — şi ne spune din fiecare pagină a operei sale, din fie­care pagină a luptelor ce s-au dat pentru el : cunoaşte pentru, a iubi; nu iubi fără să cu- Nicolae Georgescu

Next