Luceafărul, ianuarie-iunie 1989 (Anul 32, nr. 1-25)
1989-02-04 / nr. 5
% l a un secol de la dispariţia fizică a Poetului, vraja liricii sale continuă să iradieze tulburător făcîndu-ne să asis- tăm la un paradox : în Ioc să se stingă, prin trecerea vremii, poezia eminesciană capătă, din contra, o intensitate miraculoasă, o forţă de seducţie mereu vie. Cum se explică această „tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte“ a creaţiei sale ? Ne amintim că una din temele platoniciene se referea la superioritatea limbajului vorbit faţă de cel scris. Astfel, dialogul Phaidros e un proces intentat formelor retorice şi învăţămîntului sofistic al lui Protagoras, bazat pe învăţarea literatului şi a literatului. Platon ironiza „grădiniţele scrierii“ pe care Ie considera „simple distracţii de sărbătoare“ ele aducînd doar „plăcerea de a scrie“ sau, cum spunea filozoful, „de a scrie pe apă“, cerînd contemporanilor săi să se întoarcă la adevărul şi fiinţa rostirii, adică la energia pură a logosului aflat în substanţa vie a oralităţii limbii. Ar fi insă greşit să credem că Platon desconsidera limbajul scriptural în totalitate ; dacă citim cu atenţie rîndurile sale vom observa că sînt aduse în discuţie două tipuri de scriere : una bună şi una rea. Cea de-a doua este lipsită de vibraţia fiinţei în timp ce scrierea bună este, după Platon, aceea care păstrează sentimentul viu al logosului, e discursul cald „întipărit în sufletul“ celui care citeşte printr-o anume metamorfozare a scrierii în oralitate a literalului în vorbire. Intorcîndu-ne la Eminescu, vom desluşi în creaţia sa tocmai acest principiu platonician al scrierii vii, căci peste tot în universul său liric predomină structura sonoră a expresiei, vibraţia unei muzici adinei : „Peste vîrfuri trece lună, / Codru-şi bate frunza lin, / Dintre ramuri de arin / Melancolic cornul sună. / Mai departe, mai departe, / Mai încet, tot mai încet, / Sufletu-mi nemîngiiet / îndulcind cu dor de moarte.“ Versul eminescian are o pulsaţie proprie, cu inflexiuni eufonice, cuvintele se topesc într-un fluid acustic plin de vrajă. De aceea poemele se cer mai degrabă ascultate decit citite, legănarea melodioasă a verbelor exprimînd ritmul interior al fiinţei : „Neînţeles rămîne gîndul / Ce-ţi străbate cînturile, / Zboară vecinie, îngînîndu-i / Valurile, vînturile.“ Cînd parcurgi cu privirea o pagină eminesciană versul tipărit se transfigurează sonor, poetul converteşte alfabeticul în melos făurind scrierea vie prin forţa magică a rostirii. Oare în faţa acestei poezii nu suntem mereu tentaţi să facem la fel ca cititorii antici şi medievali şi anume să citim cu glas tare pentru a participa la ritualul muzical al versurilor ? Edgar Papu vorbeşte la un moment dat despre „simfonica eminesciană“, despre mirajul auditiv atit de copleşitor în creaţia poetului „lirica lui Eminescu ne sugerează acea cutie modestă din „O mie şi una de nopţi“ din care, însă, odată cu deschiderea capacului, iese un duh uriaş“. Exegetul afirmă în continuare „numai alcătuirea sonoră deţine această, facultate atit de suplă, de a ieşi într-o crescîndă amplificare, pînă la proporţiile cele mai vaste şi de-a reintra apoi în simplul sunet iniţial, care a cuprins-o implicit“. Ne uimeşte frăgezimea nealterată de trecerea vremii a poeziei eminesciene, ea izvorăşte însă din duhul, cîntecului, din substratul anamnesic iar nu hypomnesic al memoriei noastre din sufletul iar nu din litera textului : „Adormi-vom, troieni-va / Teiul floarea-i peste noi. / Şi prin somn auzivom bucium / De la stînele de oi. // Mai aproape, mai aproape / Noi ne-om strînge piept la piept... / O, auzi cum cheam-acuma / Craiul sfatu-i înţelept !“ Asemeni folclorului, creaţia ■ eminesciană se transmite din generaţie în generaţie pe cale orală, ea aparţine scrierilor mnemonice şi exprimă, la cote absolute, tradiţia milenară a unei culturi orfice. Dacă, aşa cum se spune azi, „galaxia Gutenberg“ l-a transferat pe om din lumea magică a auzului în lumea indiferentă a văzului, lirica poetului învinge acest handicap însufleţind pagina tipărită printr-un alt soi de scripturalitate şi anume prin limbajul viu al rostirii, prin acea scriere vorbită în care şoapta, murmurul, suspinul, invocaţia alcătuiesc polifonia discursului. Lirismul e un permanent dialog, un „dialogos“ muzical cu Fiinţa : „Ce te legeni, codrule, / Fără ploaie, fără vînt / Cu crengile la pămînt“ / — „De ce nu m-aş legăna / Dacă trece vremea mea ! / Ziua scade, noaptea creşte / Şi frunzişul mi-l răreşte“. E aici un panteism sonor, la fel ca în proza lui Sadoveanu, metaforele surprind foşnetul firii acel inconfundabil „freamăt de codru“ misterios şi profund străbătut de o dulce melancolie. Poetul ne introduce intr-un imperiu auditiv alcătuind din cuvinte un madrigal cosmic nicicînd în pericolul de a deveni o „scriere moartă“, un simplu text tipărit pe pagină. In spatele învelişului verbal se ascunde forţa taumaturgică a unui cîntec neîntrerupt, căci poetul aude „încet ca-n vis dulcile cuvinte“ „abia-nţelese pline de-nţeles“, e un grai care vine de departe, ecou din ecou, transmiţîndu-ne reverberaţiile tulburătoare ale sufletului. O blîndă taină învăluie acest univers sonor mereu legănată de chemări orfice : „Ca a nopţii poezie, / Cu-ntunericul talar, / Cînd se-mbină, se-mlădie / C-un glas tainic, lin, amar, / Tu cîntare întrupată !“ Intr-adevăr, poezia eminesciană e o „cîntare întrupată“ sau, cu alte cuvinte, e actul soteriologic al unui artist genial născut ,în albia tradiţiei mioritice, a melosului transfigurator. Chiar şi destinul e văzut de poet ca o emanaţie sonoră, precum un duh plăsmuit de „marele povestitor“ . „Şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / încet repovestită de o străină gură, / Ca şi cînd n-ar fi viaţa-mi, ca şi cînd n-aş fi fost, / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost.“ Poemul eminescian ne rămîne viu in memorie prin respiraţia sa lăuntrică, motiv pentru care versurile trebuie receptate cu auzul nostru profund. Un mare poet romantic se adresa cititorului său : „Trage aer în piept şi citeşte cu urechile, cum doresc întotdeauna să fiu citit, şi versurile mele vor suna aşa cum trebuie să sune“. E un sfat înţelept pe care ni l-ar fi dat, fără îndoială, şi Mihai Eminescu. Alexandru Horia Scrierea vie m ■ ■ I 4M sil % Elena Greculesi : „Flori" EMINESCIANA Eminescu — sculptură de Petre Stoiciu Ediţia a treia—ediţie de autor? S e ştie că, în decembrie 1883, T. Majorescu, in timp ce poetul era internat la Viena, a publicat, la Socec, prima ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu. Iar, în 1885, făcea să apară, tot la Socec, ediţia a doua. Ambele ediţii, tipărite fiecare intr-un tiraj de 1 000 de exemplare, s-au epuizat rapid. In anii următori, se resimţea acut nevoia unei noi ediţii. Aşa cum reiese din corespondenţa Henrietei către Cornelia Emilian, în primele luni ale anului 1888 se pare că poetul, care se simţea mai bine, a intenţionat să-şi ia răspunderea de a tipări personal o nouă ediţie a poeziilor sale (I.E. Torouţiu , Studii şi documente literare, IV, Bucureşti, 1933, p. 244). De altfel, încă din iulie 1887, pe cînd era la Iaşi, M. Eminescu a discutat această problemă cu V.G. Morţun, care îi propuse să se ocupe el de tipărirea ediţiei a treia a poeziilor eminesciene, într-o scrisoare ulterioară — de la începutul anului 1888 — V.G. Morţun îl încredinţa chiar pe poet că noua ediţie era tipărită, urmind să fie pusă în vinzare în scurt timp ! Ceea ce, se ştie, nu avea insă nici o bază reală ! La începutul lunii februarie 1883, Titu Maiorescu îi trimite poetului, la Botoşani, o scrisoare în care îi cerea aprobarea de a scoate ediţia a treia a poeziilor, solicitindu-i, totodată, să-i trimită şi unele noi poezii, pe care le-a mai scris, pentru a le include in noua ediţie care ar urma să apară tot la Socec. La 14/26 martie 1888, M. Eminescu, după oarecare ezitări, îi răspunde lui Titu Maiorescu, expunîndu-i încurcătura în care se afla din pricina angajamentului lui V.G. Mortun de a edita el noua ediţie. In cazul in care V.G. Mortun n-a pornit să tipărească Volumul proiectat, poetul se declară de acord ca Titu Maiorescu să publice, la Socec, ediţia a treia a poeziilor sale. „Poezii nepublicate, de intercalat în noua ediţie, nu am“ — menţionează poetul în scrisoarea sa (I.E. Torouţiu, Op. cit., p. 167). Venind la Bucureşti la 12 aprilie 1888, M. Eminescu i-a întărit, probabil, şi verbal, lui Titu Maiorescu, acordul său ca Socec să scoată ediţia a treia, ceea ce a determinat, desigur, unele acţiuni pregătitoare în vederea tipăririi volumului, căruia T. Maiorescu i-a adăugat, faţă de cele două ediţii anterioare, încă trei poezii, apărute intre timp, în „Convorbiri literare“ : La steaua. De ce nu-mi vii si Rámádévá. Aşa cum a arătat în mod explicit T. Maiorescu, primele două ediţii ale poeziilor eminesciene au apărut fără ca poetul să le fi revăzut şi să fi făcut vreo îndreptare in vederea publicării în volum. De astă dată însă, se pare, că Titu Maiorescu, discutînd problema apariţiei celei de a treia ediţie, îi propune lui M. Eminescu — aflat pe atunci în Capitală — să se ocupe personal de tipărirea cărţii, făcînd, eventual, unele mici îndreptări pe care le-ar fi considerat necesare. Facem această ipoteză, ţinind seama, pe de o parte, de faptul că Titu Maiorescu, ca ministru al şcolilor, era pe atunci foarte ocupat (iar la începutul lui iulie 1888, a plecat pentru o lună în concediu în străinătate !), şi, pe de altă parte, luînd în consideraţie următoarea notiţă publicată, la 24 iulie 1888, în ziarul „Vocea Botoşanilor“: „Aflăm că în curînd va ieşi de sub tipar o nouă ediţie a poeziilor marelui nostru poet Eminescu. Noul volum este supravegheat chiar de poet. Credem a fi bine informaţi spunind că volumul va conţine mai multe îndreptări făcute acum de d. Eminescu“ („Vocea Botoşanilor“, An. IX, Nr. 29, Duminică, 24 iulie 1888). Informaţia ziarului botoşănean provenea, desigur, de la Henrieta, sora poetului, căreia Eminescu i-a scris, probabil, despre acest lucru, spre a o încredinţa că situaţia lui materială, la Bucureşti : „se va regula“ (I.E. Torouţiu, Op. cit., p. 253). Ediţia a treia a apărut pe piaţă în august 1888. (Bibliografia română — Buletin al Librăriei generale din România şi al librăriei române din străinătate —* Editor Alex. Degenmann An. X, iunie-noiembrie 1888, p. 65, poziţia 4 429 „Eminescu Mihail — Poezii. Ediţia a treia. VI şi 315 pag. (19/12 ctm. şi 230 gr.) — Bucureşti, 1888, Socec et Comp. — Lei 4“. In Buletinul citat mai sus, (pe decembrie 1888, Nr. 12, la poziţia 4 559) se notează : „Eminescu Mihail. Poezii. Ediţia a treia. VI şi 315 pag. (19/12 ctm. — 300 gr.) Bucureşti, 1888, Tip. Socec et Comp. Acelaşi legat". Ceea ce adevereşte faptul că din ediţia a treia s-au scos două tiraje — unul simplu (cîntărind 230 gr.) şi altul legat (cîntărind 300 grame), ultimul dat pe piaţă in decembrie 1888 ! (Această ediţie legată este, negreşit, „ediţiunea de lux a poeziilor lui Eminescu din anul 1887, apărută sub îngrijirea d-lui T.L. Maiorescu, în editura Librăriei Socec“, despre care aminteşte — cu eroare de an de apariţie — Corneliu Botez, in revista „Mihail Eminescu“, Iaşi, I, nr. 6, din 1 martie 1904). Imediat după apariţia celei de a treia ediţii a poeziilor eminesciene, unele publicaţii literare s-au grăbit să reproducă din acest volum citeva din poeziile poetului. Astfel, în „Revista Poporului“, an I, din august 1888, pg. 94, apare poezia Din noapte. Iar in „Universul literar“, începind din 14/24 noiembrie 1888 şi pînă la 30 ian./ll febr. 1889, vor apărea 8 poezii eminesciene şi anume : Ce e amorul; Pe aceaşi ulicioară; Şi dacă ramuri bat in geam ; Atit de fragedă; Sonet (Iubind in taină) ; Revedere; Te duci ; O ! nunii. (Interesant e de semnalat şi faptul că, după data de 30 ian./l1 febr. 1889, revista publică, în cîteva numere succesive, pînă la 1/13 mai 1889, o suită de cinci poezii de Veronica Miele : Sînt lăcrămioarele înflorite ; Aubade ; Cînd îmi plec; Aş vrea ; Moarte, fugi !). In prezent, ediţia a treia a poeziilor lui M. Eminescu se găseşte în Biblioteca Academiei Române. (în 1939, cînd Perpessicius şi-a început publicarea monumentalei sale ediţii a operei lui M. Eminescu, editorul n-a putut s-o consulte direct, lipsind din Biblioteca Academiei Române). Ediţia a treia se deschide tot cu „Prefaţă la Ediţia d’intii“ scrisă de T. Maiorescu, datată, însă, greşit : Decemvrie 1888, în loc de 1883, data de apariţie a primei ediţii. Ea reproduce poeziile din ediţiile anterioare, la sfîrşit fiind adăugate : La steaua (p. 305), De ce nu-mi vii (p. 307) şi Kamadeva (p. 309). Dacă e real faptul că M. Eminescu a urmărit personal tipărirea acestei ediţii, trebuie să remarcăm, totuşi, că, în genere, modificările sunt minime. Mai multe sunt schimbările de punctuaţie. S-ar putea să i se fi atras atenţia poetului să nu opereze, în text, schimbări prea mari, deoarece Editura Socec care tipărea volumul, îl considera ca o continuare de ediţie ! M. Eminescu a ţinut, desigur, seama de această cerinţă, cu atit mai mult cu cît, de astă dată, întregul venit net rezultat din vînzarea noii ediţii urma să-i revină lui. (Familia L XXIV, nr. 3711/23 septembrie 1888). Pentru ediţia a doua, M. Eminescu luase numai un aconto de la Socec (în martie 1888 îl,ruga pe Titu Maiorescu să-i dea şi celelalte drepturi cuvenite). Am remarca, totodată, că în însemnări zilnice, vol III (1887—1891) ediţia I. A. Rădulescu — Pogoneanu — Titu Maiorescu nu menţionează pentru anul 1888 nici că l-ar fi văzut pe M. Eminescu la Bucureşti în acel timp, nici că ar fi corectat ediţia a treia a poeziilor eminesciene. In schimb, Titu Maiorescu notează că, în toamna lui 1889, după moartea poetului, plecînd în concediu laKissingen, afăcut, acolo, corecsurile pentm ediţia alpatra, dfepthate, nu ne uni Volum din primele două ediţii, ci pe ediţia a treia ! Ceea cere,iaca,să „citeşti în subtixţa să Titu Maiorescu a considerat ediţia a treia cu micile îndreptări făcute de M. Eminescu ca text de bază ! Credem că, dacă e valabilă ipoteza că ediţia a treia a poeziilor a fost îndreptată pe alocuri de poet — în etapa iunie-iulie 1838 — se cuvine ca specialiştii să treacă la analiza aprofundată a acestei ediţii, din toate punctele de vedere, ţinind seama, negreşit, de corecturile pe care M. Eminescu le-a făcut creaţiei sale poetice antume ! I. Cremer i . Revelaţia manuscriselor otrivit principiului actualei ediţii academice, după care volumul VIII „trebuie să includă, ca un miscelaneu de întregire, tot ce nu s-a editat încă din opera literară sensu stricto a lui Eminescu“,, în acest volum găsim şi secţiunea Traduceri în proză, care întregeşte proza originală din volumul VII. Este vorba de 9 texte traduse şi publicate de Eminescu în Familia, Curierul de Iaşi, Timpul şi Fintina Blandusiei, între 1866 şi 1888. Această secţiune deschide o nouă fereastră în eminescologie. Mai ales la Curierul de Iaşi şi Timpul Eminescu a publicat, cît timp a fost factor de decizie, multă literatură originală (a sa ori a altor scriitori) şi multe traduceri din literatura universală. Editorii selectează doar aceste cîteva piese, al căror număr va spori, fără îndoială, pe măsură ce studiile aplicate asupra presei se vor adinei şi diversifica — ediţia academică rămînînd, totuşi, în acest, domeniu o lucrare de pionierat a vremurilor noastre, cerînd cu necesitate studii de însoţire. Majoritatea prozelor eminesciene sînt şi documente despre biografia poetului. In Geniu pustiu găsim ecoul drumurilor sale prin Ardeal, în La aniversară avem, poate, singurul document după care putem deduce că poetul ţinea la ziua lui de naştere, Cezara indică legăturile lui cu Veronica Micle, etc. In privinţa traducerilor poetului, o mare importanţă are criteriul său de selecţie din literatura universală. Ca şi în cazul Fragmentariului, unde selecţia textelor ştiinţifice răspunde dorinţei (necesităţii) lui Eminescu de a-şi argumenta teoria sa socială — şi alegerea acestor bucăţi literare este motivată interior. Un splendid comentariu al lui Petru Creţia la nuvela Lanţul de aur ne atrage atenţia asupra acestui lucru. Eminescu a publicat această nuvelă a scriitorului suedez C. A. Wetterbergh în Familia, la 1866, cînd avea, deci 17 ani (a tradus-o din limba germană). Peste zece ani, în Curierul de Iaşi din 8 octombrie 1876, se publică în traducere „Morella“ lui E. A. Poe. Nuvelele sunt înrudite tematic : în amîndouă este dezvoltată relaţia mamă—fiică (fiica seamănă cu mama, pedeapsa mamei cade asupra fiicei). S-a stabilit că traducerea „Morellei“ aparţine Veronicăi Micle , în epistola din 1380 ea îi reproşează poetului : „Pauvre Morella ! Vous l’avez mise au feur...“ (cînd se certau, Eminescu şi Veronica îşi distrugeau ori îşi returnau scrisorile). Editorul de astăzi comentează : „Numai că, din nebăgare de seamă, Eminescu a uitat să ardă o filă, fila XI în numerotarea Veronicăi, iar aceasta ni s-a păstrat printre celelalte hîrtii ale poetului...“ Avem, astfel, scrisul Veronicăi Micle în mss. 2255, 4. 339 și putem constata că poetul a făcut cîteva revizuiri înainte de publicarea nuvelei în Curierul de Iași (din păcate, promisul facsimil după manuscris lipseşte din volum , mică defecţiune tehnică ce s-ar cere remediată). Nu este singurul loc din manuscrisele eminesciene unde se păstrează scrisul Veronicăi. Interesant între toate este manuscrisul 2307, unde Eminescu transcrie „Vedenia ce au văzut un schimnic, Varlaam, de la Mînăstirea Secului din Moldova“, poemul lui Vasile Pogor — comisul (tatăl junimistului ; este singurul loc unde se păstrează poemul). La un moment dat scrisul se schimbă, se vede clar mina Veronicăi : poetul a rugat-o, probabil, să continue ea transcrierea (in 1874 ştim că Eminescu a locuit la Vasile Pogorfiul, din a cărui bogată bibliotecă a ales, spre publicare în Convorbiri, şi acest poem — pe care, însă, doar l-a copiat, renunţind a-l mai da tiparului). Faptul vine să ne întregească, o dată în plus, imaginea preocupărilor intelectuale comune oarecum ale celor doi prieteni, în epoca ieşeană. Alegerea ,Morellei“ ţine, fără îndoială, de alegerea lui Eminescu din urmă cu zece ani pentru „Lanţul de aur“. Un sensibil comentariu al lui Petru Creţia subliniază : „In plus, traducerea acestei proze a fost revizuită de Eminescu într-un Ceas de sărbătoare a iubirii, din care dăinuie și azi, întîmplător, nearsă, o sărmană filă“ (p. 1136). Ca document biografic — ori de „destin“ mai degrabă — foarte interesantă mi se pare bucata „O baie caldă in Egipt“, traducere după Al. Dumas-tatăl. Sînt impresiile unui european despre Orient ; bucata vădește o voluptate a descrierii cum numai Eminescu putea să pună în texte-suport. Pe de altă parte, citind-o, ai impresia că Grigore Ventura (sau George Călinescu !) descrie recluziunea poetului în baia Mitrașevschi din fatidicul 28 iunie 1883 : „Băile sînt, după geamii, cele mai frumoase monumente ale cetăţilor orientale. Aceea în care m-au dus pe mine era o zidire mare, de o arhitectură simplă, şi plină de împodobiri ingenioase. Întîi intră cineva într-un vestibul care şi-n dreapta şi-n stingă are odăi unde-şi pun oamenii mantalele. In fund şi în faţa intrării este o uşă care se închide singură. Cum intri pe această uşă te afli intr-o atmosferă mai caldă decit aerul de-afară. Pînă te afli aice, poţi să te mai tragi înapoi de vei voi ; însă cum vei pune piciorul pe una din cămările d-alăturea, atunci să te aţii, că nu mai eşti al tău. Doi feciori pun mina pe dumneata şi îndată te faci un lucru, o avere a aşezămîntului (...) Trecurăm într-altă odaie, însă acolo, oricît aş fi vrut a mă împotrivi, n-aveam încotro : aburii erau aşa de deşi şi căldura aşa de mare incit simţeam că mă înneacă, îmi venea să crap. Crezui că vor fi greşit povăţuitorii mei şi vom fi intrat în vreun cuptor. (...) Astfel trecurăm prin vreo patru cinci odăi a cărora temperatură de ce mergea se mai înfierbinta aşa de treptat şi repede incit un sfirşit începui a crede că cinci mii de ani omul nu şi-a nemerit elementul şi că adevărata lui preursire şi vocaţie este de a fi fiert sau fript. (...) Apa era aşa de fiartă incit scosei un grozav ţipăt, mi se păru că eram azvîrlit în Tartar ; mă apucai de vecinii mei, care toţi se mira ce am, şi de ce voi fi ţipind, mă împinsei pe umerii unuia şi mă azvîrlii iar afară cu aceeaşi repeziciune cu care şi intrasem. Cu toate acestea, tot nu scăpai teafăr : oricît de puţin şezusem înăuntru, trupul mi se făcuse roş ca racul. (...) Gizii mei dar mă aflară cu desăvîrşire domolit cînd veniră iar la mine, şi urmai după dînșii fără împotrivire către unul din acele patru bazine sau scăldători. Ajungînd la margine, ei îmi făcură semn să mă cobor. Ascultai, mă văzui într-o apă ce mi se păru că are 35 pînă la 40 de grade. Aici mi se păru o căldură foarte temperată. Din bazinul acesta trecui intr-altul de o temperatură mai ridicată (mai caldă) însă tot de suferit. (...) Pe urmă oamenii mei mă duseră în al treilea ce putea să fie cu 10 sau 12 grade mai cald dorit cel de-al doilea. In sfîrșit dintr-acesta mă duseră în cel de-al patrulea, care era acela în care mă opărisem. Mă apropiam de dînsul cu cea mai mare groază şi împotrivire, cu toate că hotărîsem să sufăr orice. Cu toate acestea începui să cerc mai întîi apa cu vîrful piciorului. Cu adevărat caldă mi se păru, dar nu aşa cum am simţit-o întîi, cînd mă opărisem. Băgai un picior, pe urmă pe celălalt, în sfîrşit tot trupul, şi nu poate cineva să-şi închipuie cu rămăsei de uimit şi în mirare că nu mai simt arsura cea dinainte. Văzui eu, adică, că celelalte bazine mă pregătise treptat ca să sufăr pa acesta...“ (p. 575—576) Bucata a fost publicată de Eminescu In Curierul de Iaşi, la 18 iulie 1876, de bună seamă pe vremea unor călduri de mijloc de vară. La 28 iunie 1883 el însuşi se afla într-o „cămară“ de baie, unul dintre semnele după care „prietenii" au înţeles că nu este în deplinătatea funcţiunilor mintale fiind şi acesta : apa fiartă, trupul său „roşu ca un rac fiert“, încă din 1876, Nicolae Georgescu Continuare în pag. a 6-a întruchiparea lui Hyperion lişeele romantice, după care artistul ,din general, cu atit mai mult artistul de geniu, ar trebui să fie un thanatofil, dacă nu cumva chiar un pesimist, au avut şi au încă o largă circulaţie atunci cînd a fost sau este vorba despre Eminescu. Vechea şi, probabil, eterna dispută dintre cele două extreme („optimist“ sau „pesimist“ ?) va rămite încă în mod cert o preocupare a eminescologiei. Nu văd nici un motiv de a nu o considera îndreptăţită, mai ales pentru că se referă la esenţa operei eminesciene. Mi se pare însă că datele pe care le-a adus, de mai mulţi ani, psihologia genetică ne permit — poate că ne şi obligă — să nuanţăm cele două extreme şi să încercăm, sub unele aspecte, o conciliere. Restrînsul cadru de faţă nu îngăduie o sumară schiţare, prilejuită de o scurtă analiză a Geniului pustiu, din punctul de vedere al atitudinii faţă de moarte. Preocupare de căpetenie a prozei eminesciene, în care Thanatos este o prezenţă atit de covîrşitoare, că uneori depăşeşte graniţa simbolistică şi se înscrie în registrul realului, vădindu-se o posibilitate de delimitare şi de circumscriere a thanatofobiei congenitale. Personajele prozei lui Eminescu (ar fi riscant să generalizăm şi la poezie) mor pentru că vor să trăiască, pentru că iubesc prea mult viaţa şi pe ele însele. Toma acţionează sub înrîurirea celor doi factori antagonici, a căror înfruntare se petrece într-un singur sens : al morţii treptate şi definitive, ca o experienţă totală, ca o probă necesară a forţei pe care o are viaţa. „Am zărit întunerecul lumei sub un troian de ninsoare“ — începutul manuscrisului — mărturiseşte asupra fatalelor chemări ale experienţei thanatice, mascate de dubla metaforă. Propensiunea (ori predestinarea) personajului se defineşte din chiar numele lui, ale cărui componente semnifică şi întăresc o nesiguranţă totală, sumbră şi necucernică. Necredinciosul Toma se converteşte, în Biblie, devenind astfel un conformist insignifiant. Dar Eminescu nu-şi părăseşte personajul într-o asemenea ingrată postură, ci îl îndrumă pe calea, extrem de fertilă, a explorării turbulenţelor, prin alegerea unui nume de familie (Nour) menit să accentueze detaşarea de vechea simbolistică, de resemnare ori de thanatofilie, îndepărtarea testului de imagerie romanţioasă ne îngăduie să-l descifrăm altfel pe Toma Nour. Puternicul erotism (pe care nu-l discutăm în rîndurile de faţă) se constituie într-un argument peremptoriu. Motivarea profundă a atitudinii personajului eminescian este divulgată între altele şi de sinuciderea falsă : visarea ori închipuirea propriei dispariţii este cea mai bună apărare de moarte şi ceamai serioasă probă că personajului îi este congenitală thanatofobia. Egoismul, pofta sa de viaţă sînt atit de nestăvilite, încît nu-şi poate imagina că, odată cu dispariţia lui, restul lumii continuă să dăinuiască şi de aceea o atrage în mormîntul închipuit şi pe Poesis, iubita sa. Toma are, asemenea naratorului, o anumită concepţie despre moarte ca experienţă. Ea trebuie să fie o verificare a energiei vieţii, deoarece este „echilibrarea esistenţei“. In acest sens trebuie înţeleasă şi cealaltă definiţie a morţii, ca „înţelepciunea vieţii“. Căci, urmează Eminescu, „cine gîndeşte des că are să moară — acela-i aşa de înţelept“. Aceasta este „Sofia“ lui loan şi a lui Toma, şi nu dorinţa de a muri. Tragismul este accentuat de faptul că personajul eminescian are conştiinţa perfectă, de cele mai multe ori, a lumii fantastice în care se mişcă idealurile sale, încă tulburi şi necristalizate. Extincţia provoacă şi contopirea cu grupul etnic. Ucigînd-o pe Maria, fata ce urma să fie pingărită de honvezi, Toma distruge un simbol şi, în acelaşi timp, generează un altul. Phoenix indestructibil, aspiraţia către pavăza intimităţii familiale se transferă asupra etniei, închipuită tot feminin, prin elemente preluate din imageria deceniului postpaşoptist („geniul martirei naţiunei româneşti, geniu palid şi plîns etc.“). Sacrificarea lui Ioan are aceeaşi funcţie, mai ales că este oficiată nu de Toma, ci de bătrînul tribun muntean, emblemă a unui tată mitic, vizibil ambivalent în acest episod : el este şi protector, dar şi punitiv. Că suntem în prezenţa unui sacrificiu ritualic o dovedeşte gestul lui Toma, care bea din apa izvorului în care se află capul lui loan : moartea a pecetluit o jinduită suprapunere, aceea dintre ins şi colectivitate, in vederea asigurării imortalităţii eului propriu. Mai mult încă, visul ce urmează după eliberarea de cea dinţii treaptă tăinuieşte uimitoarea comuniune, pe care Toma Nour încă nu o zăreşte dintre simbolica celor două experienţe. Bolta cu irizări de smarald şi cu oglinzi verzui, cu „lumină de aur“ curată şi limpede, adăposteşte „îngeri“ care amintesc de visul pe care Toma l-a avut după moartea mamei. Paradisul rîvnit de personajul eminescian are vizibile trăsături de gospodărie ţărănească, în care predomină liniştea patriarhală a începuturilor. Imaginile angelice se unduiesc într-o simbolistică ce întăreşte familialul şi prospensiunea către ocrotirea propriului eu. O apărare pe care Toma Nour este tentat să o obţină printr-un necontenit proces de purificare, accentuat de o altă ordine simbolică în care a intrat. Cea dintîi încercare catarctică pe care el o întreprinde este focul şi lesne se remarcă frecvenţa imaginilor corespunzătoare mai ales în capitolele referitoare la participarea la revoluţie. Purificarea.jgnică pare că îl acompaniază pe Tdmst. ,dintr'ţ:^una, dar se accentuează o dată cu incendiile pe care personajul le provoacă ori la care asistă : casa preotului ucis de honvezi, moara sasului vînzător. Necontenit este prezent focul în chipul vetrei aflate peste tot, de la casa lui Toma la odaia lui Poesis şi la tabăra românilor, în munţi. „Vatra“ dispersează focul ritualic, îi dă posibilitatea de a se afla pretutindeni. Următoarea etapă a purificării este a îmbăierii şi Toma o va parcurge cu aceeaşi fervoare, în înfrigurata căutare a absolutului intangibil prin repetarea experienţelor thanatice. Ioan (trimiterea la victima biblică omonimă este transparentă) va fi ucis in lupte, iar capul, retezat, îi va fi aşezat într-un izvor. Cu apa acestuia, cînd limpede, cînd înroşită de sînge, Toma nu va ezita să se stropească, îndeplinind astfel un vechi ceremonial şi urmărind acelaşi scop al transformării. Ioan îi va comunica astfel lui Toma ceva din puritatea aspiraţiilor sale, fără a reuşi întrutotul. Dar ritualul a fost îndeplinit, cu toate că numai în chip de experienţă. S-a petrecut a doua umilire a lui Thanatos. Aspiraţia fundamentală a lui Toma funcţionează oarecum în gol, ţelul ei este imprecis, iar mijloacele de a-1 atinge — a morale : „legile cari compun fundamentul eticei chiar te-ndre”- Dan Mănuca Continuare in pag. a 7-a Rezonanţele „Luceafărului“ Urmare din pag. 1 invitat să facă o vizită la castelul prinţului Ştirbey de la Buftea, la 18 noiembrie 1882, el luase cu sine şi manuscrisul poemei eminesciene, pe care o citea în faţa oaspeţilor reuniţi cu acest prilej, dovadă că ecourile lecturii lui publice din 8 noiembrie mai vibrau încă proaspete în inima criticului. Nici nu va trece multă vreme , şi odată intrată, prin publicare, in circuitul vital al literaturii noastre, ea a cunoscut o regalitate pe care puţine creaţii naţionale şi-o pot revendica. Aplecaţi mereu deasupra sonurilor ei fermecate, pline de abur de taină şi seducătoare legendă, critici şi poeţi, cititori şi comentatori, deopotrivă, au început să-i cerceteze izvoarele motivele inspiraţiei, substratul filosofic şi mitologic al conflictului, cheia rezolvării lui. O primă opinie, cea a lui Mózes Gaster, a trimis în mod corect spre basmul cules de călătorul german Richard Kunisch in trecere prin Țările Române spre Constantinopol, basm inclus, cu titlul Das Mädchen im goldenen Garten, in cartea sa de impresii de călătorie. Bukarest und Stambul. Skizen aus Ungarn, Rumänien, und der Türkei, apărută în 1861. De altfel, poetul trimitea el însuşi la acelaşi izvor, cum aflăm dintr-o însemnare marginală de la fila 56 a manuscrisului 2275 B. unde îşi notase: „In descriera unui voiaj în România, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat-o este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pămînt nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste se aseamănă mult cu soarta gemului pe pămînt şi i-am dat acest înţeles alegoric“. Ceea ce a contrariat insă pe majoritatea exegeţilor eminescieni e faptul că basmul cules de Künisch nu a putut fi descoperit ulterior în nici o zonă românească, că el n-a putut fi depistat ca atare în nici una din colecţiile noastre de literatură populară de pînă acum. Cu toate acestea există indicii sigure că mitologia românească deţine in tezaurul ei motive şi teme asemănătoare şi că legenda Luceafărului n-a putut fi născută decit pe solul strămoşesc originar, unde cultul Soarelui şi al fiinţelor astrale a fost ţinut întotdeauna la mare cinste. Asemenea motive au intrat si in componenta unor basme româneşti foarte cunoscute, ca Arghir, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, Dochia şi ursitoarele etc. In volumul de Balade (Pesta, 1859), al lui Al. Marian Marienescu se află o piesă Nunta, in care Soarele, îndrăgostindu-se de o pămînteancă, o peţeşte spre a o nunti, dacă aceasta, în final, n-ar fi refuzat descinderea făpturii solare printre muritori. Variante asemănătoare descoperim în Zîna zorilor de Slavici, în Crăiasa zinelor sau Cicoarea, de George Coşbuc, dovadă că motivul avea o răspîndire mai largă, mai ales în Transilvania. Substratul arhaic al motivului luceferian e atestat şi de prezenţa în volumul lui Teodor Pamfile. Cerul şi podoabele lui, (1915) a unei legende, asemănătoare ca structură, celei a Luceafărului. Cum legenda în cauză n-a fost pusă încă în conivenţă cu arheologia Luceafărului, ne permitem să-i dăm în cele ce urmează o extindere mai mare. Legenda provine din Transilvania şi se referă la credinţa populară că stelele au fost la origine îngeri. La baza acestei metamorfoze stă următoarea întîmplare. După o vizită pe pămînt, în care a fost însoţit de îngerii săi, Dumnezeu îi chestionează pe aceştia în legătură cu ceea ce le-a plăcut mai mult. Cu toţii au răspuns : bisericile, călugării, codrul, florile etc., cu excepţia unuia singur ce sta deoparte îngândurat şi trist. întrebat, acesta mărturiseşte că îi e teamă să spună adevărul, dar, primind asigurări că nu i se va întîmpla nimic, el a dat următorul răspuns : „Doamne, îs trist şi amărit de aceea, că ochii unei păstoriţe pămîntene mi-au picat aşa de dragi, cît nu-i modru să-i mai uit vreodată, fiind aşa de frumoşi, cum nu mai văzusem niciodată ! — Ai cui erau ? — întrebă Dumnezeu. * — Ai unei păstoriţe ce păştea oi albe pe un cîmp verde. — Şi ai grăit ceva cu ea ? — întrebă iarăşi Dumnezeu. — Da, căci îmi căzuse dragă şi i-am spus că mi-aş da viaţa cea îngerească pentru ochii ei cei albaştri ca cerul înstelat“. Inspăimintat de cele auzite, ca şi de faptul că şi alţi îngeri ar putea vorbi despre cele văzute „jos“, Dumnezu îi preface pe toţi instele luminoase, „luminind de fericire că ele toată vremea pot vedea lumea pămîntească“. Legenda de mai sus conţine în sine cîteva elemente preţioase pentru simburele ideatic al Luceafărului. Mai întîi „situaţia fundamentală“, cum o numeşte D. Caracostea, e prezentă in dragostea dintre o fiinţă cerească şi una pămînteană ; în al doilea rînd, fiinţa nemuritoare (îngerul), doreşte să renunţe la nemurire in schimbul dragostei fetei. Drept pedeapsă îngerul este transformat în stea. Raportul primordial inger-luceafăr este repede depistabil în ţesătura internă a poemei eminesciene. Astfel, într-una din variantele sale, avem chiar situaţia de mai sus, Cătălina adresîndu-se lui Hyperion cu cuvintele : „O eşti frumos cum e nima-n vis / Un înger se arată...“, la fel cum călătoria lui în spaţiu, spre scaunul ceresc, este tot aceea a unei fiinţe îngereşti „Porni luceafărul. Creşteau / în cer a lui aripe...“. 4 FEBRUARIE 1989