Lumina Satelor, 1923 (Anul 2, nr. 1-52)

1923-07-29 / nr. 29

Anul H. Sibiiu, Duminecă 29 Iulie 1923 Nr. 29. Schimb O­r. Red. «Transilvania» Loco (str. Șaguna 6) Foaie săptămânală pentru : PREȚUL ABONAMENTULUI: Pe un an.............................................................I . Lei 55.­Pe o jumătate de an....................................................... 3CN­Pentru străinătate.................................................... . 100-­Pentru America pe un an...................................dolari 2'~ ===== Un număr 1 Leu --­REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA: Sibiiu, strada Mitropoliei Nr. 45. Redactor: Preotul IOSIF TRIFA. PREŢUL ANUNŢELOR: Un şir mărunt 3 Le pentru odată, dacă se publică de mai multe ai se dă rabatul cuvenit ŢURI din strada Mitropoliei 45. x SECERIŞUL. 5 Câmpiile întinse ale ţării poartă în braţe binecuvântate pănea cea de toate zilele. In locurile, ferite de urgiile văz­duhului şi de mânia apelor grabnice, avem o recoltă mulţămitoare. Căci la multe întâmplări e supusă sămânţa de când se samănă şi până ce e răsplătită cu rod. Multe seminţe pier în pământ, iar altele după încol­­ţire şi multe sub urgia iernii, iar al­tele la schimbările primăverii cu toate toanele, şi multe sunt năpădite de bu­ruieni, iar uneori ni-o trage Dumnezeu de dinaintea noastră când stăm în preajma secerişului. Drept aceea plugarul socoteşte pe drept recolta un dar al lui Dumnezeu, să-i răsplătească truda şi lumea să nu peară de foame. Nici un fel de om nu înţelege mai adânc decât plugarul că trăim din da­rul şi din mila lui Dumnezeu. O sfântă ţărână, cum se înfioară până în adâncurile sale fiinţa noastră când te atingem cu piciorul, căci tu ne hrăneşti cât trăim, iar când nu mai suntem, la sânul tău ne hodinim! Unde ne ducem să secerăm, am început cu lacrimi să sămănăm. Dar nici celce ară şi samănă, nici cel ce udă este ceva, ci celce face să crească şi acela e bunul Dumnezeu ! Pământul dela sine arareori aduce ceva bun, fără să se amestece truda omenească. Neghină şi spini şi polomidă — a fost cuvântul de certare pentru rodul pământului, care se întinde înaintea fii­­lor neascultării. Şi unde cresc neghinele şi spinii şi polomidă, nu se duce secerătorul să culeagă recolta pânii. Şi este un ogor tot atât de sfânt, ca şi cel sărutat de razele soarelui, udat de rouă cerului şi alintat de su­flarea vântului, de pe acela încă se ridică o recoltă. E ogorul sufletului, al minţii, al simţirii creştine şi al faptei de omenie. Nu v-aţi gândit, o bunilor cetitori, că nici în acest ogor sămânţa cea bună nu creşte, dacă n-o samănă cineva şi chiar sămânând-o şi crescând, nu ajunge totdeauna să dea rod, pentru că omul îşi pierde răbdarea, îl amăgeşte ispita şi vrăşmaşul din noi şi cel din jurul nostru. Şi sunt sămănători de ură, pis­­maşii luminei şi criminalii lenii, cari toţi vreau să trăiască mai bine decât modeştii lucrători ai binelui. Dar lumea nu trăeşte pe urmele acelora. • Dă, Doamne, roadă câmpurilor să nu mai scâncească rău­, şi i satură, căci numai tu îi poţi mulţămi, iar după­ ce vei fi îngrijit de toate jigăniile, cari trăesc în întunerecul pământului, şi de cele de pe pământ şi din văzduh, nu uită să dai nişte fărmituri şi celor ce le cade sudoarea în ţărâna sfintei brazde, pe care trăiesc Românii de două mii de ani! A adus şi atâtea bunătăţi, pe care nu le-am fi văzut fără grozăviile răsboiului. Că nu vedem toate bunătăţile, pricina e că sunt tot cei vechi atotputernici, cari n’au trecut prin Oceanul sângelui şi prin vatra de foc curăţitor a răsboiului. De unde să vie înfrăţirea popoarelor când tot acelaşi politiciani dinainte de răs­­boiu ţin morţiş să cârmuească lumea ! A învăţat răsboiul să se lapede lumea de plăceri, îmbuibare. Răsboiul a predicat că nu e bine să se lege omul de bunurile vremelnice şi să preţuească cele veşnice. A învăţat lumea că cel ce ridică sabia de sabie piere şi cel ce asupreşte pe aproa­pele său, va plăti cu capul său toate ne­dreptăţile, pe cari le-a săvârşit. Dar am învăţat în răsboiu că cei tari nu stau în veci, şi adevărata tărie stă în suflete întregi moarte şi râvnitoare după ideal. Răsboiul ne-a învăţat cât este de în­şelător norocul omenesc. In faţa morţii şi a primejdiei s’a văzut că şi cel mai întunecat necredincios îşi­­ întinde mânile spre cer, bine ştiind că mânile către Dumnezeu aduc mântuire, iar cele înarmate aduce moarte. Şi au mai învăţat că nici un bine nu vine fără suferinţă. Multă lume nu poate înţelege că pânea bucuriei nu se frânge decât celui ce go­leşte păharul amărăciune)". Noi Românii, cari am trecut prin atâtea vămi, cu Înfricoşare am văzut că mântuirea de la Dumnezeu ne-a venit căci nu eram pregătiţi să ajungem acest sfârşit fără ajutorul şi puterea lui, în a cărui mână e soartea tuturor neamurilor. NOUĂ ANI. La 1 August c. se împlinesc 9 ani dela declararea răsboiului între Austro-un­­garia şi Serbia. Nouă ani cât nouă veacuri. N-au perit numai oameni de rând, ci şi regi şi împăraţi puternici au fost prinşi între dărâmăturile statelor şi ale împărăţiilor apuse. Dela potop n’a fost o certare mai în­fricoşată asupra lumii decât acest răsboiu. Au luat parte neamuri din tot pământul. Puţini­ au putut sta la o parte, dar şi aceia au avut să sufere, pe urma năprasnicului răsboiu. Se caută cine e pricinuitorul răs­boiului, temându-se toţi de răspunderea pentru atâta, iar atâta trudă nimicită, atâtea vieţi jertfite, atâtea suferinţe, care nu pot fi închise in inimil­e omeneşti fără să răsun glasul lor în lume. Un tinăr licean, Prinţip a aruncat o bombă în 28 iunie 1914 şi a omorât in Serajevo pe moştenitorul Tronului austro­­ungar şi pe soţia sa. Din această scântee s’a aprins o lume întreagă. Dar îndărătul acestui fapt stau o mulţime de cauze: tirănia şi apăsarea ma­gh­ară asupra naţionalităţilor, ura de moarte dintre Englezi şi Germani, idolul de îmbo­găţire şi mai cu seamă nebunia unei lumi fără de Dumnezeu. Dar nu pentru acestea s’au jertfit milioanele, cari au imbricat că­maşa morţii, ci pentru isbânda unei dreptăţi a celor apăsaţi, a celor buni şi neluaţi în seamă. Plugul de foc al răsboiului n’a răs­colit numai pământul ci a spintecat şi su­fletele oamenilor trăgând brazde adânci de sfâşietoare dureri. S’au năruit tronuri şi împărăţii, s’au mutat hotare, dar au rămas graniţe în su­fletele omeneşti. Şcoala naţională: „Nicolae Iorga la Vălenii-de-Munte“. S-a deschis şi vara aceasta, cu sute de ascultători, veniţi din toate unghiurile ţării ca să asculte Evang­helia vieţii de român şi om de omenie. In fruntea profesorilor cari ţin lecţii stă neobositul Apostol. Domnul Nicolae Iorga, încunjurat de vreo 20 de profesori, de la toate şcoatele înalte din ţară. Cel ce vrea să ştie cum stau ştiinţele vremii, şi cum prin ele vieaţa se poate în­­bunătăţi, să treacă la Vălenii de Munte, care a avut între oaspeţii săi pe însuşi prinţul ţării noastre şi pe Regina noastră, profesori, studenţi, preoţi, învăţători şi iu­bitori de cultură din ţară şi străinătate. E singura şcoală in ţara noastră de acest fel şi care prin rostul său va intra în istoria culturii neamului, iar timpul de azi va dobândi cea mai simţitoare îmbu­nătăţire pe urmele propagandei ce se răs­pândeşte de aici ca dintr’un vulcan de tărie sufletească. Sfătuim pe toţi cei ce au răgaz şi mijloace să treacă pe la Vălenii de Munte.

Next