Lupta, ianuarie 1890 (Anul 7, nr. 1017-1039)
1890-01-12 / nr. 1023
2 oarte, foarte bănuite, pe drept sau pe nedrept. Iată ce aveam de zis republicanilor de la «Adevărul», O. P. --------—-zm —■ Democraţia româna Cuceririle democraţiei se fac în România repede şi sănătos ; acolo unde ea a pus piciorul cu greu mai poate fi înlocuită, acolo unde a apărut, izbânda el este sigură. Este neîndoios că în România cea d’întâiu mişcare democratică cu caracter modern s’a început de pe vremea Iui C. A. Rosetti, adică cu cel mult opt ani în urmă. Până atuncea întreaga luptă între partide a fost mărginită la revendicările burgheziei, de o parte, şi la împotrivirea clasei privilegiate, de alta, toată discuţia se făcea asupra unora din libertăţile constituţionale, toate schimbările de guvern în numele ordinei, a moderantismului, sau a dezvoltărei libertăţilor publice. Această luptă cu un asemenea caracter, care de multe ori devenea de o violenţă extremă, a avut de rezultat ca interesele poporului să râmâie cu totul în părăsire, ca nimeni să nu mai gândească la starea mizerabilă a populaţiuneî rurale, la impozitele cele defectoase, la drepturile acordate marei proprietăţi în dauna muncitorilor de pământ etc. C. A. Rosetti a avut marele merit ca să observe cel d’Intâin urmările fatale ale unei asemenea nepâsări vinovate şi să dea ţipătul de alarmă. Erea evident, însă, ca partidul său să se revolte şi să primească cu nemulţumire deşteptarea bătrânului democrat. Căci partidul liberal era compus în majoritate mare din burghezi îmbogăţiţi, din oameni pe drum de a face stare tot înainte, din renegaţii uitători de originea lor, pentru cari revendicaţiunile populare erau aproape nişte crime. C. A. Rosetti a fost mazilit dinpartidul său pentru îndrăsneala avută, primele lui propuneri în favoarea poporului şi în sensul ideilor democratice au fost respinse cu mult entusiazm, dar sămânţa fusese aruncată şi ideia democratică căzută pe bun pământ. Pe vremea când trăia C A. Rosetti şi în momentele când dânsul susţinea lupta în contra colectivităţei reacţionare, putem afirma că, în afară de câţiva studenţi, nu ereau în ţară trei democraţi convinşi, trei oameni cari să fi fost partizanii lui Rosetti pentru ideile lui. Aşa se explică motivul pentru care Rosetti n’a putut produce curentul dorit şi n’a găsit sprijin nicăieri în păturile orăşeneşti. Democraţi convinşi nu ereau în ţară, iar amicii săi personali nu ereau dispuşi să rupă nici o laucie pentru izbânda ideilor. Dar abia au trecut cinci ani de la moartea lui Rosetti şi curentul democratic s’a lăţit cu o iuţeala extraordinară Pretutindeni democraţii au aderenţi, pretutindeni soluţiunile lor sunt primite cu căldură, ideile lor sunt discutate cu cel mai mare interes, ba chiar partidele cele mai depărtate prin origină şi temperament, adoptă câte o ideie democratică şi se fălesc a fi şi ele partide democratice. In ceea ce priveşte organizarea partizanilor acestor idei, constatăm cu satisfacţiune că începuturile sunt îmbucurătoare. La Iaşi, nu mai încape îndoială, că partidul radical este un partid puternic. Organizaţiune, spirit de solidaritate, devotament, convingere şi aderenţi foarte mulţi la număr, nimic nu lipseşte pentru a da grupărei un predigiu mare şi o forţă mare. La Bucureşti am rămas mai în urmă, dar şi aci radicalismul este binişor reprezentat, aşa că nu lipseşte de cât puţină muncă pentru ca toate elementele democratice să fie grupate şi organizate. De altfel terenul este foarte bine preparat şi sperăm că cel mult în doi ani, să ne găsim în faţa unei organizaţiuni foarte serioase. La Ploeşti, la Craiova şi incă în alte oraşe partizanii democraţiei radicale se înmulţesc şi viitorul surâde încurajator amicilor devotaţi ai claselor populare şi a emancipărei sale economice şi politice. Pentru un period atât de scurt, adică, pentru o scurgere numai de 5 sau 6 ani, socotim că democraţia a făcut destule şi foarte importante progrese. Şi, dacă va merge tot astfel, tot cu acest pas repede şi sigur, o mare şi apropiată isbândă ne aşteaptă. Constantin C. Bacalbaşa. --------------------------------— / LAPTA RaprMMsiiei is informatiuni Vânzarea şi răscumpărarea moşiei Dudu încă de la 1882, cabinetul I. Brătianu proectase fortificarea Bucureştilor, şi cu toate acestea, în 1886, Februarie 7, se vinde d-lui B. Misir, de acelaşi cabinet, o moşie la o distanţă de 10 kilometri de Bucureşti, când se ştia bine că cumpărătorul are să fie expropriat. Se rescumpâră apoi fără nici un drept fâcându-se din ministerul de rezbel un achizitor fără voia lui şi fără lege şi fără licitaţie, sustrâgându-se acest pământ sătenilor, cari ’l solicitaseră cu multă stăruinţă. Cu ocazia rescumpărărei de la d. Misir. Statul stipulează şi plata a 30.000 lei despăgubiri, altfel zis plata de lucrări voluptuarii. Iată în rezumat faptele după dosarul de la ministerul domenielor sub No. 16 din 1883: Sătenii de pe moşia Dudu n’au fost împroprietăriţi conform legei rurale şi însurăţeilor nu li s’a dat pământ, aceasta se vede din adresa No. 541 a secţiunei administrative către biuroul bunurilor. Din actul de estimaţiune înaintat de inginerul Georgescu, cu raportul No. înregistrărei 9.744 din 1883 Februarie 28, se vede că moşia Dudu are în total 549 pogoane şi 488 stânjeni patraţi, şi acestea evaluate la 11,788 lei, 05 bani. Se mai găseşte un al doilea act de estimaţiune, fără a fi iscălit sau însoţit de veri un raport, din care act reese că moşia Dudu are o întindere de 549 pogoane şi 488 stânjeni pătraţi, evaluată la 136,901 lei 50/00, la această sumă se mai adaugă şi 9,502 lei, preţul lemnului pădureţ, adică în total suma de 146,403 şi 50 bani. Se vede clar, că după acest al doilea act, moşia are o valoare de 134,415 lei, mai mult ca după primul, deşi întinderea rămâne exprimată prin acelaş număr. Din adresa biuroului vânzărilor cu No. 9,744 din 1883, Iunie 23, se vede că în urma dorinţei exprimate de sătenii subscrişi în petiţiunile înregistrate la No. 2.415 din 1881 şi 1670 din 1882 de a li se vinde pământ, se pune în vederea sătenilor că preţul moşiei Dudu, având o întindere de 544 pogoane, este de 146,403 lei 50 /50 preţuind pogonul 269 lei şi Pe prima petiţiune a sătenilor se află pus un referat că moşia este arendată pe periodul 1876—1886 cu lei 9,780 şi afectată pentru datoria fioantă; pe cea de a doua este rezoluţia la biuroul vânzărei bunurilor, de aci se raportează ministerului că expirând termenul de 3 luni în care locuitorii trebuia să facă declaraţie că primesc să cumpere mese cu preţul fixat, etc, să se scoată în vânzare în corp întreg. Aceasta se aprobă. Ce pedantism şi formalizm Dumnezeule ! când e vorba de săteni, cari cei mai mulţi nu ştiu măcar carte. In 1885 Februarie 7, moşia Dudu se dă d-lui B. Misir cu 200.000 lei. Prin adresa No 11.522, din 30 Iunie 1887, secţia bunurilor comunică comptabilităţei că cumpărătorul a răspuns la 22 Iunie 1887 lei 50,000, «ca acompt din restul preţului de amortizat». Privitor la suma rămasă neplătită găsim următoare, într’un jurnal al consiliului de miniştrii: «Consiliul în şedinţa din 4 Iulie 1887, luând în deliberare raportul d-lui ministru de rezbel No. 2.165 şi având în vedere că pentru aşezarea fortului No ... necesitând o expropriere de 11 hectare din moşia Dudu, juriul de expropiere a hotărât o despăgubire de 5.000 lei de hectar, în total 55.000 lei. «Având în vedere, etc. «Autorisă pe d. ministru de resbel a cumpăra întreaga aceasta proprietate, substituindu-se ca cumpărător moşiei şi înapoind d-lui Misir 99.899 lei, cari resultă din : «Pătrimea răspunsă de d. Misir lei 50.000; «Taxa de timbru și înregistrare » 4.000; «Dobânda 5 la sută pedinci ani » 5.400; «Ratele vărsate până la Aprilie » 26.662; «Foneiera ... ...» 1.937; «Hotărnicia................................ 1.500; «Valoarea îmbunătăţirilor de pe moşie................................ 30.000; Adică în total . . lei 119.449. «Se scade arenda primită de d. Misir pe 2 ani. . . . lei 19.600; «Rămâne la plată. . lei 99 899; Acest jurnal este iscălit între alţii de d-nii I. Brătianu, D. Sturdza, C. Nacu, R. Mihaiu, D. Missir, rugat de unul din noi de a ne fixa asupra soartei ce a avut în definitiv acea moşie, căci în dosarele ministerului domenielor nu mai găsim nimic, ne-a dat următoarele explicaţiuni, scrise de chiar mâna,jifcale, pe cari şi noi, ca cestiune de lealitate, le pune sub ochii d-voastre : «Am fost expropriat în moşia Dudu pentru construirea unui fort. Juriul ’mi-a dat o despăgubire însemnată faţă cu împrejurările cu cari rămânea moşia şi preţul mare cu care cumpărasem moşia. «Văzând că se vorbeşte despre exagerarea despăgubire, ca să se vadă că nu voia profit, îndată după hotărârea juriului am propus Statului să’i retrocedez moşia şi să mi se restitue preţul, ratele şi îmbunătăţirile făcute şi eu să plătesc arenda, păstrând astfel indemnisarea dată de juriu. «S’a temporisat până să se judece recursul. «După respingerea recursului am reînoit aceeaşi propunere încă de ciocă sau trei ori, cu termene în care Statul să se pronunţe, ca să nu stag în incertitudine. Statul însă neacceptând propunerea mea pune la finele lui iunie ultimul termen ce acordează la executarea hotărârei juriului. Am plătit încă 50.000 din preţul moşiei şi am continuat cu plata ratelor până azi. «Am aflat şi eu mai târziu că în Iulie I Statul ar fi primit propunerea mea, dar nici n’am voit să mai ţin seamă de ea, fiind făcută prea târziu, căci executasem hotărârea plătind o rată şi făcând şi alte cheltueli.» Vînzarea moşiei Frăţilescu sau Ianca din judeţul Ialomiţa. După publicaţiunea No. 168 din 1 August 1875, s’a ţinut trebeie la ministerul domenielor în ziua de 11 Octombre 1875, pentru vînzarea acestei moşii, având ca la 4 078 pogoane, din cari 1,000 pogoane islaz de păşune, un pogon cu sălcii şi plopi şi 30 pogoane vie sădită de locuitori, preţul resultat a fost de 150.100 lei oferit de d. Iulian Vrabiescu. (Dosarul No. 45 din 1883). Primindu-se supra-oferta d-lui Toma Petcu, s’a ţinut o nouă licitaţiune la Noembre 1875 pentru vînzarea acestei moşii, resultând preţul de 155 0O0 lei care nu s’a aprobat. La 15 Septembrie 1876 scoţându-se din nou în licitaţie moşia Frăţilesci sau Ianca, rezultatul a fost că d. Vrabiescu a oferit preţul de 132.000 lei care nu s’a confirmat. Iar la licitaţia de la 12 Octombrie 1877 a rezultat preţul de 100.000 lei, oferit tot de d. Vrăbiescu. Asupra raportului No. 113 din 25Octombrie 1883, înregistrat la No. 38.129, există avizul serviciului tehnic că moşia să se pună în vânzare mai întâii, în părţi şi in urmă în corp întreg, spre a se vedea şi admite preţul ce ar fi mai avantagios, iar d. secretar general C R. Manolescu pune rezoluţia că pentru a se evita dificultăţile stabilirei hotarelor să se facă măsurătoarea şi estimaţiunea pentru un singur trup. 10 Decembrie 1881. La 19 Aprilie 1884, prin petiţiunea înregistrată la No. 21.160, locuitorii din cătunul Ghizdăresci cer să li se vânză în loturi această moșie dar cererea lor se pune la dosar. La 20 Maiu 1885, d. inginer Cordea, cu raportul No. 157 registrat la No. 29.804, prezintă procesul verbal dresat în localitate la 7 Maiu 1885, prin care se constată întinderea moşiei, vecinătăţile şi acaretele cu înbunătâţirile aflate pe moşie. Ambele moşii Frătilesci-Sărindar şi Frătilesci Sf. Sava, evaluate în total cu 118.533 lei 40 bani, cu întindere de 3.224 hectare şi 8.330 metri pătraţi scoţându-se din nou în licitaţie la 20 Septembrie 1885, conform publicaţiunei No. 86 din 19 Iulie 1885, a rezultat preţul de 700.000 lei, oferit de d. Iulian Vrăbiescu, preţ cu care s’a şi adjudecat asupra acestuia din urmă, care avea depusă o garanţie provizorie de 18 000 lei. In urmă, adică la 16 Octombrie 1885, d. I. Vrăbiescu, cu petiţia registrată la No. 59.709, cere ca, deoarece moşiele în cestiune adjudecate asupra d-sale nu s’au confirmat de minister să i se libereze garanţia consemnată sub recepiia casei de depuneri N. 27.651 de 18.000 lei efecte, ceea ce s’a şi făcut. Observăm că ministerul nu a avut nici un motiv de a nu confirma vânzarea moşiei cu 700.000 lei , căci preţul pe pogon revine la 217 lei, pe când pentru moşia Statului Ivăneşti tot din acel judeţ Ialomiţa, vânduta tot atunci lui Marin M. Popescu, s’a confirmat numai pe 213 lei hectarul. Adevărata cauză o găsim în împrejurarea că, d. Iulian Vrăbiescu, fiind socrul fostului ministru de domenii d. Anast. Stolojan, văzând că preţul ce în aprinderea licitaţiunei a oferit este cam urcat şi nu convine, a renunţat deocamdată la moşie şi ministerul nu a găsit altceva mai bun de făcut de cât a’i restitui imediat garanţia. Acesta făcea parte din sistemul de guvernare al acelui regim şi este caracteristic, regim bazat pe un fel de societate de asigurare mutuală, a teoriei de unul pentru toţi şi toţi pentru finul şi în care era de ajuns ca cineva sa aparţină asociaţiune sau să ţină cât de departe de unul din puternicii zilei, pentru ca să joace la sigur, chiar în materie de licitaţiuni. Fiecare îşi încearcă nepedepsit norocul, pândind ocaziunile şi lipsa de concurenţi, spre a cumpăra moşiele cu preţuri derisorii; căci dacă din întâmplare urcau prea mult preţul moşiei, ştiaă că o simplă desistare ajunge, căci era sigur că ministerul nu o sâ confirme lucrul, astfel încât ei şi numai ei aveau toate şansele de şi nu riscau „ nici o dată nimic. Aşa zisele exploatări degenerate în exploatări Monteoru-Candiano. Intre mijloacele de a exploata Statul sub regimul trecut, era unele făţişe şi cinice, erau şi altele prefăcute şi meşteşugite. Din acest număr este negreşit afacerea Monteoru-Sergiu-Candiano, ce o dăm mai la vale, şi unde sub pretextul unei modeste explorări se concede o adevărata exploatare în mare şi gratuită a curierilor şi minelor de pe moşele Statului. Şi să nu se creadă un singur moment că, în toate acestea, buna credinţă a guvernanţilor este surprinsă, ei ştiu tot, căci faptele li se denunţau şi oficial şi oficios şi în continuu, cu toate acestea nu numai închid ochii, dar renusese mereu actul original care permisese această spoliaţiune. Dar iată faptele în toată goliciunea lor. Prin adresa ministerului agriculturei, comercialui şi lucrărilor publice, sub No. 8.753 din 3 (15) Iulie 1880, către administraţia domeniilor, se face cunoscut aceştia, că, prin jurnalul consiliului de miniştrii, sub No. 5 din 28 Mai a aceluiaş an, d-nii Grigore C. Monteoru şi Sergiu Candiano au fost autorizaţi de a face explorări de mine şi miniere pe proprietăţile Statului, şi cami deocamdată vor îmbrăţişa judeţele Gorj, Muscel, Dâmboviţa, Prahova, Buzau, Bacau şi Tulcea. Se alătură şi declaraţiunea dată în urmă de d-nii Monteoro şi Candiano, înregistrată la No 1.419, spre îndeplinirea dispoziţiunilor art. 2 din citatul jurnal. Jurnalul consiliului de miniştrii, care este iscălit (ca sa nu menţionăm de către cei vii) de d-nii I. C. Brătianu, şi Anastase Stolojan, se exprimă astfel : «Consiliul miniştrilor, în şedinţa de astăzî, 28 Mai 1880, luând în deliberare referatul d-lui ministru al lucrărilor publice No. 7.030, relativ la autorizarea cerută de d-nii G. C. Monteoru şi Sergiu Candiano, de a începe nişte studii şi explorări preliminare pentru o exploatare sistematică de mine şi miniere pe proprietăţile Statului . «Având în vedere consideraţieăiele dirr acel referat, consiliul încuviinţează a se da autorizarea cerută de d-nii Monteoru şi Candiano cu condiţiunile următoare : «1) Li se acorda dreptul de a explora cu a lor cheltuială ori ce mine sau miniere s’ar găsi pe terenurile aparţinând Statului, cu excepţiune de regiunea minelor de sare existende şi de mina de cârbunî de la Bahna. «Dacă lucrările de explorare vor atinge locuri cultivate, d-nii Monteoru şi Candiano vor plăti toate cheltuelile de despăgubire şi expropriere. 2) Termenul de explorare va fi 2 ani de la data autorizărei, şi, dupe acest termen, D-nii Monteoru şi Candiano, vor trebui să presinte o situaţiune exactă constatând resultatul explorărilor făcute şi să facă declaraţni înscrisă asupra minelor şi minierelor a căror exploatare doresc a o cere de la Cameră. «D-nii Monteoru şi Candiano însă vor da declaraţie înscrisă chiar de acum, că se obliga a se supune tuturor condiţiunilor şi îndatoririlor ce se vor prevede în viitoarea lege de mine și în legile de concesiune speciale fecarei mine ori minieră FOIŢA ZIARULUI .LUPTA” — 12 Ianuarie 1890. — EMINESCU şi FORMELE NOUI DE OSWALD NEUSCHOTZ — (urmare) — Mai rar metrul e de şase sau cinei silabe dupe cum ultima silabă e lungă sau scurtă (rimă masculină sau femenină). . Pătimaş de | frunte Bar lajeea mai[cuţă Copil[aşi de | munte Să nu | spui di»ă|guţă Merge | el căn|tând Că la I nunta | mea Cin corbuz sumnând A că]/.ut o I stea Codruţi de smier,dând Cana a|vut nunjtaşî (Mihn. cop. col. Alex) Brazi şi | palti|naşi Preoţi | munţii | mari Paseri | lau|tari (Mioriţa col. Alex.) Rareori se găsesc şi poezii de două picioare (patru sau trei silabe dupe cum rima e masculina sau femenina. V V Es a I fără, Lunca 1 mare Poc de scară, Frunză | n’are Intră'n tindă Lunca | mică Poc de grindă, Frunza-i ] pică Intră’n casă Zece | iepe Poc de masă Toate 1 sterpe (Nevasta fi popa col. FI. Marian) De-ar fi | zece, Tote-ar trece. Vini ]şor D’al ro I şior O pies [ chiţă De-o v,edriţă. (col. Jarnik Barrianu) Din gu Iriţă Tomăr iţă, Din mănuţe Flori albuţe. (col. Burada, datinele pop. rom). Acest metru nu apare însă în poezii cu un caracter independent, ci maimult ca o variantă în cântece de trei sau patru picioare. Dar mi s’ar obiecta poate cum că poezia română n’are cantitatea prosodică, că adică n’are nici silabe lungi nici silabe scurte ci numai silabe accentuate şi neaccentuate, că exemplele sus citate sunt ţinute în anume tacte tonice. Ei bine, sâ ne explicăm unde e diferenţa între silaba lungă sau accentuata şi scurta sau neaccentuata. D. Gion zice, şi vorbesc cu preferenţă de d-sa, fiindcă poetica d-sale e cea mai agreată, şi cu drept cuvânt, că se numeşte accentul tonic sau silabă accentuată (se vede că după d. Gion un accent e identic cu o silabă) a unui cuvânt polisilab, silaba pe care o rostim cu îndoită putere şi pentru a cărei enunţare întrebuinţăm un timp îndoit decât cel ce întrebuinţăm pentru enunţarea celorlalte silabe ale cuvântului». Vra sâ zică, în cuvintele haină, frunză ţară, silabele hain, frun, far, au să fie accentuate fiindcă le rostim cu o îndoită putere. Intr’adevăr noi nu zicem : haija r r nă, frunză, ţară ci haină, frunză, ţară. Să vedem acuma în ce constă cantitatea prosodică. Cantitatea prosodică constă din silabe lungi şi scurtepicioare. Ce e însă o silabă lungă? Acea silabă, care pentru a fi enunţată cere un timp mai îndelungat decât acea scurtă, d. e. haink, frunză, tark Deci accentul tonic şi cantitatea prosodică sunt mai acelaş lucru. Intr'adevăr, toţi autorii convin că in genere silabele lungi sunt şi silabele accentuate, silabele scurte neaccentuate. Altceva e când se vorbeşte de accentul ritmic. In caz de scanziune normală când picioarele se succedează regulat, accentul tonic va fi și accentul ritmic. Se întâmplă însă ca un picior să fie constituit de două silabe lungi respectiv de două accente tonice. Atunci poziţiunea decide de ritm. De pildă : JV«mai I «»-ul I pof ta J n’a re De-birut și I de mân|eare Cil n-tar sfiitul I ar mai | ma re adică : IT “ “ • IT “ I “ trochee «urate W W> V w C v —: — - w — — v antipaste (scurtă doua lungi, scurtă Poziţiunea va decide de tonul ritmic chiar în cazul cel mai extrem pe care l’am luat. Nu vom scanda: Can tar slut ul, iar **aş mare şi ţinând seamă de nota caracteristică ale versurilor precedente vom zice : Can tar slut ul, ar mas mare Neregularităţi ritmice de felul acesta se întâlnesc multe în poesia populară Strainel ibră surori f. a. In toate aceste exemple vedem că poziţiunea decide de accentul ritmic. Bineînţeles că în poezia literară unde pe lângă natura există şi arta, astfel de ciocniri se vor evita cu tot inadinsul, fiindcă o aşa sforţare a ritmului împiedică frumuseţa versului. Sus pe malul Dunărei La perdeaua cu căni răi, Nu poate fi creat de un poet poporan distins după cum sunt multe alte cântice adevărate mărgăritare de ritm. (Va urma). Intră’n [ casă Ca o I coasă, Iesua I fără Ca o I pară. (col. Sevastos) Ca să fac duşmanul frate La podeţul cel cu flori ! _ * i v