Lupta, iulie 1892 (Anul 9, nr. 1765-1772)
1892-07-31 / nr. 1772
ANUL IX. — No. 1772 A BONAMENTE: ra ţae.1 Un au........................................................................40 lei Baase mai...................................................................20 „ íréi Inni...................................................................10 „ Pasira !av§fätosÄ ys a» Rt.................. , SQ „ IM STUüíKSÍATB Oui . .................................... . . 50 Ici Basse leal T . . . . ■ . . 25 „ Trei îsaî , . . . ............................... . 15 „ ÄRüL'lß BĂNI REDACŢIA: Psaagiul »Băneei Naţionale* (Casele Karageorgevicl) smte TsmmmBsmBme EDITIA A DOUA VINERI, 31 IULIE 1892. ANUNCIURI: Pe pagina IU 80 litere corpul 7 ... 1 1*3 linia M» »IV . . ... 25 bani „ Ituertăe fi reclame , .... 2 lei . Pentru ananciuri a «o »dresa: LA admimisstraţia ziarului UN NUMEBUIE&UiU 50 BAUi iRdüsiria... na|iüfla!i Cu toate libertăţile pe care liberalismul le-a înscris în Constituţie, cetăţeanul nu e încă liber. Asvârlit în societate fără nici un mijloc de train, fără nici o garanţie, nevoit, pentru a trăi, să munceşti aceluia care vrea să te întrebuinţeze şi să te supui condiţiilor ce ţi se propune, aceasta nu e libertate, aceasta e o sclavie. Şi în această sclavie modernă trăeşte clasa cea mai numeroasă a ţarei, imensul număr al muncitorilor. Libertatea nu va deveni o realitate cât timp muncitorii, toţi semenii noştri, nu vor fi stăpâni pe instrumentul lor de muncă, nu vor fi proprietari; acesta e singurul punct de razim, singurul mijloc de acţiune în societate. In industrie însă, de când maşinele au înlocuit cu prisos forţa braţelor şi a animalelor, de când ele au scăpat pe om de muncile cele mai grele şi l-au înlocuit până şi în cele mai delicate, muncitorul nu mai poate fi singur stăpân pe instrumentele de care are nevoe. Maşinele reclamă concursul unui mare număr de muncitori şi producţiunea cu atât e mai economică cu cât se face pe un picior mai mare. Cum dar se pot împăca aceste necesităţi ale industriei moderne, cu principiul dreptului ce muncitorii trebuie să aibă asupra instrumentelor de muncă ? Răspunsul la această întrebare ni-l dă forma ce actualmente a luat-o industria. După cum în fabrici, astăzi, lucrătorii nu pot munci decât în mod colectiv, tot aşa proprietatea fabricelor nu poate fi decât tot colectivă. In industrie altă alternativă nu poate fi : sad societăţi cooperative de muncitori vor deveni proprietarii fabricelor, sad mizeriele robiei salariatului vor continua, agravându-se din ce în ce. E drept că la noi, graţie micei desvoltări ce industria a luat până acum, această cestiune nu are încă proporţiile grave cu care se prezintă în Occident. Această circumstanţă însă, departe de a ne opri să ne ocupăm cu rezolvarea ei, ar trebui din contra, dacă am fi oameni înţelepţi, să ne facă să ne gândim la mijloacele prin cari, de timpuriu, de la început, să cruţăm României acest proletariat industrial, care a ajuns un obiect de groază pentru lumea civilizată. Și din acest punct de vedere Statul, care lucrează pentru introducerea industriei la noi fără să se gândească absolut de loc la muncitori, comite o adevărată crimă socială. El, subt pomposul titlu de încuragjare a industriei naţionale, nu face decât să dea ţârei aceştia încă câteva zecimi de mii de proletari. Şi aci nimeni din faimoşii duşmani ai intervenţiunei Statului nu se ridică pentru ca să proteste! Lucrul se explică uşor: aci Statul intervine în folosul capitaliştilor. Se sacrifică milioane peste milioane prin scutiri de taxe, de impozite, prin acordări de subvenţiuni capitaliştilor fabricanţi. Scumpeşte viaţa, îngreunează traiul tuturor consumatorilor din ţară, pentru a asigura câştiguri cât se va putea mai mari capitaliştilor fabricanţi, înlăturându-le orice concurenţă prin taxele vamale. Şi în dorul său pentru aceşti capitalişti, Statul merge până acolo că le acordă adevărate monopoluri de exploatare pe spinarea întregei ţări. Şi nimeni, nici din tabăra liberală, nici din tabăra conservatoare, nimeni din acei cari ţipă ori de câte ori e vorba ca Statul să intervie şi pentru nenorociţii muncitori, nu zic nici pis faţă de această intervenţie fără de margini! Aşa înţeleg ideile sociale, principiile economice vechile partide. Ele sunt bune când le profită, sunt rele şi sunt subversive, sunt periculoase când se aplică în folosul celor ce trebuesc ajutaţi. Şi când fabricile vor umplea ţara, când sutimile de mii de proletari vor cere mărire de salarii, micşorarea zilei de lucru etc., când democraţii, în faţa unei eminente şi pustiitoare revoluţii, vor cere ca Statul să intervie, atunci toţi aceşti muţi de astăzi, se vor scula de la mic P⥠la mare, ţipând contra oricărei interveniri şi susţinând că milioanele capitaliştilor, imensele fabrici, nu sunt decât rezultatul jocului liber al legilor naturale, al meritului şi al muncei, şi că Statul n’are altă treabă decât să respecte dreptul comun. Şi pentru ca să nu ajungem aci, Statul trebue,e dator să facă astăzi aceleaşi sacrificii şi pentru maşinile vii din aceste fabrici, ca şi pentru maşinile inanimate cari reprezintă capitalurile. Şi nicăeri în lume situaţiunea nu e mai propice ca la noi pentru rezolvarea de la început a cestiunei uvinerilor din fabrici. S’ar putea, tot cu atâtea milioane cu cari Statul se privează anual prin scutiri de taxe, de impozite, de vamă, prin acordări de subvenţiuni şi monopoluri fabricanţilor, să cumpere puţinele fabrici ce sunt în ţară şi să le dea asociaţiunilor de muncitori, cu aceleaşi condiţii cu cari dă pământ ţăranilor. Sacrificiul nu ar fi de loc mare, având în vedere imensele rezultate ce-ar da: în locul a zecimi de mii de proletari viitori, România ar avea zecimi de mii de cetăţeni liberi, in locul războiului de moarte ce n’ar întârzia să isbucnească între clase, România ar avea o eră de pace şi prosperitate, atunci când Europa întreagă s’ar sbate în comoţiile violente ale luptei pentru pâine. Şi după cum pentru pacea militară, Statul găseşte sutimi de milioane de jertfit, tot aşa ar trebui să găsească şi pentru această pace socială, mult mai importantă, cea mai importantă dintre păci. Până atunci însă, până când massele muncitoare vor forţa guvernele să facă acest lucru, căci altfel suntem siguri că nu se va face, există un mijloc de transiţie, o mâsură pe care Statul trebue s’o ia imediat. Statul poate impune capitaliştilor cărora le acordă atâtea avantagii, ca se fundeze fabricile lor pe principiul participărei lucrătorilor la beneficii. Acesta este un principii economic, care pretutindeni pe unde s’a aplicat a dat rezultate uimitoare. Ş’apoî dreptatea acestui principiu e de netăgăduit. Când la finele anului, capitalistul îşi face socotelile şi vede că valoarea produselor fabricei sale, a întrecut cheltuelile, că a realizat un câştig, din acest câştig nu se datoreşte oare ceva şi lucrătorului careşi-a primit deja leafa? Neapărat că da. Oricine se poate convinge de aceasta, punându-se din punctul de vedere al economiştilor celor mai ortodoxi şi considerând, ca şi oricare stăpân de fabrică, pe lucrători, ca o parte a maşinilor, nişte maşini inteligente, consciente, dar care contribue ca şi celelalte, ca şi tot ce compune atelierul sau fabrica, pentru a da materiei prime valoarea sa nouă de produs lucrat. Prin urmare, această valoare a produsului unei fabrice se compune din sforţările îndeplinite de către toate organele atelierului, în cari intră şi lucrătorii. Maşinilor şi lucrătorilor li s’aui dat, subt formă de cărbuni şi de salarii, hrana necesară pentru a putea lucra. La sfârşitului anului însă, când se fac socotelile, stăpânul fabriceî zice : Tot ce n’am cheltuit pe cărbuni şi pe salarii, reprezintă uzul maşinilor şi mi se cuvine mie. Cât despre maşina omenească nici nu se pomeneşte, el nu se datoreşte nimic. Pentru ce această deosebire ? Pentru că maşinele cele d’Intern at fost cumpărate cu bani. Dar oare lucrătorul n’a costat nici unban Înainte de a veni să lucreze în fabrică ? Se atribue tot câştigul numai valorei capitalizate a tot ce este în fabrică, dar oare omul nu e şi el un capital acumulat ? Pentru a se produce o generaţie de lucrători, cari lucrează alături cu maşinile, nu a trebuit oare să se cheltuiască milioane şi chiar miliarde ? Orice adult a costat o sumă care se poate foarte lesne calcula, şi/^capitalul omenesc este un adevârat şi un perfect capital. Prin urmare, Statul se poate pune pe însăşi terenul capitaliştilor, pentru a impune participarea la beneficii ale lucrătorilor. Această împărţire a câştigului se poate face în modul următor : o parte pentru capitalul închis în fabrică, o alta pentru capitalul omenesc organic şi a treia parte pentru uzul maşinelor, capitalul neorganic. Şi pentru că lucrătorul nu mai aparţine acum nimănui, el îşi va lua singur partea lui, restul îl va lua proprietarul capitalului material. Şi rezultatele acestei drepte repartiţii a câştigului ar fi imense din toate punctele de vedere, din punctul de vedere al producţiei, al beneficiilor lucrătorilor şi patronilor, precum şi din acela că va înlesni într’un apropiat viitor stăpânirea tuturor fabricelor de către lucrători, Emil A. Frunzescu. DIN AFARA Presa străină şi cestiunea română Ziarul istrian „La Provincia“, care apare în Capodistria, publică în numeral seu de la 1 August o foarte interesantă dare de seamă asupra raportului general al Ligei culturale pe anul 1891, din care extragem următoarele : Liga Românilor pentru unitatea instrucţiune are acelaşi scop ca şi Schulvereinul germanilor, ca şi cunoscutele societăţi Slava, ca şi Liga noastră naţională, şi ca societatea Dante din regatul Italiei. In acest raport general asupra activităţii comitetului central, care îşi are reşedinţa în Bucureşti, se vorbeşte asupra silinţele românilor pentru apărarea limbei lor în Transilvania şi Ungaria, ţări locuite de români, contra ungurilor, care vrea să’i sugrume. Este vorba de 11 milioane de descendenţi ai gloriosului popor român, cari, în mijlocul Germanilor, Slavilor şi Ungurilor, luptă de secol cu glorie pentru a’şi conserva naţionalitatea lor şi’şi ridică glasul pentru a’şi susţinea drepturile lor, făcând astfel din ce în ce mai anevoioasă înţelegerea mult încurcatei cestiuni a Orientului. Pe lângă discursul d-lui Lupulescu s’au adăogat felurite note şi documente, 61 la număr, dând dovadă de activitatea comitetului în diferitele ţări din Europa, şi răspunsurile ziarelor şi a diferitelor societăţi favorabile sau contrare causei române. Printre notele foarte importante, este a Vll-a, care ne prezintă o dare de seamă a unei conferinţe ţinută la Paris, în favoarea causei române, de d. Ocoşanu, şi în care cetim textual următoarele cuvinte: Rog pe cititorii istriani, a le citi cu mare luare aminte din causa consecinţelor ce vom trage din ele în interesul causei istriane. „In această conferinţă d. Ocăşanu să ridică la originea poporului român, care începe cu cucerirea Daciei făcute de împăratul Traian. Cucerirea aceasta, cu toate consecinţele ei, este starea care a constituit elementul etnic al formaţiunei şi al existenţeipoporului român, răspândit în Ungaria, Transilvania, Basarabia şi Bucovina etc. Continuitatea esistenţei Românilor în Dacia, de la Traian pănă în zilele noastre, a fost expusă şi probată cu belşug în conferinţa d-lui Ocăşanu. Cu autoritatea multor scritori antici şi moderni, dânsul combate teoria imigrării Românilor în secolul 1, 72 şi 13, teorie după care Maghiarii pretind a fi locuit în aceste ţerî înainte de cuceririle romane, ţi să cred deci prin acest fapt autorizaţi de a maghiarisa pe imigraţii Români, (pagina 32). Intoleranţa Maghiarilor s' a ascuns m.iult timp sul masca unui liberalism cavaleresc ţi s'a silit tot-d'auna de a reprezenta resistenţa celor-lalte naţionalităţi şi în special a Românilor sub aspectul unui servilism dinastic. Astăzi acest adevăr stabilit pe baze solide, să leagă, pe pagina 61, cu scrisoarea studenţilor croaţi din Viena adresată Românilor : Scumpi Colegi, Viena, 25 Martie Noi vă mulţumim călduros de trimiterea memoriilor studenţilor români. Felul bărbătesc cu care voi vă prezentaţi înaintea Europei neoficiale ne-a consolat adânc şi sincer, pentru că lupta pe care o susţin Românii în Ungaria în contra nedreptăţii este aceeaşi, pe care o susţin şi Croaţii. Interesele noastre sunt comune, inimicii noştri au unul şi acelaşi nume. Acusaţiunile pe care voi le puneţi înainte în memoriul vostru în contra banditismului politic modern vor părea de necrezut Europei neoficiale. Dar noi care trebue să suportăm acelaş jug, noi vă înţelegem şi vă aprobăm în toate. Voi vorbiţi în numele dreptăţii şi al civilisaţiunei oprimate; şi cauza dreaptă trebue să triumfe. Studenţii Croaţi din Viena Deşi scris într’un stil cam pretenţios, scuzabil vârstei, noi aprobăm din toată inima generoasele simţiminte ale tinerilor Croaţi, şi a Cehilor dintr’o scrisoare care precede pe aceasta. Din contra cu mare neplăcere căutatam în zadar în broşură o adresă de acelaşi fel al studenţilor italieni din Viena, care cu această ocaziune nu s’a fi arătat atât de vioi pentru a susţinea causa unui popor, de care suntem legaţi prin atâtea legături de simpatie şi de rasă. După ce autorul face oarecari comparaţiuni între cele ce se petrec în Transilvania şi Croaţia şi după ce adresează studenţilor din Italia o mică admoniţiune, dânsul conchide astfel: Printre diferiţii subscrişi, cetesc numele ilustrului Bonghi, del Martini etc. etc., şi pe acela al reporterului nostru Eugeniu Popovici. In fine lucrarea e un opusul important, pe care compatrioţii noştrii istriani ar face bine să-l citească pentru a-şi pune în cuget ca să încerce şi ei ceva analog, şi pentru a atrage atenţiunea Europei neoficiale asupra condiţiunilor noastre actuale de viaţă. Trimitem în cele din urmă salutările noastre din Istria fraţilor Români. Pe munţii noştri locuesc acum puţine mii de Români (Cki) sufocaţi de slavism, şi dieta istriană n’a uitat ca în ocasiunile solemne să le susţină drepturile lor. Acest fapt este bine să fie cunoscut în România pentru a cărei fericire facem urările cele mai mănoase şi cele mai sincere. F. T. DIN VIAŢA REGELUI CAROL Al doilea minister (Ioan Guurka) (urmare) 20 Iulie ( August). — Trupele de lângă Argeş se întăresc, deoarece Turcia tot mai ameninţă să ocupe România. Agentul român la Paris, Bălăceanu, raportează, ce e drept, prinţului, că ambasadorul rusesc baronul Budley, la curtea de acolo, (tot aşa şi ambasadorul englez contele Cowley)socoate ameninţarea Turciei de a ocupa principatele cu totul vagă şi deşartă. Acelaşi diplomat e de părere că înalta Poartă n’ar putea să fie decât încuragiată de stăruinţa guvernului român pentru recunoaştere, ca să pună condiţii din ce în ce mai aspre şi să amâne mereu această recunoaştere. Sfatul Rusiei este: Românii să-şi caute a-şi vindeca ranele interioare printr-o bună administraţie şi să nu pună în joc bunăvoinţă ţarului pentru dânşii lăsând ca nişte oameni cu idei democratice să dobândească o influenţă atât de mare. Ar fi de asemenea de dorit ca România să ia faţă de Rusia obligaţia de a nu suferi uneltiri polone pe teritoriul ei. Prinţul primeşte veşti despre fratele seu, prinţul Anton, care se apropie cu încetul, şi în grozave suferinţe, de sfîrşit, în urma ranelor primite. Zace la Königinhof în Boemia. Suferă durerile crâncene cu o răbdare îngerească. Mamă-sa e lângă dânsul; prinţul Carol Anton scrie într’o scrisoare că e minunat de tare, susţinută de credinţa în Dumnezeu. Şi prinţul moştenitor Leopold de Hohenzollern e acum la patul fratelui său murind. 21 Iulie (2) August. — Prinţul primeşte pe generalul maghiar liber, care a venit în România cu aceleaşi intenţii ca şi deunăzi generalul Turr şi aduce recomandaţii călduroase. Dar isprăveşte tot atât de puţin ca şi acesta. 24 Iulie (11) August. — Prinţul face o escursiune la mănăstirea Sinaia, însoţit de d. Sturza, dr. Davila şi maiorul Fălcoianu. Pe la 5 ore dimineaţa plecarea într’o trăsură cu opt cai de poştă. Drumul până la Ploieşti e deja cunoscut prinţului ; aci soseşte la 9 ore, e primit sărbătoreşte şi vizitează spitalul în care se află între alţii şi două bolnavi de holeră. Teribila boală a pătruns deja până acolo. Bucureştii însă au rămas până acum cruţaţi. Popasul cel mai apropiat fu la Călineştil, apoi la Floreşti, la una din cele mai bogate dame din ţară. M-me Cantacuzino, şi Călineştil şi Floreştil sunt moşii frumoase boiereşti lângă Prahova. Călineştii sunt ai generalului Mavros, care a stat în serviciu rusesc, dar pe urmă s-a căsătorit cu o româncă şi a rămas în ţară. Cele două fiee ale sale sunt azi soţiele actualilor miniştrii Ion Chica şi I. Cantacuzino. Generalul Mavros e un om cu o însemnată cultură ştiinţifică, şi mai ales expert în archeologie ; a fost odinioară inspector general rusesc al carantinelor înfiinţate de-a lungul Dunării. Se mai trece pe lângă o moşie, Baicoia, proprietatea văduvei princese Trubeţkoi, născută Ghica ; bărbatul ei era în anul 1834 ataşat la legaţiunea rusească din Karlsruhe, tocmai când tatăl tânărului domnitor român, prinţul Carol Anton de Hohenzollern, pe atunci prinţ moştenitor luă în căsătorie pe prinţesa Iosefina de Baden. Astfel s’a întâmplat că princesa Trubetzkoi a fost de faţă, ca nevastă foarte tânără, la cununia părinţilor prinţului şi acum povesteşte cu bucurie fiului multe amânunte din vremea aceea, cât ţine dejunul care se ia la dînsa. De la Baicoiu drumul duce pe o şosea frumoasă peste Câmpina şi Comarnic la Sinaia. Inundaţia din anul 1865 a ruinat mai multe poduri de piatră, aşa că drumul duce ade