N. D. Popescu: Căpitan Busdugan (1890)
i Deocamdată plânse băeţandru nostru pe al de taicag pe al de maica şi mai cu seamă pe surata Stăncuţa cu buzele ca cireşele şi ochii ca murele, dar după ce mai trecu vreme la mijloc, timpul care şterge toate, şterse şi din inima sa aste doruri şi '1 făcu să se deprindă cu viaţa de casarmă. Cu toate că era născut la ţară şi că pe atunci ţăranul trecea de prost faţă cu târgoveţii, totuşi şefii se băgară îndată de seamă că soldatul Busdugan Niţu era deştept şi numai inimă în el, şi peste şase luni îi cusu pe mânecă cele două semne galbene de căprar şi îi dătu în mână un abecedar cu litere de reformă. Datoriile de căprar şi le făcu cu toată vrednicia şi destoinicia putincioasă, dar literile cărţii le mâncă cu ochii şi în câteva săptămâni învăţă pe de rost abecedarul din scoarţă până în scoarţă şi începu să citească pe sloveniţe pe orice carte. Pasul cel greu era făcut, învăţase să citească, ajunsese căprar, soia să facă ocenic mai bine ca cel mai vechili dintre veterani ; cariera militară îi era deschisă ; toate gradele de la tunicăr până la partidie, cât putea să înainteze, pe atunci mojicul oricât de deştept ar fi fost, îi apărea în visele saie înconjurate de o aureolă luminoasă. Suboficer fu făcut în curănd şi peste două ani ajunse febtfebel, post care ecuivalează cu sergentul major de astăzi, dar mai departe nu merse căci cu mare anevoinţă se înălţaţi pe vremea lui Vodă Ştirbei de aristocratică memorie, un mojic opincar la gradul de praporgie; cu toate acestea dobândi foarte mare gust pentru cariera de oştean, mai cu seamă că putea face oarecare agoniseli din funcţiunea ce ocupa, astfel că la împlinirea termenului regulamentar, nu se îndura de a se întoarce la coarnele plugului, a căror mânuire o cam uitase, şi se reangaja pe alţi şăpte ani. Alexandru Ghica nu semăna predecesorului sau ; el iubea pe oamenii cei vrednici din orice treaptă era şi ii încuragia din toate puterile ca să'şi desvolte însuşirile. Intr’una ^ i -V