N. D. Popescu: Maria Putoianca (1892)
— 135 - loc sigur şi adăpostit; când află însă că Turcii erau aprope de Dunăre şi se convinse că oştile sale nu număra mai mult de crece mii oşteni, îşi perdu orîce nădejde din partea aliaţilor sei, care încă nu sosise cu ajutorul făgăduit, atunci îşi urmă fruntea cu semnul crucii şi cjise cu hotărîre : — Ce o vrea D-c]eu. Boeriî, aflând numărul cel mare al Turcilor, se spăimentară forte, alergară la palatul Domnesc şi rugară pe Vodă să-î fie milă de ţară, să fugă peste graniţă cu avutul şi familia sa pană mai era timp să-Î lase pe el a potoli pe Turci şi a abate de peste capul sermaneî ţări urgia mânii lor. Vodă însă aucindu-î se uită cu milă la eî şi le c[ise: — Dacă aţî vedea un păstor fugind înaintea unei haite de lupi, care au năvălit spre oile sale, în loc d’aşî asmuţi cânii şi şi-ar pune viaţa pentru oile sale, ce aţi chice? nu este aşa că l’aţî numi fricos, ticălos şi nevrednic ca păstori?.... Tăceţi, ve plecaţi frunţile în jos, căci sciţi bine că n’aţî putea crice altfel; eî bine! eu nu voia să fiu ticălos, nici nu voia să fiu nevrednic d’a păstori; sunt păstorul Românaşilor mei, voia să me lupt cu eî şi pentru eî pană la cea din urmă picătură de sânge, ca să arăt lumiî cum că avem drepturi și seim a le apăra. — Turciî sunt număroșî, mai mult ca încreciţî decât noî și ar fi o nebunie pe noi daca am cuteza sa ne măsurăm cu eî, chise Dan Vistierul. — Nu face nicî odată nebunie acela ce săapără de vrășmașul care-î calcă drepturile lui,, oricât ar fi de mare nepotrivirea puterilor lor.