Magazin Sălăjean, iunie 2009 (Anul 14, nr. 102-122)

2009-06-15 / nr. 111

4 Magazin Sălăjean Luni, 15 iunie 2009 120 de ani de la moartea lui Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) Enervant, pentru unii, în general, despre Eminescu nu se scrie decât de 15 ianuarie sau de 15 iunie. Chiar și lansările de carte cu și despre Eminescu au loc în preajma celor două zile, prilejuri de parastas național sau de ridicare de noi busturi. Pentru alții, majoritatea, măreția, solemnitatea stau și în repetitivitatea sărbătorii, în cheie sacră. In ce ne privește, preferăm echilibrul, „griul", un risc asumat, într-o societate ca a noastră, care glisează incotrolabil între extreme. Multe ar fi de spus pe această temă. De 15 iunie 2009 vă ofer doar documentarul din această pagină. 1889 Mihai Eminescu publică în „Fântâna Blanduziei", în 1 ianuarie, articolul „Ziua de mâine", profesiune de credință în menținerea păcii în Europa; se încheie cu acest articol activitatea sa ziaristică începută în 1870. Este internat în 2 februarie în Spitalul Mărcuța, de unde este transferat la „Institutul Caritatea". încep în 8 aprilie formalitățile pentru acordarea pensiei viagere; este prea târziu, încetează din viață la „Institutul Caritatea", în 15 iunie; este înmormântat în Cimitirul Bellu, încetează din viață Veronica Micle (3 august 1889) și Ion Creangă (31 decembrie 1889). „Ape vor seca în albie, scrie G. Călinescu în biografia lui Eminescu, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte-o stea va veșteji pe cer în depărtări, până ce acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale" ( Dimitrie Vatamaniuc). „Mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate" • „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz, blând și aspru, mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții, fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură fericită pentru artist, nefericită pentru om!" (I. L. Caragiale) • „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână, în aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă" (Titu Maiorescu). Cărtărescu: „ Soluția ar fi să-l lăsăm să doarmă o vreme în pace" „Mircea Cărtărescu spune că Eminescu nu mai poate fi citit normal: «în afara inevitabilului filtru istoric prin care citim toate scrierile vechi, ne împiedică să-l citim normal și două reflexe la fel de stânjenitoare: reflexul de deferență și cel de contestare care însoțesc inevitabil operele consacrate», explică scriitorul. Cărtărescu crede că poezia lui Eminescu ne parvine prin prea multe «negocieri și renegocieri». Nu mai distingem frumusețea de importanță, ideile de ideologie, valoarea reală de valoarea adăugată. «Eminescu este, de fapt, un caz trist în istoria noastră literară: adulat necritic timp de un secol, e contestat de multe ori necritic azi din nevoia psihologică de nesubordonare. Dacă cei vechi l-au transformat într-o statuie, noi îl transformăm, la fel de dezastruos, într-un caz. Soluția ar fi să-l lăsăm să doarmă o vreme în pace, să nu mai săltăm, galvanizați, la ziua lui de naștere și la cea a morții, cu anchete de felul celei de acum», propune Cărtărescu" („Adevărul literar și artistic", Nr. 956 /14 ianuarie 2009). Manolescu: Clișeul „poet național" „Referitor la receptarea operei lui Mihai Eminescu astăzi, criticul literar Nicolae Manolescu spune că textele poetului încep să fie percepute de către critica avizată «așa cum se cuvine»: «Petru Creția se plângea că nu mai există eminescologie și eminescologi. Iată că acum au început să apară cărți ale unor critici precum Monica Spiridon sau Caius Dobrescu - și e vorba de niște studii foarte serioase. Doar că interesul e destul de diferit față de cel manifestat de Creția, Nicolae Georgescu sau Dimitrie Vatamaniuc, afirmă Manolescu. El mai spune că de acum înainte se naște o altă ediție critică. «O etapă s-a încheiat, o alta începe. Monica Spiridon vrea, de pildă, să-l restituie pe Eminescu și din punct de vedere literar, iar Caius Dobrescu, din punct de vedere socio-istoric». In ceea ce-l privește pe Manolescu, criticul mărturisește că a vrut să-l restituie pe Eminescu ca scriitor, întrucât pentru el importantă este opera literară. «Sigur că mă interesează și ideile politice, însă vreau să citesc textele lui Eminescu de plăcere, să intru într-o anumită stare emoțională care se instituie între cititor și text», declară Nicolae Manolescu. La întrebarea cum a fost folosită imaginea poetului român de-a lungul timpului, criticul răspunde că «în mod tendențios». «Fiecare partidă politică din România s-a folosit de ea - cele de extremă dreapta pentru partea antisemită, cele de extremă stânga pentru partea proletcultistă extrasă, de exemplu, din «împărat și proletar». Dar clișeul cel mai puternic este acela de «Eminescu, poet național», care a plecat de la Nicolae Iorga și a ajuns la Noica. Iorga a propus ca lui Eminescu să-i fie publicate caietele de tinerețe. Nu e nimic rău în publicarea lor, dar transformarea maculatoarelor - vorba lui Marin Sorescu - elevului și studentului Eminescu într-o operă majoră e un proces pe care l-aș numi beatificare», conchide criticul" („Adevărul literar și artistic", Nr. 956 /14 ianuarie 2009). Creatori sălăjeni (și) despre Eminescu : „Scrisul, așadar, nu ține de liberul arbitru, ci - asemănător Nașterii, Nunții și Morții - este o problemă de predestinare. Și poetul, ca «sacerdot» al cuvintelor, este un ales al Spiritului, un mărturisitor prin «delegație» divină al sensurilor și non-sensurilor lumii. Mihai Eminescu, în «Miron și frumoasa fără corp», a însemnat o dată pentru totdeauna Ursita poetului: «Fie-i dat ca totdeauna/ El să simtă adânc într-însul/ Dorul după ce-i mai mare/N astă lume trecătoare,/ După ce-i desăvârșit/ Și să-și vadă la picioare/ Acest dar neprețuit»" (Daniel Hoblea, Despre poeți și poezie, „Caiete Silvane", iulie 2008). • „Vestea a lovit ca un cnut în flăcări. Și s-a răspândit, cum orice veste rea, cu repeziciune. Alt important poet al românilor, cu osebirea celor din Basarabia și Bucovina străbune, și-a eliberat aripile desfăcându-le din chinga trupului spre a zbura către tărâmul tinereții fără bătrânețe... Precum în urmă cu doar șase ani și trei luni, celebrii cântăreți, soții Doina și Ion Aldea Teodorovici, poetul patriot Grigore Vieru a plecat să-i caute pe confrații săi ceva mai grăbiți să devină eterni. In numele lui Eminescu, Presupun că, odată ajunse într-o zonă a Grădinii Edenului, sufletele artiștilor se întrupează astfel încât să se recunoască după culoarea togilor de ceață pe care Sfânta Treime le-o prinde pe umeri" (Viorel Tăutan, Plecat în Paras, la întâlnire cu Mihai, „Caiete Silvane", februarie 2009). • „Regele neîncoronat al poeziei românești se stingea la 15 iunie 1889, ora 3 dimineața, fără să aibă pe nimeni alături... Pierderea iubitului Emin (cum obișnuia să-i spună) o răvășește pe Veronica. In seara de 3 august 1889, ea se sinucide cu arsenic. Cununia lor n-a fost posibilă nici măcar în moarte. Eminescu a primit «repaosul» cerut la cimitirul Bellu, iar Verona (cum era, uneori, alintată) își are liniștea la mănăstirea Văratec. Chiar dacă vremea cerne, nemiloasă, pot fi citite și astăzi, săpate adânc, în piatra funerară, versurile Veronicăi Micle: «Și pulbere, țărâna, din tine s-o alege/Căci asta e a lumii nestrămutată lege/Nimicul te aduce, nimicul te reia/Nimic până la urmă, nu va mai rămânea" (Marcel Lucaciu, Legenda unei mari iubiri, „Caiete Silvane", ianuarie 2009). • „Generațiile literare de după Eminescu, toate s-au raportat, într-un fel sau altul, la el. Ideea că un mare scriitor devine contemporan cu toate contingentele de cititori, vehiculată tot mai des după Jan Kott, își are probabil originea într-un gând a lui Soren Kierkegaard, care considera că a fi creștin înseamnă a fi contemporan cu însuși Iisus Hristos. (...) Un alt amănunt esențial deprins de la Eminescu (în măsura în care generația '80 mai are poeți ai naturii și mai sunt câțiva! ), este percepția cadrului natural. De altfel, cultivarea haiku-lui, care e o poezie exclusiv de natură, s-a extins în sânul acestei generații, câțiva dintre înaintași abordând specia numai sporadic. Haijinii (autori de haiku) de azi au putut învăța de la Eminescu retorica profundă a apropierii de natură, nu doar pe cea impresionistă, superficială, mediocră, la care sunt condamnați în general cei crescuți la oraș" (Viorel Mureșan, Obiceiuri de nuntă sau cine e mnicul regizor?, „Caiete Silvane", ianuarie 2009). „Gânduri despre Eminescu" la Gyula Cu ocazia împlinirii a 120 de ani de la moartea poetului național Mihai Eminescu, Consulatul General al României la Gyula, din Ungaria, cu sprijinul Centrului Culturii Tradiționale Sălaj, a organizat, la sfârșitul săptămânii trecute, o seară literar-folclorică cu titlul „Gânduri despre Eminescu", la Centrul Cultural Românesc din orașul maghiar. Programul a cuprins gânduri despre Eminescu, exprimate de către poeții Daniel Hoblea și Marcel Lucaciu, un recital de poezie din opera lui Mihai Eminescu și un spectacol folcloric susținut de Ansamblul „Meseșul" al Consiliului Județean Sălaj, dirijor Ioan Iluț. ■ Daniel SĂUCA