Magazin, iulie-decembrie 1976 (Anul 20, nr. 978-1003)

1976-07-03 / nr. 978

Pagino о *-o MAGAZIN Misticismul sub microscop „IMPĂRAȚIA CERURILOR"... • O scrisoare adresată lui Dumnezeu s-a întors cu men­țiunea „adresantul necunoscut" • Cerul mitologic și cerul astro­­nomic # Naivele calcule teologice ale dimensiunilor... imperiu­lui ceresc Neputînd încă zbura și nevâzind, din puiuțul său de observație, decit cel mult aparenta cupolă cerească atu­n­cită încăpea deasupra orizontului său circular, omul primitiv și-a plasat acolo, în cerul­ rîvnit, întri duhurile, apoi­ zeii imaginați de el. Și nu e o întîmplare că adesea, ca să se poată vedea, primitivul incepea să creadă că duhurile și divinitățile își iau uneori forma de păsări. Treptat, oamenii au cunoscut cerul vizi­bil, dar multă vreme pe cale empirică, explicindu-i elementele mult mai rar prin deducții raționale decit prin prezumații mi­tologice și prin superstiții de amănunt. De timpuriu, cerul fusese divinizat global, cu tot ce este în el, ca o unică persoană di­vină, venerată fie anonim, fie, ca in India arhaică (poate chiar înainte de venirea triburilor arice), ca divinitate primordială a cerului, numită Dyaus Pitar (dyaus fiind în sanscrită cer), de unde și-au derivat numele zeului suprem și grecii (Zeus) și romanii (Jupiter). In timpul insă al celor mai vechi civilizații, a început să se mani­feste, ca să zicem așa, o teologie analitică a cerului, oamenii închipuindu-și zei spe­cializați, fie ai aerului, ca înveliș străve­ziu și dătător de viață (zeul Shu, in Egipt) dar și ca legătură sau tampon intre pămint și cerul propriu-zis , fie al mișcării văz­duhului, sub formă de vînt (Eragal b­, Mesopotamia, Huraean în America cen­trală) , fie al luminii — solare (egipteanul Re) sau astrale, a eterului (Aither, la greci), fie, in fine, ai bolții înstelate, pe care mai toate religiile au socotit-o o cu­polă de materie solidă (în Babilon, din plumb, in India — ca un acoperiș rezemat pe o mie de stîlpi imperturbabili, in Egipt ca un zid de fier ceresc și se pare tot de fier sau oricum de o anumită „tărie" în concepția biblică, iar în China arhaică — o vastă cupolă sprijinită pe Coloana Cerească, adică pe un stil­ de aramă si­tuat in lanțul occidental al munților Kun­lun). Descoperind astrele și făcînd prime­le investigații astronomice (mai ales in templele magilor caldeeni din Mesopota­mia), oamenii civilizațiilor arhaice nu des­­părțiseră tînăra și fragila știință de religie, iar aștrii erau considerați sau zei, sau lo­cuințe ale zeilor. Tot astfel, observînd cu vremea altitudinea mult mai mare decit a zborului păsărilor pe care o avea „ce­rul“ și abandonînd ideea unui cer finit și solid, alte popoare l-au conceput așezat in straturi suprapuse (mitologia may­a din America centrală credea că sunt 13 ceruri suprapuse, numite Oxlahuntiku, alte mito­logii mulțumindu-se cu 9 ,7 sau chiar cu 3 ceruri), ineheindu-se mereu cu unul ne­limitat — cerul suprem, considerat firește drept locuința divinității supreme (Iahve in mitologia biblică, Ometeotl la azteci). Am zăbovit asupra acestor detalii numai din pricina diversității lor de concepție mistică și datorită dovezilor de amplă de­rută in care se găsea încă in etan­ele timpurii gindirea omenească și după în­ceputurile asaltului ei investigator asu­pra naturii. Religiile mai tîrzii (ale erei noastre) au simțit mereu însă nevoia, in ultimă in­stanță absurdă, de a obține un acord in­tre rezultatele investigației științifice ale minții omenești și tradițiile dogmatice re­ligioase Astfel, riturile și sectele creștine, dar și cele mahomedane, au transformat ideea de cer intr-o împărăție a cerurilor (deci tot straturile suprapuse ale mitolo­giei clasice), căreia au avut și marea am­biție de a-i calcula și parametrii. Im­părăția cerurilor, în idee teologică largă, ar trebui să fie un joc misterios unde să­lășluiește divinitatea și încotro se duc su­fletele merituoase ale morților (tot așa credeau urzii, pomenind cerul zeului Indra sau triburile scandinave, cind se refereau la Walhalla lui Odin). Teologia se află in dificultate din ce în ce mai tranșantă in favoarea rațiunii ști­ințifice, insă­ de cind oamenii, încâlcind cu nepăsare dogmele religioase tradiționa­le- au depășit visele h­arice și au început să exploreze aceste „straturi cerești" cu astronavele, cu ieșirile imponderabile in spațiu, cu plimbările pe solul Lunii, dar pe de altă parte și cu antenele de bătaie foarte lungă ale radioastronomiei ; astfel, cerurile se vădesc a fi numai o împărăție guvernată de legile cosmice obiective. Pe lingă aceste constatări inatacabile ale ști­ințelor contemporane, se pot face însă chiar și alte investigații, de pildă mate­matice, în dogmele împărăției cerești, cum au făcut mai mulți cercetători, mai vechi și mai noi. Să luăm de pildă afirmarea cerurilor ca sălaș al sufletelor celor de­tineri : dacă am socoti cite 25 de ani pen­tru fiecare generație de oameni, ar rezulta că, din cele 78 generații succedate doar in cele aproape 20 de secole ale erei noastre, ar trebui să se înghesuie în împărăția ce­rurilor atîția­­ răposați, nncit fiecare om, murind, ar avea să se întîlnească „acolo" cu 302 231 451 903 657 293 676 543 rude apro­piate , ca să ne imaginăm... imaginea ridi­­cată a dogmei, ar trebui să calculăm și făptui că, stînd unul pe umerii celuilalt, numai răposații care alcătuiesc arborele genealogic al fiecărui om în parte ar con­stitui cite o coloană înaltă de aproape 180 000 kilometri, iar în acest calcul nu intră decit o singură linie de rudenie, nici­decum neamurile colaterale, ca să nu mai subliniem faptul că întregul calcul se ra­portează la nici 2000 de ani, pe câtă vreme omenirea e veche de cel puțin un milion de ani, și astfel nici o împărăție a ceru­rilor nu ar fi atât de încăpătoare cum o doriseră dogmele teologice. Și totuși cal­culul oferit (fără­ riscul rezultatului) de Apocalips indică o împărăție cerească sub forma unui cub cu latura de 12 000 stadii, așadar cu un volum nici pe departe încă­pător pentru niște pretendenți atit de nu­meroși. Simțul realității nu este prea nou in is­torie. De pildă, in 1926 cineva din localita­tea Liptau (Boemia) expediase­ la Roma o scrisoare adresată lui Dumnezeu , dar poșta romană a avut umorul de a înapoia naivului bigot plicul cu mențiunea „adre­santul necunoscut". VICTOR KERNBACH Nr. 978 din 3 iulie 1974 PRIMUL SEISMOGRAF DIN LUME Strămoșul seismografelor, inventat de matematicianul, astronomul și geograful chinez Chang Hen care a trăit intre anii 78 și 130 ai erei noastre, este un instrument în­chis intr-un vas de bronz, un fei de pendu­lă grea, legată de opt tije mobile. La ca­pătul fiecărei tije, un fel de scripete acțio­nează fălcile a opt capete de dragoni. Mișcă­rile seismice obligă mecanismul să oscileze în așa fel incit falca dragonului se deschi­dea în direcția de unde venea mișcarea, lâ­­sînd să cadă o bilă în gura uneia dintre cele opt broaște așezate de jur, împrejurul apa­ratului. In fotografie : Macheta reconstituită a seismografului, păstrată la Muzeul de geo­logie din Pekin, precum și desenul ce de­monstrează funcționarea lui. (Urmare din pagina 1) noștințe provenite din stocurile memoriei. „Investigarea psihofiziologică a somnului ca și a altor staii modificate de conștiință, îmi spunea dr. Gheorghiu, a impus abor­darea mai sistematică a stării hipnotice, care este de fapt o formă particulară a stării de veghe. E drept, unii autori sus­țin incă a fi vorba de o formă particulară de somn față de ce mi se pare interesant de amintit analiza făcută de dr. Constan­tin Bălăceanu și prof. dr. doc. Edmond Nicolau privind semnificația neurociberne­­tică a somnului, unde, printre altele, se arăta : „Ca și strategia din cursul stării de veghe, cea din cursul stărilor de vis re­flectă structura personalității, evident in­tr-un plan de organizare mai elementar Or, și în cursul stării de veghe se produce o circulație de informații prin circuitul II Și această circulație asigură activitatea imaginară, avind la bază o serie de des­compuneri analitice operate asupra mesa­jelor stocate ca și o serie de combinații efectuate cu elementele rezultante ale a­­nalizei...“. Cîteva cazuri cu urmările și rezolvările lor Mi-aș îngădui să relatez un caz, deși exemplele nu ilustrează domeniul, sînt atipice, dar îndrăznesc să cred că cel puțin două lucruri apar cu claritate și a­­nume că hipnotizatorul nu poate determi­na comportamente străine personalității subiectului și că „experimentarea in hip­noză, cum atrăgea atenția dr. V. Gheor­ghiu, se desfășoară, în esență, după cri­teriile psihologiei experimentale, doar că aici se impun exigente suplimentare dic­tate de necesitatea controlării unui mare număr de factori“. Cazul a fost publicat în 1970 de medicul canadian Bernard Ka­­ginski, cunoscut pentru cercetările și apli­cațiile sale din domeniul hipnozei medi­cale. Avusese loc un accident aviatic. Pi­lotul scăpase cu viață, dar nu-și amintea nimic din cele întâmplate în clipele dinain­tea prăbușirii avionului. In concluziile co­misiei de anchetă se indica drept cauză a accidentului „neglijența“ pilotului, fără însă a se fi stabilit in ce consta negli­jența. Pilotul se simțea apăsat de toată situația dramatică pe care o provocase și a cerut insistent să fie ajutat să-și „re­facă memoria“. Dr. Raginski acceptă să se ocupe de el, folosind o gamă întreagă de procedee. La inceput, unele indirecte. De pildă, i-a cerut subiectului să-și repre­zinte cit mai pregnant cu putință o scenă neplăcută și, imediat, una care să-i sus­cite bucuria. Medicul a gîndit că astfel ru oferea pacientului posibilitatea să-și proiecteze, in mod spontan, problemele ca­­re-l preocupă, stările care-1 apasă (scena neplăcută), și pe de altă parte să-și ex­prime — prin limbajul simbolurilor -­ cum iși imaginează el ieșirea din impas (scena care îi provoca bucuria, satisfacția). Toate momentele neplăcute pe care pilotul și le-a imaginat traduceau preocuparea lui pentru înălțimea relativă își alesese ca simboluri o dată o girafă, altă dată o bi­cicletă demodată cu roți foarte mari. Era mereu intrigat de înălțimea acestora. Or, tocmai tipurile de simboluri alese l-au condus pe medic să-și orienteze mai bine explorarea propriu-zisă. A folosit pentru aceasta, așa numita „tehnică disociativă", adică i-a sugerat pacientului un fel de dedublare. El trebuia să se situeze atit în postura de observat — deci de implicat in acțiune, cit și în cea de observator — deci neimplicat, obiectiv, urmărind pas cu pas, secvență cu secvență întreaga des­fășurare a zborului. Sistemul „dedublării" a facilitat deblocarea informațiilor stoca­te. In cursul descrierilor pe care le-a făcut sub hipnoză (și înregistrate pe bandă), pi­lotul a reușit să furnizeze nenumărate de­talii care pînă atunci nu ieșiseră la ivea­lă. A rezultat astfel­­ că­ a avut mari difi­cultăți in folosirea altimetrului. Era un model nou, abia introdus pe tipul de avion pe care îl pilota. Descriind in amă­nunțime totul, a devenit evident că folo­sirea neadecvată a altimetrului era cauza accidentului. Cum de nu-și amintise de toate acestea până atunci ? Probabil am­nezia lui se datora șocului emoțional trăit. Sau poate iși refulase quasi-inconștient faptele care-l incriminau. Cert este că lă­murirea cauzelor prăbușirii avionului cu ajutorul hipnozei se făcuse la stăruințele pilotului. Din activitatea fiecărui specialist in hip­noză se pot spicui întimplări, unele ieșite din comun, și care relatate ca atare, strict anecdotic, fără explicații, impresionează, alimentînd imaginația ascultătorului. Nu arareori și un rezultat simplu obținut prin hipnoză, repovestit se încarcă de fabulos, se deformează, contribuind la „ocultiza­­rea" fenomenului. Iată, să citez un caz real, dintre cele mai banale. O femeie suferea de tulburare de vorbire. De aproape doi ani nu putea vorbi decit un șoaptă. Nici o leziune orga­nică. Cauze psihice. încercase totul, chiar și ședințe de hipnoză, fără nici un rezul­tat. Se prezintă — pentru a cita oară — la un alt specialist în hipnoză. Din nou, in timpul ședinței, printre altele, i se spune „La sfirșit, cind te vei trezi, ai să începi să vorbești iarăși normal". Dar, după în­cheierea ședinței, femeii nu-i revenea vo­cea. Așadar, eșec. Totuși, pacienta cere să revină pentru că, spune ea, i-au dispă­rut durerile de cap și vrea să mai în­cerce o dată. Este adusă în stare hipnoti­că, dar hipnotizatorul nu-i mai pomeneșt­­nici o clipă despre boala ei, încearcă o altă metodă. Ii sugerează o vîrsta care o situa cu puțin timp înainte de perioada îmbolnăvirii. Spontan, femeia începe să­­ vocifereze. „Retrăia" mintal o scenă în care se certa cu un coleg de birou și o „retrăia“ atit de puternic Incit părea să ignore tot ce se referea la perioada pre­zentă de care... o legau amintiri neplăcute. Cind și-a „revenit“ la vîrsta reală, a con­tinuat să vorbească normal. Se vindecase. Dacă i s-ar fi vorbit despre boala ei, toa­te amintirile neplăcute legate de aceasta ar fi acționat puternic, inhibînd-o in con­tinuare. Hipnoterapeutul reușise, ocolind acest declanșator de inhibiții. Dar fiecare caz pune probleme aparte și am putea ■ spune că și în domeniul bolilor psihice ca in întreaga medicină, nu există boli, ei bolnavi. Cum se explică părerile diametral opuse care circulă în legătură cu hipnoza „Atitudinile care se manifestă față de hipnoză — in general vorbind — Îmi spu­ne dr. Vladimir A. Gheorghiu — sunt fie de absolutizare a virtuțiilor hipnozei, de „ocultizare“ a ei, fie, la extrema cealaltă, de bagatelizare a tot ce ține de fenomen Ambele sînt la fel de dăunătoare, la prima, viziunea științifică este adesea înlocuită, printr-una,„ artistică. Am în­tâlnit bolnavi care refuzau tratamen­tul prin hipnoză pornind de la ide­ea că terapeutul le poate sugera, chiar și de la distanță, stări nedorite, neplăcute comportamente care nu le aparțineau de fapt ș.a.m.d. Acești oameni au luat fic­țiunea drept realitate, spectacolele, cărțile respective care denaturau adevărul con­tribuiseră la formarea unor false repre­zentări a fenomenului. Am stat de vorbă cu unii oameni care plecau destul de des­cumpăniți de la un spectacol de estradă unde, cu trucuri mai mult sau mai puțin abile fuseseră prezentate, in numele hip­notismului, diferite manifestări de iluzio­nism Și aceasta fără să mai vorbim des­pre tot felul de mistificatori care s-au îmbogățit pe seama „ocultizării“ hipnozei exploatind naivitatea oamenilor“. — Losind еееа се aparține șarlataniei de o parte... nu credeți că sugestia joacă un rol important ? — Cum nu ? Pe fondul atitudinii сот prezente față de experimentator, întreba­rea repetata „ai auzit adineauri un zgo­mot“, sau o melodie, etc., implică in ea răspunsul sugerat. Dar chiar și fără hip­noză, subiectul sugestibil sfirșește prin a conchide că evenimentul presupus a fi avut loc, s-a produs cu adevărat. Psiholo­gia martorilor f­urnizează in acest domeniu cele mai convingătoare probe. Martorii in­­fluențabili, întrebați dacă, de pildă , bici­cleta care se afla la locul accidentului era de format mic, pentru copii, sau era pentru adulți ? — răspunsurile vor fi „da era o bicicletă de copil", sau­­ „da, era o bicicletă mare, de adult“ și ajută la acest răspuns o mulțime de detalii. Foarte pu­țini sunt cei care dau răspunsul corect iar răspunsul corect e că în locul amintit nu se găsea de fapt nici o bicicletă. Pe această sugestibilitate se bazează și șarla­tanii și ghicitorii care in fapt nu ghicesc nimic, nu prevăd nimic in viitor, dar pui să predetermine niște lucruri la oamenii influentabii. Nu are nici o legătură cu știința — Ne-am îndepărtat însă de la răspun­sul propriu-zis. Așadar, pe de o parte este receptivitatea publicului față de fa­bulos, de spectaculos, de tot ceea ce iz­bește imaginația. Dar atitudinea sceptică a unora dintre oamenii de știință ? — Fără îndoială faptul că există la unii profesioniști tendința de a supraestima ea­­itățile terapeutice ale hipnozei, ca și apli­carea hipnozei in cazuri contraindicate sau in situații in care ea nu poate aduce îm­bunătățiri. Iată ce a determinat, pe bună dreptate, nemulțumiri, riposte vehemente. Numai cd. de la o justificată critică a exa­gerărilor pină la persiflarea a tot ceea ce ține de fenomen, de la a incrimina, firesc, o modalitate eronată de aplicare pină la a nega totul drumul e foarte mare și e o atitudine la fel de dăunătoare Spațiul ti­pografic nu ne îngăduie să aducem aici toate argumentele științei de la Pavlov încoace, când prin cercetarea reflexelor condiționate și necondiționate s-a putut trece la investigarea psihofiziologică a somnului, ca și a­ altor stări modificate de conștiință, s-a ajuns la o mai bună cu­noaștere a valorii aplicative a hipnozei, si, implicit, la demitizarea ei S-a scris de altfel in ultimii zece ani mai mult decit intr-un secol. — Ce urmărește de fapt știința prin stu­dierea hipnozei ? — Studiul hipnozei nu constituie, in esență, nimic altceva decit încercarea de a explora una sau unele din încă atât de puțin cunoscutele disponibilități ale fiin­ței umane. Avantajul hipnozei constă in faptul că poate fi cercetată în condiții de laborator, putind fi indusă fie și în grade diferite de profunzime, la un mare număr de persoane. Iar aceste condiții pot fi virtuțiile aplicative și in deosebit curati­ve ale hipnozei. Sugestia și hipnoza oferă omului de știință posibilitatea să înainte­ze in explorarea zonelor foarte puțin cu­noscute ale ființei umane, cele privind ac­tivitatea neconștientizată fata necunoscu­tă a psihicului Studiul hipnozei preocupă actualmente multe colective de medici și psihologi, a fost creată și o societate inter­națională de hipnoze, se țin congrese din 3 in 3 ani — ultimul, al VI-le­a a avut loc la Uppsala în 1073,, iar următorul va fi ia Philadelphia, in iulie a.c, dar, fără îndo­ială noi succese nu se vor putea obține decit lărgindu-se baza teoretică a dome­niului, extinzindu-se studiile comparative care să permită situarea fenomenului in­tr-un ansamblu de manifestări cu care prezintă analogii și întrebările sînt incă departe de a se epuiza și au rămas multe probleme inte­resante, in deosebi din zona terapeuticii, dar acestea intr-un alt articol. CATINCA MUSCAN Ce este adevăr și ce este o fabulație în hipnoză

Next