Magazin, iulie-decembrie 1976 (Anul 20, nr. 978-1003)
1976-07-03 / nr. 978
Pagino о *-o MAGAZIN Misticismul sub microscop „IMPĂRAȚIA CERURILOR"... • O scrisoare adresată lui Dumnezeu s-a întors cu mențiunea „adresantul necunoscut" • Cerul mitologic și cerul astronomic # Naivele calcule teologice ale dimensiunilor... imperiului ceresc Neputînd încă zbura și nevâzind, din puiuțul său de observație, decit cel mult aparenta cupolă cerească atuncită încăpea deasupra orizontului său circular, omul primitiv și-a plasat acolo, în cerul rîvnit, întri duhurile, apoi zeii imaginați de el. Și nu e o întîmplare că adesea, ca să se poată vedea, primitivul incepea să creadă că duhurile și divinitățile își iau uneori forma de păsări. Treptat, oamenii au cunoscut cerul vizibil, dar multă vreme pe cale empirică, explicindu-i elementele mult mai rar prin deducții raționale decit prin prezumații mitologice și prin superstiții de amănunt. De timpuriu, cerul fusese divinizat global, cu tot ce este în el, ca o unică persoană divină, venerată fie anonim, fie, ca in India arhaică (poate chiar înainte de venirea triburilor arice), ca divinitate primordială a cerului, numită Dyaus Pitar (dyaus fiind în sanscrită cer), de unde și-au derivat numele zeului suprem și grecii (Zeus) și romanii (Jupiter). In timpul insă al celor mai vechi civilizații, a început să se manifeste, ca să zicem așa, o teologie analitică a cerului, oamenii închipuindu-și zei specializați, fie ai aerului, ca înveliș străveziu și dătător de viață (zeul Shu, in Egipt) dar și ca legătură sau tampon intre pămint și cerul propriu-zis , fie al mișcării văzduhului, sub formă de vînt (Eragal b, Mesopotamia, Huraean în America centrală) , fie al luminii — solare (egipteanul Re) sau astrale, a eterului (Aither, la greci), fie, in fine, ai bolții înstelate, pe care mai toate religiile au socotit-o o cupolă de materie solidă (în Babilon, din plumb, in India — ca un acoperiș rezemat pe o mie de stîlpi imperturbabili, in Egipt ca un zid de fier ceresc și se pare tot de fier sau oricum de o anumită „tărie" în concepția biblică, iar în China arhaică — o vastă cupolă sprijinită pe Coloana Cerească, adică pe un stil de aramă situat in lanțul occidental al munților Kunlun). Descoperind astrele și făcînd primele investigații astronomice (mai ales in templele magilor caldeeni din Mesopotamia), oamenii civilizațiilor arhaice nu despărțiseră tînăra și fragila știință de religie, iar aștrii erau considerați sau zei, sau locuințe ale zeilor. Tot astfel, observînd cu vremea altitudinea mult mai mare decit a zborului păsărilor pe care o avea „cerul“ și abandonînd ideea unui cer finit și solid, alte popoare l-au conceput așezat in straturi suprapuse (mitologia maya din America centrală credea că sunt 13 ceruri suprapuse, numite Oxlahuntiku, alte mitologii mulțumindu-se cu 9 ,7 sau chiar cu 3 ceruri), ineheindu-se mereu cu unul nelimitat — cerul suprem, considerat firește drept locuința divinității supreme (Iahve in mitologia biblică, Ometeotl la azteci). Am zăbovit asupra acestor detalii numai din pricina diversității lor de concepție mistică și datorită dovezilor de amplă derută in care se găsea încă in etanele timpurii gindirea omenească și după începuturile asaltului ei investigator asupra naturii. Religiile mai tîrzii (ale erei noastre) au simțit mereu însă nevoia, in ultimă instanță absurdă, de a obține un acord intre rezultatele investigației științifice ale minții omenești și tradițiile dogmatice religioase Astfel, riturile și sectele creștine, dar și cele mahomedane, au transformat ideea de cer intr-o împărăție a cerurilor (deci tot straturile suprapuse ale mitologiei clasice), căreia au avut și marea ambiție de a-i calcula și parametrii. Impărăția cerurilor, în idee teologică largă, ar trebui să fie un joc misterios unde sălășluiește divinitatea și încotro se duc sufletele merituoase ale morților (tot așa credeau urzii, pomenind cerul zeului Indra sau triburile scandinave, cind se refereau la Walhalla lui Odin). Teologia se află in dificultate din ce în ce mai tranșantă in favoarea rațiunii științifice, insă de cind oamenii, încâlcind cu nepăsare dogmele religioase tradiționale- au depășit visele harice și au început să exploreze aceste „straturi cerești" cu astronavele, cu ieșirile imponderabile in spațiu, cu plimbările pe solul Lunii, dar pe de altă parte și cu antenele de bătaie foarte lungă ale radioastronomiei ; astfel, cerurile se vădesc a fi numai o împărăție guvernată de legile cosmice obiective. Pe lingă aceste constatări inatacabile ale științelor contemporane, se pot face însă chiar și alte investigații, de pildă matematice, în dogmele împărăției cerești, cum au făcut mai mulți cercetători, mai vechi și mai noi. Să luăm de pildă afirmarea cerurilor ca sălaș al sufletelor celor detineri : dacă am socoti cite 25 de ani pentru fiecare generație de oameni, ar rezulta că, din cele 78 generații succedate doar in cele aproape 20 de secole ale erei noastre, ar trebui să se înghesuie în împărăția cerurilor atîția răposați, nncit fiecare om, murind, ar avea să se întîlnească „acolo" cu 302 231 451 903 657 293 676 543 rude apropiate , ca să ne imaginăm... imaginea ridicată a dogmei, ar trebui să calculăm și făptui că, stînd unul pe umerii celuilalt, numai răposații care alcătuiesc arborele genealogic al fiecărui om în parte ar constitui cite o coloană înaltă de aproape 180 000 kilometri, iar în acest calcul nu intră decit o singură linie de rudenie, nicidecum neamurile colaterale, ca să nu mai subliniem faptul că întregul calcul se raportează la nici 2000 de ani, pe câtă vreme omenirea e veche de cel puțin un milion de ani, și astfel nici o împărăție a cerurilor nu ar fi atât de încăpătoare cum o doriseră dogmele teologice. Și totuși calculul oferit (fără riscul rezultatului) de Apocalips indică o împărăție cerească sub forma unui cub cu latura de 12 000 stadii, așadar cu un volum nici pe departe încăpător pentru niște pretendenți atit de numeroși. Simțul realității nu este prea nou in istorie. De pildă, in 1926 cineva din localitatea Liptau (Boemia) expediase la Roma o scrisoare adresată lui Dumnezeu , dar poșta romană a avut umorul de a înapoia naivului bigot plicul cu mențiunea „adresantul necunoscut". VICTOR KERNBACH Nr. 978 din 3 iulie 1974 PRIMUL SEISMOGRAF DIN LUME Strămoșul seismografelor, inventat de matematicianul, astronomul și geograful chinez Chang Hen care a trăit intre anii 78 și 130 ai erei noastre, este un instrument închis intr-un vas de bronz, un fei de pendulă grea, legată de opt tije mobile. La capătul fiecărei tije, un fel de scripete acționează fălcile a opt capete de dragoni. Mișcările seismice obligă mecanismul să oscileze în așa fel incit falca dragonului se deschidea în direcția de unde venea mișcarea, lâsînd să cadă o bilă în gura uneia dintre cele opt broaște așezate de jur, împrejurul aparatului. In fotografie : Macheta reconstituită a seismografului, păstrată la Muzeul de geologie din Pekin, precum și desenul ce demonstrează funcționarea lui. (Urmare din pagina 1) noștințe provenite din stocurile memoriei. „Investigarea psihofiziologică a somnului ca și a altor staii modificate de conștiință, îmi spunea dr. Gheorghiu, a impus abordarea mai sistematică a stării hipnotice, care este de fapt o formă particulară a stării de veghe. E drept, unii autori susțin incă a fi vorba de o formă particulară de somn față de ce mi se pare interesant de amintit analiza făcută de dr. Constantin Bălăceanu și prof. dr. doc. Edmond Nicolau privind semnificația neurocibernetică a somnului, unde, printre altele, se arăta : „Ca și strategia din cursul stării de veghe, cea din cursul stărilor de vis reflectă structura personalității, evident intr-un plan de organizare mai elementar Or, și în cursul stării de veghe se produce o circulație de informații prin circuitul II Și această circulație asigură activitatea imaginară, avind la bază o serie de descompuneri analitice operate asupra mesajelor stocate ca și o serie de combinații efectuate cu elementele rezultante ale analizei...“. Cîteva cazuri cu urmările și rezolvările lor Mi-aș îngădui să relatez un caz, deși exemplele nu ilustrează domeniul, sînt atipice, dar îndrăznesc să cred că cel puțin două lucruri apar cu claritate și anume că hipnotizatorul nu poate determina comportamente străine personalității subiectului și că „experimentarea in hipnoză, cum atrăgea atenția dr. V. Gheorghiu, se desfășoară, în esență, după criteriile psihologiei experimentale, doar că aici se impun exigente suplimentare dictate de necesitatea controlării unui mare număr de factori“. Cazul a fost publicat în 1970 de medicul canadian Bernard Kaginski, cunoscut pentru cercetările și aplicațiile sale din domeniul hipnozei medicale. Avusese loc un accident aviatic. Pilotul scăpase cu viață, dar nu-și amintea nimic din cele întâmplate în clipele dinaintea prăbușirii avionului. In concluziile comisiei de anchetă se indica drept cauză a accidentului „neglijența“ pilotului, fără însă a se fi stabilit in ce consta neglijența. Pilotul se simțea apăsat de toată situația dramatică pe care o provocase și a cerut insistent să fie ajutat să-și „refacă memoria“. Dr. Raginski acceptă să se ocupe de el, folosind o gamă întreagă de procedee. La inceput, unele indirecte. De pildă, i-a cerut subiectului să-și reprezinte cit mai pregnant cu putință o scenă neplăcută și, imediat, una care să-i suscite bucuria. Medicul a gîndit că astfel ru oferea pacientului posibilitatea să-și proiecteze, in mod spontan, problemele care-l preocupă, stările care-1 apasă (scena neplăcută), și pe de altă parte să-și exprime — prin limbajul simbolurilor - cum iși imaginează el ieșirea din impas (scena care îi provoca bucuria, satisfacția). Toate momentele neplăcute pe care pilotul și le-a imaginat traduceau preocuparea lui pentru înălțimea relativă își alesese ca simboluri o dată o girafă, altă dată o bicicletă demodată cu roți foarte mari. Era mereu intrigat de înălțimea acestora. Or, tocmai tipurile de simboluri alese l-au condus pe medic să-și orienteze mai bine explorarea propriu-zisă. A folosit pentru aceasta, așa numita „tehnică disociativă", adică i-a sugerat pacientului un fel de dedublare. El trebuia să se situeze atit în postura de observat — deci de implicat in acțiune, cit și în cea de observator — deci neimplicat, obiectiv, urmărind pas cu pas, secvență cu secvență întreaga desfășurare a zborului. Sistemul „dedublării" a facilitat deblocarea informațiilor stocate. In cursul descrierilor pe care le-a făcut sub hipnoză (și înregistrate pe bandă), pilotul a reușit să furnizeze nenumărate detalii care pînă atunci nu ieșiseră la iveală. A rezultat astfel că a avut mari dificultăți in folosirea altimetrului. Era un model nou, abia introdus pe tipul de avion pe care îl pilota. Descriind in amănunțime totul, a devenit evident că folosirea neadecvată a altimetrului era cauza accidentului. Cum de nu-și amintise de toate acestea până atunci ? Probabil amnezia lui se datora șocului emoțional trăit. Sau poate iși refulase quasi-inconștient faptele care-l incriminau. Cert este că lămurirea cauzelor prăbușirii avionului cu ajutorul hipnozei se făcuse la stăruințele pilotului. Din activitatea fiecărui specialist in hipnoză se pot spicui întimplări, unele ieșite din comun, și care relatate ca atare, strict anecdotic, fără explicații, impresionează, alimentînd imaginația ascultătorului. Nu arareori și un rezultat simplu obținut prin hipnoză, repovestit se încarcă de fabulos, se deformează, contribuind la „ocultizarea" fenomenului. Iată, să citez un caz real, dintre cele mai banale. O femeie suferea de tulburare de vorbire. De aproape doi ani nu putea vorbi decit un șoaptă. Nici o leziune organică. Cauze psihice. încercase totul, chiar și ședințe de hipnoză, fără nici un rezultat. Se prezintă — pentru a cita oară — la un alt specialist în hipnoză. Din nou, in timpul ședinței, printre altele, i se spune „La sfirșit, cind te vei trezi, ai să începi să vorbești iarăși normal". Dar, după încheierea ședinței, femeii nu-i revenea vocea. Așadar, eșec. Totuși, pacienta cere să revină pentru că, spune ea, i-au dispărut durerile de cap și vrea să mai încerce o dată. Este adusă în stare hipnotică, dar hipnotizatorul nu-i mai pomeneștnici o clipă despre boala ei, încearcă o altă metodă. Ii sugerează o vîrsta care o situa cu puțin timp înainte de perioada îmbolnăvirii. Spontan, femeia începe să vocifereze. „Retrăia" mintal o scenă în care se certa cu un coleg de birou și o „retrăia“ atit de puternic Incit părea să ignore tot ce se referea la perioada prezentă de care... o legau amintiri neplăcute. Cind și-a „revenit“ la vîrsta reală, a continuat să vorbească normal. Se vindecase. Dacă i s-ar fi vorbit despre boala ei, toate amintirile neplăcute legate de aceasta ar fi acționat puternic, inhibînd-o in continuare. Hipnoterapeutul reușise, ocolind acest declanșator de inhibiții. Dar fiecare caz pune probleme aparte și am putea ■ spune că și în domeniul bolilor psihice ca in întreaga medicină, nu există boli, ei bolnavi. Cum se explică părerile diametral opuse care circulă în legătură cu hipnoza „Atitudinile care se manifestă față de hipnoză — in general vorbind — Îmi spune dr. Vladimir A. Gheorghiu — sunt fie de absolutizare a virtuțiilor hipnozei, de „ocultizare“ a ei, fie, la extrema cealaltă, de bagatelizare a tot ce ține de fenomen Ambele sînt la fel de dăunătoare, la prima, viziunea științifică este adesea înlocuită, printr-una,„ artistică. Am întâlnit bolnavi care refuzau tratamentul prin hipnoză pornind de la ideea că terapeutul le poate sugera, chiar și de la distanță, stări nedorite, neplăcute comportamente care nu le aparțineau de fapt ș.a.m.d. Acești oameni au luat ficțiunea drept realitate, spectacolele, cărțile respective care denaturau adevărul contribuiseră la formarea unor false reprezentări a fenomenului. Am stat de vorbă cu unii oameni care plecau destul de descumpăniți de la un spectacol de estradă unde, cu trucuri mai mult sau mai puțin abile fuseseră prezentate, in numele hipnotismului, diferite manifestări de iluzionism Și aceasta fără să mai vorbim despre tot felul de mistificatori care s-au îmbogățit pe seama „ocultizării“ hipnozei exploatind naivitatea oamenilor“. — Losind еееа се aparține șarlataniei de o parte... nu credeți că sugestia joacă un rol important ? — Cum nu ? Pe fondul atitudinii сот prezente față de experimentator, întrebarea repetata „ai auzit adineauri un zgomot“, sau o melodie, etc., implică in ea răspunsul sugerat. Dar chiar și fără hipnoză, subiectul sugestibil sfirșește prin a conchide că evenimentul presupus a fi avut loc, s-a produs cu adevărat. Psihologia martorilor furnizează in acest domeniu cele mai convingătoare probe. Martorii influențabili, întrebați dacă, de pildă , bicicleta care se afla la locul accidentului era de format mic, pentru copii, sau era pentru adulți ? — răspunsurile vor fi „da era o bicicletă de copil", sau „da, era o bicicletă mare, de adult“ și ajută la acest răspuns o mulțime de detalii. Foarte puțini sunt cei care dau răspunsul corect iar răspunsul corect e că în locul amintit nu se găsea de fapt nici o bicicletă. Pe această sugestibilitate se bazează și șarlatanii și ghicitorii care in fapt nu ghicesc nimic, nu prevăd nimic in viitor, dar pui să predetermine niște lucruri la oamenii influentabii. Nu are nici o legătură cu știința — Ne-am îndepărtat însă de la răspunsul propriu-zis. Așadar, pe de o parte este receptivitatea publicului față de fabulos, de spectaculos, de tot ceea ce izbește imaginația. Dar atitudinea sceptică a unora dintre oamenii de știință ? — Fără îndoială faptul că există la unii profesioniști tendința de a supraestima eaitățile terapeutice ale hipnozei, ca și aplicarea hipnozei in cazuri contraindicate sau in situații in care ea nu poate aduce îmbunătățiri. Iată ce a determinat, pe bună dreptate, nemulțumiri, riposte vehemente. Numai cd. de la o justificată critică a exagerărilor pină la persiflarea a tot ceea ce ține de fenomen, de la a incrimina, firesc, o modalitate eronată de aplicare pină la a nega totul drumul e foarte mare și e o atitudine la fel de dăunătoare Spațiul tipografic nu ne îngăduie să aducem aici toate argumentele științei de la Pavlov încoace, când prin cercetarea reflexelor condiționate și necondiționate s-a putut trece la investigarea psihofiziologică a somnului, ca și a altor stări modificate de conștiință, s-a ajuns la o mai bună cunoaștere a valorii aplicative a hipnozei, si, implicit, la demitizarea ei S-a scris de altfel in ultimii zece ani mai mult decit intr-un secol. — Ce urmărește de fapt știința prin studierea hipnozei ? — Studiul hipnozei nu constituie, in esență, nimic altceva decit încercarea de a explora una sau unele din încă atât de puțin cunoscutele disponibilități ale ființei umane. Avantajul hipnozei constă in faptul că poate fi cercetată în condiții de laborator, putind fi indusă fie și în grade diferite de profunzime, la un mare număr de persoane. Iar aceste condiții pot fi virtuțiile aplicative și in deosebit curative ale hipnozei. Sugestia și hipnoza oferă omului de știință posibilitatea să înainteze in explorarea zonelor foarte puțin cunoscute ale ființei umane, cele privind activitatea neconștientizată fata necunoscută a psihicului Studiul hipnozei preocupă actualmente multe colective de medici și psihologi, a fost creată și o societate internațională de hipnoze, se țin congrese din 3 in 3 ani — ultimul, al VI-lea a avut loc la Uppsala în 1073,, iar următorul va fi ia Philadelphia, in iulie a.c, dar, fără îndoială noi succese nu se vor putea obține decit lărgindu-se baza teoretică a domeniului, extinzindu-se studiile comparative care să permită situarea fenomenului intr-un ansamblu de manifestări cu care prezintă analogii și întrebările sînt incă departe de a se epuiza și au rămas multe probleme interesante, in deosebi din zona terapeuticii, dar acestea intr-un alt articol. CATINCA MUSCAN Ce este adevăr și ce este o fabulație în hipnoză