Magazin, ianuarie-iunie 1999 (Anul 42, nr. 1-25)

1999-01-07 / nr. 1

Nr. 1 (2148) din 7 ianuarie 1999 ION ȚUGUI Calea spre clarviziune Daniel B., cum s-a putut observa in episodul anterior, un su­­perdotat cu capacități paranormale, a beneficiat de forța noiesi ca doar un număr de ani, anii adolescenței. Devenind credincios cu mult înainte de a lua calea călugăriei, și-a dat seama că în anii de liceu pierduse capacitățile anterioare­­ de a deplasa obiecte prin forța gîndului și o concentrare foarte intensă. Daniel B. relatează: „Am simțit cu lentoare că această capacitate îmi scade, nu mai eram sigur că pot deplasa obiecte cu aceeași ușurință și cu­ptinî­nd aceeași investiție de con­centrare cu care «mă jucasem» în diferite împrejurări. Nu înțelegeam de ce mi se luase acel dar? Cu ce am greșit? Insă în anul 1970, cînd eram în clasa a XII-a, ne mutasem într-un bloc construit pe malul Mureșului. Mă aflam într-un moment sufletesc foarte delicat, cînd întrebarea obsesivă pentru mine era dacă există Dumnezeu! Tatăl meu fiind ateu, poate că mă influențase, însă mama era foarte credincioasă. Mi-am susținut examenul de bacalaureat și, într­­un moment de calm, de liniște interioară, m-am dus la fereastră și mă uitam fără nici un gînd la ceva anume, la valurile Mure­șului care curgea la cîțiva metri de bloc. Părinții și sora erau plecați într-o vizită. Și, dintr-o dată am început să mă concentrez la ceva nedefinit, pur și simplu ieșeam din starea de calm și liniște. Gîndurile au început să revină și odată cu ele dorința, parcă sugerată din exterior, să mă rog. La ce să mă rog? mă întrebam. Și am început să rostesc Tatăl Nostru. Mi-am făcut semnul crucii și am spus, cu voce tare: „Doamne, dacă exiști cu adevărat, arată-mi un semn. Fă ca mîine Mureșul să prindă putere și să iasă din matcă”. Stranie coincidență, dar peste cîteva ceasuri a început ploaia. Intre timp ai mei au revenit acasă. A doua zi dimineața cu toții ne­am trezit blocați în­ apartament. Mureșul crescuse și apa ajunsese la parterul blocului. Erau inundațiile din anul 1970. Am spus me­reu în sinea mea că a fost o coincidență. Dar precizia cu care lucru­rile s-au pus în scenă mă uimește și azi. De atunci încoace pentru mine credința a devenit ținta, scopul, rațiunea principală a vieții. In armată rosteam Rugăciunea acoperindu-mi fața cu pătura ca să nu fiu observat ce fac. Cînd m-am eliberat, revenind acasă am găsit о o atmosferă încordată. Părinții mei se certaseră. In acele clipe mama mi-a povestit un vis. Ea avea încredere în capacitățile mele vizionare. In visul mamei a apărut o față luminoasă care s-a transformat treptat într-un curcubeu. în acel curcubeu a apărut o femeie frumoasă a cărei față strălucea de lumină. Și i-a zîmbit mamei, spunîndu-i cu blîndețe: „Marie, gîndește-te bine, rămîi cu mine sau cu el?” Mama a răspuns: „Rămîn cu Tine Măicuța Domnului”. Chiar a doua zi mama a intentat divorțul și părinții mei s-au despărțit... Insă în armată am primit cea mai mare dovadă a existenței lui Dumnezeu. Eram la munci agricole prin zona Jariștea. M-am dus cu un coleg la un film. Cînd am ieșit din sală, camionul care ne adusese plecase. Am pornit spre unitate împreună cu colegul meu. Trebuia să trecem pe lîngă o prăpastie și pe lîngă un canal de irigații de vreo 8 metri adîncime, plin cu apă. Ploaia se întețise. Colegul meu înjura tot timpul. Eu mergeam în urma lui și spuneam Tatal Nostru și spuneam „Doamne iartă-m că nu știe ce spune”. Și, cînd mai aveam vreo 20 de metri ca să ajungem într-o pădure, deodată am văzut clar ceva ca o minge de foc. Coborise cu o viteză de fulger și l-a izbit pe colegul meu drept în piept! El înjurase de sfinți, de Dumnezeu... Mingea de foc a dispărut în pămînt, prietenul meu s-a prăvălit cu fața în lumi­noi, l-am întors, dar fața și brațele lui erau parcă din hîrtie, erau foarte albe. L-am luat în spate și m-am chinuit cu el cît am putut pîria în marginea pădurii. Ca prin minune, și-a revenit. De atunci el nu a mai înjurat niciodată. Cole­gul meu ateu și revoltat, a devenit credincios”. Întîmplâri oricum stranii, chiar dacă le putem afilia și factorilor aleatorii. De atunci încoace, Daniel­­. a început să înțeleagă fenomenele. El știe câ este un clarvăzător. Situațiile prin care a trecut și cele pe care le presimte și în prezent, îl identifică cu un potențial vizionar pe care se poate bizui... legate și de de specul ® „olog* te»«rfe ""Гr"1"*18 parano^fi interesartj ® { gâzdu«*e " «****% £**­*?£ tf cVsa" Я«** ■rue tt1"® 5, „­te de *1 s sa­u ® î«SSSgsSsS! mand^saturn1”^? va­id ® tă" 1 0’a ^te|e E,e"cSS!»1'**1 Spectator la granița realității PAUL IOAN Ne aflăm în zona muntoasă a ținu­tului Chiang Mai, din nord-vestul Thai­landei. In a douăspre­zecea zi a fiecărei luni, Am­n Amikosai se re­trage să mediteze la sufletul tatălui său, ucis cu cinci ani mai devreme de o bandă de tîlhari. Este 12 mai 1984. Plouă torențial și Anua, în vîrstă de zece ani, se retrage speriat de fulgere într­­e grotă. Torente de apă tulbure, bolborosindă, curg nestăpînite la vale. Ghemuit cu ge­nunchii la piept, bă­iatului începe să-i fie frică de moarte. Deo­dată, la gura grotei apare o namilă de tigru. Cei doi se pri­vesc cîteva clipe, ca și cum ar face cunoștință dupa un numal ce nu­ mai are nevoie de cu­vinte. Apoi tigrul îl în­șfacă de un umăr și în­cepe sa-l tîrasca afara din ascunzătoare. Nu se oprește decît după cîțiva metri. Anna nu se împotrivește. Se ridica în picioare și se ia dupa felina, deveni­ta acum călăuză. Peste _____ mai puțin de un minut, se dezlănțuie un cutremur ce pune în mișcare mase uriașe de pămînt... Grota са [UNK]е-l adăpostise dispare, nâruindu-se sub povara unei teribile alunecări de te­ren. In acele clipe, în mintea copilului s­­a nascut convingerea ca tigrul salvator este purtătorul sufletului tatălui sâu, Keamu. Așa l-a și botezat pe binefăcăto­rul lui, Keamu. Micul thailandez nu s-a întrebat niciodată cum de a știut i leamu de cu­tremur, amintirea tatălui, fost călugăr buddhist, era o explicație suficienta. Din acea vara, Anua și tigrul - pe seama că­ruia erau puse tot felul de „tîlharii” prin gospodăriile din zonă - se întîlneau în pădurile de lînga Chiang Mai. Nu îi era simplu să-l găsească, trebuia sâ colinde numai după lăsarea serii, cînd Keamu își părăsea neștiutul bîr­­log. Băiatul îi vorbea ca și cum ar fi fost pă­rintele dispărut. Ami­ciția lor era secreta, dacă s-ar fi aflat în sat, Anuu ar fi fost alun­gat. Toți se temeau de astfel de vrăjitorii. în 1992, Anuu a fost obligat de cir­cumstanțele nefavo­rabile vieții să pără­sească Thailanda și să se stabilească, tempo­rar, în SU­A, în car­tierul chinezesc din Los Angeles. In aju­nul despărțirii l-a cân­­tat în zadar pe Keamu. Tigrul parcă nu dorea să-și ia râmas bun și se ascunsese. Deși in­trat în viitoarea tipic americană a existen­ței, Annu știa ca tre­buie să-l mai vadă o data pe Keamu, înain­te ca acesta să se retra­gă sa moară în pustie­tatea munților. Dacă n-ar fi facut-o, spiritul tigrului - spune tradiția - s-ar fi răzbunat, considerîndu­­se ca a fost trădată prietenia lor. Cu aceasta obsesie în suflet, în primăvara lui 1993 Am­u se reîntoarce în Thailan­da. O suită de coșmaruri îi dăduseră de veste că acel ce-l salvase de la moarte se afla în pragul despărțirii de viața si tre­buie sa evite blestemul sau. (Va urma) Vorbind despre cazuri aflate sub incidența parapsihologiei și petrecute în spațiul cel mai accesibil nouă ■ Europa și America­­, uităm de fabuloasa zestre filosofico-religioasă a Asiei. Vom muta, deci, reflectoarele spre zona Extremului Orient, avînd drept leit-motiv contro­versata transmigrație a sufletelor și reîncarna­rea... O tradiție buddhistă, preluată și de Codul Samurailor („Bushido”), spune că nu există animal mai singuratic decît tigrul. Acest rege neîncoronat și atît de temut al faunei din sud-estul Asiei pare să fie încarnarea unui om condamnat pe nedrept și care pe toată durata vieții nu face altceva decît să se răzbune. Prietenia dintre un om și un tigru este suspectă, iar dacă se înfiripează și rezistă, atunci acea persoană nu poate fi decît un vrăjitor. Așa să fie? Cazul thailandezului Anuu Amikosai ne va lămuri. Brian Weiss este un medic, doctor în medicină, care practică în mod curent psiho­terapia. Unul din episoadele care i­­au marcat definitiv viața și activitatea profesională, a avut-o ca erou principal pe o tînără numită Catherine. Lăsînd la___________ o parte multe amă­nunte fascinante din viața sa, care au determinat-o să ac­cepte să se supună inclusiv unor ședințe de hipnoză, vom aminti unul singur­­ aflat la limita incre­dibilului. Totul a început cu o banală vizită la un muzeu din Chicago, unde fu­sese deschisă o ex­poziție de anti­chități egiptene. Un ghid bine pre­gătit dă explicații competente des­pre obiectele expu­se, doar că la un moment dat, fără să-și dea sea­ma, Catherine intervine și-l corec­tează! Imediat se scuză. Ghidul este intrigat, apoi își consultă notele și... constată că tînăra avea dreptate­ înnebunită de fap­tul că își amintea detalii, lucruri despre care, aparent, nu avea cum să știe, Catherine fuge la me­­dicul său și îi cere să continue șe­dințele de hipnoză. Acesta ac­ceptă și astfel devine martorul unei povești - cum altfel am pu­­tea-o numi? - de-a dreptul fasci­nante. Catherine îi amintește pas cu pas nici mai mult nici mai puțin decît... una din viețile ei anterioa­re. Cum să o bânuiești de fraudă, de înșelăciune voită, cînd vorbeș­­­te dintr-o dată o limbă pe care nui doar că nu o cunoaște, dar pe ca­re doar foarte puțini specialiști îi știau, pentru că venea pestei milenii, din vechiul Egipt? Ceea ce readuce, într-un mod și mai spectaculos, necesitatea unor întrebări fundamentale: un­de se află localizată memoria? Există un „organ” al memoriei? Ei bine, unul dintre ei care s-­ au încăpățînat să dea un­ răspuns a fost psihologul ame­rican Karl Lashey. în anii 1920, el părăsește „moda” lansată de Broca și Wernicke, și anume studierea creierelor bolnave, pentru lămurirea unora din aspectele neclare ale memoriei, și se axează pe studie­rea animalelor vii. în particular, el „antrenează” șoa­reci care în scurt timp reușesc să găsească cu mare viteză drumul spre ieșirea dintr-un labi­rint, după care le­ extirpează o parte­ din cortex - scoarța cerebrală. Șoarecii își găsesc acum cu­­ mult mai greu dru­­­mul și cu cît inter­venția chirurgicală­­ este mai profundă,, cu atît dificultatea­ este mai mare. Face același lucru­­ cu șoareci care nu învățaseră­­ niciodată drumul, și încearcă d­upă­ aceea să-i învețe. Din nou, cu cît daunele aduse scoarței cerebrale­­ erau mai mari, cu atît capacitatea­ de învățare era mai mică. Lashley consideră că o singu­­ră concluzie se impune: nu exis­tă un „organ” al memoriei, o­ loca­­lizare unică, într-o anumită zonă a acesteia. Ea este răspîndită în în­treaga scoarță a creierului, cutată ca scoarța unui copac și groasă de cîțiva milimetri, care acoperă și apără materia cenușie ce consti­­­tuie masa creierului nostru. MIHAELA DOROBANTU JUIDtin No­ida de milenii înregistrări din Akasha PAN P. FARCAȘ Paralel cu regresia hipnotică practi­cată în cazul presupuselor răpiri efec­tuate de extratereștri s-a răspîndit, din ce în ce mai mult, moda regresiilor hip­notice în „vieți precedente”. Dincolo de un sănătos scepticism, trebuie să recu­noaștem, așa cum face de pildă John D. Ralphs în Exploring the Fourth Dimension (1992), că în nenumăratele descrieri ale unor vieți trecute, făcute sub hipnoză, există amănunte pe care n-avea de unde să le știe practic ni­meni. Ralphs își exprimă totuși scep­ticismul privitor la existența reîncar­nării în forma îndeobște acceptată, opinînd că mai degrabă oamenii se pot întîlni printr-un soi de telepatie peste timp, prin care un medium contempo­ran intră temporar în corpul (sau în mintea) unui individ care a trăit acum cîteva sute de ani, fiind capabil să tră­iască prin el evenimentele de atunci, pe care nimeni nu le mai știe cu precizie. O explicație a acestei „telepatii peste timp” ar fi, după el, existența unei memorii de tipul inconștientului colectiv al lui C.G. Jung sau de tipul lumii a treia a lui Karl Popper, care înmagazinează date din viețile unor oameni și le face accesibile altora. Deși el nu vorbește explicit de Akasha, intu­iește așadar în mod indirect existența ei. După părerea lui Ralphi, o astfel de „magazie de amintiri” s-ar autoîntre­­ține din energia investită în ea de către oamenii care i se adresează. O problemă interesantă este dacă „înregistrările” din Akasha privind un om ar mai putea păstra și o anumită au­tonomie de voință după moarte, intrind de pildă din proprie inițiativă (!) în le­gătură cu anumite persoane în viață, arătîndu-se, de pildă, sub formă de sta­fii în locurile de care au rămas atașate, ori încercînd să-și continue activitatea, artistică sau de altă natură, prin inter­mediul unor „trupuri” din lumea mate­rială. Aceste personalități virtuale, ar putea să-și păstreze chiar o fărimă de conștiință, eventual în funcție de inte­resul pe care activitatea lor o stîrnește printre cei vii de pe Pămînt. In acest caz n-am mai avea de-a face cu Akasha doar ca arhivă de date ci cu Akasha - sediul unor voințe care vin să efectueze anumite lucrări pe Pămînt. Extratereștrii semnalați în întîlnirile cu OZN-uri ar putea avea uneori o natură similară. Un pacient al Prof. John Mack, spunea astfel că a primit de la cei ce l-au răpit un mesaj tulburător în lumina ipotezei realității virtuale: „Cu criteriile voastre ne-ați putea considera fără viață... Noi nu avem formă; nu sîntem ca voi”... Toată literatura dedicată răpirilor abundă de relatări despre presupuse implanturi, un soi de microcipuri intro­duse, de pildă, în zona cefei victimelor. S-ar putea ca aceste implanturi să fie dispozitive de amplificare și de selec­tare prin rezonanță, pentru conectarea subconștientului unor oameni cu anumite zone din Akasha. Implanturile ar mai putea fi, cel puțin pentru anu­mite perioade, și dispozitive de coman­dă, ca cele utilizate în teleprezență. In­divizii ar primi prin intemediul lor co­menzi pe care le execută ca niște ro­boți. Acceptînd această ipoteză vor pă­rea mai puțin absurde pretențiile lui Cyril Henry Hoskins (alias Lobsang Rampa) care vorbea de transferul sufletului său dintr-un trup în altul prin implantarea unei corzi de argint în zona cefei. O astfel de ipoteză ar putea explica și alte fenomene de tipul walk­­in, ca cele din exemplul, de loc singular, al cazului David Pala din care se recomanda Kandinski și crea picturi în stilul acestuia, deși nu învățase niciodată să picteze. Un domeniu interesant de co­mentat, asupra căruia nu insistăm aici, ar fi relația dintre Akasha, ca depozit a ceea ce rămîne dintr-un om după moar­te și imaginile Lumii de Dincolo în diverse religii, în particular în cea creș­tină. S-ar putea evoca și numeroasele scheme de organizare ale acestei lumi transmise prin revelație unor mistici, adepților teosofiei și antroposofiei etc. în același context s-ar mai putea discu­ta și despre relația dintre Akasha și lu­mile mitice Shambala sau Agarttha. (Va urma)

Next