Magazin, ianuarie-iunie 1999 (Anul 42, nr. 1-25)
1999-01-07 / nr. 1
Nr. 1 (2148) din 7 ianuarie 1999 ION ȚUGUI Calea spre clarviziune Daniel B., cum s-a putut observa in episodul anterior, un superdotat cu capacități paranormale, a beneficiat de forța noiesi ca doar un număr de ani, anii adolescenței. Devenind credincios cu mult înainte de a lua calea călugăriei, și-a dat seama că în anii de liceu pierduse capacitățile anterioare de a deplasa obiecte prin forța gîndului și o concentrare foarte intensă. Daniel B. relatează: „Am simțit cu lentoare că această capacitate îmi scade, nu mai eram sigur că pot deplasa obiecte cu aceeași ușurință și cuptinînd aceeași investiție de concentrare cu care «mă jucasem» în diferite împrejurări. Nu înțelegeam de ce mi se luase acel dar? Cu ce am greșit? Insă în anul 1970, cînd eram în clasa a XII-a, ne mutasem într-un bloc construit pe malul Mureșului. Mă aflam într-un moment sufletesc foarte delicat, cînd întrebarea obsesivă pentru mine era dacă există Dumnezeu! Tatăl meu fiind ateu, poate că mă influențase, însă mama era foarte credincioasă. Mi-am susținut examenul de bacalaureat și, întrun moment de calm, de liniște interioară, m-am dus la fereastră și mă uitam fără nici un gînd la ceva anume, la valurile Mureșului care curgea la cîțiva metri de bloc. Părinții și sora erau plecați într-o vizită. Și, dintr-o dată am început să mă concentrez la ceva nedefinit, pur și simplu ieșeam din starea de calm și liniște. Gîndurile au început să revină și odată cu ele dorința, parcă sugerată din exterior, să mă rog. La ce să mă rog? mă întrebam. Și am început să rostesc Tatăl Nostru. Mi-am făcut semnul crucii și am spus, cu voce tare: „Doamne, dacă exiști cu adevărat, arată-mi un semn. Fă ca mîine Mureșul să prindă putere și să iasă din matcă”. Stranie coincidență, dar peste cîteva ceasuri a început ploaia. Intre timp ai mei au revenit acasă. A doua zi dimineața cu toții neam trezit blocați în apartament. Mureșul crescuse și apa ajunsese la parterul blocului. Erau inundațiile din anul 1970. Am spus mereu în sinea mea că a fost o coincidență. Dar precizia cu care lucrurile s-au pus în scenă mă uimește și azi. De atunci încoace pentru mine credința a devenit ținta, scopul, rațiunea principală a vieții. In armată rosteam Rugăciunea acoperindu-mi fața cu pătura ca să nu fiu observat ce fac. Cînd m-am eliberat, revenind acasă am găsit о o atmosferă încordată. Părinții mei se certaseră. In acele clipe mama mi-a povestit un vis. Ea avea încredere în capacitățile mele vizionare. In visul mamei a apărut o față luminoasă care s-a transformat treptat într-un curcubeu. în acel curcubeu a apărut o femeie frumoasă a cărei față strălucea de lumină. Și i-a zîmbit mamei, spunîndu-i cu blîndețe: „Marie, gîndește-te bine, rămîi cu mine sau cu el?” Mama a răspuns: „Rămîn cu Tine Măicuța Domnului”. Chiar a doua zi mama a intentat divorțul și părinții mei s-au despărțit... Insă în armată am primit cea mai mare dovadă a existenței lui Dumnezeu. Eram la munci agricole prin zona Jariștea. M-am dus cu un coleg la un film. Cînd am ieșit din sală, camionul care ne adusese plecase. Am pornit spre unitate împreună cu colegul meu. Trebuia să trecem pe lîngă o prăpastie și pe lîngă un canal de irigații de vreo 8 metri adîncime, plin cu apă. Ploaia se întețise. Colegul meu înjura tot timpul. Eu mergeam în urma lui și spuneam Tatal Nostru și spuneam „Doamne iartă-m că nu știe ce spune”. Și, cînd mai aveam vreo 20 de metri ca să ajungem într-o pădure, deodată am văzut clar ceva ca o minge de foc. Coborise cu o viteză de fulger și l-a izbit pe colegul meu drept în piept! El înjurase de sfinți, de Dumnezeu... Mingea de foc a dispărut în pămînt, prietenul meu s-a prăvălit cu fața în luminoi, l-am întors, dar fața și brațele lui erau parcă din hîrtie, erau foarte albe. L-am luat în spate și m-am chinuit cu el cît am putut pîria în marginea pădurii. Ca prin minune, și-a revenit. De atunci el nu a mai înjurat niciodată. Colegul meu ateu și revoltat, a devenit credincios”. Întîmplâri oricum stranii, chiar dacă le putem afilia și factorilor aleatorii. De atunci încoace, Daniel. a început să înțeleagă fenomenele. El știe câ este un clarvăzător. Situațiile prin care a trecut și cele pe care le presimte și în prezent, îl identifică cu un potențial vizionar pe care se poate bizui... legate și de de specul ® „olog* te»«rfe ""Гr"1"*18 parano^fi interesartj ® { gâzdu«*e " «****% £***?£ tf cVsa" Я«** ■rue tt1"® 5, „te de *1 s sau ® î«SSSgsSsS! mand^saturn1”^? vaid ® tă" 1 0’a ^te|e E,e"cSS!»1'**1 Spectator la granița realității PAUL IOAN Ne aflăm în zona muntoasă a ținutului Chiang Mai, din nord-vestul Thailandei. In a douăsprezecea zi a fiecărei luni, Amn Amikosai se retrage să mediteze la sufletul tatălui său, ucis cu cinci ani mai devreme de o bandă de tîlhari. Este 12 mai 1984. Plouă torențial și Anua, în vîrstă de zece ani, se retrage speriat de fulgere între grotă. Torente de apă tulbure, bolborosindă, curg nestăpînite la vale. Ghemuit cu genunchii la piept, băiatului începe să-i fie frică de moarte. Deodată, la gura grotei apare o namilă de tigru. Cei doi se privesc cîteva clipe, ca și cum ar face cunoștință dupa un numal ce nu mai are nevoie de cuvinte. Apoi tigrul îl înșfacă de un umăr și începe sa-l tîrasca afara din ascunzătoare. Nu se oprește decît după cîțiva metri. Anna nu se împotrivește. Se ridica în picioare și se ia dupa felina, devenita acum călăuză. Peste _____ mai puțin de un minut, se dezlănțuie un cutremur ce pune în mișcare mase uriașe de pămînt... Grota са [UNK]е-l adăpostise dispare, nâruindu-se sub povara unei teribile alunecări de teren. In acele clipe, în mintea copilului sa nascut convingerea ca tigrul salvator este purtătorul sufletului tatălui sâu, Keamu. Așa l-a și botezat pe binefăcătorul lui, Keamu. Micul thailandez nu s-a întrebat niciodată cum de a știut i leamu de cutremur, amintirea tatălui, fost călugăr buddhist, era o explicație suficienta. Din acea vara, Anua și tigrul - pe seama căruia erau puse tot felul de „tîlharii” prin gospodăriile din zonă - se întîlneau în pădurile de lînga Chiang Mai. Nu îi era simplu să-l găsească, trebuia sâ colinde numai după lăsarea serii, cînd Keamu își părăsea neștiutul bîrlog. Băiatul îi vorbea ca și cum ar fi fost părintele dispărut. Amiciția lor era secreta, dacă s-ar fi aflat în sat, Anuu ar fi fost alungat. Toți se temeau de astfel de vrăjitorii. în 1992, Anuu a fost obligat de circumstanțele nefavorabile vieții să părăsească Thailanda și să se stabilească, temporar, în SUA, în cartierul chinezesc din Los Angeles. In ajunul despărțirii l-a cântat în zadar pe Keamu. Tigrul parcă nu dorea să-și ia râmas bun și se ascunsese. Deși intrat în viitoarea tipic americană a existenței, Annu știa ca trebuie să-l mai vadă o data pe Keamu, înainte ca acesta să se retragă sa moară în pustietatea munților. Dacă n-ar fi facut-o, spiritul tigrului - spune tradiția - s-ar fi răzbunat, considerînduse ca a fost trădată prietenia lor. Cu aceasta obsesie în suflet, în primăvara lui 1993 Amu se reîntoarce în Thailanda. O suită de coșmaruri îi dăduseră de veste că acel ce-l salvase de la moarte se afla în pragul despărțirii de viața si trebuie sa evite blestemul sau. (Va urma) Vorbind despre cazuri aflate sub incidența parapsihologiei și petrecute în spațiul cel mai accesibil nouă ■ Europa și America, uităm de fabuloasa zestre filosofico-religioasă a Asiei. Vom muta, deci, reflectoarele spre zona Extremului Orient, avînd drept leit-motiv controversata transmigrație a sufletelor și reîncarnarea... O tradiție buddhistă, preluată și de Codul Samurailor („Bushido”), spune că nu există animal mai singuratic decît tigrul. Acest rege neîncoronat și atît de temut al faunei din sud-estul Asiei pare să fie încarnarea unui om condamnat pe nedrept și care pe toată durata vieții nu face altceva decît să se răzbune. Prietenia dintre un om și un tigru este suspectă, iar dacă se înfiripează și rezistă, atunci acea persoană nu poate fi decît un vrăjitor. Așa să fie? Cazul thailandezului Anuu Amikosai ne va lămuri. Brian Weiss este un medic, doctor în medicină, care practică în mod curent psihoterapia. Unul din episoadele care iau marcat definitiv viața și activitatea profesională, a avut-o ca erou principal pe o tînără numită Catherine. Lăsînd la___________ o parte multe amănunte fascinante din viața sa, care au determinat-o să accepte să se supună inclusiv unor ședințe de hipnoză, vom aminti unul singur aflat la limita incredibilului. Totul a început cu o banală vizită la un muzeu din Chicago, unde fusese deschisă o expoziție de antichități egiptene. Un ghid bine pregătit dă explicații competente despre obiectele expuse, doar că la un moment dat, fără să-și dea seama, Catherine intervine și-l corectează! Imediat se scuză. Ghidul este intrigat, apoi își consultă notele și... constată că tînăra avea dreptate înnebunită de faptul că își amintea detalii, lucruri despre care, aparent, nu avea cum să știe, Catherine fuge la medicul său și îi cere să continue ședințele de hipnoză. Acesta acceptă și astfel devine martorul unei povești - cum altfel am putea-o numi? - de-a dreptul fascinante. Catherine îi amintește pas cu pas nici mai mult nici mai puțin decît... una din viețile ei anterioare. Cum să o bânuiești de fraudă, de înșelăciune voită, cînd vorbește dintr-o dată o limbă pe care nui doar că nu o cunoaște, dar pe care doar foarte puțini specialiști îi știau, pentru că venea pestei milenii, din vechiul Egipt? Ceea ce readuce, într-un mod și mai spectaculos, necesitatea unor întrebări fundamentale: unde se află localizată memoria? Există un „organ” al memoriei? Ei bine, unul dintre ei care s- au încăpățînat să dea un răspuns a fost psihologul american Karl Lashey. în anii 1920, el părăsește „moda” lansată de Broca și Wernicke, și anume studierea creierelor bolnave, pentru lămurirea unora din aspectele neclare ale memoriei, și se axează pe studierea animalelor vii. în particular, el „antrenează” șoareci care în scurt timp reușesc să găsească cu mare viteză drumul spre ieșirea dintr-un labirint, după care le extirpează o parte din cortex - scoarța cerebrală. Șoarecii își găsesc acum cu mult mai greu drumul și cu cît intervenția chirurgicală este mai profundă,, cu atît dificultatea este mai mare. Face același lucru cu șoareci care nu învățaseră niciodată drumul, și încearcă după aceea să-i învețe. Din nou, cu cît daunele aduse scoarței cerebrale erau mai mari, cu atît capacitatea de învățare era mai mică. Lashley consideră că o singură concluzie se impune: nu există un „organ” al memoriei, o localizare unică, într-o anumită zonă a acesteia. Ea este răspîndită în întreaga scoarță a creierului, cutată ca scoarța unui copac și groasă de cîțiva milimetri, care acoperă și apără materia cenușie ce constituie masa creierului nostru. MIHAELA DOROBANTU JUIDtin Noida de milenii înregistrări din Akasha PAN P. FARCAȘ Paralel cu regresia hipnotică practicată în cazul presupuselor răpiri efectuate de extratereștri s-a răspîndit, din ce în ce mai mult, moda regresiilor hipnotice în „vieți precedente”. Dincolo de un sănătos scepticism, trebuie să recunoaștem, așa cum face de pildă John D. Ralphs în Exploring the Fourth Dimension (1992), că în nenumăratele descrieri ale unor vieți trecute, făcute sub hipnoză, există amănunte pe care n-avea de unde să le știe practic nimeni. Ralphs își exprimă totuși scepticismul privitor la existența reîncarnării în forma îndeobște acceptată, opinînd că mai degrabă oamenii se pot întîlni printr-un soi de telepatie peste timp, prin care un medium contemporan intră temporar în corpul (sau în mintea) unui individ care a trăit acum cîteva sute de ani, fiind capabil să trăiască prin el evenimentele de atunci, pe care nimeni nu le mai știe cu precizie. O explicație a acestei „telepatii peste timp” ar fi, după el, existența unei memorii de tipul inconștientului colectiv al lui C.G. Jung sau de tipul lumii a treia a lui Karl Popper, care înmagazinează date din viețile unor oameni și le face accesibile altora. Deși el nu vorbește explicit de Akasha, intuiește așadar în mod indirect existența ei. După părerea lui Ralphi, o astfel de „magazie de amintiri” s-ar autoîntreține din energia investită în ea de către oamenii care i se adresează. O problemă interesantă este dacă „înregistrările” din Akasha privind un om ar mai putea păstra și o anumită autonomie de voință după moarte, intrind de pildă din proprie inițiativă (!) în legătură cu anumite persoane în viață, arătîndu-se, de pildă, sub formă de stafii în locurile de care au rămas atașate, ori încercînd să-și continue activitatea, artistică sau de altă natură, prin intermediul unor „trupuri” din lumea materială. Aceste personalități virtuale, ar putea să-și păstreze chiar o fărimă de conștiință, eventual în funcție de interesul pe care activitatea lor o stîrnește printre cei vii de pe Pămînt. In acest caz n-am mai avea de-a face cu Akasha doar ca arhivă de date ci cu Akasha - sediul unor voințe care vin să efectueze anumite lucrări pe Pămînt. Extratereștrii semnalați în întîlnirile cu OZN-uri ar putea avea uneori o natură similară. Un pacient al Prof. John Mack, spunea astfel că a primit de la cei ce l-au răpit un mesaj tulburător în lumina ipotezei realității virtuale: „Cu criteriile voastre ne-ați putea considera fără viață... Noi nu avem formă; nu sîntem ca voi”... Toată literatura dedicată răpirilor abundă de relatări despre presupuse implanturi, un soi de microcipuri introduse, de pildă, în zona cefei victimelor. S-ar putea ca aceste implanturi să fie dispozitive de amplificare și de selectare prin rezonanță, pentru conectarea subconștientului unor oameni cu anumite zone din Akasha. Implanturile ar mai putea fi, cel puțin pentru anumite perioade, și dispozitive de comandă, ca cele utilizate în teleprezență. Indivizii ar primi prin intemediul lor comenzi pe care le execută ca niște roboți. Acceptînd această ipoteză vor părea mai puțin absurde pretențiile lui Cyril Henry Hoskins (alias Lobsang Rampa) care vorbea de transferul sufletului său dintr-un trup în altul prin implantarea unei corzi de argint în zona cefei. O astfel de ipoteză ar putea explica și alte fenomene de tipul walkin, ca cele din exemplul, de loc singular, al cazului David Pala din care se recomanda Kandinski și crea picturi în stilul acestuia, deși nu învățase niciodată să picteze. Un domeniu interesant de comentat, asupra căruia nu insistăm aici, ar fi relația dintre Akasha, ca depozit a ceea ce rămîne dintr-un om după moarte și imaginile Lumii de Dincolo în diverse religii, în particular în cea creștină. S-ar putea evoca și numeroasele scheme de organizare ale acestei lumi transmise prin revelație unor mistici, adepților teosofiei și antroposofiei etc. în același context s-ar mai putea discuta și despre relația dintre Akasha și lumile mitice Shambala sau Agarttha. (Va urma)