Magazin, ianuarie-iunie 2006 (Anul 49, nr. 1-26)

2006-01-05 / nr. 1

Nr. 1 (2512) din 5 ianuarie 2006 Maria Obrenovici, curtezana care îl strivește pe marele Cuza A fost, totuși, omul marilor reforme Domnia lui Cuza a reprezentat, în esență, un șir de reforme introduse în ritm accelerat, într-un răstimp scurt pentru timpul cel lung al istoriei (1859-1866), în scopul de a racorda țara și oa­menii ei la normele și la cerințele Europei de atunci, firește, în modalitățile și pe măsura posi­bilităților din anii Unirii. De aceea, cârmuirea lui Cuza are o semnificație deosebită în zilele noastre. Astfel, Cuza-Vodă rămâne în memoria co­lectivă drept o personalitate exemplară. Și, to­tuși, o altă fațetă a personajului, poate tot atât de spectaculoasă, a rămas în penumbră, fiind mai puțin cunoscută: este vorba despre viața amo­roasă tumultuoasă a prințului Unirii, plasată în contrapunct cu sobrietatea imaginii sale publice. O fațetă deosebit de importantă, în privința că­reia, chiar dacă s-a păstrat o anumită tăcere, ac­ceptată cu înțelegere de către istorici, ea a avut un impact puternic asupra desfășurării evenimen­telor, mai ales referitor la cele aferente ultimilor ani de domnie și a actului abdicării. Intr-adevăr, altfel nu se poate explica sfârșitul aproape lamentabil al unei domnii în sine deosebit de rodnice, poate cea mai bogată în transformări înnoitoare pentru societatea românească. Fiind înainte de toate bărbat, în plenitudinea semnifica­țiilor cuvântului, cu plusurile și mai ales cu minusurile sale, militarul și omul po­litic de succes Al. I. Cuza datorează creș­terea și decăderea sa publică femeii, fie că ea s-a numit Cocuța Vogoride, Elena Doamna sau Maria Obrenovici, la care se adaugă multe altele, de circumstanța, ră­mase sub zodia anonimatului. In plus, tot un tabu rămâne și tema co­rupției, ajunsă la apogeu în ultimii doi ani ai domniei și promovată mai ales de ca­marila crescută ca un cancer în junul dom­nitorului. De fapt, era vorba de o „camarilă de femei”, cum o denumea un apropiat al lui Cuza, poetul Dimitrie Bolintineanu, pentru că, deși formată din bărbați, aceștia erau dirijați din umbră de femei, care își valorificau din plin darurile trupești și farmecul personal. Autorul „Umbrei lui Mircea la Cozia” descria astfel proliferarea corupției la nivelul societății românești de atunci: „Curtea avea favoriți, miniștrii aveau asemenea, prefecții aveau asemenea, subprefecții aveau asemenea, acești favoriți erau uleiul care ungea roatele machinei regimului”. în această perspectivă, in­vestigarea vieții amoroase a Prințului Unirii relevă nebânuite implicații și conotații, inclusiv politice, pentru cunoașterea adevărată a unor memorabile pagini de istorie. Scurtă biografie fără interpretări Cel mai probabil (întrucât există unele di­vergențe între istorici), Alexandru Ioan Cuza s-a născut în Bârlad, la 20 martie 1820, tatăl, Ioan, fiind scoborâtor dintr-o veche familie moldoveana, iar mama, Sultana, născută Coza­­dini, provenea dintr-o familie greco-italiana, de pe malul european al Bosforului, ai cărei mem­bri ajunseseră și pe malurile Dunării. A avut un frate, Dumitru, mort tânăr, într-un accident de călărie și o soră, Sultana. Pătrunde în tainele în­vățăturii, urmând până în 1831 cursurile pen­sionului francez al lui Victor Curenin de la Iași (unde îi are drept colegi pe colaboratorii de mai târziu: M. Kogâlniceanu, Vasile Alecsandri, E. Alcaz), iar apoi la Paris își ia bacalaureatul în litere, la 8 decembrie 1835. Deși îl atrăgea me­dicina, experiența unei lecții practice de disec­ție la morga unui spital parizian îl face să re­nunțe la cariera medicală și să se înscrie la Fa­cultatea de Drept, pe care nu o termină, însă. Din păcate, nu există nici o fotografie a lui Cu­za Vodă. Arta fotografică făcea abia primii pași, în momentul perioadei de glorie a protago­nistului istoriei noastre, iar după abdicarea sa din tronul de principe, interesul de a i se realiza imaginea fotografică a scăzut total. După toate probabilitățile, A. I. Cuza avea un fizic plăcut, era de înălțime medie, zvelt, cu ochi căprui, pârul blond, cu pielea albă a feței și, cel puțin la maturitate, purta mustață și barbi­­șon (copiindu-l într-un fel pe Napoleon al III- lea). Toate portretele oficiale ni-l prezintă în uni­formă militară, atât de dragă doamnelor timpu­lui, ceea ce ne arată grija pentru aspectul fizic și preocuparea de a transmite posterității o imagi­ne corespunzătoare și din acest punct de vedere. Mai tânără cu șase ani decât Alecu, Elenco (Elena) Doamna era mai puțin dăruită de Dum­nezeu cu atuuri fizice. De o talie medie, cu ochi căprui și păr castaniu închis, avea fața smeadă, rotundă, un corp nu prea bine proporționat. De­gaja un aer de „femeie de casă”, cuminte și ocrotitoare, care știa bine care îi sunt locul și rolul pe care le acceptase și le juca pe măsură. Nu strălucea în public, dar se impunea prin tact și seriozitate. Posteritatea l-a cunoscut pe Cuza mai ales prin sumedenia portretelor oficiale. Faptele sale l-au descris însă poate cel mai bine. Revenit în țară fără o diplomă de licență, în­cearcă și reușește să se afirme în cariera milita­ră, înscriindu-se cu gradul de cadet, la 15 sep­tembrie 1837. Dar nici viața armelor, cu rigorile ei, nu pare să-i fi atras în mod deosebit, „eva­dând” ulterior de aici în mai multe rânduri, pen­tru a exercita mai ales funcția de prezident al Judecătoriei ținutului Covurlui (prima dată în 1842), dar și pe cea de director în Ministerul de Interne sau de pârcălab de Galați; în toate aces­te funcții, Cuza s-a remarcat printr-un respect desăvârșit al legii, printr-o cinste exemplară și, totodată, printr-o adâncă înțelegere față de țără­nime (C. C. Giurescu). în acest context, intră în jocul pregătirii Unirii Principatelor, fiind ales mai întâi domn al Moldovei (la 5 ianuarie 1859) și apoi și al Valahiei (24 ianuarie 1859). După o domnie rodnică, la 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de palat, organizată de „monstruoasa coaliție”, este înlăturat de la dom­nie și ia calea exilului. Se stinge din viață la 15 mai 1873, la Heidelberg (Gemmania), în urma unei boli de inimă. Avea numai 53 de ani. Tru­pul îmbălsămat al marelui dispărut a fost adus în Ruginoasa. Fire de boem Cel mai competent biograf al său, istoricul C. C. Giurescu, îl caracteriza astfel: „Era un om simpatic și inteligent, având replica promptă și ascuțită. Chiar și slăbiciunile sale - nu disprețuia, mai ales nu disprețuise în tinerețile sale, un pa­har de vin bun și omagiu frecvent sexul frumos - erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngăduință. Pe de altă parte, nu era nici un am­bițios doritor de a face, cu orice preț, carieră și nici nu-i umbrea pe cei­lalți prin mari însușiri de orator - ca M. Kogâlni­ceanu, de talent - ca Alec­sandri sau de prestigiu - ca Negri. I se cunoștea firea dezinteresată, nu se folosise niciodată de slujbe spre a face avere, ca alții”. Și totuși... Dacă orice putere corupe, iar cea absolută cel mai mult, spre sfârșitul domniei s-a mai schimbat, contami­nat mai ales de anturaj. O autoare a biografiei Elenei Cuza surprin­de astfel firea și tabieturile domnitorului: „Cu­ceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele din ele destul de scandaloase pentru cei care țineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins la Paris, unde fusese lăsat fără nici un control în timpul vârstei critice, Alexandru Cuza își petrecea multe nopți cu prieteni ușuratici, care-i specu­lau firea nepăsătoare, gata să le împartă tot ce avea și să le mai rămână și dator. Pătimaș la jocuri de cărți, își pierdu mai târziu multe proprie­tăți moștenite de la părinți” (Lucia Borș, Doamna Elena Cuza, 1940). Așadar, fire de boem, dezin­teresat de starea materială, ușuratec și de nestator­nic, atins de „patima” jocului de cărți și de atracți­ile sexului frumos, domnitorul Cuza nu a putut re­zista tentațiilor de om, iar aceste slăbiciuni ome­nești au fost exploatate din plin de cei interesați. După „școala vieții” din Paris, se întoarce acasă fără studii Inițierea sau „ucenicia” într-ale amorului și le-a făcut Alexandru Cuza în timpul studiilor sale de la Paris, din perioada 1835-1837. Trimis aici la dificila vârstă a adolescenței (15-17 ani) și fără nici un control din partea familiei, tână­rul și fălosul moldovean, în vinele căruia curgea și sângele năvalnic italian și grecesc al rudelor din partea mamei, a căzut pradă capcanelor vie­ții mondene pariziene. Este epoca descrisă cu atât talent de Balzac, cu saloane strălucind de multe femei frumoase și influente: Marceline Desbordes-Valmores, Georges Sand, Sophie Gay, D-na Recamier, ducesa de Castries, contesa Guidoboni Visconti... Aici se consumau iubiri pătimașe, se cheltuiau mulți bani, se țeseau in­trigi, se risipeau destine și averi. Aici moda avea limbajul său deosebit de precis și de elocvent; ea exprima stări sociale, sentimente și atitudini. Este perioada lui Rastignac, Lucien Sorel, Eu­génie Grandet, Moș Goriot. Iată un portret al tâ­nărului vremii: „Aproape toți tinerii sunt supuși unei legi care pare inexplicabilă, dar care izvo­răște din însăși tinerețea lor și din furia cu care se avântă în desfătări. Bogați sau săraci, ei nu găsesc niciodată bani pentru cele de trebuință vieții, dar găsesc totdeauna, când e vorba să-și îndeplinească un capriciu. Risipitori cu tot ce pot dobândi pe datorie, ei se dovedesc avari cu tot ce trebuie să plătească cu bani peșini și par a se răzbuna pentru ceea ce nu au, risipind tot ce­ea ce pot avea... ” Și iată și lumea femeilor: „Aș fi în stare să pun capul, contra unui firicel de salată din stratul acesta, că vei intra în cel mai cumplit viespar cu cea dintâi femeie care îți va plăcea, fie ea bogată, frumoasă și tânără. Toate sunt în conflict cu legea, toate sunt în război cu bărbații lor, în toate privințele. N-aș mai isprăvi niciodată dacă aș sta să-ți lămuresc toate târgu­­ielile care se fac pentru amanți, pentru rochii, pentru copii, pentru cheltuielile casei sau pentru vanitate, rareori, din virtute, crede-mă. De aceea, omul cinstit este inamicul tuturor. Dar ce socoti că este un om cinstit? La Paris, om cinstit este cel care tace și refuză să ia parte la împăr­țeala generală”. (Balzac, „Moș Goriot”) (Continuarea în numărul viitor) (Text preluat din revista „Historia") în urma unui sondaj de opinie realizat în rândul studenților de la universitățile bucureștene, la începutul anului 2002, în topul personalităților care au influențat pozitiv istoria românilor se află Alexandru Ioan Cuza cu 62% din opțiuni, urmat, la distanță, de Mihai Viteazul, cu 54% și de Ștefan cel Mare, cu 42%. Așadar, „Domnul Unirii”, Cuza Vodă, rămâne extrem de popular. Istoria îl consacră pe domnitor ca omul providențial al Unirii, ca acela care a dat pământ țăranilor, a introdus în țară obligativitatea învățământului primar și ca un luptător împotriva corupției (de atunci a rămas celebră expresia „ocaua lui Cuza"). S-a întâmplat pe 5 ... ♦ 1757: Ludovic XV al Franței supraviețuiește unei tentative de asasinat făcute de Robert- François Damiens, care ulterior a fost executat pentru regicid; ♦ 1759: George Washington se căsătorește cu Martha Dandridge Custis; ♦ 1854: Mare catastrofă navală. Steamer-ul (vas cu abur) „San Francisco” se scufundă și mor 300 de persoane; ♦ 1895: Ofițerul francez Alfred Dreyfus este degradat, condamnat pe viață și încarcerat pe Insula Diavolului. 1896: Un ziar austriac anunță că Wilhelm Roentgen a descoperit un nou tip de radiație, botezată „raze X”. ♦ 1925: Nelli Taylor Ross devine prima femeie guvernator în SUA; ♦ 1933: începe construcția fai­mosului pod Golden Gate (Poarta de aur) din golful San Francisco; ♦ 1944: „Daily Mail” devine primul ziar transoceanic; ♦ 1948: „Warner Brothers” pre­zintă primul film-jurnal color, peliculele fiind „Parada trandafi­rilor” și „Cupa trandafirilor”; ♦ 1968: Alexander Dubcek ajun­ge la putere în Cehoslovacia și începe „Primăvara de la Praga”; ♦ 1980: Flewlett-Packard anunță realizarea primului său „perso­nal-computer”; ♦ 1993: în statul american Washington este executat prin spânzurătoare Westley Allan Dodd, fiind prima de acest fel după 1965. ♦ 2002: Elevul de 15 ani Charles Bishop se izbește intenționat de o clădire din Tampa (Florida), pilotând un mic aparat de zbor și invocând tragedia de 11 septem­brie. (Selecție de PAUL IOAN) ♦ Cu ochii spre trecut, ca să înțelegem prezentul - 1

Next