Magazin, ianuarie-iunie 2014 (Anul 57, nr. 1-26)

2014-01-09 / nr. 1-2

șezări mai mult decât ciudate !ИИЯЯСИ!!! Dacă de-a lungul istoriei au existat arhitecți ce ne-au lăsat adevărate capodopere ce stârnesc admirație și semne de întrebare, cum de au putut fi construite. Pe planetă se întâmplă să se afle și așezări dintre cele mai ciudate. Vom aminti câteva dintre ele, pentru a vă da seama cât de­ pestriță’ e gândirea umană. Orașul subteran Damanhur (Italia) Necunoscut lumii până în urmă cu câțiva ani, deoa­rece nici unui străin nu i-a fost permis accesul aici, vas­tul complex de galerii și domuri subpâmântene (cel mai mare din lume) se află la 30 de km de orașul italian To­rino și reprezintă o lume aparte. în orașul subteran Da­manhur, supranumit și „Orașul Luminilor” locuitorii susțin că puternica lor bază socială, spirituală și econo­mică ar reprezenta un exemplu demn de urmat de în­treaga omenire. Idealul declarat al celor din Damanhur îl constituie promovarea libertății de exprimare și circu­lație a ideilor dar și încurajarea creativității. Locul a constituit multă vreme un mare secret păstrat cu strășnicie, până ce un fost membru al comunității a făcut publică existența acestui templu. De voie, de ne­voie, de atunci, Damanhur, și-a deschis porțile pentru cei care doresc să-l cunoască. Longyarbyen—(Norvegia) Cunoscută ca fiind una dintre cele mai nordice așezări umane din arhipelagul norvegian Svalbard, unde noaptea durează aproximativ șase luni, nimic nu pare a stârni curiozitatea, chiar dacă zăpezile de altădată nu mai sunt aceleași. Ciudățeniile încep să apară când vine vorba despre de­cesul persoanelor din Longyar­byen. După ce experții au realizat că în micul cimitir din localitate, descompunerea cadavrelor nu are loc, de aproape 70 de ani, nimeni nu a mai fost înmormântat aici. Pentru a primi un loc de veci, cei din această mică așezare sunt nevoiți să apeleze la alte localități din Norvegia, dar procedurile durează, de multe ori, destul de mult timp. S-ar putea spune că în Longyarbyen nimeni nu are voie să moară. Orașul Șahului din Rusia Ne-am fi așteptat ca locuitorii din Calmichia, des­cendenți direcți ai lui Gingis Han, să aibă un cult aparte pentru arta războiului. Insă, după cum veți vedea, președintele acestei mici republici rusești, Kirsan K­yumzhinov, are cu totul alte viziuni. în 1998 a con­struit, cu o investiție de peste 30 de milioane de dolari, chiar în mijlocul, singurei capitale europene budiste, Elistei, „Orașul Șahului”. Momentan, amenajarea urba­nistică încă nu este un oraș în adevăratul sens al cuvân­tului, însă multe dintre clădirile ridicate au aspectul unor piese de șah (un dom, câteva case luxoase, pis­cină, un hotel și chiar un magazin alimentar). Conceptul tebuia să se extindă și cu o sală de operă și de spec­tacole din oraș, un Conservator, o școală de arte, aca­demii religioase, un centru de medicină tradițională și un complex de creație pentru cei mici. Toate acestea ar putea să rămână la stadiul de proiect, ținând cont că mandatul președintelui este pe cale să expire, nemai­­având dreptul să candideze. Dar cine știe? Poate-i con­tinuă altcineva năstrușnica idee! Satul Piticilor (China) în apropierea localității Kunming din provincia chineză Yunnan există o comunitate de circa 100 de cetățeni chinezi ce suferă de nanism care au fost selectați pentru a susține un spectacol intitulat „Regatul piticilor”. Preselecția lor a avut loc în anul 2009 iar condițiile cerute erau să aibă înălțimea mai mică de 130 cm și vârsta cuprinsă între 18 și 40 de ani. Chiar dacă astăzi spectacolele susținute de pitici pe scena Grădinii Flutu­rilor din Kunming reprezintă un mijloc de distracție pentru toți, ideea parcului tematic, fie este o afacere profitabilă, fie este un mod de viață al celor ce se simt discriminați pentru că suferă de această boală, ținând cont că și-au construit case în formă de ciuperci unde-și duc viața. Acești oameni au privit „Regatul piticilor” ca pe o oportunitate. Ca să vezi ce bine este când simți că trăiești printre cei de „înălțimea” ta. IOANA FLORIA „Era o dihonie cât toate zilele”. Pro­poziția am auzit-o la Tv (de câteva ori!) și prima dată am crezut că e o glumă, o ironie, un anume joc de cuvinte. De fapt era vorba de o confuzie paronimică pentru că vorbitorul (vorbitorii­) a (au) adăugat câteva amănunte care ne-au făcut să înțelegem că e vorba de un animal înspăimântător. Ca fapt, substantivul „di­honie” este definit în dicționare ca: „neînțelegere care generea­ză vrajbă”, de unde și expresia: „a intrat dihonia în el”. Substantivul potrivit pentru expresia respectivă era „dihonie”, sensul cuvântului fiind „animal sălbatic, fiară, monstru”. S-ar putea ca greșeala să fi fost făcută intenționat, considerându-se că în acest fel expresia câștigă în suges­tivitate dar ne rezervăm dreptul să ne abținem de la asemenea „glume lingvistice” care, inevitabil, conduc la­­ greșeli regretabile. (I.S.) Nr. 1-2 (2926) din 9 ianuarie 2014 Cea mai scăzută temperatură din Antarctica NASA a făcut recent un comunicat meteorologic care-ți îngheață sângele în vene: într-o zonă nelocuită aflată în Platoul de est al Antarcticii, situat la 1000 de kilometri în interiorul continentului, a fost înre­gistrată temperatura record de -93 grade Celsius, în­registrarea fiind realizată prin sateliții care monitori­zează această zonă în care temperaturile au scăzut până la -92 grade în ultimii 32 de ani. Foarte frig a fost și este și în Vostok unde se află o stație științifică rusă, cea mai joasă temperatură înregistrată în această zo­nă, în 1983, fiind de -89,2 grade, sau în nord-estul Siberiei unde se află orașe, temperatura record su­portată de locuitori fiind de -67,8 grade, în 1892 și 1933. Ciclu ecologic Recifurile coraliene, oaze de viață din mediile marine și oceanice, repre­zintă modele de de dezvol­tare ecologică durabilă, în care fiecare particulă de ma­terie organică e reciclată. Cercetători de la Uni­versitatea Amsterdam din Țările de Jos au descoperit faptul că agenții principali ai reciclării sunt bureții de mare, răspândiți în mediul coralian. Nenumăratele ce­lule filtrante aflate în stratul extern al corpului acestora purifică neîncetat apa, ab­sorbind particulele organi­ce, oferind coralilor un me­diu ideal și absolut necesar dezvoltării lor sănătoase. După moartea celulelor fil­trante, în locul lor apare un nou strat celular activ. Cele de care se debarasează de­vin o sursă de hrană pentru crustacee și viermi care, la rândul lor, devin hrană pentru pești și alte viețui­toare care agreează acest habitat. Un proces com­plex, indispensabil menți­nerii acestor ecosisteme. DORIN MĂRAN o sintagmă cel puțin bizară, ca un fel de încercare de a împerechea, să zicem, o pisică cu un cireș! Totuși, poate paradoxal, nu e nimic supra­realist în subiectul de față, ci o (altă) imagine a dramei majore pe care o trăiește ființa umană și a decăderii ei cumplite. Intr-un fel ar trebui să vorbim despre conservarea mediului, a faunei, a speciilor amenințate cu dispariția mai ales din vina civilizației industriale și a goanei iresponsabile după resurse și materii prime. Ne­ vom rezuma totuși la a prezenta­­ un fenomen aberant, dar simpto­­­­matic și emblematic pentru ceea­­ ce a ajuns omul în acest veac nebun. Căci „vinul de tigru” este chiar acea băutură alcoolică pe care o cunoaștem cu toții, numai că se obține, efectiv, din părți ale corpului impunătoarei feline asiatice supuse în prealabil la chinuri atroce. Braconajul și distrugerea habitatului nu sunt singurele amenințări care planează asupra admirabilei feline, adevărată emblemă a Asiei, în China se țin în captivitate tigri și sunt înfo­metați până la limita supraviețuirii, cu singu­rul scop de a se recolta ulterior oasele lor, fo­losite la fabricarea așa-numitului „vin de tigru”, o băutură de notorietate în medicina tradi­țională, pentru calitățile ei terapeutice în artrite și reumatisme. în 1900, se estima că populația acestei specii număra peste 100.000 de exemplare. Astăzi au rămas cel mult 3.500 de indivizi apți pentru reproducere. Vânătoarea atroce pentru trofee și blană a generat acest fenomen dra­matic, determinând în 1970 interzicerea prin lege a uciderii tigrilor, în toată lumea. Total­mente insuficient­ în China, nu e prea dificil să-ți procuri o blană, colți sau gheare de tigru, însă cel mai terifiant este „vinul de tigru”, pro­dus în scop terapeutic prin macerarea timp de mai multe luni, în alcool de orez,­­ oaselor animalului mort. Abia târ­ziu, în 1993, s-a intezis aici aceas­tă practică, în special la presiunea organizațiilor de mediu internațio­nale, dar printr-o lege foarte con­troversată, care nu precizează că principalul ingredient provine de­­ tigri morți. Conform concluziile unei anchete a EIA (Environments, Investigation Agency), băutura se prepară din carcase de tigri ținuți în captivitate care nu sunt distruse după moartea animalelor ucise, practic, prin înfometare. Mai mult, guvernul chinez nu e străin de acest fapt, legea amintită menționând sub clasificarea „secret” că orice fer­mă care crește peste 500 de tigri poate fabrica respectivul vin. Am amintit un lucru cel puțin ciudat: existența unor ferme de creștere a tigrilor. Există peste 200 de asemenea afaceri în China. Scopul declarat — spectacolul pentru vizita­torii care vor, în special, să vadă felinele ata­când animale vii aduse special în raza lor de acțiune pentru aceasta. Astfel, tigrii sunt bătuți, înfometați, deseori se îmbolnăvesc, dar nu sunt îngrijiți, pentru că moartea lor este mult mai profitabilă decât viața. De pildă, o sticlă cu vin de tigru cumpărată direct de la fermă costă minimum 150 de euro. Pe lângă ferme însă, același produs s-a găsit la vânzare ilicită și la câteva grădini zoologice! De ase­menea, oameni cu mulți bani fac averi importante (a se citi escro­cherii) în același mod. Este notoriu cazul milionarului Zhou Weisen, care în 1993 deținea 60 de tigri, iar astăzi a ajuns la peste 1.500, și care afirma că a primit autori­zație din partea autorităților pentru afacerile sale ce implică tigri și urși negri, de asemenea mult prețuiți pentru anumite virtuți terapeutice. într-un asemenea context căruia i se cunoaște doar o mică parte, este extrem de dificil de vizat o salvare reală a speciei, câtă vreme setea de bani nestăvilită ignoră fără scrupule orice principii și legi. Un deznodă­mânt pesimist, dar perfect plauzibil, întrevăzut la capătul acestei curse demente pentru în­avuțire, ar fi ca omul să se trezească acoperit de aur pe o planetă unde s-a tăiat și ultimul co­pac, unde animalele au fost decimate și apele transformate în emanații de otrăvuri... ADRIAN-NICOLAE POPESCU Săptămânalul „Magazin” este editat de CASA EDITORIALĂ „MAGAZIN” S.R.L. Ш Ш [UNK] [UNK] înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului București sub nr. 1­40/2623/1991 din 8 mai 1991. Adresa: București sector 1, Piața sei Libere nr.1, cod. 013701. 4^ CONSILIUL DE ADMINISTRAȚIE: ECATERINA BÀTRÂNEANU -Președinți GEORGE CUȘNARENCU­­Administrator NICUȘOR DINCĂ - Administrator ISSN 0258-1523 REDACȚIA: Telefon: 021.317.89.64 Paul Ioan, Dorin Maran, Irina Stoica, Ioana Floria, Ionel Cojocaru, Adrian-Nicolae Popescu ECHIPA DE SERVICIU: Responsabil de număr: Dorin Moran Secretar de redacție: Ionel Cojocaru PUBLICITATE: Tel/Fax: 0722.625.622 DIFUZARE: Tel/Fax: 021.317.89.65 Nicușor Dincă (director)­­ 0722.625.622, Simion Ionescu FINANCIAR-CONTABIL: Cont: R074 BACX 0000 0030 0016 0000 (LEI) Unicredit Țiriac Bank S.A. - Sucursala Panduri Coni R024 BNCB 0072 0496 8985 0001 B.C.R. - Sector 1, București COLEGIUL DE REDACȚIE: ECATERINA BATRÂNEANU Președintă a Consiliului de Administrație Tel­ Fax: 021.317.89.66 GEORGE CUȘNARENCU Redactor șef DOREL DORIAN, ADRIAN HORJA, PAUL IOAN *4 Cititorii din străinătate se pot abona prin Casa Editorială „Magazin” S.R.L. Piața Presei Libere nr.1, sector 1, București, România Fax: 021.317.89.66 TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ: „MAGAZIN”­­ Gabriela Nițu, Rodica Nițu Redactorii semnatari ai articolelor publicate în revistă sunt direct răspunzători, material și din punct de vedere juridic, pentru exactitatea și corectitudinea celor relatate. Revista își declină orice responsabilitate. Tiparul: INTACT S.A.J

Next