Mişcarea, iulie 1910 (Anul 2, nr. 140-165)

1910-07-01 / nr. 140

ANUL II.—No. 140. 15^ 3» I I Redacţia şi Administraţie Iaşi* * * Strada Săulescu 5. AROS.inRSTii In ţară pe un an . . 20 lei Pe jumătate an ... 10 „ Pe trei luni .... 5 „ In străinătate pe un an 40 Iei Pe jumătate an ... 20 „ Pe trei luni .... 10 „ Preoţii şi învăţătorii 50%MIŞCAREA ZI AM NAŢIOHAXi-XiXBBRAXi A cincea roată In una din revistele noastre tre­cute, spuneam că grupul,născut şi crescut de dl Tache Ionescu, se pretinde şi conservator şi democrat, tocmai pentru ca nu este nici una nici alta. Teza comportă mai des­­voltate lămuriri, pe care vom în­cerca sa le dăm în revista de faţa. Ceia ce ni se pare mai ciudat în firma „partid conservator-demo­crat“, este în primul loc curioasa, de nu cumva imposibila, împere­chere a noţiunei de „conservator“ cu acea de „democrat". Principiile conservatoare presu­pun totdeauna un sistem de guver­nare, a căreia supremă lege e­ o veşnica tendinţa de împotrivire la ori­ce mişcări mai repezi în reali­zarea progresului. După aceste principii, fiinţele sociale păşesc în­cet în fireasca lor desvoltare şi ori­ce grabă se socoteşte ca un pas pripit care deşi pentru moment ar da iluzia progresului, nu face de fapt decît să întîrzie înfăptuirea lui. Ori, democraţiile din toate vre­­mile şi din toate locurile, n’au fost decît întruparea concepţiei, ca de multe ori se pot grăbi prin salturi spontane, mişcările oare­cum lene­şe ale progresului, care de multe ori se face aşteptat. E un soiu de cal de rasă, pro­gresul acesta, pe care conserva­torii pretind ca trebue să-l laşi să fugă fără să-i biciuieşti, pe câtă vreme democraţiile dimpotrivă, îl şfichiuesc mereu şi-l înţapă cu pin­tenii, ca să-i stimuleze cut mai mult trupul, ba chiar să-l prefacă de multe ori într’un galop imprudent. E lesne de văzut din această antiteza, cît e de anevoioasă îm­perecherea acestor două noţiuni, şi cum „partidul conservator-de­mocrat“ le asociază numai în do­rinţe de a sta—cum spune româ­nul—şi cu slănina ’n pod şi cu curechiul uns. Râmîne doar accepţiunea de „iu­bitor al poporului“, care s’ar pu­tea da cuvîntului democrat, dar în acest sens ori­ce partid politic şi istoric dintr’o ţară, este şi demo­crat, deci nu are nevoie să-şi ali­pească la firma de bază, noul ad­jectiv, căci ar face numai un ple­onasm inutil. Drept corolar la aceste principii rezulta că în adevăratele partide conservatoare tradiţiile sunt res­pectate şi menţinute pană ’n mo­mentul cînd ele dispar printr’o lentă istovire organică şi ca nu poate ex­ista partid conservator fără de asemeni curente tradiţionale. Ori, asemeni curente nu există în zisul partid conservator - democrat, cu toată parada pe care dl Tache Io­­nescu şi ai săi o fac celor cîţi­va stropi de sînge albastru ce pretind că curge prin arterele acestei gru­pări, prin faptul că numără între partizanii săi cîţi­va coborîtori de viţa. Nu naşterile propriu zise alcă­­tuesc tradiţiile dintr’un partid con­servator adevarat, ci rezultantele de puteri cari îi alcătuiesc şi-i con­duc fiinţa, şi care constituie prin ele înşi­le garanţii puternice, că’n cutare ori cutare împrejurări, a­­ceastă fiinţa va reacţiona după im­perativul unor legi care şi-au tai­nicele lor tradiţii şi de la care nu se poate abate. Picaturile dintr’un rîu trec cu valurile sale, şi valu­rile trec ele înşi­le, dar rîul ră­­mine acelaş, căci nu aceste pică­turi şi valuri îl constituesc, ci per­sistenţa perpetue a inergiei iniţiale care curge eternă prin stropii care trec. Această energie fluvială nu s’ar putea schimba ’n energie maritimă ori cîţi stropi de mare am cara’n fluviu şi ori cît am căuta să-i mo­dificăm cursul şi să lărgim albiile lui. Dar d. Tache Ionescu pretinde tocmai aceasta absurditate, că a­­dică ar fi isbutit să altoiască pe crenguţa de măslin uscat, smochi­ne verzi sau mai bine zis să-şi facă conservatoare toată pleava sa multe-coloră prin faptul că a îmbogăţit-o cu cite­va fire de ni­sip mai fin. O fi ce o fi d. Tache Ionescu şi cu ai săi, dar numai conservatori nu sunt , iar dacă nu sunt, exis­tenţa lor e de prisos în statul nos­tru, unde principiul constituţional al menţinerei echilibrului în stat prin faptul existenţei a două par­tide, se găseşte un destul de sa­tisfăcut prin existenţa partidului li­beral şi acea a partidului adeva­rat conservator. Partidul domniei-sale e a cincea roată la căruţă, care nu face de­cît sa adauge un sgomot de pri­sos celorlalte, fără sa poată afilia nimic mersului ei. Și daca nu e necesar, cată să dispară, precum dispare în lumea asta tot ce nu este necesar să existe. GENERALUL MANU Nu se mai vorbeşte nimic prin presă de domnul general Manu, conservatorul intra­­sigent şi independent, care păn’acuma n’a Înclinat inca nici pentru d. Carp nici pen­tru d. Tache Ionescu. Nu se mai vorbeşte nimic despre d. ge­neral Manu, de­şi bătrinul conservator in­­trasigent nu stă impasibil ci din contra se agita pentru realizarea unei idei mari, cu atit mai mari cu cit e mai imposibilă. D. general Manu se agită din resputeri pentru a realiza o fuziune sau o contopire intre ambele nuanţa conservatoare, atit de rivale in situaţia de astăzi. Fostul preşedinte de altă dată al consiliu­lui de minştri conservator, păstrează încă, cu toată dragostea şi cu toată sfinţenia tradiţia partidului conservator de altădată —şi năzuieşte incă să-l reconstituie şi a­­cuma aşa... cum a fost! D. general Manu îşi petrece vacanţa a­­vând diferite consfătuiri cu şefii din ambele tabere, pe lingă cam­ natural inzista cu toată dragostea şi cu toată neatirnarea pe care şi-a păstrat-o, spre a-i convinge de bunele sentimente de care stăpinit. D. general Manu are iluzii—şi aceasta e frumos, mai ales la virsta d-sale. Dar iluzia d-lui general Manu are ea perspectiva unei transformări in reali­tate ? Noi nu credem,—pentru motive destul de grave. D. general Manu speră insă.... la toamnă ! Alaska. Psielogia iei florinii Nici odată criza organică din parti­dul conservator, nu s’a prezentat într’un ipostas mai straniu de cit acum. In cele două grupări conservatoare e­­xistă cîte un curent, care se aft­mă ca o necesitate, dar care nu va putea de­veni nici odată o realitate. Și in rindrile car­liste, ca şi în rin­durile tachiste, se vorbeşte despre nece­sitatea unei concentrări a elementelor conservatoare disparate. Nu vom mai discuta acum posibili­tatea şi imposibilitatea realizărei unei asemenea concentrări.­­ Faptul îşi are, totuşi o psichologie specifică, care merită să fie relevată. Garpiştii au prdienţiunea că sunt sin­gurii in stare să formeze guvernul de mîine . tachiştii la rîndul lor, susţin că ţara e cu d'­nşii şi în consecinţă. gu­ vernul de mîine ei vor trebui să-l for­meze. In cît după a­er­le pe care şi le dau şi unii şi alţii, ar trebui să avem impresia, că ţara românească are feri­cirea de a se putea folosi la orice mo­ment, de rezerva bogată a două partide politice puternice, gata ori­cînd să facă faţă ori­căror necesitaţi de guvernare. Cînd auzim însă şi pe unii şi pe al­ţii vorbind cu care e­re nerăbdare de o eventuală împăcare, atunci numai ne pitem da seamă cît d’ goale sunt pre­­tenţiunile celor două grupări conserva­toare şi cît preţ pot fi "ca aerele teribile pe care voesc să şi le­ deie. Convingerea neclint­­ă şi intimă şi a carpiştilor şi a tachiştilor, este că nici unii, nici alţii, nu a­r putea face faţă necesităţilor de guvernare ale acestei ţări. De aici curentul simultan care s’a pronunţat în ambele grupări, în favoa­rea unei noui concentrări. Conştiinţa slăbiciunii, a făcut dorinţa concentrărei. Va deveni această dorinţă o realitate ? E o chestie de viitor. In definitiv, puţin importă dacă un aseminea fenomen se va putea sau nu se va putea intîmpla. Ceea ce importă pentru moment, este că nici carpiştii, nici tachiştii, nu se cred destul de destoinici pentru a putea face fall unei situați­uni viitoare. Asta e psichologia dorinței pentru îm­păcare. M­anfred­. ♦ Starea M. S. Reginei fiind tot mai bună, iubita noastră Su­verană va putea face zilele aces­tea preumplarea favorita a M. S. pe valea Temeșuhri, cu automo­bilul. Dumnezeu şi­ f­r. Leon In ultimul timp, între Dumnezeu şi Dr. Leon, s’a iscat o gravă neînţelegere. Dom­nul Dr. Leon neagă pur şi simplu exis­tenţa lui Dumnezeu; iar Dumnezeu, la rîndul său, după toate probabilităţile, neagă existenţa... ştiinţifică a simpati­cului doctor. Lupta aceasta de extermi­nare se dă în condiţiuni absolut nee­gale : Dumnezeu este perf­ect şi infinit; iar d. Doctor este şi imperfect şi finit. Deci Dumnezeu se poate lupta cu Dr. Leon pînă la infinit; pe cînd doctorul, bietul, nu se poate lupta de­cit cel mult pînă la sfîrşitul vieţii, —cai­e­­sfîrşit do­rim să fie cît mai îndepărtat. In lupta aceasta, Dumnezeu este foarte generos ; el nici nu bagă de seamă că doctorul Leon vrea să­­ desfiinţeze; însă nu e mai puţin adevărat că şi doctorul Leon e generos : armele sale sunt neas­cuţite şi netăioase. De pildă , cunoştin­ţele teologice ale simpaticului doctor se rezumă in cunoştinţile pe care le-a că­pătat din Fetit Larousse, (supranumit dicţionarul cu 6 file roşii la mijloc) ceia ce nu este destul pentru ca să te lupţi cu Dumnezeu, şi să-l ignorezi cu desă­vârşire. Doctorul Leon vorbeşte despre monis­mul (No. 55 din bibliotecă Lumen) lui Darwin, Haeckel, etc., şi numeşte pe a­­ceşti mari învăţaţi «cei dintâi monişti», amintind şi pe Lamarck. Bine făcea doctorul Leon dacă îşi urma mai de­parte cercetările, şi dacă găsea,—după cum trebuia—, monişti pe vremea lui Origene. Doctorul Leon a fost elevul lui Ernst Haekel, şi din acest incident reprezen­tantul moniştilor din Iaşi face un to­râmbel extraordinar. Am observat că, chiar unele păreri ale simpaticului doc­tor (vă rog să credeţi că Dr. Leon poate să aibă păreri, la vreme de nevoe) sunt puse sub scutul lui Haeckel sub această formă : „Haeckel a zis, Haeckel a făcut“ ■ Dar despre Dr. Leon şi Haeckel vom avea prilejul să vorbim odată mai pe larg. Ne bucurăm deocamdată de activita­tea monistului Dr. Leon, şi vom urmă­ri-o de aproape, pârîndu ne foarte in­teresantă. IVAN TURBINCA 9 JOI 1 IUILE 1910 SUB DIRECȚIUNEA unui comitet APARE ZNI.XH Anunciuri Comerciale Linia în pagina 11-a . 1 leu Linia în pagina IlI-a 50 bani Linia în pagina IV-a 40 bani — = TELEFON 121 •­== DIN SBORUL VREMII I^ara a zis­t fără ’ndoială o senzaţie unică, aceia de a te şti luat pe spinarea unui vultur uriaş şi dus în înălţimi de unde ochiul abia îndrăz­neşte s’arunce ’n jos sfioasele sale priviri. Dar sincerii căutători de senzaţii rare, ori cît ar fi de impresionabili, devin calmi cînd găsesc posibilitatea de-a le ’ncerca, fie sen­zaţiile acele cît de primejdioase. Iată pen­tru ce, odată aşezat pe scăunaşul din spa­tele aviatorului Osmont, n’am simţit de cît o curiozitate cît mai vie de-a vedea eu în­sumi ce se va întimpla cu simţurile şi gîn­­dul meu, din momentul ce voi părăsi pă­­mîntul şi pănă ’i voi atinge iar. Părea că sunt un simplu spectator al propriei mele îndrăzneli; şi c’am rămas jos, ca să-mi pri­vesc eul, agaţat cu îndărătnicie de subţirele bare de lemne, de unde mi se spusese că trebue să mă ţin in timpul ascensiunei. Eram aşa de străin de mine, incit atenţia mea părea că pune mai multă grabă să cu­leagă cele ce se petrec în jur, de­cît cele petrecute cu­ lăuntrul propriei m­ele fiinţe. Aşa la un moment dat, avui plăcerea să-m­i felicit miopia, ce nu putea să vadă radiosul zîmbet al oare­căror doamne de la tribune, care-mi descoperiră prelinse gre­şeli de franţuzească, în indicaţiile pe care i le ceream d-lui Osmont, asupra modului cum trebuie să-mi ţin piciorul sting. Căci la urm­a urmei, ce nevoie aşi fi avut să văd crispaţiile acelor zîmbete pe nişte figuri care-mi sunt atit de simpatice şi că­rora şi de aci ’nainte, le voi da tot respec­tul meu. Cum din fericire insă, cei ce nu văd bine aud perfect, avui plăcerea să le ascult de acolo, de pe scăunaşul meu, îndepărtatul „bavardaj“ şi să-mi zic ceia ce-şi spun tot­deauna spaniolii : „două prea graţioase doamne şi-o gîscă, fac totdeauna un ierma­­roc“,—mai cu seamă că erau pe acolo şi cîţiva nobili salvatori de gen masculin ai vechiului Capitoliu, care întreţineau pe gra­ţioasele doamne cu prea distinsul donmiilor­­lor flirt. Am­ redat toate aceste ca să fiu doar un cronicar credincios al celor intîmplate şi ca să pun incă odată in evidenţă adevărul, că f in împrejurări mai grave nu scapă nici­­0­­dată atenţiei noastre, detaliile mici şi inu­tile din lumea care ne ’nconjoară. Asupra acestor ginduri, mă surprinse pu­ternicul vîjiit al motorului pus în mişcare şi îndemânaticul pilot aerian, urcîndu-se re­pede pe scăunaşul din faţa mea, dădu dru­mul uriaşului său vultur. După o fulgerătoare lunecare pe păm­int, aşa de lin, incit­a’şi putea spune fără tran­ziţie, aripele începură să plutească ’u­ gol şi ’n timp ce părea că stăm pe loc, pămîn­­tul fugea sub noi tot mai repede şi mai departe. După un moment eram de­asupra unei văi de care ne despărţea poate 80 de metri şi uriaşa sburătoare continua să se ’nalţe tot mai mult şi să ducă tot mai departe. Iat’o acum planind calmă, cu uriaşele sale aripi întinse peste amurgul pe care părea câ’l stăpîneşte, pîauind în albastru senin „ca o pasere rară în abisul vast,—rara a­­„vis in gurgite vasto“ cum spune Virgiliu. Ce păcat că asurzitorul sgomot al moto­rului îţi ch­ia­nit simţurile la realitatea lu­crurilor, zădărnicind ast­fel o mare parte din solemnitatea clipei. Dar şi ce noroc că împedică auzul să culeagă acolo, tu ameţi­toarele înălţimi, în lumea aceia care-ţi dă mpresiile eternităţii, să culeagă sgomotele venite de jos, venite din­spre pămîntul de care par’că nimic nu te mai leagă şi către care par’că n’ai mai voi să te ’ntorci. Cu siguranţă că cei înclinaţi spre poezie, n’ar trebui să încerce ei însăşi sportul aces­ta, căci ar avea momente cînd, dac’ ar fi să’şi conducă el însuşi gigantica acvilă, ar trebui să-i dea drumul în veşnicul senin, tot mai sus şi tot mai către soare, la razele căruia să’şi aprindă aripele, întocmai ca Icarul din legendă. Dar aviatorii sunt mai prudenţi decît cei stăpiniţi de i­ariane visuri ; ei nu se lasă ameţiţi de beţia sferilor înalte decît in anu­mita măsură pe care le-o dă calculul rece şi matematic. ...Şi aşa, după o scurtă clipă de vis, ne co­­borisem iarăşi pe pămînt, lăsînd în seninul amurgului, seninul sufletelor noastre. ! JUHI MIDIEI SFITAMLI­IF* SFI818 - MEDICALA - Campania Opiniei. —Măsurile epitropiei. — Spitalul Paşcanii şi serviciul medi­cal. -Consultaţiile gratuite.—Pentru populaţiunea din Moldova. —Ce spun medicii.—Neajunsuri inevitabile. „Opinia“ epuisindu-şi stocul subiecte­lor de vacanţă, s’a pus să facă paradă de umanitarism, aducînd grave acusa­­ţiuni Epitropiei Sf. Spiridon, pentru că a dispus închiderea spitalului Central în interesul instalaţiunei caloriferilor. De alt­fel, aceasta era ultima îm­bunătăţire ce trebuia să se mai aducă acestei instituţiuni spitaliceşti, pentru ca ea să corespundă cerinţelor moderne. Dar se cuvine să ne întrebăm : Oare epitropii casei sf. Spiridon sunt ei nişte criminali aşa cum voe­şte să nu­­ arate „Opinia“ ? Oare atunci când au hotărît Închide­rea spitalului, nu s’au gîndit că popu­laţiunea suferindă va fi lipsită de asis­tenţa medicală şi lucrul aceasta ar pu­tea produce mari neajunsuri in special populaţiunei sarace ? Evident că da, şi „Opinia“ se înşală dacă crede că hotărîrea aceasta a fost luată fără a se pune populaţiunea ora­şului mai ales, la adăpostul acestor nea­junsuri. * Intr’adevâr, s’a decis ca pe lingă spi­talul „Paşcanu“ din Tataraşi sâ se mai înfiinţeze 40 paturi pentru chirurgie şi boalele interne mai grave. In acest scop, toţi medicii secundari şi internii spita­lului Central, vor face serviciul pe rînd la spitalul Paşcanu, unde va fi strămu­tat şi biuroul consultaţiilor gratuite. Intru cît priveşte eventualele epidemii, epitropia a reservat pavilioanele de izo­lare şi la nevoie cînd nişte nenorocite îm­prejurări ar reclama, s’au luat măsuri ca chiar întreg spitalul Central să fie pus la dispoziţie. În privinţa aceasta avem exemplul din vara anului trecut, cînd epitropia a făcut dovada cea mai frumoasă că chiar în cele mai grele Împrejurări populaţiu­nea oraşului nu poate fi lipsită de asis­tenţa spitalului sf. Spiridon. Aşa anul trecut, se închisese două secţii iar cînd a isbucnit epidemia de febră ti­foidă, nu numai că ele au fost puse la disposiţia celor suferinzi, dar încă s’au primit în spital mai bine de 100 bolnavi peste efectivul prevăzut, ceia ce­ a provo­cat un dezechilibru bugetar, de care însă epitropia na voit să ţină compt fiind vorba de sănătatea publică. Să ferească Dumnezeu să mai trecem prin asemenea grele încercări, dar dacă împrejurările vor cere, fie sigură „o­­pinia“ că Epitropia Sf. Spiridon va şti să-şi facă datoria şi nu va aştepta sfa­turi de la d. Ghibănescu. * Dar s’a mai­ obiectat că Epitropia ar fi putut lua măsuri ca secţiunile spitalu­lui să se închidă pe rând iar instalaţiu­­nile de calorifer să se facă treptat. Lucrul acesta era imposibil în pri­mul loc din punctul de vedere technic şi apoi din acel al higienei. Aşa un distins medic profesor univer­sitar ne-a afirmat că ar fi o enormitate, o greşală nepermisă ca într’un spital unde se fac operaţiuni chirurgicale şi unde un singur fir de praf ar putea provoca moartea unui om, să se facă reparaţiuni, în timp ce în camerile de alături să se opereze bolnavi. Apoi chiar pentru ceilalţi bolnavi, sgo­­motul şi praful ce se răspândeşte la o asemenea lucrare pot fi dăunătoare. * S’a mai făcut apoi obiecţiunea câ şi populaţiunea din celelalte oraşe ale Mol­dovei va fi lipsită de asistenţa medicală. Şi această afirmaţiune este exagerată, întru cât casa Sf. Spiridon mai întreţine spitalele din: Bârlad, Băceşti, Roman, Hârlău, Botoşani, Tg. Frumos, Tg. Neamţ Tg. Ocna şi Galaţi, cari toate au primit instrucţiuni de a primi în permanenţă numărul de bolnavi prevăzuţi în budget. Aşa­dar, iată că situaţiunea nu este aşa cum încearcă să ne-o redea «Opi­nia“ dintr’un spirit de şicană şi de perfidie. Fie liniştiţi confraţii de la ziarul fa­­chist, că epitropii Casei Sf. Spiridon îşi înţeleg perfect de bine importanta mi­siune ce o au şi ştiu cum să-şi facă datoria atunci când interesele publice sunt în joc.* Dar oamenii cari văd lucrurile prin prisma dreptei judecăţi, îşi dau samă

Next