Mişcarea, noiembrie 1910 (Anul 2, nr. 240-263)

1910-11-02 / nr. 240

ANUL II.—No. 240. Redacţia şi Administraţia Iaşi, Strada Păcurari 3. (Saloanele C­lubului Liberal) ABOJIAVE^Tf In ţară pe un an . . 20 lei Pe jumătate an . . . 10 ‡ Pe trei luni .... 5 „ In străinătate pe un an 40 Iei Pe jumătate an ... 20 „ Pe trei luni .... 10 „ Preoţii şi învăţătorii rurali 60% Ultima cartă... De cît­va timp amicii sunt extrem de radioşi : venirea la putere este un fapt cert pentru dînşii. De unde vor fi tras carpiştii a­­ceastă concluzie şi pe ce se ba­zează siguranţa lor — nu se poate şti. Se poate însă bănui un lucru. De doi ani de zile dl Carp îşi în­treţine partizanii cu proorociţi. Ne aducem aminte de faimosul „două Mai" din primavara anului 1910, pe care îl ajunge 2 Mai din 1911 fără ca proorocirea d-lui Carp să se fi realizat. Se vede însă că dl Carp s’a învaţat minte; d-sa a încetat de a mai prooroci în public şi s’a apucat de proorociri în particular, cari au cel puţin avantajul că nu-l expun la ridicolul propriilor sei partizani. Probabil că tot din o aseminea proorocire intima au capatat car­piştii siguranţa, că în scurtă vreme vor fi chemaţi la putere. Dar pentru ce ar veni dl P. P. Carp la guvern şi încă atît de de­grabă, cum se pretinde ? Persona­litatea politica a d-lui Carp s’a în­treţinut cu legenda că d-sa este un caracter de bronz şi că are u.­ stoc de idei politice superioare. Legenda aceasta a cam început să diminueze. Pe dl Carp l am văzut în ultimul timp, în multe ipostase, care au fost de natura a mişcora mult ilu­ziile ce pluteau în jurul personali­­tăţei sale politice. Pe dl Carp l’am văzut în stradă în fruntea partidului seu ; l’am vă­zut ţinînd discursuri sub cerul liber din balconul clubului conservator ; pe dl Carp l’am văzut fâcînd par­tizanilor sei promisiuni, de care era sigur că nu se puteau realiza. Caracterul de bronz s’a scoborît la maşinaţiuni de acelea, pe care nici un om politic nu ar mai în­drăzni să le întrebuinţeze în ţara româneasca. Zadarnic s’a scoborît în stradă ; zadarnic a ţinut discur­suri sub cerul liber, zadarnic a so­mat Palatul. Dl P. P. Carp a ra­­mas în opoziţie. Dar dl Carp avea pretenţiunea că este şi om de idei. D-sa pretinde guvernul acum, cînd întreaga noastră întocmire econo­mică, a fost aşezata­ pe baze noui, isvorîte din ideile noui pe care le-a impus evoluţia timpului. Cu ce idei se prezintă dl Carp? d-lui Carp ! D-sa ameninţă întreaga operă le­gislativă a actualului guvern, cre­­zînd că ţara romînească se poate reîntoarce la cele ce au fost îna­intea lui 1907. Dar cine va putea tolera o asemenea tentativă ? Dl Carp joacă ultima cartă şi-o jocă cu risicul ultimelor veleităţi pe care le mai poate avea. Carpiştii pot fi liniştiți, —excen­­tritățile d-lui Carp sunt departe de a putea fi realizate. --------------------------------------­ BLOK­­N­OTES Originalitate Trăim în ţara „consfătuirilor impor­tante“ şi a „declaraţiunilor importante“­Cine nu ia parte la consfătuiri impor­tante şi cine nu face declaraţiuni impor­tante ? Avem o viaţă politică foarte originală : totul se aranjează în misterul consfătui­rilor şi totul respiră prin senzaţionalita­­tea declaraţiunilor. O notă Ziarul „ Adevărul“ reproduce un articol al d-lui Ghibănescu, pe care îl redă ca notă definitivă a situaţiunei politice. Politica romînească are şi note de ade­vărată înălţare intelectuală şi mai ales morală... pauperitate! Ni se comunică un fapt care îşi are e­­loquenţa lui. D-l A. C. Cuza—îl cunoaş­teţi !—nu a subscris un ban pentru sta­tuia lui Vodă-Cuza. Mai bine nu ar fi rostit nici un discurs şi ar fi subscris cinci lei. Memoria lui Vodă Cuza era mai în profit. Preparativele taciţilor Takiştii au reînceput campania poli­tică în Capitală. Prima întrunire a fost cea a comitetelor culorilor din Capitală la d. Barbu Păltineanu, şeful organi­zaţiei bucureştene. A doua întrunire pe culoare s-a ţinut joi seara. In ambele întruniri spiritele erau foarte agitate în contra carpiştilor şi o­miorii parcă înadins au căutat să le întărite şi mai mult spre a demonstra în contra acţiunei de împăcare a d-lui Bădărău. De asemenea s’au mai ţinut întru­niri Sîmbătă seară la „Jigniţa” şi ieri la Eforie, un scop de a întreţine de pe acuma campania electorală pentru vii­toarele alegeri. Această campanie, începută deocam­dată la Bucureşti, se va generaliza în cel mult două săptămîni în toată ţara. Generalizarea se face pentru pregăti­rea campaniei electorale, pe cari takiştii o socotesc apropiată, în ori­ce caz ţin să se pregătească din vreme pentru ca evenimentele să nu-i surprindă. In acest scop în curînd se vor în­truni comisiunile electorale ale organi­zaţiilor tachiste din toată ţara. Aceste comisiuni vor examina situaţia electo­rală din fiecare localitate şi rezultatul îl vor comunica comitetului central e­­lectoral. Apoi se vor începe întâi conferinţele, în urmă întrunirile publice în toată ţara, avînd fiecare caracter electoral şi de protestare în contra carpiştilor. Pe la mijlocul lunei Noembrie se zice că va fi convocat comitetul executiv al partidului conservator-democrat spre a discuta asupra situaţiei politice gene­rale şi a stabili tactica politică a par­tidului. In această conferinţă se va alege co­mitetul central electoral şi se vor de­semna oratorii cari vor lua cuvîntul la întrunirile ce se vor ţine în provincie. Astfel takiştii vor intra pe deplin or­ganizaţi în lupta electorală ce se va în­cepe la primăvară. Pare deci, destul de limpede, că toate încercările ce le face d. Bădărău pen­­tru a contopi ambele nuanţe conserva­toare, remîn zadarnice ! Tachiştii speră să obţie şi în alege­rile generale succesele ce le-au avut în alegerile parțiale. Dar—homo sperando !... Tăcerea flormi Cari Mai in fiecare zi se schimbă starea su­fletească a carpiştilor. Mai­eri au fost ve­seli, zgomotoşi şi cuprinşi de o exuberanţă aproape copilărească , iar­ azi sunt rezer­vaţi, indispuşi, deprimaţi, ingrijaţi şi chiar Întunecaţi. Eri au stabilit definitiv după citeva re­manieri, lista ministerială, lista secretari­lor generali, a prefecţilor, a primarilor şi a candidaţilor de senatori şi de deputat, iar azi se văd în cea mai neagră opoziţie. Această stare psihologică se datoreşte absolutei lor nesiguranţe. Când văd că guvernul şi partidul liberal face toate pregătirile necesare pentru vii­toarea sesiune a Corpurilor Legiuitoare; că fachiștii se organizează de pe acum In vederea campaniei electorale ce se va des­chide la primăvară, contestlnd cu tărie po­­­sibilitatea venirei la puterea carpiștilor,— atunci, e lucru firesc să se Întrebe: — Dar noi ce facem?... Şi toţi fac in intimitate reproşuri amare d-lui P. P. Carp din cauză că tace, că nu face nimic. D. P. P. Carp, care astă primăvară ex­cela prin limbuţie, profetizind mereu veni­rea la putere, acum, in această atmosferă politică nesigură, nu găseşte de cuviinţă să spună nimic, nici să lămurească situaţia partidului său, nici să dea vre-o indicaţie politică. Toată acţiunea ce o desfăşură marele stat-major al partidului conservator, revi­­ne zadarnică prin faptul că şeful se abţine de la ori-ce pornire­, şi tace.­­ |Şi această tăcere a d-lui P. P. Carp con­­tribue in cea mai mare parte la acea sta­re sufletească istorică a partizanilor săi pe care o vedem manifestlndu-se zilnic. DIN SBORUL VREMII poveţe pentru actori. Iată un admirabil pasagiu din „Teater­­seeie„, documentata lucrare a lui Th. Les­sing apărută la „Priber & Lammers“ din Berlin,­ în care autorul înşiră o serie de poveţe artistice : „Suntem tineri, suntem tineri! „Suntem tineri! Hura ! Şi un „hura !“ atât de puternic, care să scutere toate pletele şi toate perucile !.. Dacă aşi avea un fiu care ar vrea să se facă „artist“ povaţa mea ar fi următoarea : — „N’asculta nici­odată povaţa cuiva— şi nu mă asculta nici pe mine ! Mai bine rămîi în eroare, fă paşi greşiţi, ruinează-te ! Vezi fiul meu, eu nu pot spune cum să-ţi găseşti legea. Şi nimeni n’o poate! Dute şi ţi-o caută singur şi s’o ştii de la mine , de la nimeni altul de cît de la tine poţi să te aştepţi sau să cei ceva în vi­aţă ! Nici o dată să nu-ţi pară tinereţa o povară. Erorile ei sunt erori cari— din pă­cate—se îndreaptă zi cu zi. Cînd vei fi însă „cel chemat“ atuncea vei descoperi că nimeni altul are dreptate, de cit tinereţa. Bâtrîneţa e deşteaptă, bătrîneţa e viclea­nă ! Nu trebue să trăieşti pentru ea ! Dînsa ştie totul mult mai bine. Ea are rutină, si­guranţă, intenţiuni ascunse. Numai omul tînăr are credinţă şi încre­dere în ideal, fiind­că are încredere şi cre­dinţă în sine. Ştiu că voi actorii tineri sun­teţi cam aroganţi şi m­îndri... Vi se pare că sunteţi nişte semi-zei — şi tocmai asta îmi place la voi. Şi dacă aţi putea menţinea a­­ceastă Închipuire toată viaţa, atuncea aţi fi „mari“ Intr’adevăr. Dar n’aveţi grijă : tot ce vă întimpină— dar absolut tot—are o ţintă anumită, mai Intăi să vă ambeteze propria simţire şi să vă desilusioneze... Această trecere e o măh­­nire pentru voi—şi pentru „critică“. Fiţi foarte siguri că ea nu vă foloseşte la ni­mic. Ori­ce critică e subiectivă şi relativă. Nu există o critică obiectivă—şi nici că poate exista. Cel muit ea poate arata ce fel de om e criticul. Şi omul vă va arata zilnic partea contrarie criticului. Şi în fond „competenţa“ în care crede şi în care vrea să facă şi pe alţii să creadă. Ş’apoi vin... „colegii!“ Fie­care dintre dinşii e mai talentat şi mai înzestrat, in taină fie­care posedă şi calităţile tuturor! Cînd vă „iubiţi“— abia atuncea vă dispre­ţuiţi. Şi la toată urma vine „publicul“. Priviţi la cei mai buni pe cari li aveţi o seară în faţa rampei. Unul e ,,creator“— scrie drame sau poeme. Din această cauză toată lumea cealaltă nu mai e „creatoare“. Voi nu sunteţi „de­cit“ nişte reproducă­tori—ca toţi oamenii, cu mult mai prejos de­cit el! Celă­lalt e „omul de ştiinţă“. Băieţi, vă­­zut-aţi vre­odată pe „omul de ştiinţă“ prin prisma adevăratei culturi ? O floare minu­nată pe arborele omenirei ! Totul e neştiinţă, imitaţie, diletantism. Al treilea e un „cap metodic“. Prin ur­mare celelalte capete nu mai sunt metodice, deci intolerabile. Al patrulea e „omul cult“. Băieţi acesta-i cel mai rău. El l-a cetit pe Nietzsche şi romanul cel mai nou. Prin ur­mare restul nu mai e „la aceiaşi înnălţime“, ci inactiv, plebeic! Şi al cincilea e „prac­ticianul“—o făptură foarte întinsă— cu par­ticularităţi caracteristice: „experienţă“ „vi­aţă“, „arborele vieţii“, „teorie palidă“, „sco­­lastică“. Al şasălea e „religios“, al şaptelea e „so­cial“, al optulea e „botanist“, sau mai ştiu eu ce ? Fie­care are ceva cu care ucide tinereţa şi splendidul nostru avânt al erorilor! Ah, şi de acestea se îngrijeşte doară conş­tiinţa noastră, care îmbătrîneşte !.. Christian. A. MARȚI 2 NOEMBRIE 1910 SUB DIRECȚIUNEA unui comitet APARE ZILNEC Anunciuri Comerciale Linia in pagina Il-a . 1 len Linia in pagina Ill-a 50 bani Linia in pagina IV-a 40 bani = TELEFON 121 ------­ CA RADIALE de Al. Vlăhuţă. Unul din puţinii oameni cu cari­ aş vrea să mă întâlnesc şi pe lumea cealaltă. Cu un asemenea tovarăş înfrunţi şi urâ­tul eternităţii. Un suflet ciudat, pe care cercetătorii şi-au dat toată osteneala să ni-l înfăţi­şeze şi mai ciudat. Veşnic in frămintare plin de inegalităţi şi de contradicţii,— ca şi viaţa însăşi In Învăluirile ei...Bun şi râu, sceptic şi cucernic, milos şi crud, temerar şi fricos—duh răzvrătit, împo­triva lui mai mult de­cât împotriva lu­mii—Caragiale, ca ori­ce exemplar de lux al omeniri, ne prezintă In el, mări­te pănă la exagerare, toate Însuşirile o­­bişnuite ale firii omeneşti. Receptivita­tea lui pare înzestrată cu o lentilă mă­ritoare, care-i arată lucrurile în propor­ţii uriaşe. Fantastic mărite, dar în pro­porţie. Totdeauna în proporţie. Căci e în acest puternic artist un aşa de a­­dînc sentiment al ritmului, al desăvâr­şirii, în­cât fraza lui, corectă muzicală, inestricabilă, capătă uneori, de prea mul­tă şlifuire, ceva din reflexul rece al cri­stalului, înţeleg de ce scrie aşa de rar. Acest pasionat observator al sufletului omenesc în acţiune, acest gânditor vite­­jelios, pururea în vervă, ar fi avut ne­­voe de un stenograf, şi Dumnezeu l’a întovărăşit c’un săpător de piatră. Aşa că nu se pot împăca la lucru. Gându­l celui dintâi nu poate sbura de cât foarte repede, dalta celui de al doilea nu poa­te ciopli de cât foarte ’ncet. Un mare constructor In cuvinte. La Caragiale cuvântul scris capătă o În­semnătate documentată. Nimic nu joacă, nimic nu se clatină în straşnica legătu­ră a construcţiei lui, tăiată in marmură. Lucru adevărat, lucru definitiv, etern,— impresia aceasta o ai, de câte ori citeşti o pagină de Caragiale. Ca şi marele Fla­ubert, cu care de altfel se aseamănă In multe privinţi, el îşi drămueşte vorba cu o migală şi cu o grijă Împinse clte­­odată până la jertfa spontaneităţii. Tre­bue să-l citeşti de mai multe ori pe a­­cest Benvenuto Cellini al cuvântului, pentru ca să ai înţelegerea deplină şi rara mulţumire a lucrului desăvârşit. Iar ca să-ţi dai şi mai bine seamă de puterea de evocare şi de marele dar de a crea al lui Caragiale, trebue să-l auzi povestind. Cu privire, cu reticenţele, cu sobra accentuare a figurii şi a glasului, cu armonizarea instantanee a tuturor mijloacelor de exprimare ale acestui fer­mecător, te face să vezi aevea, să tră­­eşti in adevăr ceea ce-ţi spune. El are o lume a lui de tipuri în mişcare, sufle­te întrupate de el,—vorbesc de acelea pe cari nu le-a scris încă. Ele trăesc din substanţa vieţii lui, aci triste, aci vesele, mereu cu ceva nou in alcătuirea fiinţii lor, din ce In ce mai vii, mai întregi, mai pline de interes — ne’mprietenim cu ele, le urmărim cu drag în fazele prin care trec, şi pare­ câ ne doare când ne gindim ce păcat ar fi să le ducem cu noi în mormânt. Poate că tocmai unde le vede aşa de vii cre­atorul lor, părintele lor, nu se îndură să le scrie. Precizarea formei, fixarea defi­nitivă a unei gândiri şi aşternerea ei pe hârtie, au ceva din preparativele reci ale unei îmbălsămări. Lumea ta de icoane ! Trăeşti cu ele. HERBERT EULENBERG POŢI COMITE ADULTERUL! O istorie morală dedicată tuturor bărbaţilor însuraţi Tradusă de ARMAND Motto: „Non vi si pensa, quanto sangul costa“. — „Nimeni nu se gindeşte la aceasta, cu­ sînge costa“. Cuvintele lui Michelangelo adresate Vittoriei Collona dinaintea crucifixului. Nu mai încăpea nici o îndoeală că Leandru—așa voi să-i zic acelui bărbat, și acest nume vă place—că Leandru a comis un adulter. In propriile sale cîm­­pii, sub razele soarelui, într’o arzătoare după amiază de Iulie s’a intîmplat a­­ceasta, în vremea c­oci totul înfloria pen­tru a doua oară! Era după un dejun admirabil—, da, cu siguranţă că toată vina o avea sticla cu vin de Rhin pe care a băut-o toată, de însetat ce era —cînd pornise calare de la curte. In pas de voie el străbătu poteca verde-cenuşie şi umbrită de teii înalţi, coborînd in vale. Aerul dulce şi parfumat care venia din desişul arbori­lor, nu era mai puţin călduţ de­cit fu­mul albastru al pipei ce o fuma şi pe care îl scotea pe gură... Printre copaci ardea soarele de după amiază şi strălucia galbeiu printre frun­ziş. In floarea aurie a teilor se auzia muzica ca de orgă a albinelor. De cren­gile cele mai de jos, pline de praf, a­­tîrnau fire de iarbă prinse din carele cu fîn cari trecuseră pe b­ea... Deodată trecu în trap, podul de lemn de peste iaz. Calea de la aleia teilor din dreptul iazului și până în sat abia se mai zăria —alți de mari crescuseră florile de cîmp, atît de multicolore, din care apăreau cele roşietice şi cele albăstrii... Sunetul coaselor cari venea dintr’o parte şi de alta a cimpiei, trezi pe că­lăreţ, care cam aţipise de plăcere şi de căldură... El scoase un fluierat pen­tru căţeluşa cafenie care se luase după dinsul din poarta casei şi se dădu la «lucru»—aşa cum zic oamenii. Peste o oră el privi de pe cal la munca silitoare a oamenilor sei şi vă­zu cum ferul lung al coaselor strălucia în bătaia soarelui şi cum iarba crescută mare cădea de­odată la pămînt, sorbind în acelaş timp mirosul finului abia cosit. Apoi, —fără a şti pentru ce —dădu ca­lul unui băieţel, care stetea tâlcuit în iarbă, ca să-l ţină puţin şi porni pe drumuşorul care ducea spre lanul de grâu. El zărise o fetişcană care abia venise din sat să mai aducă ceva de ale gurei oamenilor la lucru şi ştia bine că tre­buia să se întoarcă pe cărăruşa din cîm­­pie. Cunoştea fata de puţin, era drăguţă, aşa cum o vedea de pe cal, şi se purta cu un fel de mîndrie, poate tocmai din pricină că era foarte in­­demănatecă şi avea o vocaţiune cam nesigură. Ș­IEI nu se gândi la nimic reu,—feriască D-reu !,—când, urmat de câţeluşa-i ca­fenie care mirosia mereu pământul, urca lanul de secară... Nuqaai, —dracu ştie de ce—când întoarse privirea odată, el ob­servă ceia­ ce sperase în tăcere, că tata venia în urma lui, ţinând în gură o floare de secară..­Şi deodată inima începu să­-i bată cu atâta putere că fruntea i se acoperi de sudori şi păşi înainte foarte încet ca şi cum capul i-ar fi fost spart şi o mare păsere neagră s’ar învârti întrânsul. Apoi şovăi înainte şi nu mai văzu şi asculta nimic... Şi deodată, fără să vrea, căci nu mai avea nici o putere, se întoarse Inc’o­­datâ spre fată ca şi cum ar fi vrut să strige,—de­şi nu putea să şoptească ma­­car—: „Vino cu mine!“. Şi după­ ce mai înainta o clipă, în timp ce prin minte îi trecu tot ce trece în capul unui condamnat care străbate dru­mul de la temniţă la închisoare, apucă deodată drumul spre lanul de secară care ardea de căldură, ca un cuptor. Spicu­­rile inal­te necoapte încă, îl acoperiră de amândouă părțile. In fund, în depărtarea fumurie, abia se mai auzia sunetul coaselor. Și când fata veni în urma lui, în lanul de secară se petrecu totul—de­şi intr’adevăr n’o ademenise, asta putea s’o jure. Șoptise numai câte­va cuvinte, căci glasul li tre­mura la primele mişcări. Abia când fugi de la dânsa el auzia zeci de ciocârlii cari pluteau in zarea albăstrie cântând deasupra sa, ca şi cum s’ar fi întâmplat şi atuncea văzu ce fap­tă urâtă şi pustie lasase In urma sa, in lan... II prinse o mânie liniştită, îşi muşca buza până îi se urcase sângele la cap, apoi lovi cu un picior in altul atât de tare, câ ii pocniseră oasele. Când zări iarăşi căţeaua care, cuminte cum sunt aceste animale rămase in drum să-l aştepte, îi se păru că ceteşte in privi­rea acestei făpturi ceva viclean. El se ru­şina, ba nu, se supără, scoase cravaşa din cisme şi-i trase una. In mărie, o’o ameţise. El se întoarse spre câmpie, şi uite, aceasta se prefăcuse toată : un praf ne­gru şi plin o acoperia astfel că’ţi um­plea cişmele şi’n toată întinderea ei cres­cuseră par’că nişte pietre diforme anume ca oamenii să se împiedice de ele, cîte­­va rândunele îşi scuturau aripele de praf, buruienile de pe pajiştea dintre drum şi lanul de secară şi-au perdut verdeaţa şi

Next