Mişcarea, decembrie 1910 (Anul 2, nr. 264-286)

1910-12-01 / nr. 264

ANUL II.-No. 264 Redacţia şi administraţia Iaşi, Strada Păcurari 3. (Saloanele Clubului Liberal) ABOMSIEST! In ţară pe un an . . 2(£ lei Pe jumătate an . . . 10* „ Pe trei luni .... 5 „ in străinătate pe un an 40 Iei Pe jumătate an . . Pe trei luni 10 Preoţii ţi Învăţătorii rurali 60°/oMIŞCAREA MERCtJRI 1 DEGEmvrie 1910 5 BAN 1 SUB DIRECŢIUNEA UIMUI C O JV31 T E T APASÎK XU.AICAnunciuri Comerciale Linia în pagina ll-a . 1 leu Linia în pagina Ml-a 50 bani Linia in pagina IV-a 40 bani ===== TELEFON 121 ZIAR NAATIONAL-LIBERBŐL Politica Agrară Cu ocaziunea discuţiei adresei de răspuns la Mesaj s’a adus din nou pe tapet chestiunea politicei noastre agrare, în care trebue să se concentreze preocuparea şi activitatea oricărui partid politic din ţara romînească. Şeful partidului conservator-democrat a făcut o critică dulce legislaţiei agrare a partitului liberal, mărginindu-se a constata că această operă nu a fost complecta, de aceea nu a putut da toate rezultatele pe care trebuia să le deie. In consecinţă, dl Tache Ionescu a propus citeva soluţii care, după credinţa d-sale, ar putea contribui la complecta şi urgenta rezolvire a problemei noastre ţărăneşti. Mandatarul celuilalt şef conservator, dl Nicu Filipescu, a făcut o critica mai aspră, deşi mai puţin positivă, legislaţiei agrare, concretizindu-şi această critica într’o formulă vagă şi fără sens ; vom păstră tot ce este in favoarea ţăranilor—a spus dl Nicu Filipescu — şi vom desfiinţa tot ce este împotriva ţăranilor, fără a preciza ce este potrivnic interesului ţărănesc în opera partidului liberal şi ce va putea fi folositor interesului ţărănesc în opera viitoare (!) a partidului carpist. Şi în faţa acestei politici agrare de soluţiii ocazionale, de speculaţiuni fără sens şi de formule cabalistice, partidul liberal opune rezultatul pozitiv al operei sale, roadele celor trei ani de aplicaţiune a legislaţiei sale agrare. Cheia problemei agrare este repartiţia pămîntului şi cîtimea de pămînt care s’a dat la ţarani —fie în dijmă sau în bani, fie cu contracte de învoeli pentru păşune — s’a ridicat de la 240,000 hectare In 1908 la 875,000 hectare In 1909. Apoi, în urma reformelor agrare au trecut în minele proprietăţei mici, adică ale ţăranilor-fie sub formă de cumpărare sau arendare —50,000 hectare de la Casa Rurala, 550,000 din domeniul statului şi al aşezămintelor publice, 200.000 hectare din proprietatea particulară, 115 mii. hectare islazuri cumpărate şi 50,000 hectare în curs de cumpărare. In total 900.000 hectare —adică aproape a treia parte din proprietatea măreau trecut In minele ţărănimei, fără nici o sdruncinare a intereselor economice şi fără nici o ciocnire a intereselor sociale. A doua chestiune esenţială a problemei ţărăneşti este acea a relaţiunilor de muncă. Şi în această direcţie se constată acelaşi rezultat satisfăcător. De unde în 1908 numărul ţăranilor învoiţi după legea învoelilor agricole era abia de 76,000, în 1909 ajunge la cifra de 413,000. In 1908 s’au încheiat 1700 contracte în conformitate cu legea învoelilor agricole, iar în 1909 s’au încheiat 9421 contracte. Acesta este glasul cifrelor oficiale,— cuvîntul realitatei care nu poate fi tăgăduită. Problema ţărănească, în partea ei economică, poate fi considerata ca definitiv rezolvitâ, râmînînd numai ca timpul şi rigoarea aplicaţiunei legilor făcute, să desăvîrşească începutul fericit ce s’a făcut. Şi numai cînd vedem această realitate, ne putem da seamă cit de ridicule sunt sforţările celor două partide conservatoare, care au iluzia că mai pot prezintă un program, în înţelesul adevarat al cuvântului, pentru rezolvirea problemei agrare. Sforțările lor sunt de prisos, pentru că politica agrară a partidului liberal a fost singura care s’a putut și care a trebuit să fie realizata. Faptele au dovedit-o. Multa paucis tui Stat© Shakespeare ne-a redat un Hamlet static. H: Mişcarea Cum că astfel lucru stă Ştie ori şi ce profan . Insă State nu ne dă Un Hamlet skhakespearian. Cric-Crac OKOU! Nu ştiu cine, într'un moment de amară ironie a caracterizat pe şeful tachiştilor ieşeni, pe faimosul „ Vultur al Moldovei“ într'un colorit sugestiv şi semnificativ, numindu-l „Homo novas!“ Cu calităţile sale multiple, cu doza-i de energie şi perseverenţă şi cu filosofia rece, răzăşască, cu care dl. Bădărău iși continuă activitatea politico-comercială, prinind cu seninătate adevărurile cele mai crude, care pe un altul Var de zarma complect, cu această trufie dl. Bădăran pare a fi mai mult decât un „om nou“ -un „supraom“ aşa cum Va conceput Nietzsche. Da, dl. Bădărău poate să-şi insuşiască şi acest epitet nietzschean, — şi nimeni nu i-l va contesta. Nu i-l va contesta — pentru că dl. Bădărău dă zilnic câte o dovadă de cinismul său revoltător, care nu mai poate îngădui un termen de comparaţie. Una din aceste dovezi a „omului nou“ care a plănuit o... „Românie Viitoare“, e şi impertinenta campanie ce a întreprins o gazeta tachistă în contra d-lui Toma Stelian minstru de justi ie, pe care dl. Bădărău îl numeşte nici mai mult nici mai puţin decât „mitocan“. Inventând o ştire fantastica — după cum plină de fantezii şi invenţiuni e şi reportajul cu „Căderea guvernului“—dl. Bădărău,—căci d-sa emiorul—califică pe actualul ministru de justiţie cu epitetul de „mitocan“. Omul afacerilor scabroase şi veroase, omul conrupţiei, de o venalitate elastică ne maipomenita, numeşte pe dl. Stelian „mitocan“. Aceasta o scrie un fost ministru de justiţie, „omul nou“, doentorul tuturor venalităţilor, care nu vrea să vadă bruna din ochiul său, şi care cu toată perseverenţa desfide cinstea și corectitudinea, pe cari le detestă. Acesta este dl. Bidărău, „ Vulturul Moldovei“, omul nou şi făuritorul „României Viitoare“. UN BUST... Conservatorii brăileni sunt oameni foarte entuziaști și o duc între petrecere. Nu degeaba s’a format vechiul dicton a fost frumos la Brăila! La Brăila întotdeauna e frumos. La Brăila e patria politică a d-lui Nicu Filipescu; la Brăila au loc toate banchetele tachiste. Tot la Brăila s’a născut o nouă şi mlntuitoare ideie pentru politica ţărei româneşti. Conservatorii brăileni au luat măreaţa iniţiativă de a ridica un bust In bronz d-lul Nicu Filipescu—bust care va fi dosvălit cu toată pompa cuvenită, In ziua de 12 Decembrie. Un bust in bronz, al unui om politic In viaţă! O asemenea inspiraţie numai de la Brăila putea să pornească. Şi acest om In viaţă va asista la desvălirea bustului seu In bronz, va asculta discursurile care vor preamări bustul, ii va răspunde omul la discursurile ce se vor rosti pentru bronz. Va fi cel mai original spectacol ce s’a putut vedea vre-odată. De altfel conservatorii brăileni bine fac ca ridică bustul d-lui Nicu Filipescu la 12 Decembrie 1910. După această dată D-zeu știe dacă ex-micul, dictator va mai merita o aseminea onoare ! din sborul vremii Ur mic răspuns. Mai zilele trecute, în rubrica aceasta, s’a discutat în contradictor eterna mult disputată temă a dreptului pe care l’ar avea ac st. torul în concepţia şi creaţiunea unui rol, ce i se încredinţează. Un coleg susţinea că ceia ce creiază actorul, n’ar fi o concepţie In senzul curat al cuvîntului şi că, în acest senz, concepţia n ar deveni decit autorului,—singurul adevarat creator al operei de artă, pe care actorul este numai chemat s’o interpreteze. In orice discuţie, „cuvîntul“ a fost totdeauna un element foarte periculos care poate duce judecata noastră spre ’ncălcite confuzii, dacă 11’avem îndeminarea logică de-ai cumpăni şi senzul şi valoarea. Iată pentru ce, colegul care ne-a răspuns la această rubrică, ia joc să limpeziască tema propusă, o întunecă mai mult, prin jocul pe care-l face cu Înţelesul cuvîntului concepţie, căruia ii atribuie două senzuri : Un senz general şi unul special numai pentru teatru. Dacă acest senz special ar fi cel puţin admis prin convenţională tradiţie scenică,— am putea sta de vorbă. Dar nu cunoaştem nici una în cele scrise, nici în cele păstrate prin viu graiu în lumea teatrală, vre-un înţeles particular, ce s’ar da cuvîntului concepţie aşa fel că nu putem statua decit asupra înţelesului comun pe care-l are acest cuvînt. Ori, din acest punct de vedere, actorul ca şi autorul are tot atît de mare şi netăgăduit drept la concepţia sa artistică; şi are acest drept pentru ca este diamat să creeze, şi nu poate crea fără să conceapă. Ceia ce desparte pe actor de autor, nu este concepţia, ci modalităţile ei. La autor avem a face cu o concepţie oare-cum statică, care stă în imaginaţia sa ca un tot Înfăptuit printr’o sintetică alcătuire, pe cită vreme la actor e vorba de-o concepţie oare-cum dinamică, ce realizează In deplasări de linii, punînd in analitică mişcare, opera şi rolul ce i s’a ’ncredinţat. Netăgăduit că i se cere aşadar actorului şi putere de concepţie şi de realizare a concepţiilor sale prin creaţiune, căci altfel 11’am avea de-a face c’un artist, ci c’un soi de maimuţă sugestionată, care să redea prin gusturi, mimică şi tonuri, figurina gîndită de autor. Shakespeare a conceput şi creat un singur Hamlet static, pe care atitea şi atîtea actori geniali, in urmă l’a conceput şi creat In chip dinamic, fără să poarte vre-o atingere prin înfăptuirea lor analitică, sintetice înfăptuiri primordiale. In compleesul ei total, opera teatrală, poate fi despărţită In mai multe faze: concepţia şi creaţiunea primă a autorului după natură, ar fi primul tempo ; iar al doilea tempo, ar fi concepţia şi creaţiunea actorului după opera autorului. In acest din urmă tempo actorul are câmp tot atât de vast de originalitate şi personalitate, pe cât are autorul rmdia după Natură. Că actorul nu trebuie să se abată prin viziunea sa artstică, de viziunea autorului, e altă chestie . De altfel face aceasta nu pentru că 1111-i este îngăduit s’o facă, ci pentru că nu poate face acţiuni. Ori cât de Îndrăzneaţă ar fi imaginaţia autorului, fie chiar în teeriile cele mai absurde ca realitate, autorul tot nu face decât să transpună după Natură ; tot astfel şi actorul, ori cât i-ar fi fie îndrăzneaţă concepţia,—tot nu face decât sâ transpună după autor. Din acest punct de vedere aşa poate că niciodată nu ar avea dreptul autorul să se plângă că actorul se abate de concepţia sa. Şi dacă Ibsen—cum citează colegul nostru —a plecat odată dintr’un teatru unde se repeta „Duşmanul poporului“, spunând că „nu este piesa sa“—a fost poate mai profund şi mai subtil decât cum vrea să înţeleagă acest distins coleg. Prin ironia sa, marele norvegian poate că acuza nu „concepţia“ actorilor, ci tocmai „lipsa lor de concepţii Dar aceasta este o chestie oarecum de metafizică teatrală, ce iese din cadrul discuţiei de faţă. II. Portrete literatre Otto Ernst Unul din cei mai iubiţi scriitori din Germania este poetul, romancierul, dramaturgul şi criticul Otto Ernst, a căruia comedie pedagogică „Flachsman ca pedagog“ s’a jucat şi la noi, sub titlul „Institutorii“ Otto Ernst, după care indică singur într’o schiţă autobiografică, se trage dintr’o veche şi nobilă familie de ţigani din Asturia, pe care istoria o poate urmări din veacul al Xl-lea, în baza unor acte şi documente păstrate in arhivele oficiale. Poetul e născut în ziua de 7 Octombrie 1862 la Ottensen din Holstein şi a început să se manifeste în literatură din anii cei mai tineri, atrăgînd din ce în ce mai multa atenţiune cercurilor literare. In artă, Otto Ernst, elev al olimpicului Goethe, se ridică în contra tuturor manifestărilor perverse, detestînd valoarea literaturei decadente. Umorist de mare talent, Otto Ernst e pe aceiaşi măsură un poet clasic, „german“ In tot sufletul său artistic. A scris nuvele, romane, versuri, piese de teatru, impresii de voiaj şi critici literare, care l-au făcut rînd pe rînd autoritar în literatura germano-contemporană. In arta de a versifica, Otto Ernst este un maestru al celor mai frumoase melodii şi tonalităţi, „ein echter deutscher Dichter“, un liric în toată individualitatea sa. El posedă acea scară minunată a sentimentalitaţei, care duce da la plins la ris , compune cu aceiaşi fineţe balade puternice ca şi cele mai senzibile cântece de dragoste. Stilul seu e de un colorit viu, senin şi strălucitor. Caromancier, Otto Ernst, alăturea de scriitorii clasici între cari trec Peter Rosegger, Friederich Spielhagen şi ceilalţi de talia acestora, este unul din marii cunoscători ai sufletului omenesc şi unul din cei mai mari pictori ai naturei. Lumea, oamenii, cerul, codrii, marea, toată natura e vie in romanele sale care apar in nenumărate ediţii. Ca autor dramatic Otto Ernst a dobindit cele mai frumoase succese teatrale. Piesele sale s’au jucat şi se joacă în toate teatrele din străinătate. In afară de „Institutorii" el a mai scris următoarele opere de teatru : „Jugend von heute“ („Tinerii de astăzi“) comedie, „Die grösste Sünde“ („Cel mai mare păcat“) dramă, „Bannermann“ piesă, „Tartliff ca Patriot“ satiră, „Gerechtigkeit“ ("„Dreptatea“) comedie, „Jubileul" o idilă pedagogico-şcolară în genul „Institutorilor" şi un basm comic, feeric, intitulată „Ortrun şi Ilsliu“. Dintre romanele sale de căpetenie cităm „Tinutul Semper“ şi „Asmus Semper“ iar din scrierile sale umoristice : „Vom geruhigen Leben“ („Despre viaţa pacinică") şi „Vom grüngoldnen Raum“ („Despre copacul verde-auriu“) Toate operele lui Otto Ernst,—despre a căruia nouă lucrare critică «Blühender Loorbeer» am vorbit mai pe larg— au apărut la librăria „L. Staackmann“ din Lipsea. Christian Revista nocturnă — Din carnetul unui ieşan — de D. ANGHEL De ziua mea m’am culcat trist, amintindu mi de darurile ce le primeam când eram copil, de pasiunea mea pentru soldaţi şi uniforme, pentru cai şi tunuri, şi pentru tot materialul războinic pe care oamenii l-au inventat spre a se putea măcelări mai bine. Şi amintindu-mi acestea, îndată ce am adormit, In visul meu, ca în vestita revistă nocturnă a lui Zedlitz, un soldat de plumb mi-a aparut, un toboşar bătrln, din vechea gardă, ţinând baghetele in mână, sus, gata parcă sâ sune adunarea. Şi l’am recunoscut, aşa decolorat de vreme ce era, am recunoscut doboşarul meu, iubit, cu mustăţile lui mari, cu sprâncenile lui stufoase sub căciula grea, ca pe un scăpat din mormint. L’am revăzut cu drag şi l’am rugat să-şi bată toba ca In alte vremuri... Şi baghetele lui au căzut dârz, şi la sunetul lor răsunător, ca prin farmec, de sub divanurile vechi, de prin dulapuri şi scrinuri, din vaste cutii de carton, o năvală de oameni au isvorit în uniformele lor vechi, umplând pretutindeni Odaia. Lumini vii s’au aprins pe vârful baionetelor şi pe alama ihiverilor, raze s’au aprins pe spiţele roţilor de la tunuri, steaguri In fel de fel de ape au apărut fâlfâind, tresele şi epoleţii de aur şi-au recăpătat strălucirea, escadroanele sgomotoase au trecut ca o furtună, şi fiecare la locul lor după vrăjmăşii, şi-au ales poziţiile In grabă şi-au reclâdit eforturile, şi-au săpat şanţurile, şi au făcut cut adăposturile pentru gurile de tun şi inima mea s’a strâns in aşteptarea întrei guri de bronz ce avea să dea semnalul şi sâ deschidă ostilităţile. Şi deşteptându-mă am privit golul din casa. Noaptea era liniştită şi adincă, şi nici un mort cu faţa întoarsă spre cer nu zăcea, nici o chemare după un ajutor nu întrerupea tăcerea, nici un dar nou nu-mi adusese bunul sfînt Dumitru ca in alte vremuri. Toată lumea de plumb, isvorîtă in visul meu dispăruse, cum au dispărut şi anii mei de atunci cu pasiunea lor pentru soldaţi şi pentru tunuri. Azi mă războesc altfel, cum pot şi cu alte arme ; nu mai visez râsboae întinse şi incursiuni pe terenuri imaginare, nu mai declar război vărului meu care e un filolog şi un dulce wagnerian astăzi, şi cu toate acestea, mi-aduc cu trag aminte de nesfîrşitele noastre discordii şi armistiţii. Ne înarmam fiecare în tăcere, căutind fel de fel de mijloace pentru a ne mări armamentele şi materialul de război ; aduceam îmbunăţiri necontenite şi urmînd pildele cetite prin cărţi, nu lăsam nimic la întîmplare. Cind unul îşi sporea flota de război pentru apărarea coastelor imaginare, celălat ştiind că nu contra vintului nu se poate lupta nimeni afară de Dumnezeu, căuta să-şi întărească puterea pe uscat şi aşa cred că niciodată arsenalele minuscule de la Nuremberg ori de aiurea, n’au avut între copii clienţi mai serioşi şi mai în curent cu toate perfecţiunile aduse de ele. Apoi, cînd ne credem în destul de tari pentru a ne măsura, ostilităţile reîncepeau şi cimpul de război era ales cînd la noi acasă, cind la el. Cel ce avea să facă incursiunea. Îşi împacheta soldaţii, caii, tunurile, flotele, şi luindu-le subsuoară le transporta fără multa oboseală la vecin, şi acolo, pe o masă mare, după multe chibzueli şi provizii de mazăre ori nohot, începea crincenul război, care de multe ori dura zile Întregi, nimeni neavând dreptul sâ intre în odaia unde se urmau operaţiile, până ce victoria nu se decidea de o parte ori de alta. Cîţi morţi n’au căzut atuncea, cite hecatomba nu s’au făcut, cite capete de plumb sparte, şi de cite ori cei doui regi a acestor două neînvinse armate, nu interveneau şi ei, coborind pe cimpul de luptă, gata să se iee de păr, pentru delimitarea unui teritoriu sau cine ştie ce altă controversă, uitind demnitatea lor şi cununile de carton aurit ce trebuiau să le poarte pe creştet... Şi ca nişte alţi regi în exil, au rămas fără nici un teritoriu, sau cu unul prea mic din cale afară, pentru un om ce mişcase atîtea armate, m’am expatriat cu visurile mele şi m’am apucat să disciplinez cuvinte, să înşir escadroane de vorbe să ridic alte steaguri, să fac incursiuni pe alte terenuri, el, deasemeni uitind de vechile lui aptitudini de steag şi de Înverşunata lui pornire la luptă, a capitulat într’o bună zi şi a trecut cu arme şi bagaje în cîmpul filologiei. S’a expatriat şi el, şi fiind un om cult care ştia că muzica îndulceşte moravurile, după aptitudinele lui s’a apucat să evite, trezind In norodul clapelor albe şi negre de fidele, sonorităţile cari dorm şi corespund anumitor trebuinţi din suflet. Ca şirul lung de morţi ce au căzut sub ghiulele boabelor ridice baghetele sus şi să se bată, sub căciula grea, pe care l-am văzut în vis, poate să-şi bată cu putere în toba lui răsunătoare, căci precum de vele noastre de mazăre, şiruri lungi de zile şi nopţi au murit şi ele. Noi nu mai suntem nici prieteni nici duşmani, nu ne mai declarăm război, nici nu ne mai împăcăm, ci suntem doi oameni streini pe care i-au despărţit vremile şi intimplările.