Mişcarea, ianuarie 1912 (Anul 4, nr. 1-22)
1912-01-24 / nr. 17
ANUL IV No. 17 5 BANI Redacţia şi Administraţia Iaşi, Strada Păcurari No. 11. Saloanele Clubului Liberal ABONAMENTE In ţară pe un an . . . . In străinătate pe un an Preoţi şi învăţătorii rurali 50% MARŢI 24 IANUARIE 1912 5 BANI NIHUITOHU LIBERAL SUB DIRECŢIUNEA UNUI COMITET APARE ZILNIC Anunciuri Comerciale Linia în pagina Il-a 1 leu. In pagine IlI-a 50 bani. In pagina IV-a 40 bani. TELEFON 121 == COROANA ŞI REPRESIUNILE ----------------------------- Chestiunea ridicată, de d. Nicu Filipescu în privinţa represiunilor din 1907 depăşeşte nivelul polemicelor zilnice de la partid la partid. Chestiunea aceasta fusese ridicată şi exploatată mai înainte de ziarul «Adevărul», care a avut şi are specialitatea tuturor calomniilor. Faţă de valoarea morală a acestei prese, partidul liberal nu s’a simţit obligat a da vre-o atenţiune calomniilor debitate în jurul represiunei răscoalelor din 1907. . . Dar, duminica trecută, ministrul de război şi-a însuşit aceste odioase calomnii, declarând la întrunirea din Sala Eforiei, în prezenţa a patru miniştri, că ofiţerii cari au tras asupra ţăranilor n’au făcut decât să execute ordinele primite. Ministrul de război confirma astfel legenda mizerabila şi anti-naţională a ororilor inutile care ar fi fost comise din ordinul guvernului, care dădea ordine din „liniştea cabinetului“ cum spunea şi „Epoca“ acum câteva zile. In urma acestei declaraţiuni chestiunea se prezintă în lumina unei gravităţi excepţionale. Ne găsim în faţa celei mai importante probleme de stat ce s a pus în răstimpul ultimilor treizeci de ani. Era evident că partidul naţional-liberal nu putea rămânea indiferent, întrucât era vorba de onoarea lui şi de răspunderea lui în faţa istoriei. Comitetul executiv al partidului s-a întrunit şi a însărcinat pe d. M. Ferechide, fost preşedinte al camerei deputaţilor, să se prezinte Suveranului pentru a-i supune această gravă chestiune. In ziua în care M. S. Regele primea pe d. Ferechide, ministrul de război acorda unui ziar guvernamental un interview care se termina cu următoarea declaraţiune: «va veni momentul—şi sunt liber «să-l aleg eu—când voi vorbi foarte «tare». Ministrul de război accentua astfel declaraţiunile făcute la întrunirea de flantorie asupra represiunilor. In cursul audienţei ce M. S. Regele a binevoit a acorda d-lui M. Phere- Jeyde, acesta a comunicat Majestăţei Sale că faţă de acuzările formulate de d. Filipescu, ministru de război, la întrunirea de la Eforie, relativ la represiunea din 1907, comitetul partidului naţional-liberal crede că este dator să roage pe M. S. Regele ca, lăsând de prerogativele sale, să trimită pe guvernul din 1907 înaintea Curţei de Casaţie, pentru ca lumină să se facă şi să înceteze exploatarea unor acuzaţiuni de acest fel. Majestatea Sa Regele a răspuns că nu există nici un cuvânt ca să fie trimis înaintea Curţei de Casaţie fostul guvern, fiind că, venit la putere, în 1907, în împrejurări foarte grele, el şi-a făcut datoria pe deplin, şi atunci şi în cursul guvernărei sale, cu deplina satisfacţiune a Coroanei. Majestatea Sa Regele a binevoit să autorize pe d. M. Pherekyde ca să facă cunoscute aceste cuvinte Regale, cari se reproduc textual. Partidul naţional liberal a făcut astfel, ceea ce întreitul său respect pentru interesul statului, pentru propria lui demnitate şi pentru instituţiile constituţionale, îi impunea să facă. Partidul liberal a făcut ca chestiunea ridicată de ministrul de război, să fie judecată de Acela Căruia interesul statului şi prerogativele constituţionale îi conferă această misiune. Suveranul s-a pronunţat. Rămâne ca ministrul de război şi guvernul din care face parte, să sufere consecinţele acestui fapt. DIN ŞAGĂ Cristofor la Piramide Dl. Cristofor în voiaj. Merge Cristofor departe, Când grozav se zbate ţara E pe ţărmul Mării-Moarte Sau în focul din Sahara. A văzut pitici de-o palmă Şi pogoane de strafide. ....In Egipet îşi opreşte Pasul, lângă Piramide. —Dominaţi cu fruntea ’naltă Şi Sahara şi Sudanul. Dar mai e grav şi mult mai mare Tot e... Hahi-căpitanul! Impulsivul Se ştie, că la întrunirea conservatorilor, un ministru, — faţă fiind alţi patru miniştri, — în impulsivitatea lui, a rostit acuzări contra guvernului din 1907 şi a mers cu îndrăzneala inconştienţei, până a aduce cele mai nesăbuite injurii, instituţiei financiare — Băncei Naţionale, care a servit şi serveşte, desvoltării economice a României. Sigur, nu puteau rămâne fără ecou declaraţiile d-lui N. Filipescu. Omul acesta a fost născut, crescut şi format în educaţia lui, ca la tot ce nu respunde şi nu-i satisface acţiunea lui de moment, să înjure ca cel mai de pe urmă nesocotit Şi fiind urmat în calea lui, de toţi Pizanii, Ianovicii şi Cocii, au şi început prin „Epoca“ şi codiţa lor „Adevărul“, continuarea atacurilor lor convulsive. Astfel la 14 Ianuarie, „Epoca“, în articolul „Nici o vorbă“, zice : „De aceia, să nu mai îndrăznească să sufle nici o vorbă şi le poruncim să nu crâcnească nici un moment, căci va fi vai de ei“. Acestea le scrie „Epoca“, după 24 ore, de la vorbele spuse de ministrul de resboi şi cri codiţa din Iaşi. „Evenimentul“, în articolul „Interviewul cu d. N. Filipescu“, voeşte a arata, că vestitul cavaler de la Făurei, avea calitate specială, de a fi vorbit cum a vorbit — pe negândite şi nesăbuite şi pentru a-şi consolida situaţia de impulsiv şi inconştient barbat de stat, al guvernului d-lui P. P. Carp, din 1912. Guvernul liberal din 1907, a comis „orori inutile“ zice d. N. Filipescu şi M. S. Regele autoriză pe d. Mih. Pherychide să publice că şi azi, ca şi în 1907, aprobă şi recunoaşte că guvernul de atuncea şi-a făcut datoria impusă de moment. Ministrul de resboi la întrunirea de la 15 Ianuarie de la Eforie, spunea că, afirmă fapte, când vorbind de Banca Naţională se obligă a o schimba într’o bancă de Stat. Acest cavaler—redus azi, la bunele servicii ale Creditului Agricol intărindu-şi situaţia zdruncinată, îndrăzneşte a uita şi milogelile sale, şi a lor cei din 1907, şi ponegreşte, fără nici o rezervă, în aceste vremuri—el, ministrul de război— cea mai mare şi de mai mare folos, instituţie a ţărei, că se pune la remorca unui Mile şi cuteză a nerecunoaşte, realele servicii aduse ţărei, de guvernul din 1937, servicii recunoscute de el şi ai sei. în acel timp, servicii pe cari toată suflarea românească, azi ca şi atuncea, recunosc că s’a adus ţărei redându-i liniştea şi lăsându-i astfel putinţa a merge înainte. Numai un bătrân ca P. P. Carp şi-un impulsiv ca ministrul de răsboiu, pot să aibă îndrăzneala, de a tăgădui adevărată operă de bine, făcută României în acele timpuri de restrişte şi a mai vorbi astăzi, în 1912, de ororile inutile de la 1907, este a face operă de neromân, operă de pescuire în apele lui Mile şi nici cum, operă de miniştrii ai Regelui, M. S. Regele, şi-a spus cuvântul, autorizând pe d. Mih. Pherychide, să publice dezaprobarea Sa. Când Suveranul, judecă în chipul acesta pe miniştrii Săi, când actele miniştrilor sunt în aşa mod, judecate de M. S. Regele, o singură întrebare, se impune: ce fire de om este acest ministru şi ce mai aşteaptă ? Singurătatea d-lui Fleva Cu toată oferta ce a făct-o anunţând că pune la poarta locuinţei sale o firmă cu inscripţia „a placer“ d. Neculai Fleva a rămas, deocamdată, in aceiaşi posiţiune. Oferta făcută guvernului n’a fost încă definitiv tranşată şi de aceia a convocat pe cetăţenii „Adevărului“ la o întrunire publică. D. Miile a avut grija să puie în gazetă chipul d-lui Fleva de-acum douăzeci de ani şi să-l consacre în ajunul întrunirei articole elogioase. Efectul insă a fost nul căci din ziarul d-lui Miile vedem că apelul d-lui Fleva a rămas fără ecou, cetăţenii Capitalei obţinându-se de la această întrunire, care a fost populată numai de sindicalişti. Singur d. Fleva a fost silit se recunoască in aşa zisa sa spovedanie că întrunirea e... cosmopolită. De altfel, dacă mai era nevoe de o confirmare, manifestaţia sgomotoasă şi persistentă ce s’a făcut pentru d-rul Rakowsky, e o dovadă că clientela tribunului a fost pur sindicalistă. Au asistat ce e dreptul, şi câţiva agenţi guvernamentali, dar au fost înnecaţi în masa sindicalistă. Dar un definitiv care a fost „spovedania“ bietului d. Fleva? Nimic, dar absolut nimic nou. „Tribunul“ a vorbit trei ceasuri, şi a făcut biografia, cu începere de la 1888, a vorbit de alegeri libere, descentralizare administrativă, ancheta de la Spineni, oculta de la Banca Naţională, chestia naţională, chestia fânului, afacerea Ghenadie, şi a sfârşit cu chestia tramvaelor. S’a plâns că a rămas singur cu conştiinţa sa şi cu... poporul Capitalei ! Primarul Grecianu Deoarece zilele guvernului şi implicit ale administraţiei comunale sunt numărate, am crezut nimerit să întrebăm pe d. Grecianu ce a făcut la Primărie într’un an ? Pe d. Grecianu îl persecută cifra zero, începând de la forma rotundă a... depozitului inteligenţii sale şi urmând treptat mersul evolutiv al existenţei acestui elegant barbat, ne lovim numai de nuie, una mai formidabilă decât alta. Primar în două rânduri, prefect de judeţ, deputat şi ministru al justiţiei, d. Grecianu a trecut prin întreaga filieră a onorurilor ce le poate rezerva soarta, unui om născut în zodia fericită a... nulei. Dar ce-a lasat pe urma sa în toate aceste demnităţi ? Nimic, decât doar mirosul de parfum caracteristic oamenilor galanţi. In parlament gura nu s-o poate descleşta nimeni şi ar crede cineva că omul acesta sufere de vreun defect al organului vocal. La primărie nu se duce decât atunci când aude că relaţiile între cei două aju- tori ai d-sale au devenit încordate de tot şi ia măsuri pentru a evita o încăerare. De interesele oraşului, de administraţie, d. Grecianu nu are vreme şi nici nu poate să cugete. Aşa se explică faptul că astăzi Iaşul pare un oraş părăsit, un oraş fără stăpân. Străzile au devenit impracticabile şi pentru prima oară ne este dat să vedem aceste străzi acoperite de straturi de ghiaţă de o grosime care trece de jumătate metru, făcând imposibilă circulaţia trăsurilor ca şi a pietonilor. D-l dr. Cosmovici migăleşte în biurou resolvarea vrafurilor de lucrări; d. Iancu Stamatiu este ocupat cu... plecarea circului, iar şeful serviciului curăţirei străzilor o face pe al treilea ajutor de primar. Acest domnişor care dimineaţa o petrece în piaţa Sf. Spiridon unde-şi îndeplineşte funcţiunea de încasator al antreprenorului medianului, iar demiaza petrece la Azuga, ar trebui scuturat şi întrebat unde-i sunt podarii? Ori poate realizează economii ?... Cetăţenii Iaşului nu mai pretind altceva de la „primarul Grecianu“, decât posibilitatea de a putea umbla pe străzi. Haide dar d-le Grecianu, aceasta nu mai este o chestie de pricepere. In definitiv la Primărie d. Cosmovici a făcut o cură de nervi, d. Iancu Stamatiu și-a îndreptat caligrafia, iar d. Greceanu şi-a brevetat incapacitatea de care unii mai avem iluzii. DIN SBORUL VREMEI Chestiuni de pedagogie. Era cunoscut odată un copil răsfăţat căruia, la el acasă, nu i se refuzase mai niciodată nimic. I se acorda tot ce cerea; tot ce spunea el, era frumos; tot ce făcea el era bine; în sfârşit, crescuse sărbătorit într’atât, încât ajunsese să se creadă el însuşi ceia ce-l credeau ai săi: un mic Dumnezeu căruia nimic nu i-ar fi putut sta împotrivă. Dar vremea trecu şi copilul răsfăţat trebui să-şi facă drum în lume. Inchipuiască şi oricine câte decepţii şi câte amăgiri n’avu de îndurat bietul răsfăţat copil, de pe urma educaţiei sale. Lumea străină nu fu totdeauna dispusă să’i accepte voinţa; părerile sale nu mai rămaseră totdeauna absolute; iar cu trecerea vremii, micul Dumnezeu de altădată, învăţă să’şi plece fruntea, făcând închipuitei sale personalităţile duceri cât mai multe şi mai simţitoare, ca să poată trăi şi răsbate prin luptă, prin vajnica luptă pe care n’o cunoscuse altădată. încet cu ’ncetul, fostul învingător deveni un învins, ce’şi strecura prin lume, doar numai umbra celuia ce nădăjduise să ajungă. Nici nu putea să fie altfel. Cea mai eronată educaţie ce se face sufletului nostru, este aceia care-l lasă să crească în păreri greşite şi exagerate despre el însuşi, să se creadă mai tare de cât este într’adevăr, şi mai „ales“, de cât i-a hotărât soarta să fie. Cu asemenea educaţie se produc „învinşi“,—căci e o depărtare nestrăbătută între ceia ce cunoaştem într’adevăr că este, mai târziu. Dar cu tineretul nostru, se face astăzi la noi în ţară tocmai acest lucru. Datorită unei greşite înţelegeri a naţionalismului şi a patriotismului, se cultivă în sufletul acestei tinerimi, tot soiul de idei şi de porniri greşite, la care, odată ajunsă la maturitate, va fi silită să renunţe. Insă asemenea renunţări, slăbesc inimele şi le încovoaie, în loc să le întărească şi să le dea putere de rezistenţă în luptă. Dacă tănârul are veleităţi de scriitor ori de artist, va găsi totdeauna ziare şi reviste ce se zic naţionale româneşti, care îi vor aprecia de bune încercările numai prin faptul că sunt semnate de vre-un Popescu ori Vasilescu oarecare Şi tânărul va continua a scrie, încurajat şi ’n dauna Ini proprie, şi 'n dauna ţării sale, de cumva, (ceia ce nu rare ori se ’ntâmplă) ar fi cu totul lipsit de talent. Inteligenţilor mediocre, li se atribuie spirit; spiritului îi se atribue geniu. Se exagerează merite şi se creiază calităţi, se născocesc valori şi se face o prisoselnică laudă de tot ce este românesc, nu fiindcă este bun, dar fiindcă este românesc. Din toate aceste rezultă, mai cu samă, o nevolnică educaţie ce se face bunului simţ naţional, şi mai cu samă tineretului, din care isbutise-va a secreta o generaţie fie rataţi a inteligenţii şi ai sentimentului moral. Harold DOCUMENTE OMENEŞTI DRAGOSTEA Lipovenii sunt o curioasă specie de oameni, îmi spuse într’un rând un tovarăş fugar din Rusia. In sfânta împărăţie friguroasă, şi nemărginită, pe drumurile stepelor, în iarmaroacele târgurilor, întâlneşti oameni care poartă stigmatele tuturor raselor asiatice. Intre toţi deosebeşti pe Moscovitul acela, pe care din operile marilor lor scriitori, îl ştii drept fire domoală de turmă, om mare cu ochii şterşi, cu pometele eşite, cu pletele câmpii. Vorbeşte cuminte, face cruci şi se gândeşte la Dumnezeu. Dintre moscoviţii aceştia ai Marii Rusii ne au venit şi sectarii noştri Lipoveni. Dar Ruşii aceştia nu-i vei cunoaşte în de-ajuns dacă-i vei judeca numai după cărţi. Moscoviţii întradevăr fac cruci mari, îşi zic pravoslavnici, dar în sufletele lor trăeşte vechiul păgânism. Dumnezeul lor e ceva nehotărât—şi pentru ei fiinţă şi făptură deplină, are de pildă sfântul Neculai, căruia i se închină. De această cinste se bucură şi alţi sfinţi şi mucenici nenumăraţi. Ba chiar şi oile şi râmâtorii unora din sfinţi, şi măgării pe care o samă din mucenici umblau călări. Moaşte de oameni şi de animale adună mii şi mii de oameni în jurul lavrelor colorate albastru cu turnurile în forma unei cepe uriaşe... Moscoviţii aceştia au aplecare mare spre petreceri zgomotoase, beţii adevărate de care dumnevoastră nu vă puteţi face idee... Cântecele care sună în Ucraina, la Maloruşi, doinele de pe coastele Carpaţilor, au o poezie blândă şi dulce. Acolo la Moscoviţi, omul urlă cu înverşunare. Când cântă adevăraţi cântăreţi trebuie să-ţi astupi urechile. Se stâng lămpile, zurite şi se sparg geamurile. Din poporul acesta blând al scriitorilor, es Cazacii cruzi care zdrobesc cu cnuturile pe fraţii lor. Din pravoslavnicii creştini es negustorii şireţi şi lacomi, şi cinovnicii laşi şi fără nici un scrupul. Omul acesta blând al stepelor îşi ucide nevasta cu călcâiul după fiecare chef... Lipovenii, sectari nedomoliţi, au toate calităţile şi mai ales toate scăderile fraţilor de care s’au despărţit: şireţi şi lacomi, cruzi şi netoleranţi... Femeia e o roabă, ai văzut-oîncovoiată şi zdrobită, în viile de la Sari, chiar... Iar în ceia ce priveşte dragostea lucru care te interesează poate, ce să-ţi spun? Aici dragostea e o simţire gingaşă, complicată cu înflorirea primăverilor, cu cântecele privighitorilor şi o lună plină. O fată mare, o nevastă tânără, la Români de pildă, aşteaptă dragostea cu toate farmecele ei, cu vorbele şoptite abia înţelese, cu glumele dulci, cu aşteptările înfrigurate... Visează, poartă busuioc în sân, umblă pe gânduri, se împotriveşte o vreme. Dragostea, în dorurile ei, în tot ce are ea înaintea faptului, e ceva delicat; primavara aceasta a simţirilor, împrăştie peste tot restul vieţei ca o mireasmă de amintiri şi mângăeri... La lipovenii de aici şi din contra sfintei Roşii iubirea e aproape actul simplu şi brutal... Sfiala, ruşinea, toată taina care învăluie dragostea acolo sunt necunoscute... îmi aduc aminte de multe întâmplări, care ţi-ar putea lămuri mai bine lucrurile. Eram într’un rând într’un sat de la graniţa sibenană. Mă oprisem pentru puţină vreme. Trăiam singuratic aşi putea zice, la nişte ţarani, cu care abia schimbam două vorbe: bărbatul era un om mare şi păros, cu ciubote şi cojoc care mirosau a dorist; femeia lui voinică şi grasă, cu o voce picălitoare şi ascuţită. Malurile unui pârău care trece prin apropiere (îi zicea Zaluga) erau pustii şi triste Zarea de stepă avea o melancolie nespusă. Trăiam o viaţă mâhnicioasă. Mă duceam din când în când la primărie, ascultam acolo pricini de procese. Auzeam oameni vorbind, îi vedeam certându-se şi zbuciumându-se: era mişcarea vieţei. Pe staroste nu-mi mai aduc aminte bine cum îl chema. Mi se pare că-i zicea Matvei. Era un moşneguţ slab, cu o barbă ascuţită, un smoc de fire gălbui-cărunte şi rare. Vine înnaintea lui şi a bătrânilor cari-i ţineau tovărăşie, o păreche, un bărbat tânăr şi voinic şi o mueraşcă mititică, cu ochii plini de vioiciune. „Ce este, oameni buni? ce pricină aveţi ?“ întreabă starostele. Bărbatul era cam bleg. Vorbea rar şi moale, uitându-se în pământ: „Apoi nevasta m’a adus, moş Matvei. Zice că nu vra să mai trăiască cu mine... *