Mişcarea, ianuarie 1912 (Anul 4, nr. 1-22)

1912-01-24 / nr. 17

ANUL IV No. 17 5 B­A­NI Redacţia şi Administraţia Iaşi, Strada Păcurari No. 11. Saloanele Clubului Liberal ABONAMENTE In ţară pe un an . . . . In străinătate pe un an Preoţi şi învăţătorii rurali 50% MARŢI 24 IANUARIE 1912 5 BANI N­IH­­UITOHU LIBERAL SUB DIRECŢIUNEA UNUI COMITET APARE ZILNIC Anunciuri Comerciale Linia în pagina Il-a 1 leu. In pagine IlI-a 50 bani. In pagina IV-a 40 bani. TELEFON 121 == COROANA ŞI REPRESIUNILE -----------------------------­ Chestiunea ridicată, de d. Nicu Filipescu în privinţa represiunilor din 1907 depăşeşte nivelul pole­micelor zilnice de la partid la par­­­tid. Chestiunea aceasta fusese ridi­cată şi exploatată mai înainte de ziarul «Adevărul», care a avut şi are specialitatea tuturor calomni­ilor. Faţă de valoarea morală a acestei prese, partidul liberal nu s’a simţit obligat a da vre-o a­­tenţiune calomniilor debitate în jurul represiunei răscoalelor din 1907. . . Dar, duminica trecută, minis­trul de război şi-a însuşit aceste odioase calomnii, declarând la în­trunirea din Sala Eforiei, în pre­zenţa a patru miniştri, că ofiţe­rii cari au tras asupra ţăranilor n’au făcut decât să execute ordi­nele primite. Ministrul de război confirma astfel legenda mizerabila şi anti-naţională a ororilor inutile care ar fi fost comise din ordinul guvernului, care dădea ordine din „liniştea cabinetului“ cum spunea şi „Epoca“ acum câteva zile. In urma acestei declaraţiuni chestiunea se prezintă în lumina unei gravităţi excepţionale. Ne gă­sim în faţa celei mai importante probleme de stat ce s a pus în răstimpul ultimilor trei­zeci de ani. Era evident că partidul naţio­­nal-liberal nu putea rămânea in­diferent, întru­cât era vorba de onoarea lui şi de răspunderea lui în faţa istoriei. Comitetul executiv al partidu­lui s-a întrunit şi a însărcinat pe d. M. Ferechide, fost preşedinte al camerei deputaţilor, să se pre­zinte Suveranului pentru a-i su­pune această gravă chestiune. In ziua în care M. S. Regele primea pe d. Ferechide, ministrul de război acorda unui ziar guver­namental un interview care se ter­mina cu următoarea declaraţi­une: «va veni momentul—şi sunt liber «să-l aleg eu—când voi vorbi foarte «tare». Ministrul de război accentua ast­fel declaraţiunile făcute la întru­nirea de fla­ntorie asupra represi­unilor. In cursul audienţei ce M. S. Regele a bine­voit a acorda d-lui M. Phere- Jeyde, acesta a comunicat Majestăţei Sale că faţă de acuzările formulate de d. Filipescu, ministru de război, la în­trunirea de la Eforie, relativ la re­presiunea din 1907, comitetul parti­dului naţional-liberal crede că este da­tor să roage pe M. S. Regele ca, lă­sând de prerogativele sale, să trimită pe guvernul din 1907 înaintea Cur­­ţei de Casaţie, pentru ca lumină să se facă şi să înceteze exploatarea u­­nor acuzaţiuni de acest fel. Majestatea Sa Regele a răspuns că nu există nici un cuvânt ca să fie trimis înaintea Curţei de Casaţie fos­tul guvern, fiind că, venit la putere, în 1907, în împrejurări foarte grele, el şi-a făcut datoria pe deplin, şi a­­tunci şi în cursul guvernărei sale, cu deplina satisfacţiune a Coroanei. Majestatea Sa Regele a binevoit să autorize pe d. M. Pherekyde ca să facă cunoscute aceste cuvinte Regale, cari se reproduc textual. Partidul naţional liberal a fă­cut astfel, ceea ce întreitul său respect pentru interesul statului, pentru propria lui demnitate şi pentru instituţiile constitu­ţionale, îi impunea să facă. Par­tidul liberal a făcut ca chestiunea ridicată de ministrul de război, să fie judecată de Acela Căruia interesul statului şi prerogativele constituţionale îi conferă această misiune. Suveranul s-a pronunţat. Rămâne ca ministrul de război şi guvernul din care face parte, să sufere consecinţele acestui fapt. DIN ŞAGĂ Cristofor la Piramide Dl. Cristofor în voiaj. Merge Cristofor departe, Când grozav se zbate ţara E pe ţărmul Mării-Moarte Sau în focul din Sahara. A văzut pitici de-o palmă Şi pogoane de strafide. ....In Egipet îşi opreşte Pasul, lângă Piramide. —Dominaţi cu fruntea ’naltă Şi Sahara şi Sudanul. Dar mai e grav şi mult m­ai mare Tot e... Hahi-căpitanul! Impulsivul Se ştie, că la întrunirea conservatori­lor, un ministru, — faţă fiind alţi patru miniştri, — în impulsivitatea lui, a rostit acuzări contra guvernului din 1907 şi a mers cu îndrăzneala inconştienţei, până a aduce cele mai nesăbuite injurii, insti­tuţiei financiare — Băncei Naţionale,­­ care a servit şi serveşte, desvoltării e­­conomice a României. Sigur, nu puteau rămâne fără ecou de­claraţiile d-lui N. Filipescu. Omul acesta a fost născut, crescut şi format în edu­caţia lui, ca la tot ce nu respunde şi nu-i satisface acţiunea lui de moment, să în­jure ca cel mai de pe­ urmă nesocotit Şi fiind urmat în calea lui, de toţi Pi­­zanii, Ianovicii şi Cocii, au şi început prin „Epoca“ şi codiţa lor „Adevărul“, continuarea atacurilor lor convulsive. Ast­fel la 14 Ianuarie, „Epoca“, în articolul „Nici o vorbă“, zice : „De aceia, să nu mai îndrăznească să sufle nici o vorbă şi le poruncim să nu crâcnească nici un moment, căci va fi vai de ei“. Acestea le scrie „Epoca“, după 24 ore, de la vorbele spuse de ministrul de resboi şi cri codiţa din Iaşi. „Evenimen­tul“, în articolul „Interviewul cu d. N. Filipescu“, voeşte a arata, că vestitul ca­valer de la Făurei, avea calitate specială, de a fi vorbit cum a vorbit — pe ne­gândite şi nesăbuite şi pentru a-şi con­solida situaţia de impulsiv şi inconştient barbat de stat, al guvernului d-lui P. P. Carp, din 1912. Guvernul liberal din 1907, a comis „orori inutile“ zice d. N. Filipescu şi M. S. Regele autoriză pe d. Mih. Pherychide să publice că şi azi, ca şi în 1907, a­­probă şi recunoaşte că guvernul de a­­tuncea şi-a făcut datoria impusă de mo­ment. Ministrul de resboi la întrunirea de la 15 Ianuarie de la Eforie, spunea că, a­­firmă fapte, când vorbind de Banca Na­ţională se obligă a o schimba într’o bancă de Stat. Acest cavaler—redus azi, la bunele ser­vicii ale Creditului Agricol intărindu-şi situaţia zdruncinată, îndrăzneşte a uita şi milogelile sale, şi a lor cei din 1907, şi ponegreşte, fără nici o rezervă, în a­­ceste vremuri—el, ministrul de război— cea mai mare şi de mai mare folos, in­stituţie a ţărei, că se pune la remorca unui Mile şi cuteză a nerecunoaşte, rea­lele servicii aduse ţărei, de guvernul din 1937, servicii recunoscute de el şi ai sei.­­ în acel timp, servicii pe cari toată sufla­rea românească, azi ca şi atuncea, recu­nosc că s’a adus ţărei redându-i liniştea şi lăsându-i astfel putinţa a merge îna­inte. Numai un bătrân ca P. P. Carp şi-un impulsiv ca ministrul de­ răsboiu, pot să aibă îndrăzneala, de a tăgădui adevă­rată operă de bine, făcută României în acele timpuri de restrişte şi a mai vorbi astăzi, în 1912, de ororile inutile de la 1907, este a face operă de neromân, operă de pescuire în apele lui Mile şi nici cum, operă de miniştrii ai Regelui, M. S. Regele, şi-a spus cuvântul, au­torizând pe d. Mih. Pherychide, să pub­lice dezaprobarea Sa. Când Suveranul, judecă în chipul a­­cesta pe miniştrii Săi, când actele mi­niştrilor sunt în aşa mod, judecate de M. S. Regele, o singură întrebare, se impune: ce fire de om este acest minis­tru şi ce mai aşteaptă ? Singurătatea d-lui Fleva Cu toată oferta ce a făct-o anunţând că pune la poarta locuinţei sale o firmă cu inscripţia „a placer“ d. Neculai Fleva a rămas, deocamdată, in aceiaşi posiţiune. Oferta făcută guvernului n’a fost încă definitiv tranşată şi de aceia a convocat pe cetăţenii „Adevărului“ la o întrunire publică. D. Miile a avut grija să puie în gazetă chipul d-lui Fleva de-acum două­zeci de ani şi să-l consacre în ajunul întrunirei articole elogioase. Efectul insă a fost nul căci din ziarul d-lui Miile vedem că ape­lul d-lui Fleva a rămas fără ecou, cetă­ţenii Capitalei obţinându-se de la aceas­tă întrunire, care a fost populată numai de sindicalişti. Singur d. Fleva a fost silit se recu­noască in aşa zisa sa spovedanie că în­trunirea e... cosmopolită. De alt­fel, dacă mai era nevoe de o confirmare, manifes­taţia sgomotoasă şi persistentă ce s’a fă­cut pentru d-rul Rakowsky, e o dovadă că clientela tribunului a fost pur sin­dicalistă. Au asistat ce e dreptul, şi câţi­va agenţi guvernamentali, dar au fost în­­necaţi în masa sindicalistă. Dar un definitiv care a fost „spovedania“ bietului d. Fleva? Nimic, dar absolut ni­mic nou. „Tribunul“ a vorbit trei cea­suri, şi a făcut biografia, cu începere de la 1888, a vorbit de alegeri libere, des­centralizare administrativă, ancheta de la Spineni, oculta de la Banca Naţională, chestia naţională, chestia fânului, aface­rea Ghenadie, şi a sfârşit cu chestia tram­­vaelor. S’a plâns că a rămas singur cu conştiinţa sa şi cu... poporul Capitalei ! Primarul Grecianu De­oarece zilele guvernului şi implicit ale administraţiei comunale sunt numă­rate, am crezut nimerit să întrebăm pe d. Grecianu ce a făcut la Primărie în­­tr’un an ? Pe d. Grecianu îl persecută cifra zero, începând de la forma rotundă a... depo­zitului inteligenţii sale şi urmând treptat mersul evolutiv al existenţei acestui ele­gant barbat, ne lovim numai de nuie, una mai formidabilă de­cât alta. Primar în două rânduri, prefect de ju­deţ, deputat şi ministru al justiţiei, d. Grecianu a trecut prin întreaga filieră a onorurilor ce le poate rezerva soarta, u­­nui om născut în zodia fericită a... nulei. Dar ce-a lasat pe urma sa în toate a­­ceste demnităţi ? Nimic, de­cât doar mi­rosul de parfum caracteristic oamenilor galanţi. In parlament gura nu s-o poate des­­cleşta nimeni şi ar crede cineva că omul acesta sufere de vre­un defect al orga­nului vocal. La primărie nu se duce de­cât atunci când aude că relaţiile între cei două aju- tori ai d-sale au devenit încordate de tot şi ia măsuri pentru a evita o încăerare. De interesele oraşului, de administra­ţie, d. Grecianu nu are vreme şi nici nu poate să cugete. Aşa se explică faptul că astăzi Iaşul pare un oraş părăsit, un oraş fără stăpân. Străzile au devenit impracticabile şi pentru prima oară ne este dat să vedem aceste străzi acoperite de straturi de ghiaţă de o grosime care trece de jumă­tate metru, făcând imposibilă circulaţia trăsurilor ca şi a pietonilor. D-l dr. Cosmovici migăleşte în biurou resolvarea vrafurilor de lucrări; d. Iancu Stamatiu este ocupat cu... plecarea circu­lui, iar şeful serviciului curăţirei străzilor o face pe al treilea ajutor de primar. Acest domnişor care dimineaţa o pe­trece în piaţa Sf. Spiridon unde-şi înde­plineşte funcţiunea de încasator al antre­prenorului medianului, iar demiaza pe­trece la Azuga, ar trebui scuturat şi în­trebat unde-i sunt podarii? Ori poate realizează economii ?... Ce­tăţenii Iaşului nu mai pretind altceva de la „primarul Grecianu“, de­cât posibili­tatea de a putea umbla pe străzi. Haide dar d-le Grecianu, aceasta nu mai este o chestie de pricepere. In definitiv la Primărie d. Cosmovici a făcut o cură de nervi, d. Iancu Stama­tiu și-a îndreptat caligrafia, iar d. Gre­­ceanu şi-a brevetat incapacitatea de care unii mai avem iluzii. DIN SBORUL VREMEI Chestiuni de pedagogie. Era cunoscut odată un copil răsfăţat căruia, la el acasă, nu i se refuzase mai nici­odată ni­mic. I se acorda tot ce cerea; tot ce spunea el, era frumos; tot ce făcea el era bine; în sfâr­şit, crescuse sărbătorit într’atât, încât ajunsese să se creadă el însu­şi ceia ce-l credeau ai săi: un mic Dumnezeu căruia nimic nu i-ar fi pu­tut sta împotrivă. Dar vremea trecu şi copilul răsfăţat trebui să-şi facă drum în lume. Inchipuiască­ şi ori­ci­­ne câte decepţii şi câte amăgiri n’avu de îndu­rat bietul răsfăţat copil, de pe urma educaţiei sale. Lumea străină nu fu totdeauna dispusă să’i accepte voinţa; părerile sale nu mai răma­seră tot­deauna absolute; iar cu trecerea vremii, micul Dumnezeu de altădată, învăţă să’şi plece fruntea, făcând închipuitei sale personalităţile duceri cât mai multe şi mai simţitoare, ca să poată trăi şi răsbate prin luptă, prin vajnica luptă pe care n’o cunoscuse altădată. încet cu ’ncetul, fostul învingător deveni un învins, ce’şi strecura prin lume, doar numai um­bra celuia ce nădăjduise să ajungă. Nici nu putea să fie altfel. Cea mai eronată educaţie ce se face sufletului nostru, este ace­ia care-l lasă să crească în păreri greşite şi exa­gerate despre el însuşi, să se creadă mai tare de cât este într’adevăr, şi mai „ales“, de cât i-a hotărât soarta să fie. Cu asemenea educaţie se produc „învinşi“,—căci e o depărtare nestrăbă­tută între ceia ce cunoaştem într’adevăr că es­te, mai târziu. Dar cu tineretul nostru, se face astăzi la noi în ţară tocmai acest lucru. Datorită unei gre­şite înţelegeri a naţionalismului şi a patriotis­mului, se cultivă în sufletul acestei tinerimi, tot soiul de idei şi de porniri greşite, la care, odată ajunsă la maturitate, va fi silită să re­nunţe. Insă asemenea renunţări, slăbesc inimele şi le încovoaie, în loc să le întărească şi să le dea putere de rezistenţă în luptă. Dacă tănârul are veleităţi de scriitor ori de artist, va găsi totdeauna ziare şi reviste ce se zic naţionale româneşti, care îi vor aprecia de bune încercările numai prin faptul că sunt­ sem­nate de vre-un Popescu ori Vasilescu oare­care Şi tânărul va continua a scrie, încurajat şi ’n dauna Ini proprie, şi 'n dauna ţării sale, de cumva, (ceia ce nu rare ori se ’ntâmplă) ar fi cu totul lipsit de talent. Inteligenţilor mediocre, li se atribuie spirit; spiritului îi se atribue geniu. Se exagerează merite şi se creiază calităţi, se născocesc va­lori şi se face o prisoselnică laudă de tot ce este românesc, nu fiindcă este bun, dar fiind­că este românesc. Din toate aceste rezultă, mai cu samă, o nevolnică educaţie ce se face bunu­lui simţ naţional, şi mai cu samă tineretului, din care isbutise-va a se­creta o generaţie fie rataţi a inteligenţii şi ai sentimentului moral. Harold DOCUMENTE OMENEŞTI DRAGOSTEA Lipovenii sunt o curioasă specie de oa­meni, îmi spuse într’un rând un tovarăş fugar din Rusia. In sfânta împărăţie fri­guroasă, şi nemărginită, pe drumurile stepelor, în iarmaroacele târgurilor, în­tâlneşti oameni care poartă stigmatele tuturor raselor asiatice. Intre toţi deose­beşti pe Moscovitul acela, pe care din o­­perile marilor lor scriitori, îl ştii drept fire domoală de turmă, om mare cu ochii şterşi, cu pometele eşite, cu pletele câm­­­pii. Vorbeşte cuminte, face cruci şi se gândeşte la Dumnezeu. Dintre moscoviţii aceştia ai Marii Rusii ne au venit şi sec­tarii noştri Lipoveni. Dar Ruşii aceştia nu-i vei cunoaşte în de-ajuns dacă-i vei judeca numai după cărţi. Moscoviţii în­­tradevăr fac cruci mari, îşi zic pravoslav­­nici, dar în sufletele lor trăeşte vechiul păgânism. Dumnezeul lor e ceva nehotă­rât—şi pentru ei fiinţă şi făptură de­plină, are de pildă sfântul Neculai, că­ruia i se închină. De această cinste se bu­cură şi alţi sfinţi şi mucenici nenumă­raţi. Ba chiar şi oile şi râmâtorii unora din sfinţi, şi măgării pe care o samă din mucenici umblau călări. Moaşte de oameni şi de animale adună mii şi mii de oa­meni în jurul lavrelor colorate albastru cu turnurile în forma unei cepe uriaşe... Moscoviţii aceştia au aplecare mare spre petreceri zgomotoase, beţii adevărate de care dumnevoastră nu vă puteţi face i­­dee... Cântecele care sună în Ucraina, la Maloruşi, doinele de pe coastele Carpa­­ţilor, au o poezie blândă şi dulce. Acolo la Moscoviţi, omul urlă cu înverşunare. Când cântă adevăraţi cântăreţi trebuie să-ţi astupi urechile. Se stâng lămpile, zurite şi se sparg geamurile. Din popo­rul acesta blând al scriitorilor, es Caza­cii cruzi care zdrobesc cu cnuturile pe fraţii lor. Din pravoslavnicii creştini es negustorii şireţi şi lacomi, şi cinovnicii laşi şi fără nici un scrupul. Omul acesta blând al stepelor îşi ucide nevasta cu căl­câiul după fiecare chef... Lipovenii, sec­tari nedomoliţi, au toate calităţile şi mai ales toate scăderile fraţilor de care s’au despărţit: şireţi şi lacomi, cruzi şi neto­­leranţi... Femeia e o roabă, ai văzut-oîn­covoiată şi zdrobită, în viile de la Sari­, chiar... Iar în ceia ce priveşte dragostea lucru care te interesează poate, ce să-ţi spun? Aici dragostea e o simţire gin­gaşă, complicată cu înflorirea primăveri­lor, cu cântecele privighitorilor şi o lună plină. O fată mare, o nevastă tânără, la Români de pildă, aşteaptă dragostea cu toate farmecele ei, cu vorbele şoptite a­­bia înţelese, cu glumele dulci, cu aştep­tările înfrigurate... Visează, poartă busu­ioc în sân, umblă pe gânduri, se împo­triveşte o vreme. Dragostea, în dorurile ei, în tot ce are ea înaintea faptului, e ceva delicat; primavara aceasta a simţi­rilor, împrăştie peste tot restul vieţei ca o mireasmă de amintiri şi mângăeri... La lipovenii de aici şi din contra sfintei Ro­şii iubirea e aproape actul simplu şi bru­tal... Sfiala, ruşinea, toată taina care învăluie­ dragostea acolo sunt necunos­cute... îmi aduc aminte de multe întâmplări, care ţi-ar putea lămuri mai bine lucru­rile. Eram într’un rând într’un sat de la graniţa sibenană. Mă oprisem pentru pu­ţină vreme. Trăiam singuratic aşi putea zice, la nişte ţarani, cu care abia schim­bam două vorbe: bărbatul era un om mare şi păros, cu ciubote şi cojoc care mirosau a dorist; femeia lui voinică­­ şi grasă, cu o voce picălitoare şi ascuţită. Malurile unui pârău care trece prin apro­piere (îi zicea Zaluga) erau pustii şi triste Zarea de stepă avea o melancolie nes­pusă. Trăiam o viaţă mâhnicioasă. Mă duceam din când în când la primărie,­ ascultam acolo pricini de procese. Au­zeam oameni vorbind, îi vedeam certân­­du-se şi zbuciumându-se: era mişcarea vieţei. Pe staroste nu-mi mai aduc aminte bi­ne cum îl chema. Mi se pare că-i zicea Matvei. Era un moşneguţ slab, cu o barbă ascuţită, un smoc de fire gălbui-cărunte şi rare. Vine înnaintea lui şi a bătrânilor cari-i ţineau tovărăşie, o păreche, un băr­bat tânăr şi voinic şi o mueraşcă mititi­că, cu ochii plini de vioiciune. „Ce este, oameni buni? ce pricină a­­veţi ?“ întreabă starostele. Bărbatul era cam bleg. Vorbea rar şi moale, uitându-se în pământ: „Apoi nevasta m’a adus, moş­ Matvei. Zice că nu vra să mai trăiască cu mine... *

Next