Mişcarea, februarie 1912 (Anul 4, nr. 23-47)
1912-02-01 / nr. 23
ANUL IV No. 23 Redacţia şi Administraţia Iaşi, Strada Păcurari No. 3. Saloanele Clubului Liberal ABONAMENTE In ţară pe un an.....................20 lei in străinătate pe un an . . 40 „ Preoţi şi învăţătorii rurali . 50°IQMIŞCAREA SITUAŢIA GUVERNULUI Partidul conservator şi răscoalele din 1907 «Epoca» de la 12 Ianuarie 1912. „asasinii" *Epoca» de la 31 Ianuarie 1912. „COMUNICAT" „Partidul conservator consideră discuţiunile asupra răscoalei ţăranilor cu atât mai mult închise, că toate guvernele, oricând au fost tulburări serioase, au împlinit datoria lor. „Partidul conservator desaprobă publicaţiunea documentelor în privinţa răscoalelor cari au fost puse la iveală fără ştirea guvernului „Orice indiscreţiune de felul acesta din partea oricărui reprezentant al unei autorităţi, va fi pedepsită cu asprime. „In adevăr guvernul liberal de la 1907, în care d. Ionel Brătianu a ţinut portofoliul internelor, a săvârşit în potriva ţăranilor adevărate asasinate, cari sunt consemnate în acte oficiale. „Aceste acte oficile le avem şi dacă presa liberală va mai continua să ne numească asasini, îi vom pocni cu ele. „Fără multă vorbă , au înţeles ! Iată impasul în care se găseşte guvernul. D-l Nicu Filipescu a spus la întrunirea de la Eforie că guvernul liberal a săvârşit „asasinate“ şi că va vorbi tare ele tot, iar „Epoca“ de la 12 Ianuarie vorbea despre aceleaşi asasinate şi despre publicarea documentelor. Astăzi însă, guvernul declară că fostul guvern liberal de la 1907 şi-a făcut datoria şi că va pedepsi cu asprime orice indiscreţiune. Cum rămâne d. Nicu Filipescu cu ameninţările şi acuzaţiunile de asasinat aruncate acum câteva zile fostului guvern liberal ? Care este intenţiunea guvernului care se desaprobă singur, care se desminte singur, care se pălmueşte singur ? Din impulsul penibil în care a căzut, guvernul nu poate eşi decât zdrobit, sub oprobiul întregei opinii publice care sa convins astăzi de toate infamiile odioase şi de toate mişeliile pe care le-a pus în circulaţie guvernul d-lui Carp pentru, a-şi prelungi agonia cu câteva săptămâni. RAŢIONAMENTUL IMPULSIVULUI! Cu toată alarma şi indignarea produsă de atacul nebunesc îndreptat de ministrul de război, cu toată asigurarea exprimată deSuveran că va continua să aibă cea mai vie solicitudine pentru cel mai înalt aşezământ financiar al ţărei, d. Nicu Filipescu continuă campania împotriva Băncei Naţionale, macar prin intervievuri acordate ziarelor, dacă nu poate pe alte căi. D. Filipescu şi-a luat chiar odioasa sarcină de a dovedi (?) ceea ce a afirmat la Eforie şi nu încetează de a vorbi despre transformarea Băncei Naţionale într’o Bancă de Stat, cu toate desminţirile ce i-au fost administrate de însăşi presa guvernului. D. Filipescu şi când... „raţionează“ e tot un impulsiv inconştient... Iată o mostră a «raţionamentului» prin care ministrul de război voeşte să dovedească cum că Banca Naţională este cea mai vastă «escrocherie» a secolului. D. Filipescu—după cum cu multă dreptate observă un confrate bucureştean—spune: acţiunile Băncei Naţionale au fost cumpărate cu 500 lei bucata şi astăzi aceste acţiuni sunt cotate cu 5600 lei bucata; beneficiul anual este, în mijlocie, cam de 250 lei cari, în raport cu valoarea iniţială a acţiunelor, şi nu cu acea actuală, reprezintă un profit de 50 la sută şi deci, exclamă d. Filipescu : Banca Naţională e o hoţie, o excrocherie, un tripou etc. Dar când d. Filipescu «raţionează» astfel uită un fenomen economic elementar, care îşi are explicaţiunea în toate ramurile de bogăţie şi de activitate economică şi financiară. Urmând „raţionamentul“ d-lui N. Filipescu, calificativele de escroci, hoţi, spoliatori etc. se pot aplica şi cu mai mul succes tuturor proprietarilor mari şi atunci şi d. Filipescu, şi d. Gh. Cantacuzino şi d. P. P. Carp şi toţi fruntaşii conservatori trebue să fie consideraţi ca atare. Acuum 32 de când Banca Naţională s’a înfiinţat, proprietăţile urbane şi rurale se dobândeau pe preţuri de nimic. O moşie cumpărată la acea epocă cu 100 000 lei, astăzi valorează şi produce de 10 şi chiar de 15 ori mai mult. Arenzile şi chiriile s’au urcat în aceeaşi proporţie. Urmează de aci —după 32 de ani de creştere formidabilă a tuturor valorilor—că d-nii Filipescu, Carp ori Cantacuzin, cari încasează 50 la sută, chiar 100 la sută venit la capitalul iniţial, comit escrocherie şi fac operaţii de căluşei? După „raţionamentul“ d-lui Filipescu, şi d-sa şi d. Carp şi d. Cantacuzino sunt nişte „escroci“ ba poate chiar mai mari „escroci“ decât Banca Naţională, întrucât, desigur, căîncasează venituri mult mai mari la capitalul iniţial de cum încasează detentorii de acţiuni de ale Băncei Naţionale. Aşa vorbeşte şi aşa „raţionează“ un ministru din ţara românească. Aşa voeşte d. Nicu Filipescu să dovedească că Banca Naţională este o „escrocherie“. Aşa voeşte d. Nicu Filipescu să dărâme cea mai solidă şi mai vitală instituţie financiară a ţărei. Ceea ce face d. Nicu Filipescu sunt acte de om care şi-a perdut orice licărire de bun simţ şi de răspundere morală, sunt acte care scot pe un om din circulaţia vieţei publice. Şi d. Filipescu e un om politic înmormântat. Boul şi Viţelul FABULĂ Un bou, ca toţi boii puţin la simţire, în zilele noastre de soart’ ajutat... Învăţă la şcoală cartea de citire Şi ajunse boul un bou învăţat. Mare lucru ’n lume e şi ’nvăţătura! Ţine loc de multe, chiar şi de talent... Printr'o bună şcoală, rafinezi natura. Din viţel poţi scoate un bou eminent. Nu încape vorbă, între animale, . Un aşa specimen greu să mai găseşti... Să citească zilnic feluri de jurnale, Rumegând atâtea ştiri politiceşti. Astfel, eminentul, în curent cu toate. iată, pe nepotu-i tânăr l-a ’ntâlnit: „Unchiule, cum mergem?“ — „Excelent, nepoate ! A mai grea problemă sa şi rezolvit“.— „Unchiule, iar glume !“—„Ba deloc, băiete ! Sunt de acord cu toţii, foarte sigur ştiu... Să vi asculţi pe mine; eu citesc gazete. Tu nu ştii nimica, eşti un agiamiu. Mă'ndoiam eu însumi; m am convins, în fine Cam scăpat de acuma de orice nevoi. Ni sunt de-opotrivă voitori de bine Şi au multă milă cei mai mari de noi. N’au pierit zadarnic, astă primăvară, Dintre noi atâţia ca la zalhana ! Drepturile noastre sfinte triumfară: « s'avem islazuri, dacă ni le-or da...» A rămas viţelul, ca un gură-cască, Fericit că’n fine sacra speț’a lui O avea de-acuma din belşug să pască Ș’o purta mai lesne greul jugului. Caragiale. „Evenimentul” şi Institutorii — Vrabia mălaiu vizează şi... Evenimentul politică. — Nu a fost cu putinţă ca cei de la „Evenimentul“ să nu caute a face politică, sau mai bine zis politicianism şi din legitima mişcare, începută de cercul didactic din localitate, pentru sporirea salariilor institutorilor. Aşa, în numărul de la 29 ianuarie a. c., ei comentau, cu pornire politică, discuţiunile urmate la cercul didactic în chestia sporirei salariilor institutorilor, şi reproşează d-lor Haliţa şi Sachelarescu că de ce n’au cerut sporiri de salar d-lui Haret şi, că de ce cer acuma totul d-lui ministru Arion. Noi am crezut de cuviinţă că nu e bine să facem politică din o chestie aşa de dreaptă ca cea pe care o revendică azi institutorii. Şi la o astfel de atitudine ne-am fi aşteptat de la toată lumea, deci şi de la cei de la „Evenimentul“. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât cauza dreaptă a institutorilor a fost îmbrăţişată de cercul didactic, în care între profesori din toate partidele politice şi de unde politica e exclusă. Dar cum cei de la „Evenimentul“ nu visează decât... politicianism, le răspundem . Partidul liberal a fost chemat întotdeauna la guvern în împrejurări critice; — a avut, cu alte cuvinte, parte numai de ponoase. Aşa în 1901, pentru a nu începe decât de la această dată, partidul liberal a luat guvernul în urma teribelei secete de la 1899 şi în toiul crizei financiare ce bântuia atunci ţara. Numai priceperea financiară, abnegaţiunea şi partiotismul luminat al partidului liberal a putut salva finanţele ţării şi scapa patria de robirea economică a străinătăţii. Credem, deci, că atunci nu putea fi vorba de sporiri de salar. Ne amintim, din contra, că fiecare am dat — fără să murmurăm — şi din ceea ce aveam. Venim la 1907. Ne reamintim iarăşi că partidul liberal a fost chemat să ia frânele guvernului în toiul groaznicelor răscoale. De la potolirea şi până la retra “*ss gerea liberalilor de la putere, toate sporurile prevăzute în bugetul Ministerului Instrucţiunei erau destinate, pe de o parte, la creaţiuni de nouă şcoale rurale, pentru a înmulţi cât mai mult focarele de lumină la sate şi a împrăştia ignoranţa, cauza cea mai de căpitenie, a răscoalelor , iar, pe de altă parte cu sporurile bugetare de la Ministerul Instrucţiunei se plătiau 1 milioanele lăsate ca datorie pe piaţă de d. Mihail Vlădescu, fostul ministru de tristă amintire. Să fie siguri d-nii de la „Evenimentul“ că, dacă d. Haret ar fi avut norocul d-lui Arion de a veni la departamentul instrucţiunei cel puţin în timpuri normale, dacă nu fericite (când, datorită economiilor preconizate de partidul liberal şi a prevederilor luminate ale lui, bugetul statutului se soldează necontenit cu excedente ce variază între 60 şi 70 milioane) şi, dacă ar fi avut la dispoziţie milioanele d-lui Arion, dat fiind solicitudinea şi dragostea sa pentru dăscălime, ar fi făcut mult şi pentru îmbunătăţirea stării ei materiale, după cum a lucrat şi pentru ridicarea moralului învăţătoresc, fără însă a precupeţi şi valoarea sau greutatea sa politică. DIN SBORUL VREMEI Sublime copilării... De curând a apărut în „Figaro“ un interesant studiu asupra scrisorilor de femei în general și scrisorilor de dragoste în special. Autorul Arséne Houssaye susține teza, că e MERCURI 1 5 211» KATIOHAL LIBERAL SUB DIRECȚIUNEA UNUI COMITET APARE ZILNICĂ Anunciuri Comerciale Linia în pasrina Il-a 1 leu. In pasrine ill-a 50 jani. In pagina IV-a40bani. a TELEFON 121tr. [Tu^n/1 ^ 1912 BAN pitetele de iubire ale femeilor sunt nesincere; că fantezia şi tendinţa de-a idealiza, înăscute la femei, influenţează foarte mult scrisorile lor, în chip inconştient—şi că în scrisul lor, femeile răpite de frumuseţea şi parfumul obiectului pe care-l tratează, ating uneori sentimente şi coarde subtile sufleteşti, cari răsună ce-i drept admirabil, dar pe cari, cercetând mai de aproape ele nici nu le posedă. Suntem departe de a analiza în acest loc, cauzele psihopatice a afirmării în mare parte justă, a autorului. E o întrebare însă foarte interesanta de rezolvit, dacă ceea ce se poate afirma despre femeie, nu s ar putea aplica oare tot atât de uşor şi faţă de bărbaţi ? Când susţinem că epistolele de iubire ale femeii sunt bolnave de un prisos de fantezie — sau mai bine zis de o exuberantă sentimentalitate, putem spune că şi scrisorile de dragoste ale bărbaţilor, sunt izvorâte de cele mai multe ori din impuls, sunt dictate de dispoziţii momentane—întocmai ca şi iubirea lor. Iată deci că în ambele părţi aflăm aceiaş dureroasă nesinceritate, care-şi are însă feluritele ei cauze şi motive! Dar în sfârşit, cine n’ar asculta bucuros minciuni de acelea drăgălaşe, cât de multe? Cine nu s’ar lăsa îmbătat de dulceaţa de vis revărsată peste hârtia preţioasă, în avânturi de fraze sentimentale şi cine e acela, pe care un cuvânt stropit c’o lacrimă, c’o lacrimă neplânsă, să nu-1 mişte, să nu-1 facă să se cutremure şi peste şirurile pline de aroma mânuţelor ei, să nu verse zeci de lacrimi ferbinţi, de lacrimi trăite, de lacrimi plânse ? Acestea toate sepot defini după expresia lui Mantegazza, „sublimele copilării ale iubirii“. DOCUMENTE LITERARE Pactul Caragiale-Víáfjaf. Cum s’a născut polemica.— O glumă ţărănească.—Intre „Viaţa“ şi „Vatra“.—Intervenţia lui Vlăhuţă. — Supărarea lui Caragiale.—Aplanarea conflictului.—Caragiale „ciocoi“ şi Vlăhuţă „poporanist“. Un deceniu în desvoltarea culturală a unui popor însamnă o dungă de marcaţie de la o epocă la alta; cu atât mai mult această trăsătură de distincţie poate fi observată, atuncea când ne oprim la un al doilea deceniu, ca să aruncăm o privire retrospectivă pentru a putea face comparaţie între trecut şi prezent, între ceia ce a fost şi ceia ce este. Făcând aceste reflecţii mi-am adus aminte de o vie polemică ce-a urmat între cei doi maeştri ai literaturei noastre, între Caragiale şi Vlăhuţă acum două decenii, sau mai exact prin anul 1894. A fost, cum se va vedea îndată, o polemică literară, lipsită cu desăvârşire de nota personală care preponderează în luptele literare de astăzi. Pe atuncea ziarele cari se ocupau de această chestiune o întitulau „Duelul Vlăhuţă-Caragiale“ duel care n’a stricat câtuşi de puţin strânsa prietenie a acestor doi mari scriitori ai ţărei, —cum ne dovedeşte şi excelentul portret pe care autorul lui „Dan“ l-a făcut în timpul din urmă prietenului seu Caragiale. Reînviând această polemică, sunt sigur că nu voi produce o diversiune între cei doi buni prieteni şi fraţi,—mai cu seamă că această polemică nu disputa meritele şi valoarea unuia în... dauna altuia—cum fac scriitorii mai tineri. Amintirea acestui „duel“ capătă astăzi o valoare istorică şi este şi de actualitate, căci o redăm publicităţii în timpul când toată ţara sărbătorind pe Caragiale şi se gândeşte cu aceiaşi dragoste la Vlăhuţă şi la ceilalţi mari scriitori contimporani cu aceştia. Iată natura duelului ce a urmat între Caragiale şi Vlăhuţă. * In anul 1094’’librăria C. Sfetea edita o mare revistă literară şi ilustrată intitulată „„Vatra“ şi dirgiuită de Caragiale, Coşbuc şi Slavici. In acelaş timp poetul Vlăhuţă în tovărăşia spiritualului doctor Ureche, redacta revista „Viaţa“. In primele numere ale „Vetrei“ a apărut, la rubrica glumelor, un dialog ţărănesc intitulat „Cum se înţeleg ţăranii noştri“ şi în care autorul,care nu era altul decât Caragiale cum însuşi a mărturisit în răspunsul său polemic—voia să pue în evidenţă, probabil, cât de laconic este ţăranul nostru în dialogurile sale zilnice. Acel dialog pe care-l reproducem în cuprinsul articolului de rele- * vare apărut în „Viaţa“,—articol care a deschis polemica, avea oare cum o notă forţată, ceia ce nu putea da însă de bănuit vreo intenţie răutăcioasă şi perisiflantă din partea autorului. Iată gluma în întregimea ei: „Cum se înţeleg ţaranii“. Straja satului vine la casa unui ţaran şi-i bate în geam. Se încinge o conversaţie : —Hei mă din casă !—Cine ? Tu!—Eu? Păi cine ?—Ce-i ?—Cum ce-i ?—Păi ce-i ? —Ai o scrisoare !—Cine mă ?—Tu !— Eu?—Păi cine? !—Ad’o încoa !—Ce mă? —Scrisoarea !—Ce scrisoare?—Ştiu eu ce scrisoare!—Trebuie să plăteşti!—Ce mă? —Cum ce ?—Ce să plătesc ?—Porto !— Cine ?—Tu ! —Eu !—Păi tu !—Ce porto mă ?—Iaca Porto !—Cum aşa ?—Păi, ştiu!—Nu-i plătită ?—Ce ?—Scrisoarea?—Ehei !—Cum ehei!—Ai să dai mă ?—Ce ?—Bani —Ce bani ?—Porto ?—Cât mă ?—Ce cât ? —Câţi bani, mă ?—15.—Cum 15 ?—Păi? —Dar de ce, mă ? Nu ştiu!—Iaca 15.— Aşa !—Ei dă-mi-o !—Ce mă ?—Scrisoarea!—Ce scrisoare ?—Care ai adus-o !—Eu, mă ?—Păi cine ?—N’am adus-o !—Păi cum! —Nu-i la mine.—Asta-i!—Cum asta-i ? —Cum asta-i ?—Unde-i mă ?—Cine ?— Scrisoarea ?—La primărie!—Ba la dracul! —Ba aşa!—Păi cum?—Să te duci să ţi-o iei !“ * Aci se termină dialogul ţărănesc publicat de Caragiale în „Viaţa“. De fapt nu se termină, ci autorul i-a pus punct, căci în felul acesta întrebările nu mai puteau lua sfârşit. Gluma aceasta însă n’a plăcut „Vieţii“ care la primul ei număr, după apariţia „Vetrei“ publică o parodie cu caracter polemic, întitulată «Ce cred ţăranii despre „Vatra noastră“», într’un dialog între «Ioan şi Dumitru» care sună astfel: «Ion cu Vatra în mână, bate în geam lui Dumitru. — Hei mă Dumitre! — Ce e mă ? Mă Ioane, tu ieşti mă ? — Eu mă ! — Da ce, mă? — Auzi mă, cică aşa noi suntem noi, mă... (Citeşte bucata din „Vatra“ reprodusă mai sus). — Ai priceput mă ? — Nu mă! — De loc mă? — Ba par’că nițel, mă!... — Ei, ce mă? ( •K