Mişcarea, aprilie 1912 (Anul 4, nr. 72-95)
1912-04-01 / nr. 72
ANUL IT No. 72 Redacţia şi Administraţia Iaşi, Strada Păcurari No. 3. Saloanele Clubului Liberal ABONAMENTE I la ţară pe un an.....................20 lei In străinătate pe un an . . 40 „ Preoţi şi învăţătorii rurali . 50% CEI TREI VINOVAŢI Pentru ce-au fost isgoniţi d-nii Carp, Marghiloman şi Filipescu Vinovaţii şi-au primit pedeapsa. D-nii Carp, Marghiloman şi Filipescu nu au căzut pe chestii de principii, n’au căzut din cauza lipsei de încredere a parlamentului, ci au căzut ca nişte vinovaţi. Căderea lor e o pedeapsă. D. Carp a ridicat fierul roş, d. Marghiloman a inventat afacerea tramvailor, iar d. Filipescu a aruncat acuzaţiuni nesăbuite împotriva Băncei Naţionale şi a redeschis chestia ororilor inutile. Trinitatea aceasta odioasă îşi primeşte astăzi pedeapsa. Şi pedeapsa este crudă: trinitatea Carp, Filipescu, Marghiloman, a fost gonită sub oprobiul întregei opinii publice. D. Carp, ca prim-ministru spunea : «Vă rog să credeţi—spune d-nul Carp—că lupta care se dă astăzi nu este o luptă a partidului conservator în contra partidului liberal ci este lupta conştiinţei publice contra unui atac de spoliaţiune îndrăzneaţă care tinde a se înmulţi». «Ce este afacerea tramvaelor? se întreba tot atunci d. Carp . Afacerea tramvaelor este o afacere patriotică. Care sunt semnele caracteristice ale unei afaceri patriotice ? Caracteristica este : vă vii cu un capital cât mai mic într’o afacere în care nu este nici un risc şi să ai câştiguri cât de mari şi importante». «Dar acum ? continua d. Carp. Acum fierul roşu. «Domnii mei, e o primejdie pe care v-o semnala, e o primejdie atunci când partidele politice nu caută să se întărească prin idei, prin convicţiuni dar caută să se întărească prin afaceri». Iată pentru ce a trbuit să se ducă d. P. P. Carp! A trebuit să se ducă pentru că nu putea fi permis primului ministru al ţărei să arunce calomnia cea mai odioasă împotriva unui partid de guvernământ şi încă a unui partid de a cărui desvoltare este legată însăşi desvoltarea Statului nostru. Calomniatorul trebuia să plece şi a plecat! Al doilea pedepsit este d. Marghiloman, care a plecat pentru că şi-a închipuit, în inconştienţa şi îngâmfarea lui, că-şi poate bate joc de legi şi de justiţie. Pentru că a îndrăznit să arăte, atât în faţa parlamentului cât şi în faţa cetăţenilor, că societatea comunală a tramvailor nu este decât o «afacere» liberă; pentru că a sprijinit pe Allard în potriva intereselor româneşti; pentru că, în sfârşit, în toată acţiunea sa de distrugere n’a fost inspirat decât de un josnic simţimânt de ura împotriva partidului liberal şi de dispreţ faţă de iniţiativa românească. Al treilea vinovat este d. Nicu Filipescu, care spunea la Dacia: „Venind la liberali— scrie „Epoca“ — d. Filipescu accentuiază că Banca Naţională e cea mai mare escrocherie a secolului XIX“. „Arată în ce constă operaţiile „Bancei Naţionale“ cum ea nu riscă nimic. Vorbeşte de ridicarea extraordinară a acţiunilor Băncei Naţionale şi dovedeşte că câştigurile jocului de căluşei sunt mai mici decât acelea ale Băncei Naţionale. „Nu există în România decât un tripou, cel mai vast tripou, avantagiat de Stat şi acesta e Banca Naţională“. „Arată cum această Bancă se amestecă in politică, fiind un instrument al partidului liberal. Ministrul care işi uită de înaltele lui răspunderi până într’atâta incât să calomnieze cu cea din urmă neruşinare, instituţia de care e legat însuşi creditul ţării, nu putea să necinstească mai mult Banca ministerială şi a fost deci trimis să se liniştească şi să se reculeagă. In aceiaşi întrunire d. Filipescu a mai făcut şi alte declaraţii, pe cari le reproducem tot după „Epoca“. „D. Filipescu spune că partidul liberal e totdeauna gata de a reprima când e la putere. In timpul răscoalelor a stat la spatele ţăranilor. Atunci d. Haret împărţea în întrunirile de la Obor broşuri incendiare. Liberalii au spus apoi că ei vor reprima răscoalele în mod paşnic şi pe urmă văzurăm cum, prin ce mijloace, au potolit răscoalele. Nici un ofiţer nu e vinovat, ei n’au făcut decât să execute ordinile“. Ministrul care nu se sfia—astfel—să primească punctul de vedere al d-lui Miile şi să încerce în mod atât de mizerabil, să arunce asupra guvernului, care a restabilit pacea socială şi a dat ţării reformele agrare, josnica învinuire de aţâţător şi de asasin, acest ministru nu putea să mai aibă în mâinele sale o parte din puterea executivă şi, de aceea, a trebuit să plece. Iată cum au plecat şi pentru ce au plecat cei trei vinovaţi. Dreptatea a treptuit să triumfe şi vinovaţii să-şi primească pedeapsa. , Guvernul Maiorescu, în afară că este o înjghebare şubredă, nu poate restabili raporturile normale în ţară, fiindcă în mare parte miniştrii actualului cabinet au fost colaboratorii operei de distrugere socială a d-lui Carp. Atât dl. Maiorescu, actualul preşedinte al consiliului, dl. Arion actual ministru de interne precum şi d-nii M. Cantacuzino, I. Neniţescu şi I. Lahovary au colaborat la opera de distracţie socială a guvernului Carp-Marghiloman-Filipescu, încât astăzi, în guvernul actual, ei n’ar mai putea aduce acea operă de împăciuire pe care o anunţa noul guvern. Atuncea rămâne ca această operă de „reparaţie socială“ să fie realizată de cele trei elemente nouă culese de dl. Marghiloman şi cari sunt d-nii Th. Rosetti, E. Pangratti şi generalul Argetoianu. Toată înalta raţiune de stat, restabilirea raporturilor normale şi realizarea operei de împăciuire rămâne deci în seama acestor trei noui miniştri cari alcătuiesc „guvernul nou“ şi cari aduc acea „ramură de măslin“ pe care a anunţat-o unul dintre actualii miniştri. Prin urmare „guvernul Maiorescu“ este un guvern vechiu şi un guvern nou. Vechiu fiindcă a rămas în majoritate cu cinci colaboratori din ministerul Carp şi nou, fiindcă ne-a adus comicul trio al d-lor Rosetti-Pangratti-Argentoianu. Aşa fiind toată lumea va recunoaşte că noul guvern fiind vechiul guvern, el nu are prestigiul şi moralitatea de a putea realiza misiunea ce şi-a propus-o. Guvernul Maiorescu are însă o altă misiune : aceea de a risipi şi mai mult elementele conservatoare cari au mai rămas sub șefia d-lui Carp, pentru a distruge astfel faimosul partid conservator. Misiunea guvernului Maiorescu Ceea ce poate interesa astăzi întreaga ţara este ca să se afle care este misiunea noului guvern prezidat acum de dl. Maiorescu. Din ziarele conservatoare rezultă că acest guvern are înalta misiune de a restabili raporturile normale în ţară, strivite cu atâta furie de către fostul guvern al d-lui Carp, dar aceleaşi ziare mai afirmă că noul guvern nu este decît o continuare a vechiului guvern şi atuncea situaţia politică generală este şi mai încurcată de cum a fost până acuma. Să ne oprim însă la întâia premiză că guvernul Maiorescu, altoit cu elemente ponderabile are înalta misiune de „a îndulci“ raporturile politice din ţară. Se naşte atuncea întrebarea : Poate guvernul Maiorescu să-şi îndeplinească această misiune? Respundem că nu şi vom face dovada în cele ce urmează. din şagA 1000 DE ANI Nu e prost, nu e nici geniu Cabinetul, ce-aţi născut. E un cabinet marhat, Căci posedă un mileniu. Poli Guvernul „păcel“ debutează cu conflicte Guvernul Maiorescu a apărut cu ramura de măslin, o ramură uscată însă, pentru a propaga împăciuirea generală , restabilirea raporturilor normale cu partidul liberal şi împacarea cu conservatorii democraţi. Cu alte cuvinte d. Maiorescu vine ca un adevărat Mesia încunjurat de duci arhangheli, Teodor Rossetti şi general Argentoianu, pentru a aduce pacea pe pământ. Peste o lună de zile nu va mai exista om supărat în ţara românească, afară bineînţeles de d. Marghiloman. De aceia toată lumea urmăreşte cu un explicabil interes acţiunea de împăciuire a guvernului Maiorescu şi pentru moment suntem în măsură a înregistra un prim succes: Gravul conflict dintre consiliul comunal al Capitalei şi ministerul de interne. Se ştie că consiliul comunal a luat un vot în umanitate prin care se hotăreşte a se cere ministerului de interne punerea in circulaţie a nouilor tramvaie. Consiliul de miniştri a considerat ca insolită această intervenţie a consiliului comunal. De aci conflict, demisia primarului, a ajutorului şi poate disolvarea consiliului comunal. Iată dar cum işi îndeplineşte guvernul Maiorescu acţiunea de împăciuire. Nu numai că nu poate restabili raporturile normale cu opoziţia, dar mai risipeşte şi umbra de armonie ce mai domnea în rândurile şubredei organizaţiuni conservatoare. Gestul banditului Un ziar „independent“ din Capitală care şi-a făcut un cult din propovăduiminciună şi un titlu de glorie din şantaj, care în ultimul timp s’a pus în solda d-lui Marghiloman, publică cu un adevărat lux de amănunte ceremonia retragerei fostului bandit de la interne. Acest ziar care este mai în măsură ca oricare altul să cunoască culanţa d-lui Marghiloman, a crezut că este un amănunt extern de interesant acela că fostul ministru de interne a chemat pe şeful comptabilităţii şi l-a întrebat ce trebue să mai restitue din salarul său deoarece-şi dăduse demisia de ziua pe 28 Martie. 150 lei a răspuns şeful comptabilităţii şi în presenţa întregului personal superior al ministerului, d. Marghiloman a depus în manele şefului comptabil suma ce credea că nu i se cuvine. Ceremonialul şi morga cu care d. Marghiloman a jucat această hazlie scanetă, pune în evidenţă şiretenia ciocoiului parvenit care voeşte să-şi arate desinteresarea şi mai ales cinstea excesivă când e vorba de 150 lei. Mai nimerit şi mai cinstit era dacă d. Marghiloman ar fi întrebat pe şeful comptabilităţii: Ce sumă s’a risipit din fondurile statului cu prilejul alegerilor generale ? La răspunsul funcţionarului de sigur că fostul bandit de la interne n’ar fi putut răspunde cu un gest atât de prompt. Ar mai fi trebuit apoi să întrebe d. Marghiloman, ce sumă s’a risipit pentru aventura sa cu procesul în chestia tramvaielor comunale ? Şi în cazul acesta portmoneul său, nu s’ar fi putut deschide cu atâta repeziciune. In fine un gest într’adevăr frumos ar fi fost acela de a depune în casa ministerului de interne toate sumele cari s’au oferit ca bacşiş sindicaliştilor pentru a susţine baratca guvernamentală prin întruniri şi publicaţiuni. Dar farsorul s’a grăbit să depună prisosul de salar, ridicula suma de 150 lei şi având grija să dea cea mai întinsă publicitate acestei hazlii scenete OBSESII CONTEMPORANE VICTOR EFTIHIIU Eu l-am văzut la redacţia unei reviste care îi încurajea debutul. Nu-i cunoaştem Cerea cinci franci directorului, care sfios şi ruşinat, îl întreba neânţelegător şi dezarmat : de ce ? Am nevoe. Aceiaşi figură în care se îmbie atât de ciudat şi armonic, impertinenţa şi cerşetoria, aceiaşi siguranţă ridicolă a ochilor care se silesc să mascheze şi să învie isvorul sec al privirilor, aceiaşi suficienţă afişată şi mărginită, aceiaş statură de sănătate neângrijorată şi neatentă, acelaş piţigăit provocător şi lipicios al vorbei, care cere mereu şi asigură insinuant,—acelaş bloc de carne ce se mişcă astăzi pe calea Victoriei, înveştmântat din casa „Teatrului Naţional“ cu cochetăria neisbutită a omului care se îmbracă cu hainele altuia, — acelaş Victor Eftimiu de acum îşi lăsa atunci capul pierdut în păr în faţa bietului director care îşi scormonea desgustat buzunarul. Eu îl văd într’una aceiaş. Aceiaş l-am văzut cu pălăria în mână în faţa d-lui Pompiliu Eliade, tot pe Eftimiu acela l-am cunoscut când se repezia la rampă nechemat şi mulţumit, aceiaş trap şi aceiaşi ochi s’au plimbat mai târziu în trăsuri elegante şi şi-au înecat gustul în băuturi scumpe şi negustate, acelaşi Eftimiu care trăise din suferinţa fraţilor în Ardeal insul şi arta lui din bucuria găsiţi acolo. Şi, în sfârşit, acelaş Eftimiu care ţine recordul obsesiilor contemporane şi pe care îl vâd cotidian în gazete, fotografiat în diferite poziţii şi în diferite costume priviţi numai Rampa, in fiecare zi şi vă veţi convinge. Scrisul lui ca şi hainele multe pe care le schimbă, e strein de el şi îl târăşte, fără voe, cu aceiaş lipsă maimuţărească de originalitate, prin toate scripturile eftine ale succeselor literare. In această privi care cunoscuse Paprietenilor DUMINICA 1 APRILIE 1912 .. 5 BANI ZIAR AâlIGrrAL LIAEBAr SUB DIRECȚIUNEA UNUI COMITET APARE ZILNIC Anunciuri Comerciale Linia în pagina Il-a 1 leu. In pagina IlI-a 50 bani. In pagina IV-a 40 bani ===== TELEFON 121 =—= âliţă ilustrează teoria Contelui Gobbiheau asupra raselor şi, mic îndesat şi cu părul creţ ca toţi descendenţii sclavilor, arată cu prisosinţă origina intelectualităţii lui de sclav. Eftimiu nu scrie, Eftimiu înşivă. In această privinţă opera care i s’a deschis reputaţia şi i-a ridicat creditul de croitorie, e mai mult decât de reprezentativă*. „Inşiră-te Mărgărite“ nu desfăşoară numai aşa zisul talent al lui Eftimiu dar sufletul lui însuşi. Eftimiu înşiră mereu. Priviţi-1 când merge, e o înşiruire de paşi şi o înşiruire de haine. Ascultaţi-1 când vorbeşte , o înşiruire de gesturi şi o înşiruire de vorbe auzite la alţii. Citiţi-l : o înşiruire de vorbe împrumutate şi o înşiruire de articulaţii de scene uşoare, de raporturi eftine. Vedeţi, vă miraţi acum când vă gândiţi la Rapsozii d-lui Eftimiu ? Ce vreţi?? Vă închipuiţi o înşiruire mai evidentă, mai mărturisită şi mai desgustător de abilă ca aceia ? E înşiruirea nepioasă, firească şi enervantă a vieţei şi a versurilor unor artişti care nu au putut fi respectaţi. Voiţi să vedeţi şi mai departe ca fiinţa întreagă a d-lui Eftimiu e o înşiruire plată şi incoloră. Dar urmăriţi-i peripeţiile (să ne erte cititorii dar noi ne-am ostenit să i le cunoaştem : d. Lovinescu le-a studiat şi le-a scris de mult, atunci când se încerca să dovedească că d. Eftimiu are nas de Cezar şi păr negru). Urmăriţi-i peripeţiile. Drumul la Paris o înşiruire. Când era în Bucureşti venea din Macedonia, când a fost la Arad venea din Bucureşti, la Viena venea din Arad la Paris venea din Viena. Acolo, în Paris, a colindat câteva luni înşiruindu-şi mizeria şi Mărgăritele, pănă când i s’a înlesnit drumul în ţară. De astă dată toată lumea ştie că d. Eftimiu vine de la Paris, oraşul care îi votalisează amintirea, făcându-l să afecteze tristeţea convenţională a unui lac din care ai smuls ultima floare de nufăr. O înşiruire continuă, neisprăvită, mereu aceiaşi ameninţătoare şi umilită, o înşiruire de haine, de fotografii şi de versuri,—acesta e Eftimiu pe care paginele măsurate ale revistei noastre nu-l poate înşira pe deplin, „Insula“ ASANARE ■ ■ Ce s’a făcut cu fondul de 200.000 lei De cât ar fi căutat administraţia comunală să asaneze moravurile, mai bine s’ar fi mulţumit să cureţe măhălăle şi să întregească opera incepută de Primăria liberală. Mulţumită conducerei d-lui Fântânaru din cei 86.000 lei daţi de d. V. Morţun s’au secat multe mlaştini pricinuitoare de boli şi s’au croit străzi s’au petruit salvându-se astfel atâtea suburbii. Administraţia actuală nu numai că n’a căutat să desăvârşească lucrările pornite, dar chiar acum când are 200.000 lei oferiţi Iaşului pentru asanare—nu morală— nu face nimic din indolenţă sau cum e mai probabil, din complectă nepricepere. Căci, având un fond pentru asanare, ştiind că nu-i departe timpul când desigur vor isbucni epidemii violente şi totuşi neluând nici o măsură pentru mizerabilele măhălăli, credem, că se fac vinovaţi conducătorii Primăriei de cele mai condamnabile neprevederi şi cetăţenii sunt în drept să pretindă de la ei datorita îngrijire şi presupusa pricepere. Holera, de vom avea nenorocirea să vie şi pe aici, va pustii cartierile ce zac într’o înspăimântătoare infecţie şi încuibându-se molina în acest prielnic loc de boli, foarte greu va putea fi stinsă. Greşelele conducătorilor de obicei sunt ertate de marea milă a Românilor, dar atunci când e în primejdie viaţa tuturora e vinovata şi populaţia că nu sileşte pe orice căi pe cei în drept nu să-şi facă datoria ei să asculte de elementarul bun simț omenesc.