Mişcarea, iulie 1912 (Anul 4, nr. 144-168)

1912-07-01 / nr. 144

ANUL IV No. 144 ABONAMENTE Redacţia şi Administraţia Iaşi, Strada Păcurari No. 3. Saloanele Clubului Liberal In ţară pe un an . . . . . 20 lei In străinătate pe un an . . . 40 Preoţi şi învăţătorii rurali . . 50°/p Triumful definitiv al ideei de dreptate, de ordine şi de respect al principiilor constituţionale a fost consacrat prin hotărîrea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cea mai înaltă a noastră instanţă judecătorească, respingînd ca neîn­temeiat recursul ministerului de interne, a întărit cu pecetia dreptăţii cele şase sentinţe pe care toate celelalte instanţe de fond le-au dat în proce­sul tramvaelor. Guvernul conservator, care a conceput, într-o clipă de răzbunătoare rătăcire a unuia din membrii săi, planul îndrăzneţ şi anarhic de a desfiinţa, prin mijloace ilegale şi abuzive, o societate romînească de interes public, a fost definitiv înfierat de justiţia ţărei. Faimosul „fier-roşu‘ al d-lui Petre Carp, s’a întors împotriva propriului său partid şi a politicei sale de aţîţare şi de desfrînată călcare a însă­şi principiilor da ordine şi progres pe care e clădit statul nostru. Dacă această politică criminală a tulburat viaţa publică a Romîniei timp de doi ani aproape, ea a avut însă şi un efect îmbucurător: a înve­derat pentru toată lumea că justiţia ţărei este şi rămine garanţia şi pa­văza legalităţei în stat, şi că nimeni nu poate călca nepedepsit principiile pactului nostru fundamental. De ce priveşte sancţiunea ce se impune, gonirea de pe banca minis­terială a celor trei miniştri conservatori n’a fost de­cît un început. Opera de purificare începută de justiţie va trebui continuată şi complectată, şi vinovaţii vor trebui să-şi ia pedeapsa întreagă a fără­de­legilor pe cari le-au săvîrşit. Numai astfel se va putea asigura pe viitor propăşirea şi desvoltarea muncei naţionale, pe care un partid politic a încercat, din motive inavu­abile, să o oprească în loc. Partidul naţional-liberal a declarat încă de la căderea guvernului Carp, că chestiunea tramvaelor e de resortul justiţiei. Acum, că ea şi-a spus cu­­vîntul definitiv şi hotărîtor, — înfierînd nelegiuirea şi pe autorii ei, — a sosit vremea ispăşirei. Ea va fi dureroasă, dar pe deplin meritată. A triumfa­l ctg ) & 16a. Ultima etapă a afacerei traxit­­vaelor s’a isprăvit: înalta Curte de Casaţie s’a pronunţat asupra celei mai importante chestiuni de prin­cipiu, dînd complect cîştig de cau­ză societâţei şi respingînd recursul ministerului de interne. După cele şase sentinţe judecătoreşti de pînă acum, care toate au înfierat arbi­trarul şi infamiile săvîrşite de gu­vern în chestia tramvaelor, înalta Curte de Casaţie — ca supremă şi ucigătoare lovitură pentru guven — spune că legea d-lui Marghiloman este anticonstituţională şi că actul săvîrşit de fostul ministru de in­terne este un act de samavolnicie şi de arbitrar guvernamental. In nenorocita afacere a tramva­ilor pe care dl. Marghiloman a in­ventat-o ca o armă de josnică răs­­bunare pătimaşă, guvernul a fost îngenunchiat pe toată linia şi îna­intea tuturor instanţelor judecăto­reşti. Este o înfringere care dacă con­­stitue o mortală lovitură morală şi politică pentru inventatorii afacerei tramvailor, ea va servi drept exem­plu în desfăşurarea viitoare a vie­­ţei politice din ţara noastră. Este cea mai eloquentă lecţie de co­rectitudine, de moralitate şi de res­pect al legilor, ce se administrea­ză acelora care îşi închipue că pot subordona interesele obşteşti pati­­melor oarbe de meschină răzbu­nare personală. Nici odată lupta pornită din pa­timă şi infamie­­n’a triumfat împo­triva dreptăţei. Nici de astă dată nu putea triumfa—­şi n’a triumfat. Justiţia ţărei, cu toate instanţele ei, a făcut să triumfe dreptatea şi cinstea, împotriva infamiei şi a ne­cinstei unui guvern desbrăcat de ori­ce scrupule. Şi acum, pină la lichidarea com­plectă, guvernul nu poate face de­cît un singur lucru : să injure ma­gistratura ţărei, de sus pînă jos, cu cele mai odioase calomnii şi cu cele­ mai murdare insinuaţiuni. Opinia publică are odată mai mult prilejul să se convingă de toată decrepitudinea morală în ca­re se găseşte un regim, care se vede înmormîntat în noroiul pro­priilor lui ignominii. Opinia publi­că va avea de ales între glasul cinstit al justiţiei, cu toate instan­ţele ei, şi între scînciturile bîrfi­­toare ale unui guvern care a su­ferit cea mai groaznică lovitură mo­rală ce s’a aplicat vre­odată unui guvern din ţara romînească. Dreptatea a triumfat. Noi sun­tem răzbunați—cea mai cinstită și mai eloquentă răzbunare la care puteam năzui. DIN ŞAGĂ Cocea şi Pantelimon Acum ctnd însuşi dl. Cocea s’a convins că n’a vorbit cu Pantelimon, întîrziatul corespondent al „Dimineţii“ din Botoşani işi ia însărcinarea să demonstreze con­trarul. Faţă de procuror, de directorul şi gre­fierul penitenciarului i se ia lui Panteli­mon un lung interview în acest scop. Pantelimon mărturiseşte hotărît că a vorbit cu dl. Cocea. Atîta doar, că nu se aseamănă spusele inter­viewer­ului şi ale intervievatului. Domnul Cocea a vorbit cu Pantelimon lingă un pod, pe la miezul nopţii, dom­nul Pantelimon cu Cocea, „iacă colo, la Stîna Rusului, înspre dimineaţă“. Domnul Cocea a fost singur pare-mi se la întîlnire; domnul Pantelimon a mai văzut „un cioban, un călugăr şi doi oa­meni îmbrăcaţi în haine orăşeneşti“. Şi multe altele. Nu vrem să spargem uşi deschise şi să dovedim falsitatea interviei­ului, — ci ne mirăm cum acelaşi ziar a fost în stare să publice asemenea desminţiri la faptele susţinute şi eri şi azi încă. Desigur că a rîs cu poftă şi dl. Cocea auzind că Pantelimon a vorbit cu d-sa. CHESTIUNI LOCALE Incendiile Intre multele calamităţi care bîntue o­­rasul, am putea număra şi incendiile. Judecind numai după incendiile, violente într’adevăr, cari au consumat atitea case, cartiere întregi,, în timpul din urma, fără a fi­ fataliști, constatăm că ele constituie o adevărată pacoste pentru un oraş sărac şi restrîns ca Iaşul. Dacă un foc puternic poate nenoroci în cite­va minute un locatar, doi sau mai mulţi, lăsmndu-i lipiţi pămîntului, la Iaşi aceste focuri mai au şi nenorocirea de a ruina oraşul, prin faptul ca ele, aşa cum le-am avut în anii din urmă, au distrus cartiere întregi, care însemnau mult, foarte mult, pentru viaţa comercială a Iaşului. Incendiul de alaltăieri, care a izbucnit în miezul zilei, a distrus aproape un în­treg cartier şi una din cele mai princi­pale sedii comerciale,— am putea spune cartierul angrosiştilor de manufactură. Se ştie că de ani de zile strada Veche, sau cum îi zicea în vechime, «Podul Vechiu» este cartierul angrosiştilor de manufactură, una din cele mai bogate ra­muri comerciale ale Iaşului. Incendiul de alaltăieri cu toată in­terven­ţiunea şi aju­toarele date, a zădărnicit pentru multă vreme mersul firesc al acestui comerţ şi a produs mari pagube negustorilor. De aceia vorbind de incendiile din Iaşi şi de dezastrele pe cari ele le-au provo­cat în atitea rînduri, este nimerit să a­­mintim faptul ca serviciul pompierilor, aşa cum e întreţinut, nu poate cores­punde în totul misiunei sale,cu toată buna şi inteligenta conducere a coman­dantului actual. Personalul pompierilor pentru un oraş ca Iaşul, credem noi, că este prea redus şi­ cea întâi Comuna ar trebui să găsească­ resurse bugetare mai mari decit suma actuală de ‘13.000 lei ce o varsă, la tezaurul statului pentru întreţinerea pompierilor, pentru a mări personalul. Numai aşa, avînd un personal cel pu­ţin îndoit ca cel actual, s’ar putea in­stala cite o echipă în toate secţiile ora­şului, care sa intervie de urgenţă in ca­şuri de incendii puternice, ca cel de a­­laltăieri. Toată lumea care a asistat la incen­diul din strada Veche a putut constata insuficienţa personalului, dacă ar fi fost mai mare, cu siguranţă că focul s’ar fi lo­calizat mai uşor şi n’am fi înregistrat a­­tîtea pagube pe cari ie înregistrăm acum. Nu facem prin aceasta de­cît o con­statare şi totodată o propunere, su­­punînd cazul spre meditare celor in drept şi acelora cari poartă interes oraşului nostru. Astfel ar judeca chiar un duş­man al magistraturei. Noi, socotim însă că cinstea şi spiritul de datorie au animat ma­gistratura în hotărîrile ei, și acum, ca întotdeauna, o înconjurăm de tot respectul cuvenit. =53 pta^a6S5ffiassffî5*^ Alacuriie contra magistraturei Rînd pe rînd, c’o regularitatejşi exactitate, cum numai cauzele drep­te şi clare pot avea, a dat de şap­te ori aceiaşi hotărîre—Justiţia, în procesul tramvaelor. Văzînd guvernul că n’a fost în stare să-şi impună voinţa membri­lor magistraturei, aruncă acum, prin toate ziarele sale, insulte şi acuzaţii grave asupra ei. Cînd Tribunalul, Curtea de apel şi Casaţia, cu statornicie, s’a vă­zut că sunt veşnic de aceiaşi pă­rere,­­ au înţeles toţi adevărul a­­cestei afaceri. E inadmisibil ca un întreg corp, cu cultură şi conştiinţă, un corp independent, care nu poate fi nici terorizat şi, după credinţa comună, nici cumpărat,­­ să se mîrşăvească într’atîta, mai ales acum, cînd pri­virile întregei ţări erau aţintite a­­supra lui. Magistratura nu putea fi sedusă, căci egoismul de castă ar fi oprit-o ; magistratura nu putea cădea chiar din Interesul ei personal, de­oarece oricît ar fi primit n’ar fi echivalat perderile. BLOK-NOTES Deliberarea Ziarele oficioase, uluite de înfrîngerea de­cisivă ce a suferit-o guvernul prin ultima decizie a Casaţiei, găseşte înaltei Curţi o vină foarte gravă: că a deliberat trei cea­suri pentru a se pronunţa asupra recursu­lui ministerului de interne. Dacă deliberau cinci minute, aceleaşi zia­re ar fi acuzat pe înalţii magistraţi că a­­veau decizia ticluită de mai înainte. Mă rog cite ceasuri, cîte minute ,şi cîte secunde, ar fi trebuit sâ delibereze judecă­torii Casaţiei pentru ca ziarele guvernului să fi fost mulţumite ? Din accident ? Comentau­ decizia Casaţiei, un ziar guver­namental scrie : „Este un accident, — putem să mer­­­gem pană acolo incit să zicem : este o „bătălie pierdută. Oficiosul guvernamental are perfectă drep­tate. De cît un lucru: este un accident dar un accident mortal, care nu merită însă, nici banalele condoleanțe... DUMINICA 1 IULIE 1912 v ZIAR NATIONAL LIBERAL SUB DIRECTIUNEA unui comitet flPflttE ZILINlC Anunciuri comerciale Linia în pagina Il-a 1 leu. in î^tg’na IlI-a 50 bani. In pagina IV-a bis' — TELEFON 120 — Doi delegaţi!.. Maiştrii şi maestrele de desemn adu­naţi la Iaşi în congres, au fost rău im­presionaţi cind la deschiderea acestui congres au observat lipsa ministrului de instrucţie care promisese că va asista. Şi surprinderea a fost cu atît mai mare, cu cit nici cel puţin ministrul nu trimesese cel puţin un representant. Ce se întâmplă însă? In timpul cînd se făceau formalităţile pentru deschide­rea congresului, din mijlocul asistenţei se adică d. Bălăcescu profesor de sculptură la şcoala de Belie-Arfée din Bucureşti şi cumnat al d-lui ministru Arion. Dl. Bălăcescu declară că ministrul in­strucţiei l-a însărcinat să salute pe con­­gresişti în numele său şi să li exprime părerea de rău că din cauza plecărei în concediu nu poate lua parte la lucrările congresului. Solemnitatea cu care a vorbit cumnatul ministrului de instrucţie a făcut impre­sia că d-sa intr’adevăr este un delegat veri­tabil. In timpul şedinţei însă, iată că soseşte o telegramă din partea d-lui Pompei ins­pector şcolar, prin care anunţa că d-sa a fost însărcinat de d. ministru Arion să-l represinte şi să prezideze (?) con­gresul maeştrilor de desemn. Nu ştim întrucât d. Pompei şi-a putut asuma­ titlul de preşedinte al congresului, de­oarece biuroul se constituise. Nu cunoaştem un precedent care să ne arate că del­egatul unui ministru la un congres este de drept preşedintele acelui congres. In tot caşul este o insolenţă împotriva căreia maiştrii de desemn au protestat în primul moment, dar în urmă prin ce împrejurări nu ştim, am văzut că d. Bardasare preşedintele congresului a fost înlăturat şi locul său ocupat de d. Pompei. Dar aceasta îi priveşte. Ce e insă cu d. Bălăcescu? Cumnatul ministrului de instrucţie a crezut ca in baza legăturilor de rudenie îşi poate lua însărcinarea de a-l representa, dar a făcut o gafă de care au făcut mult haz congresiştii. D. Bălăcescu ruşinat a şi plecat... mi­siunea d-sale fiind terminată! De a accepta relevarea noastră, a gazetarilor profesionişti, laşul intelectual cunoscînd prea bine meritele şi valoarea noului profesor universitar. Vom releva totuşi această numire nu pen­tru a pune în evidenţă calităţile d-lui Ibră­ileanu, ci mai mult pentru a accentua asu­pra faptului că universitatea noastră a do­bîndit un profesor de competinţa şi talen­tul d-sale. D-l Ibrăileanu nu este prieten, — o măr­turisim. Mărturisim aceasta tocmai pentru a arăta cît nu este de dificil să vorbim, toc­mai noi, de d-sa şi să evităm a nu-1 jigni prin acele „laude* de care se temea Emi*­nescu... Dar nimeni nu poate trece peste adevă­rul faptelor, mai cu seamă cînd nu apreci­erile şi reflecţiile noastre vor reliefa activi­tatea d-sale culturală. Cine a cetit profundul studiu al „Spiritu­lui critic în cultura romînească“ şi celelalte studii critice din volumul „Scriitori şi Cu­rente“ şi din revista „Viaţa Romînească“ s-a convins că d. Ibrăileanu primează prin­tre criticii noştri actuali şi că posedă toată cultura pentru a putea corespunde menirei ce i-a fost dată ca profesor de literatura ro­­mînă la universitate. Numai în baza activităţii literare ce a desfăşurat-o şi continuă a o desfăşura, ni este îngăduit să vorbim de valoarea şi su­perioritatea prietenului nostru, d. Ibrăileanu, cu prilejul numirei d-sale. Universitatea noastră a dobîndit prin a­­ceastă numire unul dintre acele elemente profesorale care îi face cinste. D-l Ibrăileanu, pentru catedra ce i-a fost încredinţată, po­sedă toate­ cunoştinţele necesare la cari, re­petăm, nu-i lipseşte nici talentul puternic al unei critice ştiinţifice şi spiritul fin de analiză. Să ne ierte d. Ibrăileanu că in profesiu­nea noastră dăm drumul, involuntar, acestor calificative. laşul cultural şi intelectual le ştie destul de bine, după­ cum şi noi la rîn­­du­l nostru ştim deasemenea că nu „epite­tele* şi „laudele“ noastre caracterizează me­ritele d-sale. Dar am pronunţat aceste „la­ude* cu entuziasmul că universitatea noas­tră a dobîndit un element atît de valoros, la catedra de limba română. ...E vorba deci de prestigiul universităţii ieşene — şi at­un­ci am fost în drept să vor­bim astfel. _________---------------------------»R» -/SW**-1-------------------------------------------------- O numire la Univer­sitatea din Iaşi Din ziarele bucureştene pe cari le-am pri­mit ieri ara aflat că d. G. Ibrăileanu, în urma tezei de doctorat susţinută mai zi­lele trecute, a fost numit profesor titular la catedra vacantă de istoria literaturei ro­mâne şi estetică de la facultatea de litere şi filosofie din Iaşi. Această numire este atlt de bine-venită şi atît de nimerită în persoana d-lui G- I­­brăileanu, In cît socotim că ea n’ar mai pu­ A murit Caragiale De Octavian Goga Nu sunt încă trei luni de cînd l-am văzut ultima oară. I s’a părut că Intre zidurile reci ale temniţei trebuie să’mi trimită cît mai multe semne din dra­gostea cu care m’a învrednicit: cînd o Cartă poştală cu slova lui minunată, ciad o telegramă, cînd un pachet cu cărţi nemţeşti venea zi de zi să’mi aducă mingiiere şi sâ’mi alunge urîtul. Intr’o seară s’a socotit că singurătatea de după zăbrele cere mai mult şi-a plecat din Berlin la Seghedin... Mi-a rămas în minte dimineaţa aceea de Martie. Sergentul mi-a intrat în ca­meră cu faţa radioasă: aveţi o vizită ! —Cine?—Nu ştiu, un străin, o cam rupe pe ungureşte. Vine de departe. Trebuie să fie însă un mare boier că ne-a cinstit pe toţi. Şi e un om tare cum se cade, mi-a mingăiat pe frunte amândoi nepoţii cind i-am descuiat poarta. I-a întrebat cum ii chiamă şi le-a dat cite o co­roană... Nu-mi puteam da seama cine e ma­rele senior rătăcit la Seghedin, m’am­ ridicat în pripă şi-am plecat spre odaia posomorită din fundul coridorului unde primeam oaspeţii. Cînd am deschis uşa m’a luat in braţe şi m’a sărutat pe o­­braz nenea Iancu Caragiale... — Am venit,­­mă băiete, sâ văd cum o duci aici la pension... Nu ţi-am spus eu să te astimperi... Ai ?... — Și privin­­du-mă pe sub ochelari mă cerceta de sus pînă jos. Ian ridică mînile să văd urmele lanțurilor... Săracu ’de tine... Uite, ţi-am adus nişte merinde şi două sticle de şampanie să le bem noi lao­laltă aici în Kecskemét la magyar király államfogház, mă rog frumos... Nenea Iancu era mai tinăr ca oricînd. Se plimba dealungul camerei cu paşi largi, se oprea cîteodată, îşi potrivea o­­chelarii de după cari strălucea acelaş neastîmpăr al ochilor cu sclipiri de oţel şi vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari cădeau tumultuos ca totdea­una. Ce viitoare de imagini, cîte impă­­recheri paradoxale, cită pasiune şi co­loare în poveştile lui... In clipa cind vorbea simţeai par’că fi­orul creaţiunei, cu misteri­ i etern ne­desluşit. Vedeai chinurile facerii cum se petrec sub ochii tăi, cum radiază un spirit fosforescent, fără a repaos. Cine a avut norocul să-l asculte pe Caragiale

Next