Mişcarea, iunie 1913 (Anul 5, nr. 119-144)
1913-06-01 / nr. 119
ANUL Vi'njjgfliiijygaigg No. 119 Redacţia şi Administraţia Iaşi, Piaţa Unirei No. 5. Saloanele Clubului Liberal ABONAMENTE In ţară pe un an...................20 lei In străinătate pe un an . . . 40 Preoţi ţi învăţătorii rurali . . 50°fo SIMBATA 1 Iunie 1913 ZIAR NAŢIONAL LIBERAL SUB DIRECŢIUNEA UNUI COMITET HPIlJRE ZILNIC Anunciuri comerciale r : Una. în pagina Il-a 1 leu. în pagina m-ă 50 bani. In pagina IV-a 40 bani —TELEFON 121 — ur învăţăminte ! „Intrarea in examen* — O reformă şcolară absurdă - Opera d-lui Cădere-Meissner — , Dr. Dim. Cădere autorul multor reforme şcolare, pe care dintr’un sentiment de pură modestie nu le-a trîmbiţat, şi organizatorul banchetului politic-şcolar al d-lui Meissner, a găsit vremea ca, în timpul cînd toţi partizanii politicei conservatoare erau angajaţi în politica celebră a anului 1911, să întocmească o reformă care e de actualitate la fiece sfârşit de an şcolar. Ce a urmărit de Cădere prin această reformă pe care o vom aminti îndată nu ştim şi nu putem şti. Ştim numai că ‘ din iunie trecut, adică de la sfirşitul anului şcolar trecut, s’a precizat un nou termen, până atuncea neutilizat încă în vocabularul şcolar : II «Intrarea în examen». Prin această formulă previzată prin legea învâţămîntului secundar al lui C. C. Arion, fostul ministru al instrucţiei »din 1911, s’au suprimat atît examenele anuale precum şi corijările. De atuncea şi până astăzi ,nu mai există nici „examene“, nici „corijări,,—dar în schimb există „intrarea în examen“. „ Ce însamnă această „intrare în examen“ se ştie din ceia ca am văzut la * finele trecutului an şcolar, elevii cu media suficientă se declară promovaţi , ziua de 1 lume, fără a mai fi examinaţi,iar cei cu media mai mică decit cea [prevăzută, şi numai la trei obiecte, camn trecut erau lasaţi „corijenţi“ pentru , a fi examinaţi la toamnă, „întră în exalment spre a fi examinaţi îndată, în primele zile din Iunie. Aicea este marea lipsă de raţiune şi toata absurditatea nouei reforme, al cărui autor este d. Cădere, pe atuncea fostul inspector şcolar,—reformă la care s’au prins atît d. Arion, cît şi d. Meissner, pe atuncea representanţii departementului de instrucţie. Reforma este absurdă, pentru că un elev care nu întruneşte media legală în cursul anului şi care nu s’a putut pune deci în curent cu materia pe care n’a învăţat-o în acest interval, nu se poate corija în două-trei zile. Prin urmare, drept ar fi şi legal ca aceşti elevii slabi la unul sau două obiecte, să fie examinaţi numai în Septembrie, căci până atuncea au tot timpul necesar ca să se întărească la obiectele la care n’au putut obţine nota cerută. Ce rost are deci examinarea din Iunie, care echivalează cu foastele examene de corigenţă ? Cum se poate pretinde unui elev cal în două-trei zile să se puie in curent cui materia pe care n’au putut-o învăţa in cursul unui an ? 1 * Absurditatea e evidentă şi actualul secretar al ministerului de instrucţie, ca şi toată profesorimea, a recunoscut-o Rămâne numai ca să se suprime această măreaţă operă a d-lor Cadere-Meisner-Arion, pentru ca învăţământul secundar să nu cuprindă o păpuşenie aceia care se numeşte „intrarea în xamen“. Eliminarea statului nostru de la ultimele evenimente din Balcani, rezultatele cu totul slabe pe care le am obţinut şi calea chiar pe care am obţinut aceste rezultate, ne arată că este ceva bolnăvicios în viaţa noastră publică. Pentru orice om care nu vrea să-şi ascunză evidenţa, lacune puternice s’au arătat şi de a căror împlinire trebue să ne îngrijim căt mai curând. Ce a reeşit din acţiunea statului român în ultimele evenimente ? O complectă nepregătire a reprezentanţilor lui a cunoaşte adevăratele nevoi ale ţărei cât şi pentru a le fa o faţă. Nepregătire în ceea ce priveşte cunoaşterea intereselor reale ale ţărei. Am rămas zăpăciţi în faţa evenimentelor cari se precipitau de la Septembrie la Octombrie 1912. Nu numai n’am prevăzut şi n’am urmărit ceea ce se plănuia în Balcani, dar nici n’am cunoscut în mod clar cari erau interesele noastre legate de desfăşurarea acestor evenimente, nu aveam conştiinţa exactă atât a tendinţilor cât şi a acţiunii vecinilor noştri, nici nu ne dădeam seama de necesitatea imperioasă de a mi se regula fără noi chestii importante ale noastre, acum când se punea din nou în mod acut chestia orientală. In Septembrie şi Octombrie 1912 uitasem şi aspiraţiile bulgăreşti asupra Dobrogiei şi interesele naţionale pe cari le avem în Macedonia şi Albania şi deci cunoştinţa soluţiei ce ne convenea mai bine şi, în sfârşit, celelalte interese de ordin politic şi comercial legate atât de echilibrul general din Balcani cât şi de chestia strâmtorilor şi a Mărei Negre. Fără o cunoştinţă reală şi o conştiinţă limpede a ceea ce ar fi trebuit să fie revendicările şi rolul nostru, am rătăcit de la soluţiile celor ce credeau că echilibrul balcanic voia să zică compensaţii teritoriale până la aceia cari nu înţelegeau aceste compensaţii şi nici chiar utilitatea unei acţiuni în evenimentele ce se produceau. Este incontestabil că a fost o zăpăceală generală, datorită în primul rând lipsei de conştiinţă în opinia partidelor noastre politice, de viaţa cărora este legată servirea intereselor ţărei. Şi atunci nu un guvern slab ca acel din Septembrie sau cel actual trebuia să ajungă la rezultatele la cari am ajuns, dar chiar şi unul mai hotărât şi mai cunoscător al revendicărilor de făcut. Acesta n’ar fi găsit, în timpul scurt în care evenimentele s’au desfăşurat, putinţa de a lumina, solidariza opinia publică din ţară cu acţiunea sa. La 1877, dacă într’adevăr, numai puţini aveau la început conştiinţa precisă a rolului ce trebuia să indeplinim in evenimentele ce se produceau, simţimântul general spre neatârnare cât şi perioada de la Septembrie 1976 până la intrarea în război, au permis celor mai luminaţi să facă pe lângă pregătirea materială şi pe cea sufletească, fără care nu se poate merge la fapte mari. Dar chiar un guvern ca acel ce aveam în Septembrie ar fi fost silit să aibă o altă acţiune dacă găsea înaintea lui o opinie publică luminată şi dacă găsea în faţa lui un control mai de aproape al ei. Creditul în alb ce i s’a făcut de la Octombrie până azi, n’a servit decât să ascunză şi mai mult slăbiciunea lui şi să ne găsim in faţa unor fapte împlinite şi cu neputinţă de îndreptat. Din cuvântările ce au avut loc în şedinţele secrete ale parlamentului, reiese în mod clar nu numai că am avut o înfrângere, dar că această înfrângere a fost mai mare, fiindcă guvernul nu a ştiut să ceară, că autoritatea şi prestigiul ţărei în afară au scăzut din cauza acestor rezultate şi acestei atitudini. S'a făcut adevărat rechizitoriu care trebue să aibă ca urmare nu numai o sancţiune, dar şi învăţăminte pentru viitor ca să nu recădem în aceeaşi greDin analiza ce s’a făcut reiese că, mai cu seamă, faţă de un partid de guvernământ slab, trebue şi mai mult o conştiinţă cetăţenească puternică, pe care partidele conştiente să se razăme pentru a îndruma şi împinge acţiunea nehotărâtă sau nechibzuită a unui guvern. Iată de ce, în primul rând, partidul liberal—mai cu seamă ca un partid democrat—trebue să lupte ,ca să schimbe atmosfera în care trăim şi să facă ca directivele generale ale politicei externe, să facă parte din patrimoniul vieţei noas- tre publice. 11 Discursurile ţinute în şedinţele din urmă, nu trebue să mai fie ale unei şedinţe secrete, dar să facă parte din activitatea obişnuită a parlamentelor. Dacă în aplicaţia acestei politici poate fi nevoe de discreţie şi de rezolvirea lor , în detaliu într’un cerc mai restrâns, îndrumarea generală a politicei externe trebuie să aibă caracterul unei adevărate politici naţionale, deci cu solidarizarea nu numai a parlamentului, dar a între ’gei conştiinţi naţionale. Iată un prim învăţământ pe care trebue să-l scoatem din greşelile trecutului. Vintilă Brătianu BLOCK - NOTES Primire Ca respuns la relevarea făcută de noi că dl. C. Cerchez a rămas foarte satisfăcut de modul cum au fost primiţi congresiştii camerelor de comerţ la... Cernăuţi, un membru al camerei locale ne spunea afară: — „Cerchez trebuie să fie mulţumit de congresul pe care la prezidat la teatru căci congresiştii cum l'au văzut şi auzit Vau şi luat în... primire. Provocare Preşedintele camerei de comerţ simţindu-se jignit de articolul publicat în „Cuvîntul de asară relativ la congresul camerelor de comerţ, a trimis martori d-lui H, autorul acelui articol. O ieșire și mai ridicolă pare inevitabilă... Solmia mm d’acapo! Furtuna pe cari aşa zişii fruntaşi conservatori au dezlănţuit o asupra propriului lor partid, a trecut, şi am putea spune c’a trecut neobservată. Cei mai dîrji, cei mai intrasigenţi, acei cari voiau să vadă în acest partid şefia întrupată întro singură persoană, o unitate de vederi şi o singură directivă, au capitulat, — şi această capitulare, cum se va vedea, se datoreşte unui singur puternic principiu : principiul— spre a nu pronunţa un al termen — de a guverna, fie la urma urmei chiar într’un guvern de colaborare, dacă nu se poate altfel. Direcţiunea de partid a fost rezolvată, alaltăieri, implicit cu primirea—definitivă!— demisiunei d-lui Carp. Această demisiune a fost ratificată de comitetul executiv al partidului—iar direcţiunea a fost încredinţată celor patru miniştri din guvernul colaborărei, indiferent dacă unii dintre cei presenţi s-au abţinut de la votarea acestor hotărîri. Aşadar friza din partidul conservator a fost înlăturată prin acest comitet de direcţie car are o luotă de 1o la sută în actuala guvernare. Soluţia e adorabilă, iar situaţia din partid devine şi mai comică, de oarece nu s’a schimbat nimic din ceia ce a fost pin’ acuma, fruntaşii şi semi fruntaşii cari se agitau pin'acuma fiind de astă-dată siliţi sa steie în front, după cum va indica noul comitet de directivi, în contra căruia s’a dus pîn'acum o luptă înverşunată de cătă cea mai mare parte din partid. Cu această formulă s-a evitat, deocamdată, un singur lucru : o scindare definitivă a partidului, o disoluţie care ar f dat naştere la ciocniri dese, la o lupte violentă, în care cel mult ar fi putut triumfa persoane, şi nici de cum vre un principiu, sau vre-unideal politic. Primul demers ce face noul comitet de directivă al partidului conservator este că toţi membrii—căci nici unul nedemisionat, ca să urmeze pe dl. Carp afară de d-nii Matei Cantacuzino şi M Deşliu — toţi fruntaşi vor fi siliţi, implicit, să primească ceia ce repugnă de atîta vreme : să colaboreze... Așa dar criza, conservatoare s’a înlăturat: ea începe d’acapo... ----------«MaSS*-»»— ------------------■ =■ —*-«*• ! in i — ..— aa.»«TM--------- -- Se profimdis... — Opera „Cuvîntului“ Ziarul d lui Virgil Arion a apărut cu un scop unic şi bine definit: readucerea d-lui Carp în fruntea partidului conservator. Un moment, „Cuvîntul“ şi a trăit visul aevea, dl. Carp a revenit, dar s’a întors în sihăstria de la Ţibăneşti mai amant şi mai umilit, poate, de cum plecase. In ultima şedinţă a comitetului executiv, demisia d-lui Carp a fost primită „cu regret". Aşadar, cariera politică a d-lui Carp e terminată. Criza din partidul conservator a fost rezolvită pe jumătate; rămîne de văzut cum se va dezlega restul acestei crize. Şi acum „Cuvîntul îşi vede opera terminată : d. Carp s’a retras şi partidul conservator a sancţionat această retragere definitivă. Nu ne întrebăm ce mai poate face d. Carp, dar întrebăm ce rost mai are «Cuvîntul». Ce mai urmăreşte şi pentru ce mai luptă acest ziar? Va ridica un nou stindard, sau va urma soarta nenorocită a d-lui Carp? Ori cum ar fi „Cuvîntul“ datoreşte o explicaţie care să-i precizeze restul şi linia de conduită, popor care era considerat până nu de mult ca un popor asiatic. S-a văzut însă că civilizaţia europeană a răsbătut şi în Japonia şi că japonezii — cum vedem şi pe d-rul Tokeramo în „Taitun“—a ştiut să ia de la europeni numai partea sănătoasă a acestei civilizaţii care a fost adoptată temperamentului japonez şi mediului social al japonezilor. De aice acea agerime originală şi acea atitudine tăcută şi reflexivă a japonezului, a japonezului europenizat. S’a vorbit apoşi de o artă şi literatură japoneză cari sunt încă primitve. Japonia nu poate oferi europenilor o artă superioara care să aibă influenţe aşa cum o are arta sau literatura europeană. Totuşi ceiace poate fi într’adevăr original e poesia populară japoneza, prima și cea mu puternică maui testare intelectuală a unui popor. De și simple motive populare, aceste poezii japoneze sunt isvorâte dintr’o profundă cugetare, cum e următorul verset popular al poetului Akahiro,—poetul împăratului Isutsi, în al cărui palat a murit, la o vârstă de peste 90 de ani, în anul 1205 după Christos. Poesia e întitulată „Suferinţa obştească“ şi sună astfel : „Purtând durerea neagr’a lumiii Şi’n suflet ca şi’n gând, Fugit-am de a vieţii larmă — Dar am fugit, ah, îu zadar: Aci in codrul secular îi văd pe cerb... plângând.“ Profunzimea filozofiei din versetul acesta e evidentă. Ea este urmarea unui amar pesimism pe care-l găsim doar la marii pesimişti europeni. Iată acum şi o altă poezie, o idilă populară, care sună astfel în gura unei „copile „Altele te-ademenesc; Poţi să mă dispreţuieşti — Dar , la gard îmi înfloresc Portocalii-atât de mândru — Dragă, nu vrei să-i priveşti?“ In felul acestora se găsesc multe versuri în literatura japoneză, versuri cari au fost traduse în multe limbi europene. Poeţii noştri dornici de poesia exotică ar găsi motive superbe în poeziile japoneze dacă ar urmări colecţiile ce s’au tradus de amatorii specialişti ai acestei literaturi. Araid PĂRERI ŞI FAPTE MOTIVE JSTOIEEE Un dramaturg ungur, a isbutit ca printr’o structură teatrală mai mult sau mai puţin reală, mai mult sau mai puţin verosimilă, să atragă atenţiunea europenilor asupra temperamentului japonezului, asupra culturei sale naţionale supusă fireşte influenţei culturei europene. Numai din acest punct de vedere autorul lui „Taifun“ îşi are un merit deosebit şi un succes universal pe care nu la putut obţine scriitorul Lafeadio Hearn, care în câteva opere voluminoase a studiat pe japonezi sub raportul istoric, cultural şi social şi care, prin scrierile sale a dat prilej ca Japonia şi locuitorii ei să poată fi cunoscuţi şi apreciaţi. Despre abilitatea intelectuală a japonezului s’a discutat mult cu prilejul răsboiului pe care Japonia la avut în anii din urmă ; de atuncea s’a afirmat inteligenţa acestui Cetiți în cuprinsul ziarului ultime știri telegrafice. s PAGINI DESPRE M. COGALNICEANU 0 Prefaţă de V. A. URECHE La interesanta conferinţă ţinută de d. G. Cr. Burghele la Ateneul Român din Dorohoi, găsim următoarea prefaţă a regretatului V. A. Ureche: Scumpe amice, D-le Burghele, îmi ceri o prefaţă !pentru frumoasa D-tale carte despre Mihail Kogălniceanu. Ba acelaş lucru nu ceri nu numai mie ci, indignat cu dreptate la cetirea nesocotitelor vorbe, ce despre acest neîntrecut barbat al naţiunei române a cutezat să scrie un pretins biograf al lui, în Enciclopedia Română, D-l.a exclami: «Bătrâni contimporani şi colaboratori ai lustrului Kogălniceanu, acela care la toţi în mână ne-a pus cartea şi condeiul Bătrâni din generaţiunea lui, cari mai trăiţi încă, spuneţi-vă şi voi cuvântul»! Fost-am şi eu un modest colaborator al lui Kogălniceanu de la 1856 până la moartea lui. Dator sunt a releva nesocotitele vorbe relative la el din „Enciclopedia Română“. După ce autorul enumeră unele calităţi ale lui Kogălniceanu, ca istoric, ziarist, om de litere şi om de stat, termină biografia sa cu vorbele : «în alte privinţe lasă mult de dorit“. Cu dreptul întrebi, iubite amice, pe acest biograf, în care privinţe lasă mult de dorit ? II întreb tot aşa şi eu. Cineva din cunoscuţii biografului îmi şopteşte în ce privinţe, după zisul biograf, Kogălniceanu lăsă de dorit: — Că era batargiu. — Că era mână spartă. — Că era accesibil—s’o spun in toată infamia vorbei, că era accesibil la miluire... Numai cine n’a cunoscut pe Kogălniceanu a putut afirma „hatârgilâcul“ lui. Atât de puţin intra el în voia amicilor săi, că rari bărbaţi avură fermitatea de a-i rămânea amici şi de a-l urma până la finitul vieţei lui. Cunoscut este că M. Kogălniceanu nu a ştiut niciodată fi şef de partidă, adică om îngăduitor, favoritoriu, căpătuitor de clienți... Intr’o zi îi ziceam: Cocoane Mihalache D-ta n’ai cleiu !... — Ce cleiu? întreabă el scărpinându-și cele trei fire de păr din frunte, care-i dădeau oare-care asemănare cu Bismarck. Ce cleiu ? — Uite, Brătianu şi mai ales C. Rosetti, cât te lipeşti de ei rămâi încleiat de dânşii, nu te mai desparţi de ei, pe când D-ta ai ţepi ca ariciul, ales pe data ce vii la putere!... — Nu vreau prieteni şi partizani plătiţi pe spetele ţârei, fu ultimul răspuns. Cine poate, să-mi urmeze! Aceia vor fi partida mea politică. — Că era mână spartă ? Cui pasă de aceasta dacă era mână spartă ? Da, din mâna lui curgeau ajutoruri la toate instituţiunile şi societăţile culturale. Ce mişcare politică şi culturală dintre anii 1854—1866 nu s’a făcut cu ajutorul pungei sale ? Câţi ban din puţina lui avere n’a cheltuit cu ziarele create de el pentru apărarea căusei naţionale şi liberale ? Câte opere utile n’a tipărit el? Intr’o zi primesc la Ministerul Cultelor o petiţiune dela locuitorii săteni din nişte sate din Bucovina. Se tinguiau că „drăguţul de împărat“ le-au luat cu birurile şi cenuşa din vatră şi că le-au ars biserica şi n’au cu ce s’o rezidească...» — La Minister nu ai vr’un paragraf din care să-i ajuţi ? mă întreabă Kogâlniceanu. — Nici cinci parale nu sunt, răspund eu. Se pune la biurou şi scrie o epistolă... — Dă, te rog, biletul acesta lui Fotino la Ministerul de Externe. Cetesc biletul lăsat deschis : „D-le secretar Fotino, „Leafa cuvenită mie pe luna curentă s’o trămiţi la preotul.... din satul — , din Bucovina, ce-ţi va arăta D. Urechiă, director general dela culte“. — Atita am, atîta pot da deocamdată, adaogă Kogălniceanu a’mi zice. Sper că mi-o veni ceva bani dela arendaşul moşiei, ca să am pentru casă... Voiu mai trămite ceva. Nu din prisosul avutului făcea calomniatul de acum barbat, daruri şi ajuto