Mişcarea, iunie 1913 (Anul 5, nr. 119-144)

1913-06-01 / nr. 119

ANUL V­i'njjgfliiijygaigg No. 119 Redacţia şi Administraţia Iaşi, Piaţa Unirei No. 5. Saloanele Clubului Liberal ABONAMENTE In ţară pe un an...................20 lei In străinătate pe un an . . . 40 Preoţi ţi învăţătorii rurali . . 50°fo SIMBATA 1 Iunie 1913 ZIAR NAŢIONAL LIBERAL SUB DIRECŢIUNEA UNUI COMITET HPIlJRE ZILNIC Anunciuri comerciale r : Un­a. în pagina Il-a 1 leu. în pagina m-ă­ 50 bani. In pagina IV-a 40 bani —TELEFON 121 — ur învăţăminte ! „Intrarea in examen* — O reformă şcolară absurdă - Opera d-lui­ Cădere-Meissner — , Dr. Dim. Cădere autorul multor re­forme şcolare, pe care dintr’un sentiment de pură modestie nu le-a trîmbiţat, şi organizatorul banchetului politic-şcolar al d-lui Meissner, a găsit vremea ca, în tim­pul cînd toţi partizanii politicei conser­vatoare erau angajaţi în politica celebră a anului 1911, să întocmească o reformă­­ care e de actualitate la fie­ce sfârşit de an şcolar.­­ Ce a urmărit de Cădere prin această­­ reformă pe care o vom aminti îndată nu­­ ştim şi nu putem şti. Ştim numai că ‘ din iunie trecut, adică de la sfirşitul a­­­nului şcolar trecut, s’a precizat un nou­­ termen, până atuncea neutilizat încă în­­ vocabularul şcolar : I­I «Intrarea în examen».­­ Prin această formulă previzată prin­­ legea învâţămîntului secundar a­l lui C.­­ C. Arion, fostul ministru al instrucţiei »din 1911, s’au suprimat atît examenele anuale precum şi corijările. De atuncea şi până astăzi ,nu mai există nici „exa­mene“, nici „corijări,,—dar în schimb există „intrarea în examen“. „ Ce însamnă această „intrare în exa­men“ se ştie din ceia­ ca am văzut la * finele trecutului an şcolar, elevii cu me­­dia suficientă se declară promovaţi , ziua de 1 lume, fără a mai fi examinaţi,­­iar cei­ cu­ media mai mică de­cit cea [prevăzută, şi numai la trei obiecte, camn trecut erau lasaţi „corijenţi“ pentru , a fi examinaţi la toamnă, „întră în exa­l­­ment spre a fi examinaţi îndată, în pri­­­­mele zile din Iunie. Aicea este marea lipsă de raţiune şi­ toata absurditatea nouei reforme, al că­rui autor este d. Cădere, pe atuncea fos­tul inspector şcolar,—reformă la care s’au prins atît d. Arion, cît şi d. Meis­sner, pe atuncea representanţii departe­­m­entului de instrucţie. Reforma este absurdă, pentru că un elev care nu întruneşte media legală în cursul anului şi care nu s’a putut pune deci în curent cu materia pe care n’a învăţat-o în acest interval, nu se poate corija în două-trei zile. Prin urmare, drept ar fi şi legal ca aceşti elevii slabi la unul sau două obiecte, să fie exami­naţi numai în Septembrie, căci până a­tuncea au tot timpul necesar ca să se întărească la obiectele la care n’au putut obţine nota cerută. Ce rost are deci examinarea din Iunie, care echivalează cu foastele examene de corigenţă ? Cum se poate pretinde unui elev cal în două-trei zile să se puie in curent cui materia pe care n’au putut-o învăţa in­­ cursul unui an ?­­ 1 * Absurditatea e evidentă şi actualul secretar al ministerului de instrucţie, ca şi toată profesorimea, a recunoscut-o Rămâne numai ca să se suprime aceas­tă măreaţă operă a d-lor Cadere-Meis­­ner-Arion, pentru ca învăţământul se­cundar să nu cuprindă o păpuşenie aceia care se numeşte „intrarea în xam­en“. Eliminarea statului nostru de la ulti­mele evenimente din Balcani, rezultatele cu totul slabe pe care le am obţinut şi calea chiar pe care am obţinut aceste rezultate, ne arată că este ceva bolnă­vicios în viaţa noastră publică. Pentru orice om care nu vrea să-şi ascunză evidenţa, lacune puternice s’au arătat şi de­ a căror împlinire trebue să ne îngrijim căt mai curând. Ce a reeşit din acţiunea statului ro­mân în ultimele evenimente ? O complectă nepregătire a reprezen­tanţilor lui a cunoaşte adevăratele nevoi ale ţărei cât şi pentru a le fa o faţă. Nepregătire în ceea ce priveşte cu­noaşterea intereselor reale ale ţărei. Am rămas zăpăciţi în faţa evenimentelor cari se precipitau de la Septembrie la Oc­tombrie 1912. Nu numai n’am prevăzut şi n’am urmărit ceea ce se plănuia în Balcani, dar nici n’am cunoscut în mod clar cari erau interesele noastre legate de desfăşurarea acestor evenimente, nu aveam conştiinţa exactă atât a tendin­­ţilor cât şi a acţiunii vecinilor noştri, nici nu ne dădeam seama de necesitatea imperioasă de a mi se regula fără noi chestii importante ale noastre, acum când se punea din n­ou în mod acut ches­tia orientală. In Septembrie şi Octombrie 1912 ui­tasem şi aspiraţiile bulgăreşti asupra Do­­brogiei şi interesele naţionale pe cari le avem în Macedonia şi Albania şi deci cunoştinţa soluţiei ce ne convenea mai bine şi, în sfâ­rşit, celelalte interese de ordin politic şi comercial legate atât de echilibrul general din Balcani cât şi de chestia strâmtorilor şi a Mărei Negre. Fără o cunoştinţă reală şi o conştiinţă limpede a ceea ce ar fi trebuit să fie re­vendicările şi rolul nostru, am rătăcit de la soluţiile celor ce credeau că echilibrul balcanic voia să zică compensaţii terito­riale până la aceia cari nu înţelegeau a­­ceste compensaţii şi nici chiar utilitatea unei acţiuni în evenimentele ce se pro­duceau. Este incontestabil că a fost o zăpă­ceală generală, datorită în primul rând lipsei de conştiinţă în opinia partidelor noastre politice, de viaţa cărora este le­gată servirea intereselor ţărei. Şi atunci nu un guvern slab ca acel din Septem­brie sau cel actual trebuia să ajungă la rezultatele la cari am ajuns, dar chiar şi unul mai hotărât şi mai cunoscător al revendicărilor de făcut. Acesta n’ar fi găsit, în timpul scurt în care eveni­mentele s’au desfăşurat, putinţa de a lu­mina, solidariza opinia publică din ţară cu acţiunea sa. La 1877, dacă într’adevăr, numai pu­ţini aveau la început conştiinţa precisă a rolului ce trebuia să indeplinim in e­­venimentele ce se produceau, simţimân­­tul general spre neatârnare cât şi pe­rioada de la Septembrie 1976 până la intrarea în război, au permis celor mai luminaţi să facă pe lângă pregătirea ma­terială şi pe cea sufletească, fără care nu se poate merge la fapte mari. Dar chiar un guvern ca acel ce aveam în Septembrie ar fi fost silit să aibă o altă acţiune dacă găsea înaintea lui o opinie publică luminată şi dacă găsea în faţa lui un control mai de aproape al ei. Creditul în alb ce i s’a făcut de la Oc­tombrie până azi, n’a servit decât să as­cunză şi mai mult slăbiciunea lui şi să ne găsim in faţa unor fapte împlinite şi cu neputinţă de îndreptat. Din cuvântările ce au avut loc în şe­dinţele secrete ale parlamentului, reiese în mod clar nu numai că am avut o în­frângere, dar că această înfrângere a fost mai mare, fiindcă guvernul nu a ştiut să ceară, că autoritatea şi prestigiul ţărei în afară au scăzut din cauza acestor re­zultate şi acestei atitudini. S'a făcut adevărat rechizitoriu care trebue să aibă ca urmare nu numai o sancţiune, dar şi învăţăminte pentru vii­tor­ ca să nu recădem în aceeaşi gre­Din analiza ce s’a făcut reiese că, mai cu seamă, faţă de un partid de guver­nământ slab, trebue şi mai mult o conş­tiinţă cetăţenească puternică, pe care partidele conştiente să se razăme pen­tru a îndruma şi împinge acţiunea ne­hotărâtă sau nechibzuită a unui guvern. Iată de ce, în primul rând, partidul liberal—mai cu seamă ca un partid de­mocrat—trebue să lupte ,ca să schimbe atmosfera în care trăim şi să facă ca directivele generale ale politicei externe,­­ să facă parte din patrimoniul vieţei noas-­­ tre publice. 11 Discursurile ţinute în şedinţele din ur­mă, nu trebue să mai fie ale unei şe­dinţe secrete, dar să facă parte din acti­vitatea obişnuită a parlamentelor. Dacă în aplicaţia acestei politici poate fi nevoe de discreţie şi de rezolvirea lor , în detaliu într’un cerc mai restrâns, în­­drumarea generală a politicei externe trebuie să aibă caracterul unei adevăra­te politici naţionale, deci cu solidarizarea nu numai a parlamentului, dar a între­ ’­gei conştiinţi naţionale. Iată un prim învăţământ pe care tre­bue să-l scoatem din greşelile trecutului. Vintilă Brătianu BLOCK - NOTES Primire Ca res­puns la relevarea făcută de noi că dl. C. Cerchez a rămas foarte satisfă­cut de modul cum au fost primiţi congre­­siştii camerelor de comerţ la... Cernăuţi, un membru al camerei locale ne spunea a­fară: — „Cerchez trebuie să fie mulţumit de congresul pe care la prezidat la teatru căci congresiştii cum l'au văzut şi auzit Vau şi luat în... primire. Provocare Preşedintele camerei de comerţ simţin­­du-se jignit de articolul publicat în „Cu­­vîntul de asară relativ la congresul ca­merelor de comerţ, a trimis martori d-lui H, autorul acelui articol. O ieșire­ și mai ridicolă pare inevitabilă... Solmia mm­ d’acapo! Furtuna pe cari aşa zişii fruntaşi conservatori au dezlănţuit o asupra pro­priului lor partid, a trecut, şi am putea spune c’a trecut neobservată. Cei mai dîrji, cei mai intrasigenţi, a­­cei cari voiau să vadă în acest partid şefia întrupată întro singură persoană, o unitate de vederi şi o singură di­rectivă, au capitulat, — şi această capi­tulare, cum se va vedea, se datoreşte unui singur puternic principiu : principiul— spre a nu pronunţa un al termen — de a guverna, fie la urma urmei chiar într’un guvern de colaborare, dacă nu se poate alt­fel. Direcţiunea de partid a fost rezol­vată, alaltăieri, implicit cu primirea—de­finitivă!— demisiunei d-lui Carp. Această demisiune a fost ratificată de comite­tul executiv al partidului—iar direcţiu­nea a fost încredinţată celor patru mi­niştri din guvernul colaborărei, indiferent dacă unii dintre cei presenţi s-au abţi­nut de la votarea acestor hotărîri. Aşa­dar friza din partidul conser­vator a fost înlăturată prin acest comi­tet de direcţie ca­r are o luotă de 1o la sută în actuala guvernare. Soluţia e adorabilă, iar situaţia din partid devine şi mai comică, de oarece nu s’a schimbat nimic din ceia­ ce a fost pin’ acuma, frun­taşii şi semi fruntaşii cari se agitau pin'acuma fiind de astă-dată siliţi sa steie în front, după cum va indica noul comitet de directivi, în contra căruia s’a dus pîn'acum o luptă înverşunată de cătă cea mai mare parte din partid. Cu această formulă s-a evitat, deocam­dată, un singur lucru : o scindare defini­tivă a partidului, o disoluţie care ar f dat naştere la ciocniri dese, la o lupte violentă, în care cel mult ar fi putut triumfa persoane, şi nici de cum vre­ un­ principiu, sau vre-un­­ideal politic. Primul demers ce­­ face noul comitet de directivă al partidului conservator este că toţi membrii—căci nici unul ne­demisionat, ca să urmeze pe dl. Carp afară de d-nii Matei Cantacuzino şi M Deşliu — toţi fruntaşi vor fi siliţi, impli­cit, să primească ceia ce repugnă de a­tîta vreme : să colaboreze... Așa dar criza, conservatoare s’a înlă­turat: ea începe d’acapo... ----------«MaSS*-»»— ------------------■ =■ —*-«*• ! ­­in i — ..— aa.»«TM--------- --­ Se profimdis... — Opera „Cuvîntului“ Ziarul d lui Virgil Arion a apărut cu un scop unic şi bine definit: readu­­cerea d-lui Carp în fruntea partidului conservator. Un moment, „Cuvîntul“ şi a trăit vi­sul aevea, dl. Carp a revenit, dar s’a întors în sihăstria de la Ţibăneşti mai amant şi mai umilit, poate, de cum plecase. In ultima şedinţă a comitetului exe­cutiv, demisia d-lui Carp a fost pri­mită „cu regret". Aşa­dar, cariera politică a d-lui Carp e terminată. Criza din partidul con­servator a fost rezolvită pe jumătate; rămîne de văzut cum se va dezlega restul acestei crize. Şi acum „Cuvîntul îşi vede opera terminată : d. Carp s’a retras şi par­tidul conservator a sancţionat această retragere definitivă. Nu ne întrebăm ce mai poate face d. Carp, dar întrebăm ce rost mai are «Cuvîntul». Ce mai urmăreşte şi pentru ce mai luptă acest ziar? Va ri­dica un nou stindard, sau va urma soarta nenorocită a d-lui Carp? Ori cum ar fi „Cuvîntul“ datoreşte o explicaţie care să-i precizeze restul şi linia de conduită, popor care era considerat până nu de mult ca un popor asiatic. S-a văzut însă că civilizaţia europeană a răsbătut şi în Japonia şi că japonezii — cum vedem şi pe d-rul Tokeramo în „Tai­tun“—a ştiut să ia de la europeni numai partea sănătoasă a acestei civilizaţii care a fost adoptată temperamentului japonez şi mediului social al japonezilor. De aice acea agerime originală şi acea atitudine tăcută şi reflexivă a japonezului, a japonezului euro­­penizat. S’a vorbit apo­­şi de o artă şi literatură japoneză cari sunt încă primit­ve. Japonia nu poate oferi europenilor o artă superioa­ra care să aibă influenţe aşa cum o are arta sau literatura europeană. Totuşi ceiace poate fi într’adevăr original e poesia populară ja­poneza, prima și cea mu puternică m­aui testare intelectuală a unui popor. De și simple motive populare, aceste po­ezii japoneze sunt isvorâte dintr’o profundă cugetare, cum e următorul verset popular al poetului Akahiro,­—poetul împăratului I­­sutsi, în al cărui palat a murit, la o vârstă de peste 90 de ani, în anul 1205 după Chris­tos. Poesia e întitulată „Suferinţa obşteas­că“ şi sună astfel : „Purtând durerea neagr’a lumiii Şi’n suflet ca şi’n gând, Fu­git-am de a vieţii larmă — Dar am fugit, ah, îu zadar: Aci in codrul secular îi văd pe cerb... plângând.“ Profunzimea filozofiei din versetul acesta e evidentă. Ea este urma­rea unui amar pe­simism pe care-l găsim doar la marii pesi­mişti europeni. Iată acum şi o altă poezie, o idilă popu­lară, care sună astfel în gura unei „copile „Altele te-ademenesc; Poţi să mă dispreţuieşti — Dar , la gard îmi înfloresc Portocalii-atât de mândru — Dragă, nu vrei să-i priveşti?“ In felul acestora se găsesc multe versuri în literatura japoneză, versuri cari au fost traduse în multe limbi europene. Poeţii noş­tri dornici de poesia exotică ar găsi motive superbe în poeziile japoneze dacă ar urmări colecţiile ce s’au tradus de amatorii speci­alişti ai acestei literaturi. Araid PĂRERI ŞI FAPTE MOTIVE JSTOIEEE Un dramaturg ungur, a isbutit ca prin­­tr’o structură teatrală mai mult sau mai pu­ţin reală, mai mult sau mai puţin verosi­milă, să atragă atenţiunea europenilor asu­pra temperamentului japonezului, asupra cul­turei sale naţionale supusă fireşte influenţei culturei europene. Numai din acest punct de vedere autorul lui „Taifun“ îşi are un merit deosebit şi un succes universal pe care nu la putut obţine scriitorul Lafeadio Hearn, care în câteva opere voluminoase a studiat pe japonezi sub raportul istoric, cul­tural şi social şi care, prin scrierile sale a dat prilej ca Japonia şi locuitorii ei să poată fi cunoscuţi şi apreciaţi. Despre abilitatea intelectuală a japonezu­lui s’a discutat mult cu prilejul răsboiului pe care Japonia la avut în anii din urmă ; de atuncea s’a afirmat inteligenţa acestui Cetiți în cuprinsul zia­rului ultime știri telegra­fice. s PAGINI DESPRE M. COGALNICEANU 0 Prefaţă de V. A. URECHE La interesanta conferinţă ţinută de d. G. Cr. Burghele la Ateneul Român din Dorohoi, găsim următoarea prefaţă a regretatului V. A. Ureche: Scumpe amice, D-le Burghele, îmi ceri o prefaţă !pentru frumoasa D-tale carte despre Mihail Kogălniceanu. Ba acelaş lucru nu ceri nu numai mie ci, indignat cu dreptate la cetirea neso­cotitelor vorbe, ce despre acest neîntre­cut barbat al naţiunei române a cutezat să scrie un pretins biograf al lui, în En­ciclopedia Română, D-l.a exclami: «Bă­trâni contimporani şi colaboratori ai lustrului Kogălniceanu, acela care la toţi în mână ne-a pus cartea şi condeiul Bătrâni din generaţiunea lui, cari mai trăiţi încă, spuneţi-vă şi voi cuvântul»! Fost-am­ şi eu un modest colaborator al lui Kogălniceanu de la 1856 până la moartea lui. Dator sunt a releva neso­cotitele vorbe relative la el din „Enci­clopedia Română“. După ce autorul enumeră unele cali­tăţi ale lui Kogălniceanu, ca istoric, zia­rist, om de litere şi om de stat, termi­nă biografia sa cu vorbele : «în alte pri­vinţe lasă mult de dorit“. Cu dreptul întrebi, iubite amice, pe a­­cest biograf, în care privinţe lasă mult de dorit ? II întreb tot aşa şi eu. Cineva din cunoscuţii biografului îmi şopteşte în ce privinţe, după zisul bio­graf, Kogălniceanu lăsă de dorit: — Că era batargiu. — Că era mână spartă. — Că era accesibil—s’o spun in toată infamia vorbei, că era accesibil la mi­luire... Numai cine n’a cunoscut pe Kogălni­­ceanu a putut afirma „hatârgilâcul“ lui. Atât de puţin intra el în voia amici­lor săi, că rari bărbaţi avură fermitatea de a-i rămânea amici şi de a-l urma până la finitul vieţei lui. Cunoscut este că M. Kogălniceanu nu a ştiut nici­oda­tă fi şef de partidă, adică om îngădui­tor, favoritoriu, căpătuitor de clienți... Intr’o zi îi ziceam: Cocoane Mihalache D-ta n’ai cleiu !... — Ce cleiu? întreabă el scărpinându-și cele trei fire de păr din frunte, care-i dădeau oare-care asemănare cu Bismarck. Ce cleiu ? — Uite, Brătianu şi mai ales C. Ro­­setti, cât te lipeşti de ei rămâi încleiat de dânşii, nu te mai desparţi de ei, pe când D-ta ai ţepi ca ariciul, ales pe da­ta ce vii la putere!... — Nu vreau prieteni şi partizani plă­tiţi pe spetele ţârei, fu ultimul răspuns. Cine poate, să-mi urmeze! Aceia vor fi partida mea politică. — Că era mână spartă ? Cui pasă de aceasta dacă era mână spartă ? Da, din mâna lui curgeau aju­toruri la toate instituţiunile şi societăţi­le culturale. Ce mişcare politică şi cul­turală dintre anii 1854—1866 nu s’a fă­cut cu ajutorul pungei sale ? Câţi ban din puţina lui avere n’a cheltuit cu zia­rele create de el pentru apărarea căusei naţionale şi liberale ? Câte opere utile n’a tipărit el? Intr’o zi primesc la Ministerul Culte­lor o petiţiune dela locuitorii săteni din nişte sate din Bucovina. Se tinguiau că „drăguţul de împărat“ le-au luat cu bi­rurile şi cenuşa din vatră şi că le-au ars biserica şi n’au cu ce s’o rezi­dească...» — La Minister nu ai vr’un paragraf din care să-i ajuţi ? mă întreabă Kogâl­­niceanu. — Nici cinci parale nu sunt, răs­pund eu. Se pune la biurou şi scrie o epistolă... — Dă, te rog, biletul acesta lui Fo­­tino la Ministerul de Externe. Cetesc biletul lăsat deschis : „D-le secretar Fotino, „Leafa cuvenită mie pe luna curentă s’o trămiţi la preotul.... din satul — , din Bucovina, ce-ţi va arăta D. Urechiă, di­rector general dela culte“. — Atita am, atîta pot da deocam­dată, adaogă Kogălniceanu a’mi zice. Sper că mi-o veni ceva bani dela aren­daşul moşiei, ca să am pentru casă... Voiu mai trămite ceva. Nu din prisosul avutului făcea calom­niatul de acum barbat, daruri şi ajuto­

Next