Mişcarea, septembrie 1913 (Anul 5, nr. 200-223)

1913-09-01 / nr. 200

Un număr 5 BAKI DUMINICA 1 SEPTEMBRIE 1913 ANUL V. No. 200 & B O N A M V X T T. In ţară pe un an . . . 20 Ic In streînătate pa un an . 40 „ Pentru preoţi şi învăţători rurali sa face o reducere de «'»60/,, Me.mx t'a ţi Ailininistraţi * IAŞI, PIAŢA UNIREI. No. 5. în localul clubului Naţional-Liberal. TELEFONSUSaife/' No. 121 Ah m h si uri comerciale Liniațpe pagina II Linia j pe pagina III Linia pe pagina IV A | A KEZ OND ț’A:#'!v SUB DIRECȚIUNEA UNUI COMITET instituit de clubul national-liberal luji ... ' Un număr 5 BANI Criza constituţională în Germania ,omi Pentru ţările noui şi deci, în mod necesar întârziate în evoluţia lor, este interesant, nu numai din punct de vedere ştiinţific dar şi din punct de vedere practic, să urmărească experienţele economice, politice şi sociale care se fac în vastele laboratorii care sunt statele mari din apus. Este interesant şi util de a cunoaşte adânc nu numai ce se întâmplă în statele mai înaintate de cât al nostru dar şi în acele care se găsesc încă pe drumul pe care noi l’am făcut deja. Experienţa e cu atât mai interesantă, cu cât aceste state nu s’au dezvoltat în aceiaşi măsură şi în aceiaşi direcţie din diferite puncte de vedere. Statele de avant gardă, forţate să deschidă căi nouă, de a rezolvi probleme noui economice şi sociale, ca Anglia şi Franţa, au avut adesea foarte mult de suferit în epocele de transiţie. Fiecare pas înainte costa singe şi Lacrimi. In statele înapoiate ca Germania, Austria şi Rusia, clasele diriguitoare nefiind încă învinse, au profitat totdeauna de preponderenţa lor, pentru a eluda în favorul lor reformele pe cari nu le puteau împiedeca de a se introduce, reforme menite să le răpească puterea politică şi toate avantajele cari decurg din această putere. Ne vom ocupa astăzi de Germania, servindu-ne de comentariile făcute de prof W. Schücking din Marburg, în cartea sa : «Neue Ziele der staatlichen Entwickelung». Doctrina constituţională cere ca în stat să domine voinţa poporului nu a monarhului. Până la Bismark această doctrină era deviza liberalismului german. Constituţia proclamată în catedrala din Frankfurt, nu rezerva viitorului împărat german decât dreptul de veto suspensii, ceilalţi prinţi trebuind să aibă locurile lor în camera senorială instituită de această constituţie. De abia în timpul lui Bismark s’a format de cătră cercurile culte şi proprietare aşa numitul constituţionalism, german un compromis între absolutism şi democratism. Coroana, prin miniştrii numiţi de a conduce carul statului, iar parlamentul nu are alt drept decât să aprobe această conducere. Bismark a luptat contra adevăratului constituţionalism, şi a crezut de datoria lui să întărească cât mai mult posibil coroana. Şi a reuşit. A reuşit să tragă în favoarea acestui fel de constituţionalism un mare partid politic : partidulnaţional-liberal (cea mai însemnată fracţiune a partidului liberal). ^ Acest constituţionalism sui-generis se poate explica istoriceşte, a putut chiar fi necesar la un moment dat. Bismark n-a împărtăşit niciodată ideile conservatorilor nobili prusieni, cari numeau ideia unităţei Germaniei o idee evreească, n'ar fi fost gata să susţie Austria contra revoluţionarului Napoleon 111. Tot Bismark s’a opus la lovitura de stat pe care von Kleist-Retzow şi prietenii lui o sfătuiau regelui după victoria de la Sadova pentru a-l scăpa de piedecele constituţiei. Acum partidul naţional liberal trece prin o criză gravă, deoarece majoritatea lui vrea un regim pur parlamentar. Noua generaţie politica nu mai admite un regim hibrid. Acum când evoluţia impune pretutindeni participarea clasei muncitorilor în politică, în Germania burghezia şi pătura cutită e ţinută departe de mişcarea politică. Conservatorii se opun regimului parlamentar deoarece ei trag foloase din privilegiile prinţilor şi a împăratului. Experienţa făcută cu ocazia reformei financiare a probat că un bloc cu reacţionarii (centrul şi conservatorii) poate fi fatală partidului naţional liberal. Acum partidele s’au grupat în Reichstag in modul următor : dreapta (centrul şi conservatorii) şi stânga formată din liberali, radicali şi socialdemocraţi. Olattga are un ţine major Halter guvernul va trebui să ctoise, cari niște noui alegeri n’ar uvta alt staunut decât, sa o inlănasca. Germania e deci pe punctul de a trece sub formă de stat parlamentar de tipul englez. -----------------»—sassa«-»«** tfH------------- BLOCK-NOTES Ce face dl Carp Dac aţi întreba ce face cc. Petrache la Ţibăneşti, d-l Greceanu v’ar răspunde : — „Cc. Petrache e bine mort, şi... „arată cel mai viu interes relativ la viitoarea organizare a partidului conservator“. Părtinire ? Ziarul „Dimineaţa“ a deschis o listă de subscripţie pentru familia soldatului Herş Avram. Aprobăm orice manifestare a carităţii publice. Dar, când au murit atâţia români şi chiar evrei, de ce a fost ales Herş Avram ? Ni s'a spus că Herş Avram a murit lunecând dintr’o căruţă; ori, acest accident regretabil e departe de a face un erou din victimă■ ea.Fnii armatei Reîntoarcerea trupelor în Iaşi salu tată cu atîta entusiasm, a adus cu ea şi ecoul* sălbătăciiior săvîrşite peste Dunăre. Aşteptam cu nerăbdare reîntoarcerea acestor trupe căci din conrespondenţa cenzurată sau aruncată in Dunăre, nu transpirase nimic şi socoteam că ^soldaţii regimentului XIII Ştefan cel Mare, au avut de îndurat mai puţin pe urma „disciplinei militare“. Ţinem insă ca din capul locului să facem o distincţie necesară. Faptele ce ni s’au povestit şi pe cari le vom da publicităţii, nu privesc decit pe patru dintre ofiţerii acestui regiment şi în toate povestirile nu ni s au citat de cît numele d lor maior Fărcăşanu, maior Dumbravă, locotenent Dobroviei şi locotenent Cotcu. De marea majoritate a ofiţerilor regimentului 13 ni s’a vorbit cu entusiasm de către soldaţii reîntorşi de peste Dunăre şi In special toate cuvintele de laudă sa adresau d-lui colonel Anastasiade comandantul brigazei de care ar fi prea puţin să spunem că s’a purtat ca un părinte. De aitfel asupra modului cum acest distins militar şi-a înţeles rolul şi menirea sa, ne vom ocupa într’un articol special. Voim să spunem insă că d. colonel Anastasiade, care avea sub comanda sa o întreagă brigadă, nu avea putinţa de a supraveghea în parte purtarea unora dintre ofiţeri şi mai cu samă de a constata actele de barbarie săvîrşite de ei. D sa nu le cunoaşte şi tocmai de aceia în speranţa că va fi cel dintâi care va lua măsuri pentru pedepsirea făptuitorilor, le vom releva astfel cum ne-au fost povestite. Trebue demascaţi şi înfieraţi odată pentru totdeauna călăii armatei şi de aceia nu vom avea nici o cruţare. _____ a -------------------------------- ------ Cavalerismul d-lui general Averescu Şeful statului major al armatei noastre, d-l general Averescu, a acordat un interview ziarului „Epoca“ în chestiunea acuzaţiunilor pe care presa le a adus serviciului de intendenţă şi serviciului sanitar al armatei. Interviewului apărut astăzi „Epoca“ îi dă toate onorurile cuvenite. Astfel el poartă în frunte un motto, care ar putea deveni celebru, pentru istorie, prin faptul că acest motto aparţine însuşi şefului statului major, şi în acelaş timp portretul d-lui general Averescu. Interviewul este des însoţit, în toată regula, de portretul şi iscălitura autorului... Trebue să recunoaştem, din capul locului, că dl. general Averescu este un cavaler sui generis, căci d-sa vede, în toată aşa zisa campanie dusă de presă împotriva celor două instituţii militare, o chestie personală, pentru care şi face un gest aristocratic, asumăndu-şi toată respunderea. Cu toată admiraţie cu care privim a cest cavalerism al d-lui Averescu, nu ne putem opri de a nu constata că şeful statului major al armatei este inconştient de sine însuşi, ca şi de faptele pe care le-a relevat presa, atunci când a învinuit ambele servicii ale armatei. E uşurinţă, multă uşurinţă, atunci când d-sa afirmă că face prea multă umbră ce a luat proporţii enorme, după mine uşurinţă şi megalomanie în faptul că ţi asumi respunderea pentru o sene de fapte bine precizate, cari n’au putut fi desminţite încă pe cale oficială şi pentru care s’au instituit comisiuni de anchetă. D-nul Averescu îşi asumă toată respunderea—chiar dacă în partea esenţială a acuzărilor recunoaşte din parte temeinicia lor. Şi aici devine şi mai surprinzător faptul că dl general Averescu încă vede în relevările presei o chestiune personală pe care ar vrea s’o transforme într’o simplă polemică de ziar. Admiţând cazul că, trecând peste comisiunele de anchetă, d-nul general Avereseu, care îşi asumă toata respunderea, vrea să facă lumină pentru a arăta opiniei publice cele ce s’au petrecut în armată, d-sa, îmbrăţişând polemica de ziar, are datoria sa respundă punct cu punct la toate chestiunele ce au fost date în vileag prin presă — bineînţeles ca fapte autentice, şi nu cu grandoarea şi grandomania cu care a răspuns redactorului care l-a intervievat. PĂRERI ŞI FAPTE TIO 17 M 1.. Incepind lectura primelor pagini din „Cheiii. ta Codrului“ a d-lui G. Diamandy, am dat da un tic dialectic al postelnicului Gheorghe Costache, care In discuţiile sale lutrubuiniţiiazâ la fie-ce frază, de e nevoie sau nu, un „iasta-ceia“ ptiu care se înlesneşte în lămurirea tuturor ideilor ce le vrea sa le exprime. Este un tic care se observă la unele persoane în discuţiile de toate zilele, după cum la altele se observă anumite gesturi de cari nu se pot debarasa. Aşa gestul individului care-ţi suceşte nasturii, in timp ce discută, este arhi-cunoscut şi tipic, după cum tipic este individul care nu se desparte niciodată de umbrela pe care o poate cu sine ia fiece pas. Ticul verbal al postelnicului din „Chemarea Codrului“ m-a amintit un tic identic pe care l-am întîlnit acum cîtva timp în frumoasa şi puternica nuvelă „cu voia valurilor“ publicată anul trecut în revista „Viaţa Romînească“ sub iscălitura C. Nistrul. Cu cioplirea tipurilor siberiene pe care le descrie autorul, cu acele rare calităţi artistice şi cu acea putere de sugestie pe cari o au numai marii scriitori ruşi, intîlnim figura unui „ţăran bătrîn, chel şi scurt, cu o bărbuţă gârbie de ţap“ care în vorba sa întrebanţază acelaş tic pe care-l are postelnicul d-lui Diamandy,—cu singura deosebire că-l pronunţă „asta-ceia“ în joc de „iasta-ceia“. De altfel asemenea particularităţi, prin care autorii vor să isbutească să distingă persoanagiile create, găsim multe în literatură chiar în literatura noastră găsim multe tipuri de pronunţare în scrierile lui Caragiale, în nuveleta consacrată alegerilor a d-lui Delavrancea, în care un tip are obiceiul de a afirma orice frază, orice replică, printr’un caracterisc „da-n’da“ precum și în alte multe scrieri literare. Dl. Herz a introdus în „Paiajenul“ un tic pentru rolul artistului Soreanu, care în con versaţiile sale cu toată lumea din scenă, boieri şi cucoane, sau domnişoare întrebuinţează expresia „boerule!“ Mai ales în teatru găsim multe ticuri dialectice menite să se generalizeze prin modul cum sunt plasate. A devenit celebră expresia „ce-are a face ?“ a personajului din opereta „Fetiţa dulce“ după cum de asemenea nu se uită ticul sîrbului din „Regele, Vinătorului“ care la fiece dată intercalează prin comicul artistului Ciucuretti, un „oameni sintem“ menit a provoca riscul mulţimei. Cu mari deosebiri între ticurile literare propriu zise, care au o însemnătate psichologică, şi între ticurile de opereta şi de farsă, menite a provoca ilaritatea mulţimei, constatăm întrebuinţarea ticurilor din ce în ce mai mult, ca unele cari au menirea să puie în relief, într’o operă de artă, un personaj pe care autorii vor să-l impuie atenţiunei publice. Araid Ii combaterea holerei Ziarul „Universul“ dă astăzi un interview cu subdirectorul general al serviciului sanitar ; remarcăm un lucru de o gravitate extraordinară : proprietarii’ şi arendaşii de moşii, in majoritatea cazurilor, n’au dat ajutor in combaterea epidemiei şi n’au oferit localuri şi mijloace care le stăteau la îndemână. întotdeauna noi am pus în evidenţă patriotismul proprietarilor noştri; ei nu s’au agitat decât atunci când erau în joc interesele lor şi atunci învăluiau într’o aureolă de patriotism afaceri de cea mai de jos ţeapă. In 1907 când se cereau jertfe din toate părţile, proprietarii n’au înţeles momentul pin care au trecut şi au arătat duşmănie, în loc de indulgenţă, pentru popor. Acum, ia mijlocul nevoilor sanitare, iata, după d. subdirector al serviciului sanitar, semne de umanitarism : — „Am văzut proprietari de moşii cari au locuinţe vechi, neintrebuinţate de ani de zile, locuinţe ce ar putea servi foarte bine pentru infirmerii, şi totuşi le-au refuzat continuu, deşi bolnavii—nefiind locuri in care să fie adăpostiţi— sunt ţinuţi la marginea satelor în corturi; alţii au lasat să moara de foame pe proprii lor lucratori. In unele părţi, proprietarii şi arendaşii de moşii au plecat din sate, şi au dat ordine sa se închidă conacele şi să nu se îngâdue nimănui să se apropie de curţile lor, să nu se dea nimănui nici o strachină de mălai. Intre oamenii aceştia sunt unii la cari nimeni n’ar fi putut bănui atâta lipsă de inimă şi de judecată. Şi-i interesant că parte dintre ei s’au crezut în drept să se plîngă de indolenţa medicilor însărcinaţi cu combaterea epidemiei“. E o greşală că se mai nădăjdueşte în buna voinţă a proprietarilor pentru durerile celor ce le clădesc averea, răscolindu-le pământul şi adunându-le de pe câmp în sire bogăţia obştească. Cetiți în corpul ziarului ultimele ştiri telegrafice şi telefonice. 4) b] Campanie ÎNSEMNĂRILE UNUI BEZGKYIsT Era o notă specifică pentru temperamentul bulgăresc, o modalitate sălbatecă de a-şi exprima ura sau indignarea şi dacă întrebai care e rostul acelei operaţii făcute în calendarul pe 1913, cu un aer de jena, dar şi de furie potolită, îţi răspundea : — Sunt nişte cîni! Bulgarii şi armata română In primele sate în care intrăm apariţia noastră produce la început o senzaţie de panică. Curând insă această senzaţie se risipeşte Atitudinea inofensivă şi demnă a armatei noastre calmează spiritele agitate şi impune respect. faranul bulgar salută trecerea armatei şi uneori deviie guraliv când deschizi vorbă cu el. Poporul bulgar era dornic de pace şi el a auzit că Românii vin ca să facă pace. Mai cu seamă după ce soldaţii din brigada capturată la Fernandovo au fost puşi în libertate şi au început să sosească pe la căminurile lor, locuitorii satelor ne priveau ca pe nişte adevaraţi salvatori. In schimb, pătura mai cultă, privea armata română cu o duşmănie pe care nici odată nu şi-o ascundea. scenă impresionantă s’a petrecut cu un învăţător dintr’un sat. Un grup de intelectuali nimeresc la acest învăţător pentru a cumpără ceva de ale mâncărei. Un local de şcoală frumos şi o gospodărie dintre cele mai îmbelşugate, învăţătorul e un tânăr înalt, cu ţinuta mândră, cu figura brună, brăzdată de trăsături aspre. La intrarea soldaţilor români apare în ceardacul casei şi coboară imediat în curte. La buna ziua ce i se dă, răspunde cu un zimbet forţat. Se recomandă că e dascălul şcoalei, rupând câteva cuvinte într’o franţuzească oribilă. Soldaţii noştri îi spun scopul venirei lor. — Voim să cumpărăm ceva merinde. Figura dascălului se încruntă şi cu un tremur de enervare reţinută, răspunde în aceiaşi franţuzească oribilă: — D-tră Românii veniţi la noi ca duşmani şi voiţi ca noi să vă servim merinde ? Un moment de jenă pentru soldaţii români, dar i se ripostează: — Voim să cumpărăm merindele, domnule învăţător şi ţi le plătim cu preţul întreit. — Pentru duşmani n’avem nici de vânzare. Ca duşmani puteţi face un singur lucru: să luaţi fără voia mea tot ce găsiţi în curtea aceasta. Sunteţi liberi... — Nu, Domnule. Armata română n’a venit să prade. Sunteţi destul de nefericiţi... Soldaţii români pleacă, urmăriţi de privirile încruntate ale învăţătorului. La revedere la Bucureşti! O altă scenă care denotă sentimentele şi mentalitatea păturei culte bulgare, s’a petrecut in gara Levschi. Trenurile au început să transporte ofiţerii bulgari demobilizaţi. Pe peron sunt cîţiva ofiţeri romîni. Trenul intră în staţie şi din vagoane coboară cîţiva ofiţeri bulgari şi mai mulţi civili. Se face un grup. Ofiţerii romîni întră în vorbă cu ofiţerii şi civilii bulgari. Bulgarii sunt de o impertinenţă revoltătoare în discuţia angajată cu ofiţerii romîni şi la un moment dat nu ezită de a spune: — Intrarea armatei romine în Bulgaria e o hoţie. Stupefiaţi un moment de obrăznicia ofiţerului bulgar, un maior român are timpul să-i răspundă : — Ingratitudinea e o calitate istorică a poporului bulgar! Grupul se risipeşte. Se dă semnalul de plecare. Trenul e gata să pornească. De la fereastra unui vagon, un ofiţer bulgar aruncă un salut de ironie şi de ameninţare ofiţerilor rrommi: — La revedere la Bucureşti! Ofiţerii români n’au avut prezenţa de spirit să răspundă la ameninţarea ofiţerului bulgar. Trenul dispare din staţie şi ofiţerii noştri comentează scena aceasta care i-a revoltat pe toţi. Ne-am dat seamă atunci de diversitatea sentimentelor ce inspiră pătura ţărănească şi pătura orăşenească din Bulgaria.Ţaranul bulgar ne privea ca pe nişte soli ai pacei, pe când ofiţerul şi intelectualul bulgar ne priveau ca duşmani, taxau acţiunea României ca o „hoţie“ şi tradau sentimentul unei apropiate revanşe. Sub impresia acestor scene, aveau senzaţia că poate vom mai revedea cândva locurile pe unde hoinăream acum, pentru că atmosfera în care ne găsiam ne dădea credința hotărâtă că cu Bulgarii n’am încheiat ultimele socoteli...