Mişcarea, octombrie 1913 (Anul 5, nr. 224-248)

1913-10-01 / nr. 224

ANUL V. % No. 224 ABOS A­SS K51TB In ţară pe un an . . .­­ SO ie în streinatate p*­. un­a?n . SO . Pentru preoţi şi învăţători ru­rali se face o reducere de I?er!P eţia­­ţi Aduiinhiraţiii IAŞI, PIAŢA UNIXEI, No. 5, î­j localul clubului Naţional-Literal. Un număr 5 BANI • -től. 8 MARŢI 1 OCTOMBRIE 19131 ZIAR­E NATIONAL -MBEHAL — ........ TELEFON MgBISS No. 121 Aminelor! comerciale Linia pe pagina II . . 1 leu Linia pe pagina III . . 50 b. Linia pe pagina IV . . 4L© b. Al A R COTIDIAN SUB DIRECŢIUNEA UNUI COMITET instituit de clubul naţional-liberal Un număr 5 BANI CON­VOC­ARE Domnii membri ai clubului naţional-liberal sunt rugaţi a se întruni în adunare generala Vineri 4 Qet^ititoi© la orele 8 luni. seara, în localul clubului, fiind la ordinea zilei mai multe chestiuni importante. Nevoia de pămănt Reforma expropierei silite anunţa­tă de şeful partidului naţional-liberal a scos din sărite pe reacţionarii no­ştri. Ei tună şi fulgeră împotriva a­­cestei reforme, care va zdruncina i­­dilica armonie a actualei organizaţi­­uni economice, tună şi fulgeră, pen­tru că ţăranii n’au nevoie de pămînt şi în ori­ce caz, chiar dacă au, nevoia lor nu poate fi satisfăcută atingân­­du-se sanctitatea marei proprietăţi. Reîmprospătarea unor eloquente date statistice, poate fi de o reală utilitate pentru problema pusă în dis­cuţie. Iată, în adevăr, care e distri­buţia pământului cultivabil, în raport cu diferitele categorii sociale. In ţara noastră sunt opt milioane hectare de pământ cultivabil. Din a­­cestea cam 3,320,000 reprezintă pro­prietatea ţărănească până la 10 hec­tare, iar­ restul de 4,650.000 repre­zintă proprietatea mai mare de 10 hectare. Cele 3,320,000 hectare sunt cul­tivate de 1,015,000 capi de familie, câte 32 hectare, pe când 3,790,000 hectare sunt în mina numai a 4171 de indivizi, adică câte 900 hectare de cap. Rămân, deci, 250.000 ţă­rani fără nici o bucată de pământ, iar 423.400 cu o întindere insufici­entă, mai mică de 3 hectare. Prin urmare, sunt în ţara româ­nească 673.400 de ţărani, cari fiind lipsiţi de pământ, n’au cu ce se hrăni. Intrebatu-s’au vreodată adversarii exproprierea­, cum trăesc aceşti şapte sute de mii de săteni ? Au ei cura­jul de a tăgădui acestor săteni drep­tul elementar de a avea şi ei, în tru­pul ţărei lor, un petec de pământ cu care să se hrănească ? Formula expropierei nu trebue să înpăimînte pe nimeni; trebue să în­­spăimînte însă, realitatea situaţiei în care se găseşte populaţia noastră ru­rală. In faţa acestei realităţi, opinia publică nu mai poate fi buimăcită cu teoriile ruginite asupra funcţiunei sociale a marei proprietăţi, sau cu formula răsuflată a stărei tutelare sub care trebuie ţinută ţărănimea. In chestiunea împroprietărei ţără­neşti se pune problema celui mai e­­lementar drept natural: dreptul la viaţă. Nu vor înţelege nici de asta dată conservatorii gravitatea momentului actual? Cu atât mai rău pentru ei. De altfel, ei nu sunt nici la primul nici la cel din urmă act de incon­ştienţă şi de nepricepere a nevoilor obşteşti. Procesul transformărilor naturale care condiţionează existenţa unui or­ganism social, nu a putut fi oprit nici­odată şi nicăieri de recalcitranţa re­acţionară. Difi ŞAGĂ BOGLUC DE OPERETĂ Ansamblul de operetă „ Grigoriu“ a dat loc la o serie de adevărate bodlucuri. Aşa a fost bodimul prefectului de poli­ţie care citând un text de lege l-a înţeles anapoda şi a procedat anapoda. Apoi avem cronica teatrală a „Eveni­mentului“ consacrată spectatorilor,­­ nu artiştilor. Când e vorba de persoana ar­tistului, cronicarul zisului ziar e original de tot. Aşa vorbind de „Alteţa Sa“ numi­tul cronicar — o fi tot prefectul PI ■— al „Evenimentului“ aduce elogii d-nei Me­­taxa-Doro, cea mai delicioasă dintre „su­biectele“ trupei... Un alt cronicar al unui ziar iaşan vor­­beşteşte de aceeaşi operetă pe care o nu­meşte „Alteţa sa visează“ şi tot din cauza operetei feeria d-lui Victor Eftim­iu „ Coco­şul Negru“ — după acelaş confrate — s-a transformat în „Cocoşul Roşu“, aluzie pi­cantă la „Dama“ de aceiaşi culoare. Seria boclucurilor provocate de pr­esența ansamblului de operetă nu pare termi­nată... Cetiți în corpul ziaru­lui ultimele ştiri telegra­fice şi telefonice. Măririle lui Balcani In amestecul de neamuri din Penin­sula Balcanică, de interese şi năzuinţi opuse, s'a produs na însemnat cutre­mur; unele nedreptăţi naţionale au fost spulberate şi altele le-au luat locul, to­tuşi s’au aşezat şi drepte rânduiri. Pacea de la Bucureşti a încheiat un şirag de lupte, dar nu a avut în vedere tulburările viitoare, care s’ar putea naşte dacă împrejurările vor fi lăsate să-şi mâne slobodul lor curs. Norocul diplomaţiei române nu a fost utilizat cu pricepere destulă ; din pri­cina aceasta în urma păcei de la Bu­cureşti au izbucnit conflicte neprevăzute şi apropieri dăunătoare nouă. S-au ciocnit Albanezii cu Sâr­bii, şi Bulgaria şi-a atras în parte-i, parcă, Turcia şi Albania, în faţa Greciei, Bulgaria, prin pacea de la Bucureşti, ar fi trebuit fi pusă în imposibilitate de a lega tovărăşie cu Turcia, sau cu orice altă ţară,—pentru a nu i se trezi iarăşi gândul as supremaţie şi de revanşă. Dar diplomaţii noştri fiu au privit de cât împrejurările prezente, care — prin­­tr’un concurs fericit— s’au oferit toate să susţie nădejdile României. Bulgaria n’a fost izolată şi de aceia acum îşi întă­reşte speranţele re­uzate la Bucureşti. Tulburări neprevăzute ameninţă ia­răşi pacea Peninsulei Balcanice, mult încercaţi, şi vina cade în bună măsură pe seama diplomaţiei române. In numărul de astăzi din „ Universul d-l I. G. D., un cunoscător publicist în politica externă, tratează aceste chesti­uni cu o claritate de vedere remarcabilă. D-l I. G. D., după ce discută ceia ce a făcut şi ceia ce ar f trebuit să facă conferinţa de la Bucureşti, adaogă cu dreptate : „Învingătorii de la Bucureşti nu ar fi avut nevoe să recurgă la multe artificii oratorice pentru a convinge de antago­nismul ireductibil între Bulgaria şi T­ur­cia, pe oamenii politici din Constanti­­nopoL Lăsându-i însă cu desăvârşire la o parte, ba ceia ce e şi mai grav co­miţând chiar uneori imprudenţa de a-i jigni sau de a le arăta simţi minte duş­mănoase, România, Grecia şi Serbia au aruncat pe Turci în braţele Bulgarilor şi prin urmare degeaba se mai miră că echilibrul creiat la Bucureşti e amenin­ţat şi că isbucnirea unei noui confli­­graţiuni balcanice a redevenit posibilă. Bismarck a fost mare nu numai fi­indcă a creat unitatea Germaniei distru­gând supremaţia continentală a Franţei, dar mai ales f­indcă după izbândă a ştiut prin izolarea Franţei şi prin ere­­it­area triplei alianţe să facă imposibilă ! Orice tentativă de revanşă.­­ Neţinând seama de aceste elementare , necesităţi învingătorii de la Bucureşti " asumă o mare răspundere. Ei expun la prăbuşire propria lor operă. Ai zice că vor să dovedească lumei că nu sunt la înălţimea norocului pe care lau avut. Dar să nădăjduim că până în cele din urma se vor desmetivi, dacă cumva nu va f prea târziu, şi că vor privi situa­ţia cu înălţimea de vederi şi cu clari­tatea pe care o reclamă O „pace“­ nu trebue numai să închee o stare de război şi, ci să aşeze o rân­duire pe viitor, durabilă şi paşnică. -------------------------------- -----------------------------­ Revoluţia foilor , D. C. Brăesku „fanionul“ d-lui Nicu Filipescu şi „finul“ d lui Marghiloman, publică în „Adevărul“ o scrisoare des­chisă adresată d-lui Ioan Lahovary, preşedintele clubului şi comitetului central al partidului conservator. Scrisoarea d-lui Brăesku este mai bine zis o proclamaţie revoluţionară, lansată de prietenii d-lui Filipescu, în­trucât semnatarul declară că „suntem câţiva — şi nu puţini — cari neînţe­­legând să mai tolerăm actuala stare de lucruri, ne pregătim de luptă“. Şi garda d-lui Filipescu nu anunţă o luptă parlamentară, sau o extraparla­mentară, ci o adevărată revoluţie, poate mai «sângeroasă» ca cea a ţă­ranilor din 1907. Intr’adevâr, iată ce glăsuesc răsvră­­tiţii prin manifestul ce poartă semnă­tura măruntului revoluţionar de la Râmnicul Sarat: * „Dacă acei cari conduc astăzi des­tinele partidului conservator nu se grăbesc ca un minut mai curând să re­aducă liniştea şi unirea printre noi toţi, să restabilească bunul mers al partidului şi să pecetluiască cu legă­­minte cinstite şi indisolubile reîntre­girea vechei „garde conservatoare“, primul semnal al luptei noastre va fi un semnal de revoltă şi de violenţă. Din mijlocul nostru se va ridica a­­tunci, ca un simbol, fanionul răscoa­lei şi drumurile noastre ale tuturor conservatorilor din provincie, uniţi în jurul acestei idei, se vor îndrepta toa­te — ţineţi minte — spre casa lui Nicu Filipescu şi de acolo spre balcoa­nele clubului conservator din Bucu­reşti...“ Cu alte cuvinte e vorba de fulmi­­coton, de violenţă şi de revolvere, cam­ toate se vor îndrepta spre casa d-lui Filipescu (cartierul general) şi de acolo spre balcoanele clubului con­servator. Suntem dar în ajunul unei revolu­ţii a boerilor, cari cu preţul sângelui voesc să reintroducă pacea şi liniştea în rândurile partidului conservator, sau mai pe şleau, să încredinţeze steagul partidului conservator în mânele d-lui Nicu Filipescu. Dar dacă „programul revoluţiei boe­­rilor“ nu poate să ne emoţioneze, ni se pare însă puţin oportună această mişcare boerească în timpul când la sate este un clocot de nemulţumire, când ţaranii reîntorşi din campania de peste Dunăre găsindu-şi ogoarele părăginite, cer de la stăpânire o a­­meliorare a situaţiei lor nenorocite. Nu se tem oare boerii răsvrătiţi că în marşul lor triumfal spre... balcoa­nele clubului conservator, se vor în­tâlni cu cetele de ţărani înflămânziţi, cari cer dreptate şi pământ ? In această încrucişare s’ar putea să se vadă mai limpede că ţara reclamă satisfacerea altor nevoi, mai urgente decât șefia d-lui Filipescu... — —---------- ------­ PĂRERI ŞI FAP­T­E Jertfele aviaţiei Astăzi, 30 Septembrie, se Împlinesc doi ani de când Aurel Vlaicu a zburat deasupra Iaşului, într’un zbor minunat,­­ cu prilejul serbărilor universitare. Amintirea acestei zile ne îndurerează şi mai mult, întru­cât înregistrăm o nouă pier­dere grea încercată de aviaţiunea noastră, prin moartea ofiţerului-pilot, sublocotenen­tul Negel, care cu câte­va zile în urmă ob­­ţinuse brevetul de pilot. E vie încă în inimele tuturora durerea în­cercată prin moartea fatală a nefericitului Aurel Vlaicu, pe care-l plânge un neam în­treg, şi iată că această durere e impovora­­tă de o alta, prin sfârşitul fatal al pilotului scăzut la Tîrgoviştea. Noua invenţiune a zburatului care dintre toate invenţiile omeneşti pare a fi cea mai semeaţă sfidătoare a Morţii, cere şi ea vic­time. Au plătit şi alţii scump această seme­­ţie,--plătim şi noi acest tribut înfiorător. Dar ori­cât am fi de mîndri şi ori­câtă satisfacţie avem de a vedea urcată ştiinţa noastră aviatică la nivelul ştiinţei similare din ţările apusene, cazurile fatale de până astăzi, cari numără pe ce trei aviatori eroi trecuţi în istoria noastră aviatică—Caranda, Vlaicu, Negel—ne pune pe gînduri. Semeţia şi cutezanţa românului, inerente temperamentului seu, ar trebui oare­cum mai bine supraveghiate, atuncea când e vorba de avintul aviatorului, de pasiunea sa şi de ferma hotărâre cu care se înalţă pentru a birui văzduhul cu ori­ce preţ—chiar cu pre­ţul viaţei sale. O supraveghiere mai apropiată a maşine­­lor de zburat şi un control mai riguros îna­inte de ascensiunea piloţilor noştri—, de astă dată se impune. Zburatul neavând încă sta­­bilite măsurile de siguranţă şi de precauţiune, trebuiesc c­ercetate anticipat toate condiţiu­­nele şi toat­e împrejurările pentru a se con­stata dacă ascensiunea e sau nu posibilă. Luându-Se aceste măsuri de supraveghie­re s’ar evita intr’o anumită măsură dezas­­tre dureroase ca acele întâmplate până as­­tăz!* când avântul şi ferma hotărâre eroică a aviatorilor noştri au avut finaluri atât de grozave pentru întregul neam. Araid POLIŢIA IN TEATRU Cum se ap­ară prefectul de politie După­ cum am prevăzut în numărul nostru din urmă, prefectul de poliţie ne răspunde la cele ce am scris despre in­cidentul ce­va provocat în sala teatrului naţional, apărându-se cu regulamentul le­gei teatrelor întocmit de d-l Al. Davilla. Prefectul de poliţie se apără publicând corespondenţa oficială dintre teatru şi prefectura de poliţie. Din publicarea acelei corespondenţi re­zultă şi culpabilitatea prefectului şi drep­tatea noastră, atuncea când am relevat invazia poliţienească. Să analizăm răspunsul prefectului de poliţie. la primul loc, constatăm înc’o­­dată absurditatea prefectului de po­­liţie atuncea când a afirmat că noi facem politică dintr’o chestiune de administraţie teatrală. Dovada a­­c­estei absurdităţi este însăşi adresa direcţiunei teatrale, semnată de d-l A. D. Handoca, colaborator poli­tic al prefectului, care-i face ace­leași imputări pe cari îi le-am fă­ li) îi) Campanie ÎNSEMNĂRILE UNUI IIEZ Eli VIST Odaia răsună de râsul strident şi sgom­otos al bulgăroaicei care a făcut spirit. O mahala laterală din Levschi e locuită numai de turci. Trăiesc retraşi, iar vremea liberă şi o pe­trec într’o cafenea a lor, unde se găseşte o cafea excelentă. Intrăm în vorbă cu ei şi toţi sunt amărâţi de traiul pe care-l duc. Mulţi dintre ei au gândul de de a emigra în România, dar îşi exprimă teama că nu vor fi primiţi. Turcoaicele învelite în şalul negru, fac impresia unor fantome. Răsvrătiţii... Sub autoritatea unui aseminea colos de ar­mată, era natural ca bulgarii să suporte cu resig­nare, şi uneori cu umilinţă, dispoziţiunile comandan­danţilor trupelor româneşti. In localităţile unde cantonau trupele noastre, era o murdărie de nedescris, căci în oraşele, ca şi în satele bulgăreşti, nu se ştie ce e higiena şi salu­britatea publică. De aceea la izbucnirea holerei, când cantona o trupă într’un sat, un medic de al nostru era însărcinat cu salubritatea publică. Cu concursul primarului, medicul mergea din curte în curte şi lua măsurile de higienă dictate de împrejurări. Pen­tru populaţia bulgărească era un lucru nou, pe care nu şi-l putea tălmăci. Cu ocazia rechiziţionărei obiectelor de hrană, nu odată autorităţile noastre militare au constatat re­calcitranţa populaţiei bulgare. Un ofiţer de la un regiment de artilerie se pre­­sintă la un gospodar foarte cuprins pentru a cum­păra provizii pentru trupă, spunându-i că i le plă­teşte cu ori­cât va cere. Bulgarul ascunsese tot ce avea. Casă, hambare, şuri— toate erau goale. Atunci, văzând că nu poate găsi altă­ceva, ofiţerul voeşte să cumpere un stog mare de fân pe care îl avea bulgarul. Ii numără preţul şi trage furgoanele pentru a încarca fânul. Mare fu surprinderea tuturora când ia mijlocul stogului, dau peste câteva putini cu brânză şi saci cu făină. Bulgarul a ramas tablou, neputând justifica nici într’un fel prezenţa acelor merinde în stogul de fân. Totuşi ofiţerul i le-a plătit şi le-a pus in fur­­goane. In Levschi a apărut tipul unui adevărat răs­­vrătit. Un tânăr, îmbrăcat în haine nemţeşti, perora înfocat în mijlocul unui grup de bulgari. In apro­pierea acelui grup însă, se găsea un medic de al nostru, care cunoscând limba bulgară, înţelese că acela batjocrea armata romînă şi îndemna pe con­sătenii să nu deie nimic, nici cu parale, soldaţilor noştri. In cite­va minute acel individ e arestat. Sub o puternică pază e ţinut până a doua zi, cînd e adus sub escortă înaintea unui juriu ocazional alcă­tuit din cîţi­va ofiţeri de ai noştri, primarul şi preo­tul din sat, care-1 judecă. Individul nu are curajul faptului săvîrşit. Tremu­rând, cu figura plîngătoare, încearcă să tăgăduiască faptul şi cerşeşte ertare. Jurînd că nu se va mai deda la agitaţii, iar pri­marul şi popa luîndu-1 pe garanţia lor, răsvrătitul e pus în libertate. Pămînt Era natural ca soldaţii noştri la început să nu pătrundă rostul adevarat al acţiunei noastre în Bulgaria. Cadrilater, graniţă strategică, echilibru balcanic, toate acestea erau noţiuni pe care nu le pricepeau de­cît după anevoioase tălmăciri. Odată tălmăcite insă, ţaranii noştri deveneau entusiaşti. — Dacă e pămîntul nostru, trebue să ni-1 luăm şi dacă avem nevoe să ne apărăm, trebue să pu­nem stăpînire pe tot ce ne trebue. Acesta era limbajul soldaţilor. Trăia în ei viu instinctul apărărei pămîntului stră­moşesc ; trăia în ei sentimentul dragostei de ţară şi avîntul de răsbunare al umilinţei şi de mărire a ţărei lor. Gîndul lor însă, tot la pămînt era. Nu odată îi auziai vorbind : — Sunt unite locurile pe aici, dar e bogăţie şi pământ de ajuns. De cînd mergem n’am întîlnit un lan boeresc, o curte boerească. Şi aveau dreptate. Ţaranii noştri nu erau de rod încitaţi de poziţiile şi localităţile pe unde am tre­­cut, dar ei văzuseră gospodăriile îmbelşugate ale sătenilor bulgari, holdele lor întinse şi frumoase, cîrduri de vite bine întreţinute. Toate acestea îi impresionase și îi lasase pe ginduri. (Urmează) ÎL MAXIM

Next