Mişcarea, ianuarie 1914 (Anul 6, nr. 1-23)

1914-01-01 / nr. 1

ANUL VI. H tt A â No. 1 iS fC X T K in ț.-»râ pei un an n sRerrtătate pr un ‰?« ^entru preoți sl I*»v£ *ăt» "".r? %- o r raj *’C ’ * .ir ; i ' % ■* .1 w 4 9k ■ i- - i.-g : i V*l, PIAȚA MiKlvl, r.-.. 5. ui*-localul ciulm al Njțiottal-Llhtsr tl. Uh număr fo RAM Urarea noastră 1 Ianuarie 1914 Bătrânul Chronos înseamnă un nou an pe răbojul veacurilor ce poartă în spinare. Un an care se duce,, un altul care vine și o lume care moare, o alta care se naşte. Se încheie un an excepţional, un an în care am trăit clipe de restrişte şi de umilinţă, dar în care am trăit un moment de intensă însufleţire şi mândrie naţională, campania din vara trecută, care ne-a adus sporiri de teritoriu şi de prestigiu, rămâne o pagină de glorie neştearsă în cartea anului care se duce. Dar anul în pragul căruia ne găsim ? In adunarea generală de aseară a clubului naţional-liberal, şeful nostru, domnul C. Stere, a făcut membrilor clubului urări pentru anul care vine. Ne găsim la sfârşitul unui an vechiu —a spus domnul Stere—şi aproape de începutul unui an nou. După datină ar trebui să vă fac urări de sănătate şi noroc. Desigur, vă urez sănătate multă, dar în schimb, vă urez noroc cât mai puţin. Norocul e un bun care vine de la sine. Noi nu umblăm după noroc ; norocul e apanajul altora, cari au beneficiat de el în politica externă. Eu vă urez un an de rmuncă spornică şi de izbândă , un an de luptă şi de energie pusă în slujba intereselor neamului. Anul care vine ne va aduce o Românie nouă. Vom trăi într’un an, viaţa ce se poate trăi într’un secol. Ne găsim încă în România veche, dar simţim apropierea României noi, pentru înfăptuirea căreia pornim la luptă. Urarea şefului nostru, o repetăm cătră toţi prietenii şi cititorii noştri. Este urarea cea mai înălţătoare şi mai nimerită ce trebuie să răsune în pragul anului în care intrăm. In preajma luptei D. Dim. Greceanu a convocat aripa membrii clubului conservator pentru a la face o expunere a situaţiei acestui partid după de»fac£rcs coa- Jorărei In cuvântarea ţefului conservatorioreşeni, s’a întrevăzut satisfacţia lentru desfacerea colaborărei, flecare lintre cele^două partide luându-şi II- lertatea de acţiune. In acelaşi timp d. Greceanu n’a put ascunde greutatea luptei ce va a '«a s’o întreprindă partidul conserva or, împotriva partidului liberal care I revendicat puterea In virtutea rea- rsărei unor mari și importante reforne, a căror înfăptuire este atât de mperios cerută Când fruntaşi ai partidului conselator ca d-nii Matei Cantacuzin, Viril Itrion şi alţii, s’au rostit fără reerve pentru rezolvirea chestiune la rare prin adoptarea principiului ex ropierei şi pentru o largă reformă lectorală, când celalalt partid, contrvator democrat a înscris în programie lui aceste reforme, orice om cuvinte inţelege că o opunere a reaconarilor ar fi pe cât de inutilă, pe tot de primejdioasă. Partidul naţional-liberal şi a luat greaua sarcină de a reforma fundamental actuala întocmire socială şi politică şi In această mare luptă el are In sprijinul său şase milioane de ţarani, precum şi întreaga suflare democratică a ţărei. De aceia , Greceanu nu s’a sfiit să ascundă greutăţile luptei şi mala Ies să recunoască că partidul conservator va avea de dus singur această luptă şi nu numai singur, dar chiar cu o simţitoare reducere a actualelor cadre. Sub asemenea auspicii dată lupta, este lesne de întrevăzut nu de partea cui va fi triumful, dar cât de împuţinat va ieşi din ea partidul conservator. oul de mântuire în preziua anului care se sfârşeşte astăzi, a scris Goga în „Luceafărul“ un articol de rară vigoare şi frumuseţe. Pomenea atunci un personagiu, dintr’o nuvelă de Turgheneff, şi care a trăit o viaţă întreagă, fără bucurii şi dureri mari, fără dragoste pustietoare şi fără ură în stare să-l năpustească, cu toporul ridicat, asupra altuia. Cu LA GURA SOBEI Anul acesta Sfântul Vasile se cam 20 de tradiţie: vine cura zice romanul, barbă albă şi c’o barbă atât de lin, c’a acoperit tot oraşul Aceasta ca ’n frunte pe mai tinerii dar marii muciei Dumitrie şi Niculai, care de mulţi nu-şi mai îngădue venerabilitatea filor albe. De câte ori vedem zapada, ne aducem linte de timpul copilăriei şi ne regăm pe la răspinterile unde grămezile de tăt luau diferite forme sub degetele astre ; pe pieţele albe unde se incinau adevărate bătălii cu ghiulele de ladă, ce se spărgeau în spate, produid exploziuni de hohote; sau pe pornişele unde ne lăsam în vale în voia vitului pe care’l dara săniuţelor. 3 lucru straniu, — cum observă Jules retle, — că pluteşte o impresie de năvalâ in această pânză curată ce apere totul, întinde peste tot albeaţă tăcere. Zăpada ar trebui să ne mâhască şi ea ne înveseleşte. S’ar zice că 9 ideal ce cade. Visezi înălţimi vir- 9, piscuri necunoscute, poteci neume. Trăiască zăpada copilăriei noastre pe 9 ne plăcea s’o primim în plin obraz a mângâiere rece, neştiind atunci că veni o zi şi atât de curând ! — I va ninge pe tâmplele noastre şi că va cădea de astădată o zăpadă care nu se topeşte! Astăzi lumea pare cu mult mai îmbătrânită decât s’ar crede după zece, douăzeci de ani. Copiii nu se mai adună la răsplătit, spre a face tot felul de uriaşi de zăpadă şi bătăliile de odinioară, nu se mai înscenează prin pieţe. De altfel, — pe lângă durerile veacului mai e şi gerul care ne face să preferăm căldura binefăcătoare a vieţei, căci Tot c**-i viu s a scu sul de frig, de ger, de vânt, La vre-un sân raid, de poate , de nu, într’un mormânt ! „La gura sobei“ este poemul din care cităm versurile de mai sus, scrise de sigur la gura sobei de autorul lor, Dimitrie Petrino, proscrisul poet bucovinean răposat mai acum câteva decenii în spitalul Brâncovinesc din Capitală. Şi totdeauna, când afară gerul face stelele să tremure şi zapada să geamă de fug iar in casă focul pâlpâe în sobă, ne aducem aminte de acest poem, căci simţim ca şi poetul. Intr’adevăr, stând la gura sobei, cu privirea afundată în tainicele orizonturi ce se întrevăd prin flăcările albastre şi galbene, ori printre jăratecul roşu, multora din nou, asemenea lui. MERCUR! 1 IANUARIE 1914 NATIONAL -LIBE TELEFON «p. 121 liiniicînr^i'omerciale Linia pa pagina II Linia pe pagina III Linia pe pagina IV m it c; o i' s i» 1 a » SUB DIRECȚIUNEA UNUI COMITET instituit de clubul national-liberal Un număr 5 BAî ! leu 50 b. 40 b. viaţa neînsemnată, paşnică şi umilită a acelui om, care a trăit şi a murit în tăcere, compară Goga viaţa neamului nostru. Şi în ajunul Anului nou, Goga n’a trimis urare de an tihnit ţării, ci s’a rugat de prăpăstiile cerului să-şi răstoarne asupra sufletului românesc încăerarea fulgerelor şi a vânturilor, şi potopul apelor nebiruite. S’a rugat Goga să aibă parte a privi clătirea ţării ; — a chemat flăcările şi sângele să trezească din somn un neam adormit.— Că din zbucium şi pietre naşte o viaţă primenită, nouă. Rasga lui Goga a fost ascultată, în parte. Şi a ridicat popoml săcurea, dar n’a lovit,a, areat însă că ştie să se apere. Nu s’a aprins focul cel mare, în care Gogi vroia să zvârui pulberea sufletului ardelenesc,— ca flăcările din Ardeal şi cele din ţară să-şi ridice şerpii încolăcitori şi să se sărute peste cestele munţilor. După un an, privim în urmă cu părere de rău şi ne uităm înainte cu încredere. Lupta mare nu se va zvârcoli peste hotare, pe pământul altora,ci va fierbe înnăuntrul neamului, între taberele mai vrăjmaşe decât cele de sânge străin. Anul nou clatină în depărtare steaguri, şi oşii se zăresc pe dâmburi. Stăpânii pământului se vor întâlni cu robii lor, nu insă ca altă dată la scară sau la târla de vite; se vor întâlni în câmp deschis, făţiş, ca protivnici luptători. Va fi o judecată şi o condamnare, îşi vor aduce toţi aminte de harta din vremea domniei lui Cuza şi poate va arde înnainte, cu litere de pară, cuvintele trimisului străinătăţii, de pe atunci, care — după ce ne-a cercetat ţara—s’a întors in Apusul liberator şi a spus că „pătura conducătoare din ţările române nu e în stare, de la sine, să rezolve chestiunea agrară“ De atunci s’au făcut mari prefaceri. Chestiunea agrară a rămas meteahna ţării noastre. Acum s’au hotărât meşterii s’o dreagă. Dar nu vor vrea stăpânii, şi va fi luptă mare. In trecutul ţărilor noastre stăpânii de pământuri mari uiji odată nu şi-au sacrificat interesele ; desigur că nu şi le vor sacrifica nici azi. In lupta internă ce se vesteşte, dorim izbândă acelora care vor sfâşia năzuinţile lor personale şi vor jertfi un an din viaţa lor, anul de mântuire socială, pe pragul altarului dreptăţii tuturora. Ce-o fi aici, gă-i straşnică lumină. Se vede, bre, de par’că-i lună plină.— Şi drumul alb-curat ca apa lină... —Dar ce socoţi că, eşti în sat la noi, Să cazi în gropi mergând pe lângă boi ? Aci stă Vodă, bre, şi cu cei doi !... Şi cum foiesc de par’că-i iarmaroc! —„Ce te boldeşti raojice’n drum ? Fă loc!“ — —Ţi-a tras? S’o strângi căi bună de noroc Aici tot mândre curţi ţin şir—şi cum Sclipeşte un geam până departe’n drum— Şi noi acasă, bre, chiorâm de fum !... Colea pesemne chef şi voie bună, Şi vin boerii cârd—mereu s’adună — De cântece văzduhu ’ntreg răsună Văd una printre iei cu sânul gol Şi’n giurul iei v’o patru dau ocol,— Aşa muiere, mă, te dă de gol... Te uită — ’n rând cu dânşii stă şi-un cîine. De-o fi şi ’n rai c’aici atâta pâne — Eu n’aşi mai vrea s’apuc ziua de mline... ii Ce de-a femei şi toate-s tinerele... Li-s albe mâinile şi mititele. — Dar strânse sobre, la mijloc—vai de ele Vezi, se frământă toată săptămâna: Şi fata lor, şi maica, şi bătrâna, Ca să le fie-obrajii albi şi mâna ! Ia să le pui să tae păpuşoi, Să umble un ceas desculţe prin noroi, Să tremure de frig pe lângă boi,— La plug să steie’n ploae, ca un câine— Şi-atuncea să vedem ce mai rămâne, Din frumuseţea lor de azi, pe mâine... Oricum, dar pe Ileana mea, c’o ştii; Că ea şi eri ne-a ’ntimpinat în vii, Când ne a dat flori de-am pus la pălării... Pârlită, bre, de soare-așa cum este,— Eu nu o dau pe zece ca aceste— In ochii ei ce limpede poveste... Ea nu-i ca astea cu obrazul uns Și nu se gudură când te-a ajuns— Iar când nu-i placi, nu-şi râde pe ascuns. S’o vezi trecând în fugă la fântână, Or, când o ţine Badea strâns de mână , In ochii ei ce dragoste blajinăl... P e St ra dă I de I. PĂUN PINCIO PARE BISIFAP Pe prima foaia Să nu blestemăm anul care a trecut chiar dacă ne-a a dus mai multe dureri şi ne-a mai risipit ceva din iluziile ce le purt uni în noi, ci să fim mulţumiţi că am ajuns în pragul Unullui an, cu nădejdea în vremurila bune şi în clipe mai frumoase de viaţă. Sa ne fie anul care trece o şi mai mare experimentare a vieţei şi în acelaş timp obicinuindu-ne tot mai mult, cu greutăţile şi asperităţile ei, cu lupta anevoioasă de toate zilele, să avem această credinţă şi această tărie in noi că aceasta este menirea noastră, scopul suprem al existenţei. \ '^Credincioşi sau atei, sa avem cu toţii o singură credinţa : că aşa a fost sa fie, că aşa e destinul nostru şi că orice am fi făcut altfel nam fi putut preschimba calendarul vieţei noastre. Dar cu această filosofală resemnare să nu uităm că Speranţa şi Iluzia nu sunt hărăzite în scopul unei adnatoare mângâieri, atunci când sufletul nostru trece prin momente de grea suferinţă şi de desnădejde... In acele clipe răsar in ascunsul nostru sufletesc inseninatoarele raze ale Speranţei, ale Iluziei — şi atuncea avem putinţa de a pătrunde tainele raţionale ale fiinţei noastre : durerea cea mai mare nu-i niciodată cea mai mare, după cum—ca să fim sceptici! — suprema noastră fericire nu-i încă adevărata fericire. Plăcerea sau tristeţe nu sunt ale destinului. Ele trăiesc în noi şi de puterea noastră de impresionalitate depinde proporţia lor. De aceia poate adevărata filozofie a vieţei este resemnarea—în momente de dispoziţie sau indispoziţie sufletească. Cu aceste formule pe cari ni le impune însăşi viaţa, — cu aceste reguli ale ei — putem fi mai rezistenţi în lupta nesfârşită pe care o ducem cu toţii — şi putem trece anii şi rei şi buni cu mai multă ştiinţă despre propria noastră menire... Să nu uităm trecutul chiar dacă a fost dureros şi să aşteptăm cu bucurie viitorul, chiar dacă nu-1 cunoaştem.■ Să fim îngăduitori cu noi înşine... firald • •• ...o dulce amintire In ochi ne aduce lacrimi, când ne uităm la foc. Şi distraţi apoi de şueratul vântului ce se svârcoleşte in strâmtoarea hornului, gândind la călătorii pe ca« nevoile îi silesc să rătăcească departe de vre-un sân, ori de vre o vatră, repetăm cu poetul : Amar dacei pe care, vr’o grijă cu putere. Ia depărtat de vatră, sărmanul e perdut! Căci cel mai scump tovarăş, l’a omului durere, Rămâne gura sobei, când toate au trecut. Ia pară albăstrie, în galbene scântei, Se oglindeşte tainic, amorul cel întâi. Şi ochiul umed vede, trecutul vieţei sale, Cum îşi întinde mândru, bătrânul său covor, El vede o mamă scumpă, ce-l sprijine în cale, Tn tată, un prieten, un dulce frăţior, Intăia sărutare, întâiul jurământ : Femeia şi durerea, surori sunt pe pământ! Trandafirul din Bethleem de Jules Lemaitre. Pe vremea când sfântul rege Ludovic se afla la Jaffa, trăia printre cei douăzeci de cavaleri cari mâncau la masa sirelui de Yoinville un tânăr frumos la chip, pe care 1 chema Pierre de Pontmolain. Crescut împreună cu mai multe surori în castelul din Touraine, de către o mamă pioasă rămasă văduvă pe cănd era foarte tânără, el avea o fire blîndă, și cu toate că grozav în luptă, arăta în timp de pace un suflet duios și aplecat spre visare. Sub portocalii din Jaffa, el își anaintea cu lacrămile în ochi de plopii de pe Leira; dar mirosurile suave ale Orientului îl moleşeau, strecurindu i în vine o mare dorinţă de a iubi şi de a fi desmierdat. Cavalerii cruciaţi nu mtîlneau tocmai uşor pe acest pământ strein femei care să-l fericească. Se vede insă că har Domnului lipsa aceasta n chinuia mai puţin decât s’ar fi crezut. Intr’o seară de vară însă mila lui Dumnezeu îi lipsi lui Pierre de Pontmolian. Rătăcind in mahalaua cercetată de mateioți, el întâlni o femee de moravuri uşoare, tânără, destul de frumoasă și purtând pe cap o broboadă ca și damele din Franța. El se apropia de ea, cum știa UN PROFIL LITERAR Muza din Cambo E poeta Rosemode Gérard, soţia «miliardarului de rime» Edmond Rostand, adusă in discuţia presei parisiene în urma unui recent interview ce l-a acordat unui cronicar, în care, între altele, a dat câteva amănunte asupra nouei opere teatrale la care lucrează autorul lui „Agrano“ — piesă ce se va juca în cursul acestei stagiuni la teatrul Porte-Saint- Martin. Rosemode Gérard, o poetă de talent ea însăşi, este în acelaş timp şi una din cele mai graţioase Muze care inspiră pe Edmond Rostand. Tovaraşa nedeportată a genialului poet este de altfel considerată ca una din cele mai maiestuoase apariţii în saloanele parisiene şi una din rarele frumuseţi care trăieşte într-un lux de nedescris. Iată cum o descrie un tânăr publicist român, care se află actualmente Paris, şi care profilându-i fiinţa în strălucirea fericirei în care radiază face reflecţiile ce urmează. O am în faţa ochilor, aşa cum mi-au descris-o de atâtea ori ziariştii: blândă zâmbitoare şi mlădioasă, plimbându-se ca o zeitate în decorul magnific al parcului din Cambo, ori cutreerând satul veselă şi vioae, escortată de cânii ei superbi. In castelul ei de la poalele Pirineilor străluceşte aurul, dantelele mătăsurile şi obiectele de artă; nici un ecou supărăcios nu pătrunde în această familie fericită. Nici o suferinţă proprie sau străină nu tulbură nopţile şi rmediaţiunile marelui poet şi a soţiei lui. De aceea operele lui Rostand sunt aşa de clare, de graţioase şi de calme, lipsite de chinurile îndoelei sau de amarul durerilor omeneşti. Geniul care le inspiră e limpede şi strălucit. Cu atât mai bine pentru gloriosul dramaturg. Nu credeţi însă şi citră ca noi ceştialalţi muritori de rând in sufletul cărora e te atâta sbucium şi cari vedem multipla şi imensa suferinţă de care a plină lumea—nu credeţi oare şi d-tră că tris-