Munca, noiembrie 1969 (Anul 25, nr. 6834-6859)

1969-11-01 / nr. 6834

Pagina a 2- a • Pornind de la Alecsandri • Cercul literar — o răsadniţă de scriitori sau un centru de difuziune a literaturii ? • „Cum şi unde publicăm ?“ • Pledoarie pentru o mai largă înţelegere şi cenaclurile literare se află, multe, într-o pronunţată stare de suferinţă. Este mai mult decît semnificativ că la ultimul Concurs republican (care a avut loc în acest an) participarea a fost derizorie, măcar sub aspect statistic : numărul participanţilor nu a trecut cu mult peste cifra totală a răspunsurilor date la „poşta redacţiei“ de revista „România literară“ de la 1 ianuarie şi pînă acum.Şi, in paranteză, fie zis, nu înţelegem pentru ce, odată cu premiile, nu s-a dat publicităţii şi componenţa juriului. Cercurile literare se găsesc astăzi într-un păgubitor — pentru fiinţa lor — balans. Ce este un cerc literar — o răsadniţă de scriitori sau un nucleu de difuziune a literaturii ? Iată o dilemă extrem de actuală în viaţa cercurilor literare. A aprecia activitatea unui cerc literar numai în funcţie de numărul autorilor şi al pieselor publicate ,este o practică dăunătoare. Mai ales că actul tipăririi nu se face întotdeauna cu responsabilitatea cuvenită , stau drept mărturie multele culegeri publicate sub egida Casei Centrale a Creaţiei Populare (a Caselor judeţene sau sub alte firme), unele dintre ele fiind adevărate antologii de monstruozităţi literare. Cercul (sau cenaclul) literar este sau e necesar să fie în primul rînd un centru de propagare a iubirii şi înţelegerii literaturii, un loc de ficării forţelor întreprinsă într-un alt oraş dunărean, Giurgiu, unde şedinţele duminicale ale cercului literar sunt aşteptate lu emoţie de peste 70 de iubitori ai literaturii, veniţi aici să discute, să-şi confrunte credinţele şi opiniile, lecturile şi cunoştinţele; se înţelege, nu toţi sunt creatori, dar aceasta nu exclude şi nu anatemizează pe nimeni. Constituirea unor cenacluri şi cercuri mai largi, cuprinzătoare, unde participarea să nu fie dictată de considerente înguste (acelaşi loc de muncă, solicitarea cu orice preţ a unor creaţii originale etc) reprezintă o soluţie binevenită. Dacă, spre exemplu, cercul literar de la Uzina de autocamioane din Braşov (circa 30 de înscrişi) se bucură de o unanimă apreciere, aceasta se datoreşte în bună măsură faptului că aici discuţiile sunt totdeauna animate, transformîndu-se în adevărate dezbateri. Desigur, o anume însemnătate are şi participarea la şedinţele cercului a poetului Nicolae Stoe, reprezentant al revistei Astra, care se îngrijeşte şi de apariţia în revistă a unor texte citite aici. O dovadă a „puterii“ cercului este, de asemenea, şi valorificarea creaţiei prin litografierea periodică a unei publicaţii proprii („însemnări literare“). Nu la fel se poate vorbi însă despre cercurile de la „Tractorul“, sindicatele sanitare, „Rulmentul“, unde participă îndeobşte — şi cu DIN CREAŢIA AMATORILOR““-CENACLUL „NICOLAE Cenaclul „Nicolae Labiş“ de pe lingă Casa de cultură a sindicatelor din municipiul Bacău a fost înfiinţat în urmă cu doi ani, reuşind intr-un timp relativ scurt să ole afirme. Participă elevi şi profesori, studenţi şi salariaţi din întreprinderile şi instituţiile băcăoane, care se întîlnesc cu regularitate, săptăminal, din dorinţa firească de a se consulta asupra propriilor creaţii sau pur şi simplu pentru a discuta despre literatură, reuşind în acest mod să se cristalizeze disponibilităţi, să se contureze tinere talente, apreciate ca atare şi de membrii participanţi la întîlnirea de la Iaşi din 1968 şi de „Cronica“ revista ieşeană care a făcut de pe atunci o bună primire tinerilor poeţi Sorin Preda, Victor Croitoru, Mircea Dinutz. Asemenea stimulatoare întîlniri au mai avut loc cu membrii cenaclului „G. Călinescu“ din municipiul Gh. Gheorghiu Dej, şi cu membrii cenaclului bucureştean „G. Bacovia“, nemaivorbind de întîlnirile deosebit de fructuoase cu poeţii şi scriitorii revistei „Ateneu“, din partea căreia se bucură, de fapt, de o atenţie deosebită, materializată prin participarea la şedinţele de lucru a poeţilor Radu Cîrneci, Ioanid Romanescu, Horia Gane, prin frumoasele seri literare lărgite şi recitalurilor de versuri. N-a întirziat să apară şi confirmarea succeselor literare ale membrilor cenaclului din seria cărora spicuim: contractul realizat cu Editura tineretului a unui volum de versuri al lui Victor Croitoru, premiul I obţinut de elevul Dan Petruşcă la concursul de literatură pentru pionieri şi şcolari, menţiunea obţinută de Dan Dănilă la Concursul republican al cercurilor şi cenaclurilor literare, premiul III acordat pentru poezie lui Nicolae Creţu şi Geo Baltazar şi menţiunile obţinute de Mircea Dinutz, Victor Croitoru şi Dan Petruşcu la Concursul de creaţie literară „Tineretul despre tinereţe“ organizat de Comitetul judeţean Bacău al U.T.C. şi redacţia ziarului „Steagul Roşu“. Sunt rezultate care mărturisesc singure calităţi ale tinerilor creatori, pe care le dorim perseverent amplificate. ADELIA IVANOV PĂMÎNT DE ŢARĂ Pămînt de fard seînteind de soare şi fremâtînd de neheepute ape cum răsună codrii tăi de orchestrale acorduri de baladă pămînt de basm bulgăr de lumină te-am strîns in pumnii mei de uriaş şi-a trecut sudoarea slngelui vărsat de toţi străbunii mei trecuţi în mine fremâtînd de tine patrie, pămînt de ţară. VICTOR CROITORU PĂGUBITORUL BALANS AL CERCURILOR LITERARE Nu se poate şti dacă exclamind „Românul e născut poet!“ Alecsandri a prevăzut măcar două-trei dintre sensurile în care posteritatea îi va interpreta expresia, de cele mai multe ori scoasă din contextul iniţial. Sigur este însă că zicerea a devenit curînd celebră, fiind înţeleasă în fel şi chip, nu o singură dată cu totul pe dos decît cum o gîndise „acel rege al poeziei“. Sîntem obligaţi să ne-o reamintim însă ori de cîte ori vine vorba de cercurile literare. Şi nu poate lipsi, fără îndoială, sensul dintîi , pentru că aproape nu există localitate urbană în care să nu fiinţeze măcar un singur cerc sau cenaclu literar ; pot fi întîlnite, de asemenea, in multe aşezări rurale, în şcoli, întreprinderi şi instituţii. Numărul amatorilor care se îndeletnicesc, in ceasurile de răgaz, cu nobila artă a cuvîntului scris, este imens. Mulţi dintre scriitorii consacraţi — de astăzi şi de mai de mult — şi-au făcut ucenicia sau au activat intens în cercuri şi cenacluri literare. Şi totuşi, astăzi cercurile întîlnire a tuturor celor interesaţi de literatură, chiar dacă nu sînt creatori. Supremul criteriu al justificării existenţei lor este „convertirea“ unui număr cit mai mare de oameni la o concepţie superioară asupra artei literare. Evident, aceasta nu în detrimentul creaţiei originale. Dar, de obicei, aceste două laturi sunt într-o strinsă, inextricabilă (am zice : inefabilă) legătură. Nu este, de aceea, de loc uimitor că, spre pildă, la Turnu-Severin, unde există două cercuri literare („Cezar Petrescu“ la clubul „Patria“ al Şantierului Naval şi „Danubius“ la Casa de Cultură a oraşului), acolo unde această îmbinare a fost realizată s-au obţinut şi rezultate bune : la „Danubius“ s-a ajuns ca numărul participanţilor să fie mai mare de 40—50, iar la „Cezar Petrescu“ circa 6—7 ! Nu se poate înţelege nici de ce ultimul „cerc“ este în continuare menţinut, cu toate că nimic nu-i îndreptăţeşte existenţa (mai mult... scriptică). S-ar putea apela la experienţa unimari pauze — în jur de 10 pasionaţi. Dar, mai presus de toate, raţiunea existenţei cercurilor literare stă în capacitatea lor de difuzare a culturii, de atragere a cît mai multor oameni către literatură. Prezenţa unor „îndrumători“ avizaţi şi cu vocaţie, animaţi de pasiune, periodicitatea întrunirilor, crearea unor deloc pretenţioase condiţii materiale necesare (o sală !) şi găsirea unor posibilităţi de valorificare a creaţiei originale (sugerăm, chiar un patronat al Asociaţiilor scriitorilor din zonele geografice respective) sînt tot atîtea elemente „materiale" care ar repune în drepturi cercurile literare. Esenţial este însă climatul în care îşi desfăşoară activitatea aceste cercuri, climat acum viciat de pendularea continuă între cei doi termeni ai unei false ecuaţii : pepinieră de scriitori sau nucleu de difuziune a literaturii, a culturii ? Este necesară o înţelegere mai largă şi mai la obiect, totodată... M. IORGULESCU De dragoste Ce-i liniştea aceasta ce se lasă Pe ochi de păsări ? Nu cumva Din pricina acelui sunet plin Apropiindu-se din ce in ce de mine ? Voi fiţi atenţi, pindarilor — doi ochi Ai mei — cind pe sub pieptenul de lună Va trece lin caleaşca, eu voi da Semn de atac cu singele fierbinte. Sub pleoape stăruindu-mi ea, Oh, voi uita că nu am ceată, voi uita Că eu sînt singur şi-mi voi comanda Să ies spre luptă, Dar ei fiind mai mulţi Vor crede că-s nebun şi se va pierde Rîzind caleaşca-n zări, Iar eu, umil, am să rămîn un drum Strigînd în urma-ţi, dar tăcut din gînd. NICOLAE CREŢU VODA BUCURIEI“, sculptură în marmură realizată de artista plastică Ioana Kassargian. Lucrarea a obţinut „premiul municipiului Bucureşti“ la prima ediţie a unui concurs bienal pentru sculptură şi pictură organizat de Comitetul pentru cultură şi artă din Capitală MUNKA VIBRAŢII Aud pămîntul, îl aud frematînd îl aud cîntînd din izvoarele munţilor din văzduhul coborît pe genunchiul stîncii, din clopotele de la gîtul oilor Răsunători munţi, răsunătoare ape Cîntecul lor pur şi nemuritor purtat pe aripi de vulturi Aud din nou baladele incendiind pămîntul, aud vibraţiile pomilor deveniţi fluiere DAN PETRUŞCA Un vernisaj şi două promisiuni Un recent vernisaj In sala „Arta" din Braşov a găzduit creaţia a doi tineri pictori braşoveni, Aurelia Stoe-Mărgineanu şi Florin Butnaru. Cea dinţii se afla la a doua expoziţie personală (prima, deschisă la Atelierul tineretului din Bucureşti, in vara acestui an) in timp ce colegul său trăia emoţia debutului. O notă comună, proprie celor doi artişti, ca de altfel şi altor colegi din generaţia lor, este un optimism profund dominant în pînzele lor, care înlesneşte întotdeauna comunicarea dintre artist şi privitor. Aurelia Stoe-Mărgineanu îşi trăieşte existenţa artistică pe vulcanii unor senzaţii capitale. Culoarea, la tinăra pictoriţă, cuprinde spaţii întinse, devastind, aparent, toate normele de echilibru consemnate in cărţile de învăţături. Şi totuşi, in final, se realizează o perspectivă fără margini, de o delicateţe şi o vigoare de-a dreptul senzaţională. Straturi groase de culoare obţin, în mod paradoxal, efecte suple. Vocaţia Aureliei Stoe- Mărgineanu este, printr-o expresie puţin forţată, peisajul interior. Sau, mai exact, peisajul alcătuit în sufletul artistei, în urma unor desprinderi repetate a semnificativului din lumea înconjurătoare. Colegul de expoziţie, Florin Butnaru este, cumva la antipodul Aureliei Stoe-Mărgineanu. Culorile sale, întotdeauna rafinat dispuse, acoperă parcă o linişte meditativă, de tip clasic. Nu poţi detecta nici o stridenţă. Este vorba, aş spune, de un dramatism subteran. Ca, un foc nevăzut pe care îl afli aicia târziu, după cenuşă. Florin Butnaru este un rob al nuanţelor rafinate, fără să se înţeleagă prin asta că ne referim la o artă în sine. ERMIL RADULESCU „CITADINA“, linogravură executată de Petre Petrescu, prezentată în expoziţia deschisă recent la Piatra Neamţ ATITUDINI CRITICE Polemice sau teoretice, dezbaterile, punerile in discuţie sau — pur şi simplu — înţepăturile cu privire la critică sînt atît de vechi incit par obositoare. De îndată ce a apărut, însoţind îndeaproape literatura, critica a zămislit detractori. Cite un critic cu spirit îngust a fost identificat cu întreaga breaslă. Numele lui Zoli, comentatorul înăcrit şi fără gust al textelor homerice, a devenit un substantiv comun, cu sens injurios. Reluate de milenii, punerile sub acuzare şi apărările dau sentimentul zădărniciei. Străvechea activitate a rămas independentă dezvoltării artei, în ciuda ironiilor atîtor artişti supăraţi pe cite un anumit critic. Bilanţul erorilor se reface cu fiecare generaţie. Dar nimeni nu pune cu seriozitate la îndoială rosturile acestei luări de cunoştinţă. Fiecare moment îşi pune însă întrebări noi şi reia — transformîndu-le, nuanţlivdu-le, pe cele vechi. Este astfel explicabil că la noi, în 1969, se discută aprins despre metodele şi criteriile criticii, după ce — acum cîţiva ani — păruse a se extinde o neîncredere faţă de asemenea dezbateri, ca o reacţie faţă de sterilitatea dogmatică a multor discuţii anterioare. Fermitatea actuală e necesară. Ea denotă că există o căutare autentică, că dezbaterea nu e gratuită, că nu e un echivalent al unei sterile scolastici. O direcţie în critica zilelor noastre urmăreşte pre-SILVIAN IOSIFESCUcizia, rigoarea ştiinţifică dusă pînă la austeritatea limbajului matematic. Alta, are subtext sceptic, ajunge să considere operele drept pretexte pentru activitatea critică. Prima atitudine reprezintă o reacţie explicabilă faţă de sterilitatea unor discuţii mereu reluate de la început, faţă de un joc al gîndirii care nu dă roade viabile. Foloseşte instrumentele cu eficacitatea verificată ale lingvisticii şi matematicii moderne, în special pe acelea ale lingvisticii structuraliste şi ale teoriei informaţiei. Încearcă să reducă la minimum rolul subiectivităţii, ori măcar să-l evalueze mai precis. Tendinţa matematizantă se manifestă uneori mult mai îngust. Oricum s-ar manifesta, avem de a face cu o încercare aflată în curs (de altfel, fărîmiţată şi ea în tendinţe felurite). E greu de spus în ce măsură viitorul va confirma sau va dezminţi acest ambiţios efort de a aplica artei instrumentele de precizie ale unor ştiinţe mature. Rezultatele de pînă acum sînt incerte. Aplicaţiuni s-au făcut asupra unor opere de valoare recunoscută (Racine, Baudelaire, Brecht). S-a pus întrebarea dacă adesea aceste metode nu ajung să descopere în impresionantul limbaj al formulelor ceea ce cercetătorii știau dinainte. Multe semne de întrebare rămîn deschise. Nu se vede cum contribuie descrierea de structuri artistice la dezlegarea problemelor de valorificare, de ierarhizare a operelor de artă. Renunţarea la istorie, la „diacronie“ după formula structuralistă, nu e acceptată nici de mulţi dintre structuralişti. Inacceptabilă este şi reducerea preocupărilor la identificarea de sisteme structurale. Ignorarea sau chiar refuzul teoretizat al unor chestiuni cum sunt raportul dintre operă şi societate şi cel dintre operă şi autor nu elimină aceste întrebări fundamentale. Ele aparţin criticii şi esteticii, nu numai sociologiei şi psihologiei. Cealaltă atitudine, prezentă intr-o parte din noua critică franceză, a adoptat adesea denumirea de „critică creatoare", împrumutată de la Albert Thibaudet. Scepticismul care stă la baza acestei atitudini are diverse izvoare. De secole se vorbeşte despre variabilitatea istorică şi individuală a gustului artistic. Aceeaşi perioadă din literatură, acelaşi autor au fost altfel priviţi, altfel apreciaţi de la epocă la epocă. Chiar valorile ce ne par absolute, incontestabile (Shakespeare, cultura greacă) au cunoscut refluxuri şi au fost preţuite pe rînd din alt unghi, pentru alte motive. Inventarul erorilor critice este altă sursă de scepticism. Lista e într-adevăr foarte lungă şi nu cuprinde numai nume obscure, ci şi mulţi critici de prim plan. Un punct de pornire mai recent îl oferă noţiunea de „ambiguitate“ a operei de artă. Lingvistica şi estetica ultimelor decenii au stăruit asupra bogăţiei de sensuri a expresiei artistice, asupra rolului sugestiei în poezie şi în alte arte. Această condiţie de existenţă a artei a devenit şi ea suportul scepticismului, după care opera nu poate fi pînă la urmă cunoscută, nici evaluată, se transformă o dată cu cel care o receptează, este o sursă imprecisă de interpretări. Este un sofism seducător mai ales pentru snobismul intelectual, dar e totuşi un sofism. Punctele de pornire sunt solide, dar concluziile sunt forţate şi unilaterale. Diversitatea gustului artistic, erorile criticii sunt fapte. Ele pun în gardă împotriva îngustimii dogmatice, împotriva iluziei de infailibilitate, pretind, criticului o necesară modestie. Dar nu pot anula adevărul că secolele fixează o scară de valori. O scară nu e rigidă, se nuanţează, se corectează, se repune frecvent în discuţie, dar se păstrează în mare. Spiritul de frondă poate duce la strigăte iritate. S-au pus mustăţi reproducerilor după „Gioconda“ pentru a se protesta împotriva conformismului în artă. Nu s-a contestat locul cultural al lui Leonardo da Vinci, nici locul lui Shakespeare, Eminescu sau Bach. Sunt adevăruri elementare greu de urnit. Sofism este şi să deduci din bogăţia simfonică a operei de artă imposibilitatea de a o cunoaşte şi aprecia, să transformi critica într-o activitate care îşi are obiectul în sine însuşi. Înseamnă să o sterilizezi, să o faci zadarnică şi artificială. Dorinţa de rigoare estompează pînă la dispariţie latura subiectivă din contactul cu arta. Răspunsul sceptic păstrează doar latura subiectivă. In practică, poziţiile criticilor sînt — fireşte — mai variate, nu sînt colorate uniform in alb sau negru. Dar separarea e imposibilă. Sub toate formele, fie că se adresează unui cititor mai pregătit un studii adesea aride, fie că îndrumă într-un mod mai accesibil prin recenzie sau cronică, critica e confruntată cu latura obiectivă și cu cea subiectivă. Discutată prin unghiul unei epoci, al unei culturi, al unei sensibilități individuale, rămâne o operă și o valoare.. Convorbirile de la miezul nopţii De literatură programele de radio şi televiziune s-au apropiat la început cu oarecare timiditate, apoi cu tot mai mult curaj : a crescut numărul emisiunilor consacrate bătrînei arte a cuvîntului scris, înregistrîndu-se totodată şi un spor substanţial de calitate. Fireşte, n-a fost atinsă limita supremă, posibilităţile fiind încă vaste. Mai ales în ceea ce priveşte televiziunea. Apare însă ca o curiozitate — de-ar fi numai atît! — programarea bunei emisiuni de „Convorbiri literare“ la ore tîrzii din noapte. Adresindu-se unui public extrem de larg, avînd ca scop în primul rînd difuziunea literaturii şi determinarea unei apropieri de cărţile şi revistele cele mai valoroase, această emisiune este însă urmărită — din pricina arătată — doar de un cerc restrîns de telespectatori. Ceea ce duce, în fond, la o neatingere a mobilurilor propuse. La fel se poate spune şi despre vioaia emisiune de limbă românească „Mult e dulce şi frumoasă...“, constant , programată, şi aceasta, către miezul nopţii. Pentru că, să recunoaştem, asemenea emisiuni nu pot (încă ? !) face concurenţă cu „Lunga vară fierbinte“ ! Sperăm că nu e decit o scăpare, regretabilă, dar nu şi de neîndreptat. M. S. Símháza 1 noiembrie 1969 35 desene în tuş Intr-un fel, o expoziţie e o carte. Ea vine să definească o personalitate, să-i contureze mai sigur profilul. In cazul lui Vigh István, recenta expoziţie de grafică, alcătuită din 35 de desene In tuş inspirate din poezia lui Nicolae Labiş, deschisă la Suceava, am putea spune că e vorba de o adevărată „plachetă" lirică. Grafician şi monumentalist înzestrat şi mai puţin sculptor, Vigh István face parte dintre acei tineri plasticieni care, asimilind arta noastră populară, o exprimă apoi la un alt grad de sensibilitate şi înţelegere. Aşa ne putem explica poate mai bine şi succesele sale printre care şi cel din acest an cu expoziţia de la Paris deschisă in saloanele Asociaţiei „La maison pour tous“, in care au predominat desene din ciclul „Bucovina", precum şi citeva lucrări de inspiraţie istorică, din trecutul Moldovei. M. T. „Cioplitorul" PETRE JUCU Rind pe rînd, oraşele Botoşani, Bacău şi Iaşi am găzduit expoziţia de sculptură a lui Petre Jucu, alcătuită din lucrări închinate geniului eminescian. Pornit din Ţara Zarandului, studiind la Cluj arheologia, a icr la Bucureşti ziaristica, Petre Jucu şi-a descoperit târziu adevărata vocaţie : aceea de a da viaţă granitului, marmurei, gresiei, lemnului şi calcarului, şlefuindu-le şi cioplindu-le cu migală, iscind forme şi contururi ce poartă nobila pecete a cartei autentice. Pe cind vom vedea şi în Bucureşti excelentele lucrări inspirate din poezia lui Eminescu ?