Munca, mai 1972 (Anul 28, nr. 7607-7632)

1972-05-01 / nr. 7607

Pagina a 2-a „ROMANTISMUL ne păstrează tinereţea“ Urcasem sus, la Lotru, cu gîndul de a-mi încheia un ciclu sentimental, de inimă. Urcasem să văd cum pleacă, după ce şi-au terminat lucrările spe­ MUNKA Luni 1 mai 7972 MUNCA: „...mijlocul principal de afirmare a talentului şi forţei creatoare ale tuturor cetăţenilor, de manifestare a personalitâţii şi autoperfecţionare morală a fiecăruia “ SUPREMA ÎMPLINIRE Cutreier ţara. Cu dor şi cu nepotolită dragoste o cutreier. Dominat de specta­culosul împlinirilor născute cu pasiunea cu care întregul popor materializează planurile minuţios gîridite de partid. Şi în fiecare nouă realizare descifrez depli­na identitate între ceea ce a gîndit partidul şi năzuinţele naţiunii noastre socialiste — unitate politică indestructi­bilă pe care se întemeiază progresul României contemporane, prestigiul pe care şi l-a dobîndit printre popoarele lumii. Trăiesc cu înfrigurare, absorbit de fapte, descoperind prin ele marile valori umane cărora socialismul le-a dat relief, uluitoarele mutaţii ce s-au pro­dus în conştiinţa oamenilor. Mi se con­turează, din ce în ce mai complexe, per­sonalitatea, calitativ nouă, a contempo­ranilor noştri, oameni ce simt o mistui­toare nevoie de a cuteza, de a se dărui integral marelui efort social care înno­bilează ţara, în interesul fiecărui cetă­ţean al ei. Şi capăt tot mai mult certi­tudinea că oamenii au descoperit în­­tr-înşii vocaţia perfecţiunii, care este, prin conţinutul ei, o vocaţie revoluţio­nară de un superb patetism. îmi răs­foiesc însemnările... „MUNCA - un act politic!“ Voiam, neapărat, să stau de vorbă cu inginerul Oancea Buzea. La nici 40 de ani, omul acesta răspunde de cele mai mari furnale ale ţării — agregatele a­­flate pe platforma siderurgică de la Galaţi. Dar nu era chip să dau de dînsul. „E la 2...“ mi s-a spus. Acum, nu era mare lucru să mă fi dus la furnalul nr. 2 să-l caut. Dar cum să găseşti un om la un furnal ce este cît o uzină ? „II aştept!“ „O să trebuiască să staţi cam mult... are o lucrare acolo — cine ştie cînd şi-o face timp să mai vină pe la birou ! Cînd are cîte o problemă d-asta, la furnal îşi face reactul...“. Pre­cizarea m-a contrariat Pe undeva mi se părea că stilul de muncă al inginerului nu este tocmai conform cu atribuţiile de conducător al unui sector atît de im­portant. Că îşi „mărunţeşte“ timpul în ocupaţii ce sunt de competenţa subalter­nilor. Fără să vreau, în minte mi-a în­colţit şi bănuiala că nu are încredere în oameni. Şi mi-a fost ciudă. „Mă duc după dînsul...“ „Atunci, căutaţi-1 la con­ducta de aer cald... Acolo e. La cea care se înlocuieşte...“ Ajung, îl caut cu pri­virea printre oameni. Nu-1 deosebesc. „E înăuntru !“ „înăuntru ? ! Unde ?“ „Cum unde ? ! Pe conductă !“ In adîncul tubului acela în care un om nu poate sta în picioare, ci numai chircit, aud zgomotul muncii. In jur, o perfectă coordonare a acţiunilor oamenilor, subordonată necesităţilor de lucru ale celor ce muncesc „înăuntru“, la schim­barea conductei. Chinogramă de balet. Nici un gest de prisos. Pe rînd, oamenii care lucrează în interiorul conductei, ies să se desmorţească. Iese şi inginerul Buzea. „Este neapărat nevoie să fii acolo ? îl întreb. Sunt oameni suficienţi, după cîte ştiu, pentru asta...“ „Avem...“ „Nu sunt bine calificaţi ?“ „Pentru ase­menea lucrări, noi nu avem oameni care nu sunt bine calificaţi !“ „Atunci ? !“ Mă priveşte liniştit. „Trebuie! Sunt ama­­nunte tehnice ce se cer rezolvate pe loc. Din birou, e mai greu. Timpul... Ştii, timpul ne presează...“ „Cum vine asta ? Sínt planificate 11 zile. Nu au trecut decît 5...“ „Păi eu ce zic, au şi trecut 5. Şi avem nevoie de timp. Acum suntem­ aproape gata. Pe la trei dinspre ziuă se va încheia lucrarea. Cîştigăm 5 zile bune pentru fontă...“ Vorbeşte sacadat, poate este uşor obosit. In jurul furnalu­lui nu am văzut nici o lozincă despre folosirea integrală a timpului sau des­pre corespondenţa orei în tone de fontă. Există însă un om care are conştiinţa materializării în producţie a timpului, ca supremă raţiune a existenţei sale şi prin el începeam să-mi explic frene­zia cu care muncesc toţi jurnaliştii gălăţeni. Şi a grăbit el, cu vreun cuvint, vreodată oamenii să execute mai rapid o lucrare? Nici unul nu-şi aminteşte ca să-i fi spus aşa ceva. L-au văzut însă punînd umărul la greu. Şi s-au grăbit şi ei. De ce ? Stau şi mă întreb, oare numai ca să realizeze mai multa fontă ? îmi aduc aminte de ceea ce nu-a spus, la celălalt capăt al ţării, tot in­­tr-un centru siderurgic, vechi de 200 de ani, la Reşiţa, un jurnalist, Eroul Muncii Socialiste, Petru Sfîrcocea, ca răspuns la întrebarea de ce se străduia să-şi „încarce“ timpul de lucru cu cut mai multă fontă : „...cum să-ţi explic, asta-i politica mea...“ „Adică, munca este...“. „Păi, ce crezi? Este un act po­litic, să ştii!“ Dincolo de şocul apro­pierii noţiunilor, un superb adevăr care dă un sens, prin generalizare, profund interesului cu care oamenii muncii din ţara noastră caută să dea un conţinut material efortului lor, cifice, minerii constructori. Ii văzusem cînd au venit. Era într-o primăvară, acum 6 ani, îşi aşezaseră „tabăra“ acolo, venind de la Argeş. Acum ple­cau. Spre Sebeş, pe Someş... Şi acelaşi obicei. S-au aşezat, în cerc, pe cuierele de lemn („...restul, gospodăria, am pus-o „la vagon“ şi am trimis-o, cu neveste cu tot, acasă, de pe unde sîntem fiecare, pînă cînd ne-om rostui acolo unde plecăm şi ne-om alcătui iarăşi casa...“ mi-a explicat Ion Pătru, minerul ce-l cunosc încă de la Bicaz­ pentru a mai „bea“ o ţigară. Ultima la Lotru. Fumul amărui le învăluia tăce­rea. Cuprindeau cu privirile totul, locu­rile ce le-au fost atît de familiare timp de 6 ani. Cuprindeau cu privirile munţii pe sub care brodaseră zeci de kilometri de tunele prin care trec acum apele. „Nu vi-i greu să o luaţi de-a capul ?“ mă aflu, fără să vreau, între­­bînd. Nicolae Mocanu, un om ce a lăsat în urmă 22 de ani de şantiere, mă priveşte blind. „Ne este... Dar asta-i viaţa constructorului. Termini şi pleci. Şi iarăşi termini în alt loc şi iarăşi pleci spre alt loc...“ Glasul îi este voalat. In acelaşi timp, desluşesc în el o uşoară vibraţie. Oprită parcă mai mult asupra cuvîntului „ter­mini“. Un timbru ce dezvăluie o intimă min­­drie a împlinirii unui destin. „Pînă cînd?“ „Pină cînd ne-o spune cineva că ne-a sosit vremea de pensie...“ îmi răspunde zimbind vag. „Cineva? Păi dumneata nu ții socoteala ?“ „Ei, dacă, vezi, altă treaba n-oi mai avea! N-am eu timp, tovarăşe dragă, să mă gindesc la asta! Evit încă atitea lucruri de făcut în ţara asta!“ „Dumneata, ai tot fă­cut...? „Tare puţin, so­cotesc, tare puţin!“ îmi întoarce vorba minerul comunist Mocanu, par­că cerindu-şi sieşi soco*­­teală că nu a fost vred­nic de m*i­s muit. Ia gmnd îl contrazic. Pentru că omul acesta şi-a în­semnat, până acum, tre­cerea sa prin viaţă, cu Bicazul, cu Argeşul, cu Lotrul. Şi totuşi nu este mulţumit! Ce-şi mai doreşte? Dar ce nu-şi doreşte! Parcă acum şi-ar începe viaţa de muncă. „Păi, nu mi-o încep cu fiecare nou şantier ?“ Uluitoare prospeţime. Şi romanti­că trăire a fiecărei zile de muncă pe care o consideră un neaş­teptat de interesant în­ceput. „Viaţa de şantier nu este, totuşi, comodă; de la o vreme oboseş­te...“. „Dacă nu-ţi iubeşti meseria şi dacă nu ţii la ceea ce faci... Ca să zic aşa, greutăţile fac parte din viaţa con­structorilor, nu ? Un şantier nu-i un salon de dans...“. „Vezi, sin­gur recunoşti !“. „Şi ce-i cu asta? E frumoasă şi pace!“ Nu-mi explică de ce este frumoasă. Dar i-am citit în pri­viri dragostea cu care se despărţea de Lotru unde rămînea în urma lui, şi a lui, hidrocen­trala ce va avea 500 MW. „Am să mai vin pe aici, imi spune, cînd va intra în funcţiune...“ „De ce?“ „Ca s-o văd!“ Simplu. Fără patetism. Cu aceeaşi uluitoare sensibilitate cu care, “dintr-o zi, undeva, dea­supra lacului de acu­mulare de la Vi­draim, acolo unde se construia un pod, un alt om mi-a spus: „In fiecare an, cînd sînt în concediu, trec să-mi văd podurile... Omul, ingi­nerul Simion Voinea este, printre altele, unul dintre constructorii marelui viaduct ce traversează Cătuşa, legînd Combinatul Siderurgic de Galaţi. O lucrare de mare originalitate, cu o ca­ligrafie arhitectonică deosebită. Posesi­vul pe care îl foloseşte vorbind despre lucrările la care a participat, îi sînt ca o fascinantă justificare a existenţei. A lui şi a celorlalţi oameni care, trecînd peste greutăţile meseriei ce şi-au ales-o şi căreia i se dăruiesc, trăiesc certitu­dinea realizărilor ca pe un punct de pornire spre noi împliniri. Cum poate fi definit altfel romantismul ? „Dacă e vorba de asta, să şti, reiau cuvintele minerului constructor Nicolae Mocanu, romantismul acesta, cum îi tot zici, ne păstrează tinereţea..." Sufleteşte, con­structorii socialismului, prin iubirea faţă de tot ceea ce înfăptuiesc, rămîn tineri. Uluitor de tineri... „A DA DIN CEEA CE AI ÎNVÂJAT­ este o normă comunistă de viaţă“ Avea un „nu ştiu ce“ atît de cald, de bun, incit m-am simţit atras faţă de dînsul de cum l-am cunoscut Nu era o simplă impresie, încărcată de un subiec­tivism sentimental, în faţa unui mun­citor cu tîmplele cărunte. Ci m-am convins că şi toţi tovarăşii lui de muncă, de la Uzina „Steaua roşie“ din Bucu­reşti, îl iubesc în mod deosebit. Şi undeva, în mine, s-a născut întrebarea : ce fel de om eşti, meştere Vasile Orto­pelea, de reuşeşti să stabileşti, atât de iute, punţi afective între dumneata şi toţi oamenii care te cunosc ? „Iaca şi eu, un muncitor, nimica alta..." A intrat în uzină la Wolff, cum i se spunea, de copil, Forjor. „Că mi-au plăcut cioca­nele, au ele, aşa, o viaţă a lor şi un cîntec de ţi se lipeşte de suflet...“ Acum, la drept vorbind, fierăria nu este o meserie prea uşoară. Dimpotrivă. Ce-o fi găsit frumos la ea ? „Aste cînd te uiţi numai la ea- Cînd apuci s-o faci, e cu totul altceva. Stei să-ţi spun. Că nu-i totul să apeşi acolo, pe o manetă, şi să bată ciocanul. Trebuie să şti cum să te porţi cu fierul. Să-l iei rotund, numai atît să-l loveşti cit este nevoie. Că ciocanul pneumatic forţă are, dar e oarbă — ochiul şi priceperea forjoru­lui sînt cele care îl strunesc şi il fac blind, blind, de poţi aşeza şi nu ca sub el şi să-l aduci zvîcnind numai pină deasupra ei, fără s-o spargi. Ei, vezi, asta-i cu totul altceva...“ Devine a­­proape liric. Este marele miracol al dra­gostei. Detaşîndu-mă de acest adevăr, ce îl defineşte, nu realizez totuşi de ce oamenii ţin atît de mult la el incit nu-i spun altfel decît „nea Vasile“. Intuiesc că nu numai din respect pentru virstă şi pentru cei 42 de ani petrecuţi în uzină, ci pentru cu totul altceva. Pen­tru ceva care l-a integrat pe Vasile Ortopelea în viaţa oamenilor de acum ai uzinei. „Ce, ştiu eu ? Poate unde am pornit toate ciocanele pneumatice cîte sînt în uzină­..“ a căutat el o explicaţie. Fireşte, şi acesta este un fapt. Oamenii au respect faţă de competenţa profe­sională. „De ce nu vrei să spui, măi, nea Vasile, că toţi forjorii, ce sînt acum în uzină ţi-au fost ucenici ?“ îl ajută maistrul Ion Zamfirescu. „Ei, asta-i acum ! Şi tu, chiar toţi... E drept că mi-au fost daţi în grijă vreo 30-40 de băieţi, aşa, în decursul anilor, dar şti că nici pe aceia toţi nu i-am făcut mese­riaşi. Că nu ţinea treaba asta numai de mine, ci şi de voinţa celui care trebuia să înveţe. Să zic, totuşi, că vreo 15 lucrători de bază tot am făcut. Alde Popa Dumitru, Nicolae Gruianu, Gheor­­ghe Lipan... şi uite, dacă îi iau aşa prin secţie, ţi-i înşir pe toţi. Ăştia da, nu ţi-e teamă să le laşi un ciocan pe mină !“ Ascult. 15 meseriaşi buni s-au desprins din acelaşi trunchi de experienţă­ Sunt mulţi, sunt puţini ? Important e că Vasile Ortopelea nu-şi recunoaşte reu­şita decît în cei care cu adevărat au în­văţat dumnezeieşte meseria. Şi intr-un fel îi pare rău că nu a izbutit şi cu cei­lalţi. „Trebuia poate să fi fost ceva mai aspru, să fi insistat — spune el gîndi­­tor. Pentru că a da din ceea ce ai în­văţat, este, zic eu, o normă comunistă de viaţă. Şi nu se cade să te sperii de cîte o fire mai îndărătnică atunci cînd iţi îndeplineşti o datorie a ta, de comu­nist. Este ?“ prost. Inginerul Dan Teodorescu era ocupat pînă peste cap cu lucrările lui curente. Oriunde un alt loc m-aş fi consolat cu gîndul că cele cîteva mi­nute in care urma să stăm de vorbă pot fi recuperate. Aici însă... Era cabi­netul de lucru al unui om care are ca sarcină de serviciu să inventeze ma­şini şi dispozitive. Nu, n-am greşit. Aceasta este sarcina de serviciu a doc­torului inginer Dan Teodorescu. Sună bizar. Intr-o uzină să muţi o părticică dintr-un institut de cercetări. Transfe­rul s-a făcut la cererea inginerului. Din necesitatea pe care el a simţit-o de a-şi lega şi mai strîns capacitatea creatoare de nevoile imediate ale producţiei. „Cînd am plecat de la I.S.P.E., din Bucureşti, şi am venit aici, am vrut mai mult să mă verific dacă pot, cu adevă­rat, să creez într-un ritm contra-crono­­metru cu producţia“, mi-a spus. Sim­plifică. Dar îi înţeleg ambiţia. Practic a vrut să ştie dacă este sau nu apt pentru munca de cercetare, jumătăţi­le de măsură i-au fost, întotdeauna, străine. Şi-a impus o condiţie aspră. Cinstit cu el însuşi şi cu statul care i-a semnat „poliţa în alb“ a încrederii a­­tunci când, pe baza unor aptitudini abia în ger­mene, neconfirmate încă de fapte, l-a repartizat în munca de proiectare a unor maşini, motoare şi dispozitive energetice. Şi între uzină şi plan­şeta gîndurilor sale a stabilit un flux continuu. Din care s-au născut 41 de invenţii brevetate! „Sînteţi, cum s-ar spu­ne, mereu la limita nou­lui­..“ încerc o definire a locului său in procesul muncii din uzină. „Eu nu aş zice asta — noul nu este o limită — este mereu doar un început“, îmi răspunde gînditor. Descoperi astfel meca­nismul neliniştilor lui creatoare. „Bine, dar imi este greu să înţeleg cum se declanşează o idee — pentru că, prac­tic, o invenţie presupune o investigare în necu­noscut...“ „Ce înseamnă necunoscut în tehnică ? Un răspuns la o necesi­tate, nu ? Deci există premisă. Şi apoi mai sunt încă o seamă de alţi factori. De pildă, stu­diam o metodă de de­­fectoscopie a rotoarelor turnate. Şi am obser­vat o serie de fenomene adiacente care m-au condus spre conturarea unei alte idei — cea a servomotorului ferorezo­­nant, care a primit Me­dalia de Aur la Salonul internaţional al inven­ţiilor de la Viena. Un accident ? Nu. Totul se înlănţuieşte şi devine u­­til. Trebuie însă să te gîndeşti mereu cum să scoţi mai mult pentru uzină, din studiile pe care Ie întreprinzi. Adi­că să fii mereu cu pi­cioarele pe pămînt...* Am tresărit ; exact ace­eaşi expresie am auzit-o şi de la maistrul Nicolae Comănici, Erou al Mun­cii Socialiste, de la Uzi­nele de autocamioane din Braşov, autor a pes­te 100 de inovaţii. Pe undeva există intre aceş­ti doi oameni un ciudat paralelism al angajării în descifrarea noului. Şi Nicolae Comănici a fă­cut prima sa inovaţie din ambiţie. „Ca să pu­tem obţine economii mai mari decît celelalte sec­toare, că toţi ne-o luase­ră înainte. Şi ce mi-am zis — nu sunt eu in stare să fac o matri­ţă la maşina de ştanţat supraeta­jat ? Şi am făcut-o! Şi am putut să-i privim cu fruntea sus pe cei care ne-o luaseră înainte cu economiile. Ba i-am şi întrecut...“ Ambiţia a făcut ca să se descopere pe sine însuşi. Iar uzina a descoperit în el un om de o rară îndrăzneală, pe care se poate bi­zui atunci cînd necesităţile producţiei cer soluţii de la o minte ageră. De atunci au trecut ani. Maistrul Comănici a lăsat în urma sa, în folosul uzinei şi a­l societăţii, 4 milioane de lei economii. La care continuă să adauge... Păstrînd proporţiile, la amîndoi aceşti oameni aceeaşi undă de lucid romantism care îmbină cutezanţa cu necesităţile de pro­ducţie ale unui moment dat. Nu se tem să sp­agă tipare. Dimpotrivă. Au un fel de voluptate a tenacităţii, subor­donată însă, întrutotul, nevoilor uzinei lor, ale economiei socialiste. Regăsesc in destinul creator al acestor doi oa­meni, atît de diferiţi ca pregătire şi ca vîrstă, dar atît de apropiaţi prin in­candescenţa inteligenţei lor tehnice, în­treaga desfăşurare a gîndirii creatoare descătuşată de socialism, în folosul în­tregii societăţi, cu care miile de inova­tori şi inventatori ai ţării fac din nou un necontenit punct de plecare. „A FI COMUNIST înseamnă sa infringi obişnuinţele muncii...“ Mi se spusese : il vezi — şi mi l-a arătat cu un gest scurt pe excavatoris­­tul Nicolae Mogoş — nu-i liniştit pînă nu reuşeşte să facă el astăzi cu puţin mai mult decît ieri...“ Fraza suna teri­bil de banal. Nu ştiu de ce, m-a tul­burat, totuşi. M-am îndreptat spre el. Păşeam pe un pămînt alb, straniu. Pa­şii îmi răsunau înăbuşit, ca şi cum zgo­motul lor s-ar fi temut să nu tulbure liniştea in care coboriseră roţile ace­lea, sedimentare, din eligocenul supe­rior. Peisajul era contorsionat, pietri­ficat, uriaş amfiteatru lunar, încercam o senzaţie greu de definit, ca o pătrun­dere în ireal, undeva unde timpul şi spaţiul parcă se anulaseră. Din clipele acelea de absenţă, m-a smuls însă du­duitul opintit al excavatoarelor. Brusc, tot ceea ce-mi păruse a fi un peisaj an­cestral sau poate un decor pentru o lu­crare ştiinţifico-fantastică, a revenit la condiţia sa firească — frontul de lucru al exploatării miniere, prin carieră, de la Aghireş. Rocile : caolină şi nisipuri fe­roase. Lungimea frontului de lucru — 1 km. In faţa lui, excavatoarele il ur­măresc pe Mogoş. Implîntă violent cupa şi o saltă gingaş ca să nu se risipească nimic din conţinut. Artă la proporţiile unui excavator ce scoate a­­proape deodată 3 metri cubi de rocă. „Ar fi bine să scot trei, dar uite că se mai pierde... „îmi spune Mogoş nemul­ţumit. „După normă cît ar trebui ?“ „Ei, norma ! Pe aia o faci uşor. Vezi, asta e! Te poţi mulţumi cu ea ? Şi nici să stea careva de coada te să ţi-o reaşeze mereu nu se poate. Atunci ţi-o stabileşti singur. Ca să te mulţumeas­că...“. „Cum adică? Ca să te mulţumeas­că ? Ce ? Cîştigul ?“ „Măi, fratele meu, cine a vorbit aici de cîştig ? Că omul nu trăieşte numai pentru cîştig, ci şi pentru mulţumirea sufletului. Dacă poţi să zici vreodată că ţi l-ai mulţumit! Da’ncerci“. Vorbeşte grăbit. Este moţ, dar nu are tărăgănarea graiului arde­lenesc. „Şi pină unde poţi să încerci ?“ „Pînă unde poate maşina, şi pe urmă pină unde îţi permite timpul, şi pe urmă...“ Rămîne gînditor. „Şi pe urmă?“ forţez. „Ei, mai vedem noi! Am eu un gind cu fărîmiţarea rocii, ca să se aşeze mai bine. Nu ştiu chiar exact cum o să fac, dar văd eu...“. „Şi mai există apoi un „pe urmă?“. „Musai să mai existe! îmi răspunde hotărît şi puţin înciudat, ca şi cum s-ar certe cu o limită nevă­zută ce îi face în necaz. C-apoi cum, că mă gindesc că nu stă frumos ca un comunist să ridice din umeri şi să zică : pînă aici se poate! Că eu aşa zic, că a fi comunist înseamnă să înfrîngi mereu obişnuinţele muncii, şi limitele astea pe care le tot iau în braţe unii...“ Cuvinte­le lui mi se par stranii de cunoscute. Unde le-am mai auzit ? A, da ! Conţi­nutul lor a străbătut o convorbire pe care am avut-o cu maistrul turnător Gheorghe Apostol, Erou al Muncii So­cialiste, de la uzinele „1 Mai“ din Plo­ieşti, despre modalităţile de folosire efectivă, în piese, a fontei turnate. O is­torie a felului in care s-a născut me­toda turnării în forme oarbe,o metodă care a condus la eliminarea metalului irosit în maselote. Sau le-am reţinut din ceea ce mi-a explicat Stoica Nichita, constructorul naval constănţean, despre preocupările sale privind asigurarea unui trasaj optim care să folosească aproape integral foaia de tablă. Sau... Altfel spuse, dar mereu cu acelaşi con­ţinut, le-am auzit de la toţi cei care sunt veşnic nemulţumiţi in mod pozitiv de felul cum şi-au încheiat o zi de mun­că. De la toţi cei care îşi doresc ca a doua zi să muncească şi mai bine. Gind la scară naţională, cu răbdare modelat de partid pentru a fi pus la temelia conştiinţei comuniste. Cutreier ţara. Cu dor şi nepotolită dragoste o cutreier. Şi trăiesc cu înfri­gurare, absorbit de fapte, descoperind prin ele marile valori umane, cărora socialismul le-a dat relief, uluitoarele mutaţii ce s-au produs în conştiinţa oamenilor. Mi se conturează, din ce în ce mai complexă personalitatea, calita­tiv n°uâ, a contemporanilor noştri... Reportaj realizat de Mihai Coleşiu NICOLAE CEAUŞESCU Desen de L. GREGORIAN „NOUL nu este o limită — este mereu doar un început“ In biroul acela, aflat intr-o latură a uzinelor „Electromotor“ din Timişoara, trăiam ciudata senzaţie că răpesc timpul unui om. Şi mă simţeam teribil de

Next