Neamul Românesc, august-decembrie 1908 (Anul 3, nr. 91-151)

1908-08-01 / nr. 91

14:­­O NEAMUL ROMÂNESC și certificate, ci după curăția sufletului și după destoinicia la muncă. Ajutător cu credință, cu demnitate și hărnicie îi trebuiai­ marelui arhiereu­, care a păstorit o Biserică așa cum se cîrmuiește un popor. Intre ei a fost un Ilarion Pușcariu, care e încă o podoabă a Bisericii românești de peste munți prin cărturărie și caracter, și a fost Nicolae Popea. Sunt une­ori ucenici prea buni, cari pling pănă la sfirșit moartea învăță­torului și nu știu să-i părăsească mormintul din care să fi luat în sine­­ parte din suflet pentru a propovădui și mai departe necredincioșilor, pentu a da luptă dușmanilor și a mîngiia pe cei ce așteaptă solie bună în suferinței lor. în era cea luminoasă a Bisericii ortodoxe din Ardeal și Ungaria, Șagmi a fost tot, și după el n’a rămas, ca îndreptare sigura și talent de Guvern nimica. Un soare ce apune, lăsind cerul negru care nu mai poate să aștepti în deasă scinteiere de stele și in călătorie veșnică de luceferi, alt răsărit, boan al Mintuitorului sau,­­Popea se credea în drept să-i dea moștenire, mai curînd sau mai târziu. Alții au­ avut-o însă, iar pentru dînsul s’a găs numai despăgubirea episcopiei bănățene a Caransebeșului. De aici venia la sinoade veșnic sumbru și neîmpăcat, criticînd prin însă, înfățișarea sa. Un bătrîn dirz, cu sprincene stufoase de pustnic, cu priviri­ războinice in dosul ochelarilor, cu barba lungă de patriarh, cu mersul uni­veran vechili de zile. Murmura mult și vorbia în public puțin, iar, de lucru renunțase să lucreze, in zile fără de speranță de rele. A prins și neiertător­i lucruri de ortodoxie, dușman pasionat al «uniaților», desprețuitor de ord politică in care s’ar cuprinde transacție cu neamul stăpinitor, compătimite al unei Românii în care străinii, cu limba, cu banul și puterea lor, țin h curile d’intuiti, stricîndu-i caracterul de țară creștină și drept-credincioasă,­­­ el se închidea în sufletul său mihnit fără să aibă acel îndemn spre îndreptări­ care, și în cozurile cele mai deznădăjduite, încă folosește ceva. Cînd a fost ales membru al Academiei Romîne, nu s’a speriat nici de nu­­potrivirea ce ar fi între această demnitate și meritele sale de scriitor pentr memoria lui Șaguna și gloria ortodoxiei românești, nici de gîndul că va trebi ca să-șî ție discursul de intrare, să meargă la București — un drum la gînd căruia tremură Vlădicii romîni de peste munți. Nepăsător pentru urma desprețuitor de șubreda­ o sănătate de bătrîn, episcopul de Caransebeș și făcut datoria și a cuvîntat despre Șaguna in centrul firesc al vieții poporul sau. A zăcut pe urmă, s­a întors într’un târziu acasă și porțile schimnic sale amărîte s’au închis asupra acestui prisonier al idealului sau, dincolo veșnicia căruia nu vroia să vadă și să știe nimic. Ce s’a făcut în umbra lui, mai la urmă nu-i păsa. Ce poate să însemne greșeală, un șir de greșeli, un morman de păcate atunci cînd răul cel mă­e aiurea, în părăsirea drumului, in căderea steagului, în lipsa căpetei venite de la Dumnezeu­­? Dincolo de ușa pecetluită a peșterii sale, s’au pus răsfăța la soare gîndacii lacomi, s’au putut firi melcii băloșî și au­ putut săgi cu limbi veninoase șerpii. El statea împietrit înauntru, cu gîndul la păca­t cel mai mare și la rătăcirea cea mai rea, așa de împietrit nicit nu gă­i măcar o lacrimă și o rugăciune.

Next