Neamul Românesc, februarie 1909 (Anul 4, nr. 11-19)

1909-02-04 / nr. 11

162 NEAMUL ROMÂNESC Căci aceasta nu e ziua noastră a celor cari tr­ăim, este ziua acelora cari au fost și e ziua acelora cari vor trebui sa f­ie altfel de cum sîntem noi acuma. (Aplause prelungite.) Se arde și tămîia mincinosului, noi trebuie să­­ venim insă cu tămâia cea adevărată, al cărei fum curat se ridică cătrf­­ Dumnezeul cel veșnic și, in parte, după trecerea din viată, către aceia c­ari au­ făcut bine zerii­lor și neamului lor. (Aplause.) Ca dumnezeiri, fără margeni trebuie să ne închinăm astăzi mai marilor noștri cari n­u s’au desfăcut din viață pentru a trece la uitare, ei s’au desfăcut din v­iață pentru a se ridica cu mult mai sus de marginile vieții, pentru a i se ridica în lumea aceia unde scînteie stelele eterne. Și, dacă e vorba să ne închinăm, trebuiij să știm cui și pentru ce. (Aplause.) E ușor de spus: Unirea e fapta poporu­lui român. Eu aș fi mîndru și ar trebui să fim mîndri dacă marea faptă de la 1850 ar fi fost fapta poporului românesc, din nenorocire nici astăzi nu există încă un popor românesc.­­ Există un Stat român, există o clasă conducătoare romina, există tot­ ceia ce se poate întilni într’un popor afară de suflet, de simțul de solidaritate care în adevăr alcătuiește un neam (aplauze prelungite.) Și să nu vie astăzi să nu spuie acel cari împiedecă un popor de a fi, să nu vie să nu spuie că un popor a fost cineva și a săvirșit Unirea,­— pentru a împiedeca astfel ca amintirea recunoscătoare să se ducă măcar cinzeci de ani de la fapta bună, măcar zeci de ani de la coborirea în mormînt a celor cari au făcut acea faptă, de a se duce către dînșii Domnilor, un popor este cel mai frumos, cel mai sfint, cel mai trainic lucru care poate să existe pe lume ; iar silințele noastre de astăzi trebuie să se îndrepte către aceasta, să facem din adunătura oamenilor celor mai muncitori, mai buni, mai răbdători,mai creștini, mai umani, înzestrați cu vitejie, înzestrați cu agerime de minte, oameni înzestrați cu însușiri cum puțini le au, să facem din această adunătură de oameni cari din nenorocire au stat, in cea mai mare parte a vieții lor, desprețuiți și apăsați de suferință, dobitoace ale ogoarelor străine, să facem dintr’inșii, frați. (Entusiaste aplause.) Unirea, d-lor, n’a făcut-o poporul român. Să ne ajute Dumnezeu, să vă ajute Dumnezeu pe d-voastră cari sînteți tineri,—și să păstrați și inima tinără de astăzi; să nu o duceți unde inimile se terfelesc, căci sufletul, odată terfelit, orice ar mai face pe urmă, nu va mai putea avea firea curată de odinioară —, să vă ajute Dumnezeu­ măcar pe d-voastră, aceștia tineri de tot, cari acum vă ridicați in viață, să vă ajute să vedeți această minune mai mare, mai sfintă decit toate mi­nunile , ivirea neamului românesc. (înflăcărate aplause.) D-lor, e ușor să spuie cineva: poporul românesc, la 1859, a făcut Unirea. Care popor românesc? Cel de la țară? înțelegea el, putea el să înțeleagă, cu biata lui minte de slămind și necărturar, putea el să în­țeleagă ce înseamnă pentru un popor să se găsească laolaltă, supt aceiași formă politică, slujind la același altar, arzind aceiași tămâie, ace­luiași Dumnezeu al viitorului său, puteau cei plecați pe brazdă, cei doboriți de greutăți, cei pălmuiți de despreț, puteau el să simtă în-

Next