Neamul Românesc, mai 1909 (Anul 4, nr. 45-58)
1909-05-01 / nr. 45
714 NEAMUL ROMÂNESC proprietarilor și arendașilor, cari începeau a-l face răspunzător, a mutat tonul și a început a face judecata aspră a țeranilor. Iar, pe urmă, cînd se arată „voinicii cei mulți“, ah, „pe vurmî“ a început a tipări scrisorile privitoare la „ororuri“, pentru a face „bani“ cu ele, ca și cu Memoriile escrocului Manolescu, de pildă. Apoi prietenul d-lui Miile, ministrul de Război, a intervenit, făcînd, de la putere la putere, un pact cu „Adivor“. Condițiile pe care acesta a binevoit să le destăinuiască, erau: tăcere de o parte, anchetă și pedeapsă, de alta. Apoi ministrul n’a făcut nicio anchetă și n’a dat nicio pedeapsă, iar „Adivor“, mulțămită poate condițiilor care nu se destăinuiesc. „Adivor“ a tăcut până azi, cînd l-au făcut să vorbească o indiscreție de redactor nou, mai multe stîngăcii de generali vechi și revolta opiniei publice. Acuma, onorate domn, vin la rosturile mele, acela pe care curagiul d-tale îl învinovățește de mișelie. N’am pregătit, ca d-ta, prin foi speciale pentru sate, în vederea unei candidaturi la Colegiul al IlI-lea, țara pentru răscoale. Totuși, cînd ele au izbucnit, mulțămită unei exploatări, nedreptăți și nepăsări fără nume și cu neputință de întîlnit în hotarele Europei creștine, atunci bunii d-tale prieteni și aliați, acei cari-ți salariază „Adevărul“, salariat odată de Alianța Israelită și de societățile de colonizare și binefacere evreiești, tachiștii s’au năpustit asupra mea, asupra noastră, aruncînd cele mai infame acuzații, născocind cele mai deșănțate calomnii, ațîțînd prin cuvinte și desemnurî pe arendașii și proprietarii desperați, împotriva „anarhiștilor“ de la această foaie. Cei ce scriau astfel, știau bine că toți acei oameni ru au vorbit două vorbe cu noi și rr au, cetit două rîndurî ieșite din condeiul nostru. Așa fiind, ei nu puteau să vadă grosolănia minciunilor, infamia delațiunilor și, cine știe?, se găsește vre-un ruinat, vreun speriat, ori vre-un criminal născut, care ucide. Și iată, deci, un adversar politic mai puțin, și din aceia cari nu se pot cîștiga sau adormi prin nimic. Socoteala era bine făcută. Cele mai canibalice amenințări de moarte, cele mai furioase și nebune blestemuri îmi veniau zilnic, pe cînd știm despre suferința acelor cari cădeau de gloanțele amicilor politici ai „Adevărului“ nu-mi puteau ajunge, mulțămită cercetării ce se exercita asupra corespondenței mele. Pe stradă, în tren, la adunările desperaților se vorbea slobod de nevoia uciderii „anarhistului Iorga“, un biet sculptor care aducea la față cu acest făptaș al tuturor relelor, descoperit de tachiștii lui Mochi Fișer, era să fie sfîșiat într’o cafenea din mijlocul Bucureștilor, dacă nu s’ar fi putut legitimă răpede. Indivizi susjiecți pîndiau înnaintea casei mele, alături cu agenții secreți ai noului Guvern liberal; cîte un nebun voia cu orice preț a pătrunde în casă. în casa aceia nu eram numai ei, care nu pot lăsa o avere cîștigată prin exploatarea instinctelor rele ale publicului și prin servirea străinilor împotriva țerii mele, ci era o familie care avea dreptul la liniște. N’aveam slugi înnammate, pe care să le scot înnaintea dușmanilor turbați cari căzuseră din senin asupra mea. Nu puteam abusa de bunătatea acelor tineri