Neamul Românesc, august 1914 (Anul 9, nr. 30-34)

1914-08-03 / nr. 30

Anul al IX-lea, No. 30. București, 3 August 1914. 10 bani exemplarul. Administrația la Valenii-de-Munte FOAIA PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT Plata anuală 5 leî Velină toate 20 foile L Atitudinea Italiei. — Dar Italia ?, mă întreba cineva care, judecind, ca d. Stere, că Rusia lîngă Franța înseamnă: barbarie, iar Germania lingă Un­garia și vre-o Turcie oarecare­ civilisație, că Austria ne-a scăpat de cucerirea prin Muscali și că acel ce începe un războiu­ e sigur că-l ciștigă și, deci, îl va cîștiga­­„argumentele' d-lui Vaida despre datoria noastră de a merge alăturî cu jandarmii și temnicerii fraților noș­tri nu apăruseră încă).— Dar Italia? Adecă, dacă Italia latină, Italia doamna Romei, ur­mașa Cesarilor latini, merge cu Tripla Alianță, noi de ce-am face altfel? M’am gîndit atunci la lucruri din Veneția, unde acum cîteva luni mersesem pentru a ținea niște conferințe istorice. La Ateneo Veneto,în­­naintea unui auditoriu de intelectuali, tineri și bătrîni, arătam că Republica Sfîntului Marcu avea o mare misiune istorică de îndeplinit: să stăpînească exclusiv Adriatica, de pe un țerm și de pe cellalt, moștenitoare a vechii rase ili­rice, cu care, așa de aproape, sîntem înrudiți și noi, că ajunsese aici după anul 1000, dar că ambiții imperiale, firești, dar fa­tale, au dus-o in alte ape, la Bosfor, apoi pe coastele Asiei Mici și Siriei și că locul ei în Dalmația, în Balcani l-au luat alții, acea Un­garie ale cării tradiții medievale trăiesc și pă­trund astăzi supt scutul diplomației vienese. Și trăgeam încheiarea că Italia unită, asupra căreia a venit și averea de amintiri a Vene­ției, are de ales între politica­ nefirească, ală­turi de Austria și contra Balcanicilor și po­litica, așa de logică, alături de Balcanici și contra Austriei. Au fost de aceia cari au aplaudat ideia. Mai ales bătrînii. Doar ei au trăit în „rega­tul lombardo-venet“ al împăratului și Rege, au văzut Croații și spionii, au luat parte la tă­cuta luptă învierșunată contra apăsătoarei și brutalei dominații străine, cînd nu se găsia în Veneția o fată care să sea pe cel mai fru­mos și mai cuminte ofițer imperial, cînd se pă­răsi­au cafenelele unde se servise un „ Kaiser - lieh“ de aceștia; pentru ei avea un sens deo­sebit plîngerea lui Silvio Bellico în „Le mie prigioni“, din tainițele tiraniei austriace, și, trecînd pe lingă mormîntul lui Manin, lipit de vechea piatră a glorioasei basilice, ei aveau­ un fior gîndindu-se la tribunul îndrăzneț care nu a putut duce la biruință, în 184S, steagul național italian, fapt care tot sufletul venețian se adunase și purtase lupta. A doua zi, unul din ziarele locale — acel care explică și aprobă azi „neutralitatea“ Ita­liei cu expectative curioase—făcea reservele sale față de ideile conferențiarului, în numele credinței față de „ Triptice“ : doar iahtul lui Wilhelm al II-lea era în port și trimetea arii războinice orașului, în așteptarea impunătoru­lui oaspete ! Dar, trecînd peste această reservă, eu mă țineam de spontanea manifestare ce sa­lutase la „Ateneo Veneto“ ideia anti-austriacă, ideia viitorului italian în Adriatica, „mare nostru­”, pe coastele Dalmației și Albaniei, în­semnate pretutindeni cu efigia Leului venețian. Și aveam dreptate! Italia are de apărat colonia libică, pentru care a cheltuit și a riscat atîta. Aceasta se află însă între Egiptul englez și Tunisul fran­cos, și drumul spre dînsa trece peste linia co­răbiilor acelei Anglii care vine azi să-și sa­tisfacă împotriva Germaniei dominante și pro­­vocătoare una din urile cele mai adinei care au despărțit vre­ odata popoarele. Dar Italia are dincolo de Mare amintiri care sînt așa de amestecate în orice sentiment politic al poporului sau, încît toate calculele diplomației celei mai abstracte, mai matema­tice, nu sînt în stare să le izgonească. Alba­nia e nu numai un interes politic de astăzi al regatului, ci ea înfățișează și o datorie de demnitate peste care nu se poate trece. Și în sfîrșit — oricît ar zimbi miniștrii și ambasadorii—este în hotărîrea Italiei „neu­­tre“ și spectrul polițistului și spionului de pe vremuri, al Croatului cu­­ biciul în mînă, și e și acel ideal — către Istria venețiană, către frumosul Trento, către Trieste bogata, către întinsa Dalmație,—care făcea dăunăzi pe stu­denții Universităților italiene să aclame viito­rul supt amenințarea săbiilor armatei apără­toare a alianțelor. Pentru acestea toate Italia a cutezat să fie „neloaialâ“ și nerecunoscătoare. Și azi, dacă neutralitatea s’ar poticni către d. Carp, aș putea întreba eu: Dar Italia? N. Iorga. După neutralitate... Neutralitate, și pe urmă?, se întreabă zia­riști și cetitori de ziare. Și noi credem că această întrebare trebuie pusă pentru a arăta cît rost are. Cînd ești neutru, aceasta înseamnă că pro­cesul în desbatere nu te privește supt rapor­tul datoriilor sau­ supt raportul dreptăților. El poate avea însă un mare interes supt raportul realităților puse în discuție. Acestea însă sunt în legătură cu alte rea­lități, a căror valoare se fixează acum pe cim­­pul de luptă. Și până atunci, pănă peste cîteva luni, poate fiind că e vorba numai de calcule care tre­buie să fie, sunt cele mai aspre pedepse, ri­guros exacte, ce am avea noi de schimbat în atitudinea noastră? N. Iorga. VAIBA SI BATARIA.­­____­ Doi oameni culți și inteligenți, două naturi politice, două personalități interesante și sim­patice. Simpatice și pentru mine, cu unul am avut bune relații totdeauna, iar cellalt bine­voiește a-și aduce aminte de măruntul Mace­donean care s’ a așezat acum douăzeci de ani pe băncile Universității bucureștene înnaintea unui foarte tînăr profesor, care eram eu. D. Balaria, fost senator otoman, locuiește lîngă Constantinopol, d. Vaida, deputat ungar, stă mult la Pesta și încă mai mult la Viena. O dator­esc situației lor înnalte, la care au ajuns prin muncă și destoinicie. Și sîntem mîndri de aceasta. Și dumnealor vorbesc astăzi despre România,—și Ardeleanul și Macedoneanul, — despre datoria României. Și am fi și mai mîndri dacă de acolo unde sunt ar vorbi Macedoneanul și Ardeleanul. Cel d’intăiu ar putea zice așa: Turcia sa prăbușit, Imperiul cel slab și blajin. Focat pentru Macedoneni, ocrotiții lui,—pentru că erau slabi! Dar pentru romînism ar fi un pă­cat și mai mare dacă un alt Imperiu s’ar ri­dica în locul celui turcesc, tare și primejdios pentru România. Și el ar fi contra panbul­­garismului cu ambiții împărătești; el ar fi contra lui „Drang nach Osten“ al Germani­lor care întețește azi acest panbulgarism ce freamătă de dorința revanșei contra Româ­niei. Din partea lui, Ardeleanul ar zice: Se pre­gătește de prăbușire alt Imperiu. în ruine stă­­pînit își află moartea, dar robii libertatea! Și noi sîntem robi. Cită vreme clădirea se ține încă, fie­, să nu facem ultima datorie de loa­­ialitate, cu mînile roase de lanțuri să luăm arma pentru a nu apăra stăpînul! Să dăm Che­­sarului ce e al Chesarului! Dar, pentru că România liberă nu e datoare a-i da nimic, în fundul sufletului să dăm și lui Dumnezeu­ — care e idealul — ce e al lui Dumnezeu! Dar nu, Macedoneanul zice: pentru răsbu­­narea Turciei, trăiască Bulgaria! Iar, cît despre România, să vie și ea să ajute noul i­mperi­a­lism balca­ni­c! Iar Ardeleanul poruncește, pentru mărirea Vienei, trăiască Monarhia! Iar, cît despre Ro­mânia, să vie și ea să ajute refacerea, peste noi și peste dînsa poate, a vechiului imperia­lism al lui Eugeniu de Savoia! Cum e V­aida, așa și Bavaria, cum e Ba­varia, așa și Vaida. Oamenii, așa de simpatici, așa de antipatice ideile! Ați înțeles: vorbește situația. Clar, fără cruțare. Și de aceia am recomandat totdeauna Ro­­mînilor din alte State să se consacre mai ales modestei, dar spornicei munci economice și cul­turale. Acolo nu sînt situații, dar cel puțin ești numai între Romîni și numai pentru Romîni! N. Iorga.

Next