Neamul Românesc, decembrie 1914 (Anul 9, nr. 48-51)

1914-12-07 / nr. 48

BELGRADUL ROBIT1. Acum abia un an eram la Belgrad, adu­­cînd regelui Petru clopotul lui Caragheorgh­e, menit bisericii din satul lus de obîrșie. Ve­deam a doua oară orașul, după o scurtă vi­­sită în zile sîngeroase și triste. M’am­ uimit marile progrese realisate în ultimii ani, în mijlocul pregătirii grele, a aprigii purtări a războiului. In toate­­ părțile se lucra, cu zel, de aceiași oameni cari ieri încă purtaseră arma, se lucra cu dragoste pentru a face cît mai frumoasă Capitala unul popor biruitor. Atunci întăiași dată am văzut interiorul frumosului Palat Regal nou­, mult mai impu­nător și mai îngrijit — cu deosebire! — decit al nostru, și m'am bucurat constatînd în buna primire a cîtorva Romîni din cari făceam parte și eu­ atîta simpatie și prețuire pentru țara noastră. Am străbătut Museele făcute cu atîta stăruință și cu atîta jertfă în atîta să­răcie și economie, și am văzut colecții de etno­grafie care nu-și au păr­echea în toată Penin­sula Balcanică. Acum pe acolo umblă soldații biruitori ai Companiei maghiare Berchtold și Tisza. Vor fi stricat destul —, vor fi luat mult. Vor fi batjocurii și risipit încă mai mult. Acria cari, în sate, nu s’au sfiit să ardă bătrîni și copil, să ucidă pruncii în brațele mam­elor , cum dovedesc anchetele sîrbești oficiale, de o preci­­siune care desfide orice desmințire, — nu vor fi cruțat aceste comori ale științei despre Sîrbi și despre Balcanii întregi. Vor trebui iarăși îndelungatele silinți ale unui biet profesor de gimnasiu, ale unui diletant pasionat pentru, ca Museele să se orînduiască din nou­ și să se complecteze—, în momentul cînd Dumnezeul neamurilor va hotărî, implacabil. Și prin f­ru­moasele odăi ospitaliere pentru străin unde au scurmat bombele și jăfuitorii au­ pătruns prin ușile sfărîmate hărnicia plină de gust a bu­nelor gospodine va aduce iarăși la locurile lor delicatele săpături în lemn, talerele fragile, covoarele de Pivot triumfătoare în colori. Vom­i veni atunci din nou­ la Belgrad, cu conștiința acelui care nu părăsit în clipele cele mai grele pe vechii prieteni și, fără multe cuvinte, li vom­­ strînge doar mai tare mina eroică. Și-mi aduc aminte de o represintație de teatrur dată puțintel venim noi, în Teatrul ridicat prin mărinimia marelui principe Mihail. O trupă puțin plătită, dar cu atît mai bucuroasă de plăcerea pe care o făcea ascultătorilor, în­drăznise a cînta „Trovatoreu. Și era bine! Glasul întemnițatei care-și f­ringe desnădăj­­duită valurile cântecului dureros de piatra rece a păreților mi-a rămas în urechi. Era altă interpretare decit cea italiană, mai simplă, mai discretă, mai caldă, cum e și sufletul acestor Slavi din Sud, la cari cultura apuseană nu a putut aduce distrugerea spontaneității populare. Tînguirea mă urmărește de atunci de cîte ori e vorba de o suferință fără mîngîiere, căreia totuși îi va veni cîndva izbăvirea. Așa stă astăzi, ca întemnițata, însăși vechea cetate a Belgradului. Din sufletele celor ră­mași, din sufletul celor izgonită și pribegi se ridică, neauzită de tirani, o plângere tot așa de sfâșietoare ca a eroinei din Trovatore. De jur împrejur ziduri de temniță. Nicio licărire din nicio parte. Și totuși prin izbăvire, întreagă, triumfală, se va mântui și această supremă tînguire. N. IORGA. 1 Scris cu patru zile înnainte de recucerire. Lăsăm ar­ticolul neschimbat. Destăinuirile d-lui Giolitti, în Camera italiană. — ce ședință memora­bilă și vrednică de a fi imitată! —, d. Gio­litti, uitînd că a fost prim-ministru și că poate să ajungă din nou­, fi a raliat la poli­tica urmașului săi­ în conducerea afacerilor și a ținut să adauge atît­ că această neutralitate, care e,față de Austria și Germania, un refus de con­curs —, stătea de la început și hi intențiile sale. Pentru a o dovedi, a cetit două acte din corespondența sa cu defunctul di San­ Giuliano, care nu era un dușman al Austriei. Se arată o l­impeziciune desăvârșită un lucru: că, în August 1913, adecă în momentul cînd se ducea la capăt pacea din București în folosul Sîrbilor. Austriecii voiau să cadă a­­supra acestora și că o anunțau formal a­­liatei italiene, care, hotărît, a retușat, ce­­rînd și Germaniei să se iea măsuri pentru a se înfrîna nebunia de la Viena. Puneți alături această destăinuire cu aceia din Cartea Albă englesă, că în 1914 se lu­aseră măsuri care puteau să se afle și de En­gl­esi, pentru deschiderea drumului la Salonic. Și atunci veți înțelege bine această infer­nală politică lipsită, pe lângă toate, și de ori­ce îndreptățire —, pentru că Austria nu re­­presintă nici vin imperios principiu național, nici necesitățile cu neputință de înlăturat ale unei expansiuni economice. Deci și călătoria din Iunie în Bosnia și Herțegovina era în legătură tot cu acest vechia plan: spiritul populației sîrbești de aici trebuia cercetat, cîștigat, măcar împăcat pentru ceia ce era să urmeze. Astfel grupul de Curte din jurul răposatului Moștenitor, doritorii de a învia timpurile lui Eugeniu de Savoia, ei au­ făcut-o." Au­ făcut-o calculat, rece, ca un sport aristocratic. Hotărîrea nebună a acestor diletanți și a­­venturieri în politică a sărăcit pănă acum o­­menirea cu aproape 500.000 de oameni, intre cari erau atâtea talente care nu se vor mai naște. Și grozavă va fi osînda istoriei pentru rău­făcători! A. IORGA. ISTORIA RĂZBOIULUI BALCANIC. Răscoala Albaniei. Astfel întâia împotrivire violentă pe care au întîlnit-o Tinerii Turci, în dorința lor sinceră de a face fericirea tuturora, a fost în Albania. Și, pentru cine cunoaște lucrurile din Turcia, lucrul nu era de loc neașteptat. Nu pentru că Albania ar fi avut o pregătire poli­tică și culturală specială pentru a manifesta nemulțămire față de noul restim turcesc, dar pentru alt motiv, foarte ușor de înțeles. Regimul acesta june-turc avea tendința de a restabili împărăția otomană în deplina ei ascultare, asupra tuturor provinciilor ce se țineau­ de ea. Provincii avînd o existență aproape autonomă, o situație cu totul specială, astfel de provincii noul Imperiu otoman nu voia să le recunoască, cu niciun preț. Dacă Tinerii Turci ar fi cunoscut ceva mai bine istoria lor, n’ar fi căzut în această rătăcire, fiindcă, de fapt, împărăția turcească n a avut niciodată un regim asemănător cu regi­mul monarhiilor moderne, care el însuși nu e mai vechi și decît acțiunea lui Napoleon I-iII. Vechea împărăție turcească nu era centralizată; Constantinopolul cuprindea foarte mult din viața ei, dar numai în timpul de decadență Capitala a fost ceia ce era vechiul Bizanț pe vremea împăraților, cînd Imperiul se reducea adesea la sfînta cetate de Scaun. In cele d’iității timpuri, Imperiul otoman a îngăduit vieții provinciale un joc mai liber decît mai pe urmă. Mohammed al II-lea a fost un mai mare centralisator decît Murad al II-lea sau Moham­med I­ iű, dar, cu toate acestea, chiar în vremea lui Mohammed al II-lea și a lui Soliman­ cel­ Măreț, cînd Statul se unifică supt o formă imperială asemănătoare cu cea romană și bizantină, pretutindeni pri­vilegiile locale au fost respectate. Arom­înii noștri și ei au trăit în văile lor după datine care nu se deosebiaz­ esențial de acelea cu care trăiseră pe vremea împăraților creștini. Astfel Albanesii n’au cunoscut niciodată porunci venite de la centru și datoria absolută de a se supune acestor porunci. Ei înțe­legeau să fie stăpîni în țara lor și în marginile uzanțelor lor milenare. Natural că Junii­ Turci, raționaliști, nu prea cunosc desvoltarea istorică, și, chiar dacă o studiază, nu o prea înțeleg, așa încît ei, simpliști înnainte de toate, au conceput unitatea Imperiului în forma cea mai neîngăduitoare, cea mai netolerantă care se poate închipui. Prin ur­mare după dînșii pretutindeni, fie în Albania, fie în Asia­ Mică, fie în Creta, fie în Macedonia, trebuia să domnească același regim. Și, pe de altă parte, Tinerii­ Turci mai înțelege a fi încă un lucru: ca, in ve­derea unificării mai depline a împărăției, care exista în programul lor mai depărtat, să introducă și elemente unificatoare. Care puteau fi însă aceste elemente unificatoare în ce privește Albania ? Unul din ele îl găsim de la început: este religia. O mare parte din Albanesi, cea mai mare parte din el, erau Musulmani, de­și pănă ieri se aflau și creștini ascunși printre ei, din aceia cari mergeau și la moschee și la biserică, ba încă prin anii 1830 se făcuse la Constantinopol o mișcare împotriva acestor Musulmani nesinceri, al căror creștinism intim fusese descoperit prin anumite pîri mai mult sau mai puțin întemeiate, și bieții oameni fuseseră luați din munții lor și trimeși în Asia­ Mică să crape de foame Dar cea mai mare parte din Albania cea mai mîndră, mai sănătoasă și mai vitează, aproape întregimea Ghegilor, cari formează populația Nordului, cea mai mare parte, zicem, din muntenii aceștia îndrăzneți erau buni Musulmani. Acelora de la Constantinopol li se părea însă că atîta nu ajunge, că neapărat ar mai trebui ceva. De ce să scrie el și mai departe cu litere latine? Literatura albanesă este foarte tînără. S’a format mai bine abia în veacul al XIX-lea, și aici, la București, unde societatea «Drita» a jucat un oarecare rol în ce privește pregătirea culturală a poporului albanez, dar și în alte părți, în fostul regat de Neapole de ex. Literatura aceasta nouă a întrebuințat alfabetul latin spre deosebire de vechea Albanie, care, dacă nu în opere literare, dar în scrisori de afaceri, întrebuința, cum întrebuința fi și Aromînii pănă in

Next